Paranoia

Paranoia este o boală psihiatrică, fiind încadrată în clasa psihozelor. Termenul a fost

descris de către Heinroth, în 1818 și provine din două cuvinte grecești: para = în afară,
nous = minte. Psihiatrul german Emil Kraepelin a fost însă cel care a descris
manifestările sale. Paranoia este un delir cronic, nehalucinator (ceea ce o deosebește
de schizofrenie și parafrenie, caracterizate prin delirul cronic halucinator), cu instalare
insidioasă pe durata a câțiva ani, caracterizat prin păstrarea coerenței și clarității în
gândire și acțiune.

Paranoia are o etiopatogenia necunoscută inca, cauza însă fiind considerată a fi de ordin
exogen, paranoia nefiind o psihoză reactivă la factorii externi. Se consideră că factorii
psihopatogeni care determină această tulburare sunt: trăsăturile de personalitate
premorbide (personalitate accentuată de tip paranoid), factorii somatici ai individului,
atât cerebrali cât și extracerebrali determinați genetic precum și factorii psihogeni
exogeni (geografici, sociali, relaționali) care determină conținutul delirului, nu îl
provoacă, deși există unele păreri cu privire la faptul că delirul ar fi provocat de către
factorii exogeni la un individ cu predispoziție endogenă către paranoia.

Psihopatologie
Paranoia nu este o tulburare care apare din senin, ci dezvoltarea personalității paranoide
se bazează pe trăsături de personalitate anterioare, care sunt accentuate de către
factorii psihopatogeni enumerați anterior. Există cinci trăsături ale psihopatiei paranice
descrise de către psihiatrul Gemil Perrin: suspiciunea și neîncrederea vis-a-vis de
ceilalți indivizi, agresivitatea, orgoliul, rigiditatea psihică și judecata falsă referitor
la lucruri, fapte sau indivizi.

Paranoia este considerată o tulburare la limita psihiatriei deoarece este foarte ușor de
confundat cu normalitatea, mai ales pentru că delirul paranoic nu este halucinator,
persoanele respective fiind bine ancorate în realitate, capabile să ducă la bun sfârșit
scopurile pe care și le propun și bine orientate. Există două tipuri mari de tulburare
paranoidă și anume paranoia pasională și delirul de interpretare.
Paranoia pasională

Individul care suferă de această formă de paranoia are o pasiune care îi ocupă toată
viața și îi centrează gândurile numai asupra unui anumit sector din realitate. Orice om
are o pasiune sau un hobby, însă când această pasiune se transformă în manie, vorbim
de o tulburare psihiatrică.

Pacientul este un hipertim (afectiv, optimist, sociabil și deschis față de ceilalți) cu

trăsături paranoice fiind un individ mult mai susceptibil, mai inflexbil și nedispus să facă
compromisuri. Trăsătura paranoidă apare în urma unui proces numit declanșare
paranoiacă reprezentată de un eșec, un conflict sau o neînțelegere, o problemă de care
este făcut responsabil sau un eveniment pasional. Ca urmare individul devine revoltat
împotriva tuturor celor care i-au imputat sau reproșat anumite lucruri și transformă totul
într-o luptă cu întreaga lume, proces numit cverulență. Cverulența nu reprezintă o
ceartă obișnuită, între doi sau mai mulți indivizi, ceartă care nu are consecințe majore și
care nu implică autoritățile din justiție. Cverulența este o luptă pentru dreptate care
implică declarații și procese, paranoicul luptând pentru restabilirea adevărului și
pedepsirea legală a vinovaților. El judecă fals premiza, are false judecăți de
plecare, interpretând extrem de amplu o problemă care poate fi rezolvată și pe căi
amiabile. Consideră că s-a făcut o nedreptate și majoritatea persoanelor din jur îl cred,
întrucât argumentele sale sunt clare și bine argumentate. Chiar dacă i se dă dreptate din
anumite puncte de vedere și nu total, el se va revolta din nou deoarece vrea ca
dreptatea să fie în întregime de partea lui. Devine astfel persecutor, ajungând până la
violențe și intimidări asupra celorlalți, le vânează toate greșelile și le denunță cu prima
ocazie bucurându-se dacă persoanele respective sunt pedepsite. Acest tip de paranoia
pasională este numit paranoia de luptă.

Idealismul pasional este un alt tip de paranoia fiind vorba despre un pacient și-a
construit un ideal deplasat despre propria persoană și se comportă conform acestui
ideal. În cazul acestora, dorința de putere este crescută la extrem. Fenomenele
declanșatoare ale acestei tulburări sunt complexele, copilăria plină de privațiuni, sărăcia
și exploatarea de către cei puternici sau violențele intrafamiliale. Se dezvoltă
un „complex de aviditate” în cazul acestor indivizi, care dezvoltă o angoasă cronică
supracompensată prin agresivitate. Individul vrea să ajungă cât mai sus în lanțul puterii,
aspiră să ajungă lider și să devină o personalitate marcantă în istorie, dorind să le
demonstreze superioritatea celor care l-au făcut să se simtă inferior în trecut.

Gelozia patologică se încadrează ca entitate tot în cadrul paranoiei pasionale, pacientul

construindu-și o imagine nefondată asupra infidelității partenerului de viață. Aceasta va
declanșa un îndelungat proces de urmărire, acumulare de dovezi, analiză amănunțită a
comportamentului partenerului și numeroase scandaluri. Se ajunge la violență, uneori
chiar la uciderea partenerului din cauza acuzațiilor nefondate. Paranoicul gelos este în
general un individ dominat de sentimentul de inferioritate și nepotrivire cu partenerul
sau partenera, fie din cauza diferenței de vârstă, a profesiei sau a fizicului, fie este un
individ care abuzează de stupefiante sau alcool. Orice comportament al partenerului,
chiar dacă acesta se comportă normal, îi va da de bănuit. Paranoicul urmărește totul,
cum se îmbracă, cât timp lipsește de acasă, cu cine vorbește pe stradă sau la telefon,
cine îl salută etc. Chiar dacă nimic nu dă de bănuit, paranoicul va găsi întotdeauna
motive pentru a-și alimenta gelozia.

Desigur că lupta pentru dreptate, idealismul pasional și gelozia sunt trăsături normale
care nu trebuie interpretate ca fiind probleme de ordin psihiatric. Un om care luptă pentru
drepturile sale, un inventator sau un cercetător pasionat sunt oameni valoroși care merită
respectul întregii societăți. Gelozia este de asemenea normală într-un cuplu, micile
confruntări pe această temă nu trebuie să alarmeze pe nimeni. Psihoza va fi însă
suspectată numai când comportamentul respectivei persoane devine aberant și obsesiv,
persoana nemaifind interesată de nimic decât de subiectul obsesiei sale. Când se ajunge
la violențe și agresiuni, când persoana prezintă anumite simptome
precum anorexie, insomnie, iritabilitate continuă sau are un comportament strict centrat
pe obsesia respectivă, nemaifiind deschisă către nimic altceva, procesul a devenit
patologic.

Delirul de interpretare

Se poate cupla cu paranoia pasională, dar există și ca entitate separată. Este vorba de
bolnavi afectați de percepția delirantă și anume bolnavi care interpretează orice faptă,
replică, acțiune a vieții cotidiene. Poate fi foarte frecvent confundată cu normalul, ba
chiar majoritatea oamenilor interpretează diferite lucruri sau acțiuni în diverse moduri,
asta nu înseamnă că ei sunt paranoici. Vorbim despre paranoia numai în momentul în
care aceste interpretări afectează viața și activitățile bolnavului transformându-se în
obsesii în toată regula. De exemplu, un individ normal cu o durere de măsea îl va crede
pe dentistul care îi spune că este vorba de o carie, se va lăsa tratat și va fi mulțumit
ulterior că a scăpat de durere. Un individ paranoic nu va crede dentistul, el crede că
orice durere sau boală este un semn al unui cancer și va consulta numeroși doctori care,
deși îi vor spune același lucru, nu îl vor convinge. Se va transforma într-un persecutant al
medicilor și va presupune că orice tratament care i-a fost prescris a avut menirea de a-l
îmbolnăvi și mai tare.

Tablou clinic
Paranoia este o boală a realității. Tocmai de aceea un paranoic este foarte greu de
diferențiat de un om normal, întrucât delirul paranoicului nu este imaginativ sau
nebunesc ci se bazează pe realitatea prezentă. Schizofrenia și parafrenia sunt două
entități cu care se face diagnosticul diferențial al tulburării paranoide, diagnostic care se
face pe baza delirului imaginativ și a fugii de realitate care nu apare niciodată în
paranoia.

Există trei stadii ale tulburării paranoide:

1. Invazia nevrotiformă caracteristică debutului bolii. Pacientul este frământat,
indispus și are o stare de rău ce nu poate fi legată de nicio tulburare de ordin somatic.
Poate dura ani de zile. Este faza de incubație.
2. Transformarea megalomanică- paranoicul își formează baza de luptă, găsește ideea
sau principiul căruia își va dedica întreaga viață, dintr-un om frământat ajunge un
optimist și plin de viață. Este caracterizată prin delirul paranoid, de tip nehalucinator.
3. Faza terminală este caracterizată de atenuarea delirului în principal din cauza
înaintării în vârstă, pe baza scăderii activității fizice. Ideile însă se păstrează, chiar dacă
paranoicul nu mai duce o luptă continuă pentru apărarea lor.

Paranoia propriu-zisă este o psihoză care se dezvoltă pe un substrat definit de

tulburarea de personalitate de tip paranoid. Pacientul este un căutător neobosit al
înțelesurilor ascunse și al sensurilor din spatele situațiilor aparent evidente, caracterizat
printr-o gândire lipsită de flexibilitate. Este dominat de o angoasă permanentă legată de
credința că lumea este plină de oameni nedemni și este suspicios în orice relație cu
persoanele apropiate suspectând faptul că acestea au gânduri ascunse și așteaptă ca
acest lucru să fie confirmat prin acțiunile lor. Este dominat de nevoia de a-i controla pe
ceilalți, fiind o persoană cu o stimă de sine în general scăzută, simțindu-se o persoană
inferioară și slabă. Aroganța afișată în fața celorlalți este un mecanism de compensare a
sentimentelor de inferioritate. Nu pot menține o relație pe termen lung.

Percepția paranoicului asupra realității nu este în general tulburată, ci doar influențată și

dirijată de delir. Halucinațiile auditive sau vizuale pot apărea, dar sunt destul de rare și
nu sunt proeminente, ca în cazul parafreniei sau schizofreniei. Are o gândire normală,
logică, însă insidios apar ideile delirante, pacientul începe să creadă că este urmărit/
otrăvit/ infectat/ iubit de la distanță/ are o boală/ i s-a făcut o nedreptate/ este suspectat
pe nedrept/ este înșelat etc. Și persoanele normale pot avea astfel de suspiciuni,
neexistând niciun substrat patologic în spatele lor, însă în cazul
paranoicului suspiciunea are o durată de cel puțin o lună de zile după care începe
să devină obsesivă și să-i controleze viața. Devine o idee dominantă la care se
adaugă idei și suspiciuni secundare, astfel paranoicul își construiește un sistem de
gândire centrat pe obsesie. Sistemul este însă plauzibil, extrem de convingător și
bazat pe argumente și astfel paranoicul poate juca rolul de inductor al ideii către alte
persoane care, mai ales dacă îi sunt apropiate, îl cred. Apare astfel paranoia indusă sau
delirul colectiv.

Bolnavul se informează constant și continuu în domeniul ideii delirante, fie că este vorba
de o nedreptate care i-a fost făcută și pe care vrea s-o reclame către justiție, fie că este
vorba de gelozie sau de o dorință nestăpânită de putere.

Este un om rigid și tensionat care menține cu greu o relație cu alte persoane. În timp
bolnavul ajunge să abordeze un singur subiect de discuție și anume ideea delirantă care
îl obsedează.

Individul își păstrează activitatea profesională, în cele mai multe cazuri aceasta nefiind
afectată. Mulți indivizi paranoizi dețin funcții înalte fiind oameni extrem de capabili.
Uneori însă, tendința de izolare și sentimentul profund de nedreptate afectează atât
activitatea profesională a individului, cât și relațiile sociale, viața socială fiind cel mai
frecvent dezechilibrată ca urmare a obsesiilor paranoide.

Criteriile de diagnostic

Există 7 trăsături comune tuturor indivizilor cu tulburare de personalitate paranoidă,

indiferent de tipul de paranoia de care este afectat individul respectiv. Diagnosticul se
pune când cel puțin 4 dintre aceste criterii sunt îndeplinite. Conform DSM (Diagnostic
and Statistical Manual of Mental Disorders), criteriile pentru tulburarea de
personalitate paranoidă sunt următoarele:

A. Suspiciozitate și neîncredere în legătură cu persoanele din jur (motivele, replicile

și acțiunile acestora fiind interpretate ca răuvoitoare) cu debut la vârsta de adult tânăr și
prezente în următoarele contexte:
1. Individul suspectează fără o bază eficientă sau dovezi concrete că ceilalți îi fac
rău, îl exploatează sau îl mint.
2. Are dubii nejustificate în legătură cu loialitatea sau onestitatea prietenilor sau
asociaților
3. Nu are încredere în nimeni din cauza fricii nejustificate că informația ar putea fi
folosită împotriva sa
4. Diferite remarci sau evenimente benigne îi declanșează suspiciunea, pacientul
începând să vadă semnificații ascunse sau intenții răuvoitoare în spatele lor
5. Nu iartă injuriile, lipsa de respect sau insultele, purtând ranchiună în mod persistent
6. Este gata să acționeze cu mânie sau să contraatace ceea ce crede că sunt atacuri
asupra personalității, caracterului sau reputației sale, deși alte persoane nu le percep ca
fiind atacuri în mod evident
7. Are suspiciuni repetate și nejustificate cu privire la fidelitatea soției sau a
partenerului sexual

B. Trăsăturile de mai sus nu apar în timpul evoluției schizofreniei, a unei tulburări de

dispoziție cu trăsături psihotice sau a unei tulburări psihotice și nu se datorează efectelor
psihologice ale unei afecțiuni medicale generale sau ale anumitor medicamente.

Paranoidul este incapabil să se relaxeze. El scanează tot timpul situațiile și persoanele

din jur căutând orice este ieșit din comun și care îi poate alimenta suspiciunile sau ideile
delirante. Are o gândire extrem de rigidă și de tensionată și reacționează violent în
momentul în care i se reproșează că obsesiile sale sunt nefondate. Reacția nu este
însă complet irațională, ci paranoidul are argumente concrete pentru susținerea
suspiciunilor și acuzațiilor sale.

Pacienții paranoizi se prezintă singuri la psihiatru extrem de rar. În general sunt aduși de
către persoanele apropiate sau colegi de serviciu care nu mai pot suporta declarațiile și
acuzațiile constante ale individului paranoid. Deși încep tratamentul, majoritatea
pacienților paranoizi sunt absolut convinși că nu au o afecțiune psihiatrică.

Subtipuri clinice de paranoia

- Erotomania reprezintă ideea obsesivă și delirantă de a fi iubit de o anumită persoană.

Obsesia este de obicei centrată pe persoanele superioare din punct de vedere social
(celebrități, șefii de la serviciu, persoane cu funcții politice înalte etc.). Paranoicul face
încercări disperate de a intra în contact cu persoana care este subiectul delirului său, o
urmărește, o supraveghează, o contactează telefonic în mod repetat, îi trimite scrisori,
cadouri și atenții. Orice gest sau replică a persoanei respective este
interpretată delirant de către paranoic ca fiindu-i adresată sau ca făcând referire la
acțiunile sale. În momentul în care vede că nu i se răspunde, paranoicul devine agresiv
și programează acte de agresivitate și violență prin care urmărește pedepsirea și
răzbunarea asupra persoanei care i-a înșelat așteptările.
- Grandomania însumează ideile delirante ale unui individ care dorește să facă reformă
în societate, politică, religie sau știință. Individul respectiv este ferm convins că are un
mare talent, că este sau va fi o persoană marcantă în istoria umanității. Paranoicii care
au idei delirante de grandoare cu conținut religios pot avea impresia unei comunicări
directe cu divinitatea și cred că sunt oameni speciali, cu un anumit har.
- Gelozia reprezintă convingerea constantă și obsesivă că partenerul/partenera de viață
îi este infidel/infidelă. Paranoicul este în căutare constantă a probelor care îi vor dovedi
suspiciunea, înregistrând continuu acțiunile, gesturile, vestimentația, replicile și
comportamentul partenerului de viață. Adună probe pentru a-și justifica delirul și chiar
dacă comportamentul persoanei suspectate este normal și nu trădează nimic ascuns,
paranoicul va găsi dovezi chiar atunci. Partenerul este urmărit constant, ajungându-se
până la hărțuire și gesturi violente, chiar și crimă.
- Persecuția sau interpretarea unor acțiuni și evenimente ca fiind doveditoare că o
persoană din anturajul paranoicului îl persecută din diferite motive. El consideră că este
urmărit continuu, că cineva încearcă să îi facă rău prin diferite mijloace, că este otrăvit,
umilit sau tratat cu rea-voință. Apare cverulența sau lupta obsesivă pentru dreptate
deoarece paranoicul consideră că poate dovedi acest lucru prin mijloace legale, individul
devenind plin de resentimente și ură față de persoana respectivă și recurgând uneori
chiar la agresivitate și violență împotriva acesteia.
- Ipohondria - un pacient ipohondru este acela care își urmărește obsesiv toate
senzațiile corporale și toate semnele care ar putea sugera faptul că este afectat de o
anumită boală. Delirul este centrat pe diferite semne și simptome care sunt interpretate
într-un mod fals și exagerat, pacientul considerându-se bolnav de diverse afecțiuni și
adresându-se nejustificat la medic.

Diagnostic diferențial

Se face cu următoarele entități psihiatrice:

- Schizofrenia paranoidă - gândirea schizofrenicului este animată de halucinații,
disociată, incoerentă și inconstantă. Chiar dacă delirul poate avea trăsături similare cu
cel din paranoia (ideea pacientului că este persecutat, înșelat sau că i s-a făcut o
nedreptate) nu este niciodată bazat pe fapte, acțiuni sau chiar persoane reale. În
paranoia, dimpotrivă, totul pornește de la lucruri care s-au întâmplat la un moment dat
sau chiar de la o nedreptate pe care paranoicul o interpretează într-un mod exagerat.
- Parafrenia este o psihoză cu delir halucinator, nesistematizat, dominat de fenomene
imaginative și de fabulație. Este o entitate care trebuie diferențiată de schizofrenie,
întrucât în parafrenie nu apare destructurarea personalității individului. Parafrenicul își
creează o lume imaginară, fiind o boală care debutează tardiv, în jurul vârstei de 40 de
ani. Spre deosebire de schizofrenie, bolnavul parafrenic este capabil să-și desfășoare cu
succes activitatea obișnuită, având o gândire incoerentă care păstrează însă un anumit
grad de logică. Boala nu duce la demență și are un caracter staționar.
- Psihozele paranoide de involuție - delirul este fluctuant având o mică amplitudine,
apar elemente depresive și ipohondriace și semne de involuție fizică și psihică.
- Delirul și tulburarea psihotică datorate unor substanțe psihogene, medicamente
sau condiții medicale de tip somatic.

Psihoterapia

În cazul pacienților paranoici trebuie evitată terapia de grup deoarece aceștia sunt
extrem de suspicioși și nu pot interacționa normal cu alte persoane. Prin urmare trebuie
abordată modalitatea de terapie individulală, cu un psihoterapeut
experimentat, întrucât acești pacienți abordează psihoterapia cu neîncredere și acceptă
tratamentul datorită presiunii externe a persoanelor apropiate. Pacientul îl tratează pe
terapeut ca pe orice altă persoană din jurul său, suspectând că acesta este răuvoitor și
că are intenții ascunse. Prin urmare terapeutul trebuie să fie capabil să suporte
sentimentele de ură, disperare, incapacitate și dorință de răzbunare ale pacientului.
În primele ședințe terapeutul va evita să răspundă defensiv la acuzațiile și reproșurile
pacientului și trebuie în același timp să evite tendința de apărare în fața acuzațiilor și
tendința de a-i reproșa pacientului că nu are dreptate, deoarece astfel vor pierde complet
posibilitatea de a câștiga încrederea pacientului. Există anumite premize care trebuie
urmărite de către terapeut în tratamentul unui pacient paranoid, precum:

- Construirea unei alianțe terapeutice: terapeutul trebuie să empatizeze cu experiența

pacientului și să nu contrazică nimic din ceea ce spune acesta. Nucleul de bază al
declanșării paranoiei este stima de sine scăzută și orice reacție de dezaprobare din
partea terapeutului poate fi interpretată de către paranoid ca o reacție de respingere, fapt
care îi va scădea și mai mult stima de sine.
- Evitarea constituirii unor suspiciuni noi din partea pacientului: terapeutul trebuie
să-și explice fiecare acțiune pentru a nu da prilej constituirii de noi suspiciuni. Trebuie
explicat pacientului orice gest, chiar și ieșirea din cabinet pentru a aduce anumite
formulare. De asemenea trebuie evitată tendința de a acționa cu acești pacienți într-un
mod extrem de deschis și prietenos, întrucât aceștia pot găsi intenții ascunse în spatele
acestui comportanent
- Pacientul trebuie ajutat să-și mențină simțul controlului- terapeutul trebuie să arate
respect față de autonomia și acțiunile pacientului, întrucât orice teamă a terapeutului că
pacientul său își va pierde la un moment dat controlul va fi simțită de către pacient și
labilitatea lui psihică se va agrava.
- Pacientul trebuie încurajat să-și verbalizeze mânia în loc să o exteriorizeze prin
acțiuni violente: pacientul trebuie chestionat asupra mâniei sale prin discuții deschise
asupra tuturor aspectelor furiei și trebuie să i se explice pe larg toate consecințele
agresivității și violenței.
- Pacientul trebuie să aibă mult spațiu pentru a putea respira: pacienții paranoizi se
pot simți constrânși și pot deveni extrem de suspicioși în momentul în care sunt închiși
împreună cu cineva într-o încăpere mică, plină de mobilă. Prin urmare ședințele
psihoterapeutice trebuie să se desfășoare într-un loc deschis, luminos, cu pacientul aflat
la o distanță mai mare față de terapeut. Terapeutul trebuie să evite să atingă pacientul
chiar și în modul cel mai benign posibil.

Paranoia nu este o tulburare complet vindecabilă, dar poate fi considerabil ameliorată

prin psihoterapie. Anumite trăsături de tip paranoid persistă însă toată viața.
Tratamentul medicamentos

Psihoterapia este tratamentul de elecție în paranoia, tratamentul medicamentos fiind util

numai când simptomele asociate nu pot fi controlate de către
psihoterapeut. Anxioliticele se prescriu dacă pacientul este excesiv de anxios și nu își
poate controla starea de angoasă, iar neurolepticele se folosesc pentru pacienții extrem
de furioși, agresivi și violenți, având efect sedativ.