AUDIT INTERN

Scurt istoric
Cuvântul audit îşi are originea în latinescul audio, audire: a asculta şi a cunoscut în
decursul vremurilor multiple interpretări, înţelesuri care nu au mai avut de a face cu
etimologia.

În ciuda acestor denaturări istorice, totuşi procesul de audit, respectiv auditul intern se
regăseşte ca făcând parte din viaţa unei întreprinderi în perioada recesiunii economice
americane de la începutul secolului al XX-lea. Atunci era nevoie ca auditorii financiari,
externi, să se bazeze pe o serie de lucrări efectuate de personal independent, dar angajat al
întreprinderii, fără ca acest personal să întocmească sinteze şi să exprime concluzii.

Personalul întreprinderii a căpătat abilităţi, ce-i drept canalizate pe funcţia contabilă,

dar utilizarea acestor profesionişti şi pentru întocmirea altor lucrări a avut ca efect percepţia
pozitivă asupra a ceea ce efectuau în cadrul întreprinderii.

Auditorii externi utilizau aceste ajutoare numai pentru lucrările din sistemul financiar
şi contabilitate, dar cu timpul domeniul de competenţă s-a lărgit, auditul intern devenind o
funcţie a întreprinderii, ca oricare din funcţiile consacrate.

Pornind de la aceste experienţe, activitatea de audit intern este relativ nouă, date
semnificative privind organizarea şi desfăşurarea profesiei de auditor intern fiind înregistrate
în anul 1941, când a apărut Institutul Internaţional al Auditorilor Interni (IIA – Institute of
Internal Auditors) în Statele Unite ale Americii. Cu această ocazie s-a observat necesitatea
dezvoltării acestei profesii, cele mai multe păreri degajând încredere în viitorul profesiei,
managerii având nevoie de rezultatele muncii auditorilor interni.

Un pas important s-a realizat în Franţa, când în anul 1960 s-a înfiinţat Institutul
Francez al Auditorilor şi Consultanţilor Interni (IFACI), ulterior cele mai importante
contribuţii la evoluţia auditului intern fiind aduse de şcoala şi practica franceză în domeniu.
Evident că IFACI este afiliat la IIA, care la rândul său are peste 85000 de specialişti în mai
mult de 120 de ţări din întreaga lume.

IFACI a contribuit, nu numai în Franţa, la modul de înţelegere a rolului şi locului

auditului intern, precum şi la poziţionarea funcţiei de audit intern în cadrul oricărei entităţi.
Acest lucru s-a observat şi prin faptul că auditorii interni au început să fie specialişti cu
experienţă, depăşind în majoritate vârsta de 30 de ani, sporind gradul de încredere în
rapoartele acestora. În acelaşi timp a crescut diversitatea pregătirilor profesionale, a profilelor,
a atragerii de experţi datorită evoluţiei funcţiei şi a competenţei profesioniştilor.

Totodată, economia reală a impus renunţarea înţelesului auditului intern legat numai
de funcţia finaciar-contabilă şi creşterea acoperirii acestuia prin ataşarea funcţiei de audit
intern la direcţia generală a unei entităţi. Auditul intern este subordonat conducătorilor

1
entităţilor devenind un instrument puternic de depistare a riscurilor din organizaţiile în care
funcţionează.

Pe plan mondial auditul intern cunoaşte şi alte grupări ale organismelor naţionale, de
multe ori apelându-se la criterii geografice sau de limbă, cum ar fi Confederaţia Europeană a
Institutelor de Audit Intern şi Uniunea francofonă a Auditului Intern.

Evoluţia funcţiei de audit intern a avut ca rezultat pozitiv mai multe revizuiri în anii
1981, 1991 şi 1995, ultima care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2002 constituind o revizuire
totală a tot ceea ce se obţinuse în domeniul profesiei până la acea dată, iar preocupările de
revizuire continuă tocmai datorită complexităţii activităţii.

Până în anul 2000 la noi în ţară nu exista nici o reglementare cu privire la auditul
intern, această activitate nefăcând parte din cultura organizaţională şi nici din cerinţele
proprietarilor de entităţi. Deseori se confunda conceptul de audit intern cu ceea ce se practica,
adică un control intern, şi acela obligatoriu numai pentru entităţile cu capital de stat sau
majoritar de stat.

Odată cu trecerea la aplicarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate şi auditarea

situaţiilor financiare, prin aplicarea directivelor europene, în anul 2000, printr-un ordin al
ministrului finanţelor, s-au introdus reglementări minimale referitoare la auditul intern, foarte
teoretice, cu stângăcii de traducere şi interpretare, dar a constituit o deschidere necesară
învăţării şi acomodării cu cerinţele unei noi profesii, dar şi mai complexe.

Acel cadru a obişnuit auditorii care s-au încumetat să practice auditul intern cu
cerinţele codului deontologic, dar şi cu regulile de organizare şi exercitare, cadrul de
reglementare având neajunsurile începutului, inclusiv de operare cu termeni insuficient
clarificaţi din punct de vedere metodologic şi practic.

Cu toate acestea mai multe entităţi care erau supuse auditului financiar s-au conformat
voluntar organizând compartimente de audit intern, iar în băncile comerciale la presiunea
Băncii Naţionale a României s-au elaborat primele manuale de audit intern.

Rezultatele au fost destul de anevoioase, însă s-au putut constata preocupări de

îmbunătăţire a activităţii de control datorită începerii inspecţiilor de audit intern şi verificării
sistemului de control intern de către auditorii financiari.

Din anul 2003, în România auditul intern este reglementat şi monitorizat de Camera
Auditorilor Financiari, organism de utilitate publică fără scop lucrativ, iar responsabilii pentru
organizarea activităţii de audit intern, coordonarea lucrărilor/angajamentelor şi semnarea
rapoartelor de audit intern trebuie să aibă calitatea de auditor financiar.

Numai entităţile care aplică Standardele Internţionale de Contabilitate şi auditează

situaţiile financiare au obligaţia constituirii cadrului organizatoric pentru funcţionarea
auditului intern, ca urmare numărul entităţilor este destul de mic, dar pe măsură ce tot mai
multe entităţi vor îndeplini criteriile prevăzute de actele normative, acestea vor aplica şi
standardele de audit intern.

De aceea, Camera Auditorilor Financiari din România a asimilat integral standardele

internaţionale de audit intern şi a elaborat norme de audit intern necesare organizării şi

2
exercitării activităţii, sub forma normelor de calificare şi a celor de funcţionare, precum şi a
modalităţilor practice de aplicare.

Aceste norme profesionale cuprind ultimele versiuni ale standardelor internaţionale şi

constituie baza pregătirii profesionale a auditorilor interni, dar şi a celor interesaţi de această
profesie: cadre universitare, formatori, studenţi, experţi.

Camera Auditorilor Financiari din România în calitatea sa de reglementator şi

supraveghetor al profesiei va trebui să asigure dezvoltarea auditului intern din toate punctele
de vedere şi să constituie organismul naţional corespondent al celor similare din multe alte
ţări.

De asemenea, Camera Auditorilor Financiari din România are nevoie să se racordeze

la organismele internaţionale, drept pentru care afilierea la Institul Internaţional al Auditorilor
Interni şi la alte organisme europene şi regionale devine o necesitate de abordare
internaţională a profesiei.

Rolul Camerei Auditorilor Financiari din România va creşte şi va răspunde la o serie

de chestiuni, dintre care următoarele obiective sunt prioritare:

- cercetarea, activitate care se organizează pentru progresul cunoştinţelor din domeniul

profesiei, Camera, fiind organizată prin departamentele sale, pentru realizarea acestui
important obiectiv,

- profesionalizarea practicienilor auditului intern, pentru care se realizează formări

profesionale, pregătire de specialitate şi continuă, potrivit standardelor internaţionale în ceea
ce priveşte nivelul de pregătire profesională,

- schimburi profesionale între practicieni şi cei care se ocupă de cercetarea din

domeniul auditului intern, realizarea unei legături specifice şi permanente cu membrii,
inclusiv utilizarea revistei Camerei pentru expunerea părerilor, cunoştinţelor, preocupărilor,
noutăţilor,

- promovarea auditului intern ca funcţie nouă, dar deosebit de importantă a oricărei

entităţi, Camera având rolul de a organiza o bibliotecă proprie, o parte în sistem informatic
aflată pe site-ul său, dar şi prin mărirea tirajului revistei, precum şi prin punerea acesteia la
dispoziţia unui număr cât mai mare de experţi, specialişti, profesionişti, curioşi, autodidacţi,
interesaţi, dintre cei care sunt manageri, de mersul acestei activităţi,

- legătura cu organismele profesionale şi instituţionale din ţară şi din străinătate care se

face prin intermediul Camerei Auditorilor Financiari din România, asigurându-se astfel un
statut bine definit al profesionistului care practică auditul intern.

Poate ar trebui amintit faptul că auditul public intern, cel care se organizează şi se
desfăşoară în instituţiile publice sau entităţile care gestionează fonduri publice interne sau
europene, a făcut progrese mai rapide ca urmare a obligativităţii implementării cerinţelor de
audit intern prin asimilarea în legislaţia românească a directivelor europene, dar care are mai
mult un caracter administrativ, ţinând cont că se ocupă de fonduri publice.

3
 În prezent există discuţii teoretice referitoare la cum trebuie să fie organizat auditul
intern, cum să fie privit din punctul de vedere al poziţionării sale în cadrul entităţilor, care să
fie metodele şi instrumentele cele mai potrivite, însă de fiecare dată este necesar să avem în
vedere tradiţiile, diferenţele culturale, de vocabular, de înţelegere, de aplicare centralizată sau
descentralizată şi multe alte asemenea discuţii, care au rolul de a aduce contribuţii importante
la consolidarea auditului intern.

Se poate privi dezbaterea ca un demers spre evoluţie permanentă, dar care de fiecare
dată are o ancoră puternică în Normele profesionale standardizate şi care au devenit de
neînlocuit pentru toţi practicienii în domeniul auditului intern.

DEFINIŢIA AUDITULUI INTERN

Pentru înţelegerea clară a auditului intern este bine să se lămurească o serie de
elemente de substanţă care constituie ancorele acestui domeniu de activitate sau funcţii a unei
entităţi.

Din acest punct de vedere se pot aduce trei argumente majore susţinute de realitate:

- auditul intern reprezintă o funcţie de asistenţă acordată managementului, ceea ce face

ca munca auditorului este de consultanţă pe care o asigură tuturor celor cu care acesta vine în
contact.

Auditorul intern având la bază metoda şi utilizând instrumente specifice emite o

judecată asupra dispoziţiilor din cadrul entităţii: reguli, proceduri, organizare, sistem de
informare etc., adică asupra sistemului de control intern.

Totodată, auditorul intern dispune de norme de referinţă care-i dau autoritate, de

metodă şi instrumente care-i garantează eficacitatea.

Un auditor intern trebuie să fie independent şi perceput ca independent, să aibă

autonomie care îi vor permite să formuleze ipoteze şi sa facă recomandări.

O altă caracteristică sugestivă este că auditorul intern are un grad de libertate, oferit de
planul de misiune, care îl face să fie pe desupra unor preocupări de rutină sau stresante,
activitatea lui fiind periodică.

- auditul intern nu are legătură cu personalul entităţii decât în măsura în care acesta
este părtaş la furturi, fraude pentru care trebuie să dea socoteală, în rest auditul se adresează
modului în care structurile entităţii îndeplinesc regulile proprii din entitate.
Orice auditor intern experimentat ştie că el urmăreşte obiective, realizări şi
responsabilităţi, care sigur sunt ataşate unor oameni, unor angajaţi, dar scopul lui nu este
angajatul, ci modul de aplicare şi reflectare în rezultatele entităţii.

De aceea, în rapoartele de audit care curpind recomandări nu se menţionează personae,

decât în cazuri excepţionale, pentru că auditorul şi managementul au nevoie să cunoască ce nu
funcţionează în sistem, de ce şi cum se vor pozitiva rezultatele.

- auditorul intern este independent, adică funcţia exercitată de acesta nu suportă nici o
influenţă, nici o presiune care ar putea fi contrare obiectivelor pe care le are stabilite.

4
 În acest sens se cere subliniat caracterul dublu al independenţei, reliefat de
independenţa serviciului în cadrul entităţii, dar şi a auditorului intern prin practica
obiectivităţii.

Se cere afirmată înlăturarea practicilor prin care auditorii interni sunt chemaţi să
elaboreze norme, proceduri, să organizeze sistemul de control intern al entităţii, activitatea
care-l face incompatibil. Auditotul intern nu va mai putea să emită o opinie independentă,
obiectivă asupra dispoziţiilor managementului dacă el însuşi este autorul.

În cadrul entităţii auditorul intern poate fi utilizat şi la alte activităţi care-i vor ştirbi
din obiectivitate, el fiind obligat să refuze orice sarcină care încalcă normele profesionale,
chiar dacă funcţia este ataşată la cel mai înalt nivel din direcţia generală.

Independenţa şi obiectivitatea pot fi păstrate şi atinse prin profesionalismul auditorului

intern, pentru că acesta poate depist disfucnţii importante şi propune recomandări pertinente,
fundamentate, acceptându-se că acţionează pentru binele entităţii.

Pornind de la aceste constatări şi realităţi definiţia auditului intern s-a realizat în mai
multe accepţiuni legate de evoluţia profesiei, chiar definiţia oficială, cuprinsă în toate normele
şi literatura de specialitate fiind criticată de unii, considerată prea restrictivă de alţii, ori
insuficient explicată de grupuri de profesionişti aplecaţi pe o cercetare şi o poziţionare cât mai
exactă a auditului intern.

Cu toate acestea există elemente care sunt acceptate de toţi şi care au contribuit la un
consens pe o definiţie acceptată formal.

Definiţia auditului intern în versiunea americană nu diferă aproape de loc de cea din
versiunea franceză, diferenţa fiind dată de traducerea termenului american – governance –
prin guvernarea sau conducerea întreprinderii.

Conform versiunii franceze a definiţiei internaţionale, aprobată de Consiliul de

Administraţie al IFACI la 21 martie 2000, definiţia oficială a auditului intern este următoarea:

Auditul intern este o activitate independentă şi obiectivă care dă unei organizaţii o

asigurare în ceea ce priveşte gradul de control asupra operaţiunilor, o îndrumă pentru a-i
îmbunătăţi operaţiunile, şi contribuie la adăugarea unui plus de valoare.

Auditul intern ajută această organizaţie să îşi atingă obiectivele evaluând, printr-o
abordare sistemică şi metodică, procesele sale de management al riscurilor, de control, şi de
guvernare a întreprinderii, şi făcând propuneri pentru a le consolida eficacitatea.

În legislaţia romănească auditul intern este definit mai sintetic şi mai pragmatic, astfel:

Auditul intern reprezintă activitatea de examinare obiectivă a ansamblului

activităţilor entităţii economice în scopul furnizării unei evaluări independente a
managementului riscului, controlului şi proceselor de conducere a acestuia.

5
 De asemenea, tot prin legea română (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.75/1999
privind activitatea de audit financiar), se stabilesc şi principalele obiective ale auditului intern,
acestea fiind următoarele:

a) verificarea conformităţii activităţilor din entitatea economică auditată cu politicile,

programele şi managementul acestuia, în conformitate cu prevederile legale;

b) evaluarea gradului de adecvare şi aplicare a controalelor financiare şi nefinanciare

dispuse şi efectuate de către conducerea unităţii în scopul creşterii eficienţei activităţii entităţii
economice;

c) evaluarea gradului de adecvare a datelor/informaţiilor financiare şi nefinanciare

destinate conducerii pentru cunoaşterea realităţii din entitatea economică;

d) protejarea elementelor patrimoniale bilanţiere şi extrabilanţiere şi identificarea

metodelor de prevenire a fraudelor şi pierderilor de orice fel.

Am redat obiectivele auditului intern aşa cum se prezintă în lege din cauza faptului că
citindu-le se va înţelege că aplicarea lor în corelaţie cu definiţia ne dă aceeaşi imagine asupra
auditului intern din definiţiile internaţionale.

Se va vedea la prezentarea normelor profesionale că auditul intern efectuează misiuni

de asigurare şi de consiliere, că domeniile sale de responsabilitate sunt riscul, controlul intern
şi conducerea întreprinderii şi că finalitatea sa se regăseşte în plusul de valoare adus
organizaţiilor.

Domeniul de aplicare
Evoluţia auditului intern a impus abordarea acestuia din punctul de vedere al aplicării
sale efective, al metodologiilor, instrumentelor folosite şi rezultatelor obţinute.

De aceea în cadrul îmbunătăţirii funcţiei de audit intern, ca urmare a evoluţiei, se pot

constata o serie de elemente definitorii care se regăsesc în complexitatea realităţilor: între
întreprinderi există diferenţe de dezvoltare, de cultură managerială, de priorităţi, ca şi
implementarea într-un grad mai mare sau mai mic a auditului intern, dar toate au înţeles că
auditul intern este necesar şi că perfecţionarea acestuia are efect asupra entităţii.

Înainte de a desluşi domeniul de aplicare al auditului intern ar putea constitui un

avantaj pentru profesionişti eliminarea confuziilor dintre auditul financiar (extern) şi auditul
intern.

Auditul financiar (extern) se aplică, în general, doar funcţiei contabile pe baza

situaţiilor financiare întocmite de managementul entităţii, deseori auditorul financiar
verificând sistemul de control prin testele specifice în vederea creşterii gradului de încredere
în situaţiile financiare supuse auditării.

Auditorul intern, care potrivit legii române trebuie să aibă calitatea de auditor
financiar, prin procedeele specifice examinează şi prezintă opinii referitoare la audituri

6
operaţionale, cum sunt auditul de regularitate sau conformitate şi de eficacitate, şi la cele
legate de management şi de strategie.

În practică există o legătură strânsă între auditorii financiari şi cei interni, auditorii
financiari deseori fiind interesaţi de toate funcţiile entităţii pentru că acestea contribuie la
generarea de influenţe în rezultatele entităţii şi în indicatorii înscrişi în situaţiile finaciare.

Există o părere conturată că cele două tipuri de audit – financiar (extern) şi intern –
sunt într-o acţiune complementară cu scopul de a reflecta o imagine fidelă a activităţii
entităţii.

Rolul auditului intern este stabilit de conducere şi obiectivele acestuia diferă faţă de
cele ale auditorului extern, care este numit pentru a raporta independent asupra situaţiilor
financiare. Obiectivele funcţiei de audit intern variază în funcţie de cerinţele conducerii.
Auditorul extern este preocupat în principal să stabilească dacă situaţiile financiare nu conţin
denaturări semnificative. Oricum, unele dintre mijloacele de realizare a obiectivelor
corespunzătoare sunt adesea similare şi de aceea anumite aspecte ale auditului intern pot fi
utile în determinarea naturii, duratei şi întinderii procedurilor de audit extern.

Funcţia de audit intern este parte componentă a entităţii. Indiferent de gradul de

autonomie şi de obiectivitatea auditului intern, acesta nu poate să atingă acelaşi grad de
independenţă precum cel solicitat auditorului extern atunci când exprimă o opinie asupra
situaţiilor financiare. Auditorul extern deţine responsabilitatea unică pentru opinia de audit
exprimată şi această responsabilitate nu este diminuată în nici un fel de folosirea auditului
intern. Toate raţionamentele referitoare la auditarea situaţiilor financiare sunt acelea care
aparţin auditorului extern.

Auditorul extern trebuie să obţină o înţelegere suficientă a activităţilor de audit intern

pentru a identifica şi evalua riscurile de existenţă a unor denaturări semnificative în situaţiile
financiare şi să elaboreze şi efectueze proceduri suplimentare de audit.

Pe experienţa acumulată şi împărtăşită, dar clar acceptată unanim, s-au identificat în

funcţie de natura auditului sau de obiective mai multe categorii de audit, dintre care
tradiţionale sunt cele de regularitate sau confomitate şi de eficacitate.

Ulterior fazei primitive s-au dezvoltat auditul de management şi cel de strategie care
au adus în practică stadiul cel mai nou al cercetării şi teoriei în domeniu.

STANDARDE DE AUDIT INTERN

Standardele de audit intern au avut în vedere la elaborarea şi perfecţionarea lor patru
direcţii esenţiale pentru ceea ce reprezintă auditul intern:

- definirea principiilor de bază

- furnizarea unui cadru de referinţă

- stabilirea criteriilor de apreciere

7
 - devenirea unui factor de îmbunătăţire a activităţii

Standardele de audit intern compun Cadrul de referinţă al practicilor profesionale

ale auditului intern şi reprezintă un document constituit din cinci părţi:

1. - codul deontologic care asigură promovarea unei culturi a eticii în cadrul profesiei
de audit intern;

2. - normele profesionale necesare practicării auditului intern şi care au rolul de a

ghida auditorii interni pentru îndeplinirea misiunilor sau angajamentelor şi în gestionarea
activităţii profesionale:

2.1. - normele de calificare (NC) - seria 1000 – descriu caracteristicile pe care

trebuie să le posede organizaţiile şi exigenţele pe care trebuie să le îndeplinească persoanele
care efectuează activităţi de audit intern;

2.2. - normele de funcţionare (NF) – seria 2000 – descriu natura activităţilor

de audit intern şi definesc criterii de calitate care permit evaluarea serviciilor furnizate, de fapt
se referă la auditorii interni şi serviciile de audit intern;

3. - normele de aplicare (NA) -sunt însoţie de o scrisoare care defineşte tipul de

activitate la care acestea se raportează, potrivit definiţiei auditului intern:

3.1. - A pentru Asigurare, în accepţiunea din definiţie

3.2. - C pentru Consiliu, cu aceeaşi referire la definiţie

4. - modalităţile practice de aplicare (MPA) care au rolul de a face comentarii şi de a

explica normele profesionale, dar şi de a recomanda cele mai potrivite practici în domeniu.

Dacă primele trei norme sunt obligatorii pentru cea de-a patra categorie trebuie să se
înţeleagă că şi acestea sunt acceptate ca o autoritate în materie, ele constituind sfaturi practice
pentru aplicarea Normelor în integralitatea lor.

1. Codul deontologic al auditului intern

Potrivit Institutului Internaţional de Audit Intern Codul deontologic al auditului intern

are ca scop promovarea unei culturi a eticii în cadrul profesiei de audit intern.

Existenţa unui cod deontologic al auditului intern, semnat de auditorii interni şi anexat
Cartei de audit constituie dovada unui angajamnet de rigoare şi faptul că în entitate se pune
preţ pe integritate, într-un cadru caracterizat de onestitate.

Un cod deontologic cunoscut de toţi angajaţii unei entităţi sporeşte încrederea acestora
în obiectivitatea şi integritatea auditorilor interni, cu efect remarcabil asupra calităţii
rezultatelor auditului.

Codul deontologic cuprinde două componente esenţiale:

8
 - principii fundamentale relevante şi pertinente pentru profesia şi practica auditului
intern

- reguli de conduită care descriu normele obligatorii de comportament pentru auditorii

interni. Aceste reguli sunt un ajutor pentru interpretarea principiilor şi aplicarea lor practică şi
au rolul să îndrume din punct de vedere etic auditorii interni.

Codul deontologic se aplică persoanelor şi entităţilor care oferă şi furnizează servicii

de audit intern.

Activitatea de audit intern se exercită în cadrul entităţii de către persoane din interiorul
sau din exteriorul acesteia.

Practicile de audit intern se diferenţiază în funcţie de scopul, mărimea, structura şi

domeniile de activitate ale entităţii.

Auditorii interni trebuie să respecte o serie de principii fundamentale care stau la baza
desfăşurării activităţii de audit intern, principii pe care se întemeiază codul deontologic şi care
asigură că activitatea este conformă cu un set de criterii morale.

Principii fundamentale

Integritatea

Integritatea auditorilor interni stă la baza încrederii şi credibilităţii acordate

raţionamentelor profesionale pe care aceştia le folosesc în activitate.

Obiectivitatea

Auditorii interni manifestă un înalt nivel de obiectivitate profesională în culegerea,

evaluarea şi comunicarea informaţiilor legate de activitatea sau procesele supuse examinării.

Auditorii interni efetuează o evaluare echilibrată a tuturor circumstanţelor relevante,

pertinente şi nu sunt influenţaţi de propriile lor interese sau de ale altor persoane în exercitarea
raţionamentului profesional.

Confidenţialitatea

Auditorii interni respectă valoarea şi proprietatea informaţiilor pe care le primesc şi nu

dezvăluie informaţii decât pe baza autorizaţiilor necesare, cu excepţia cazurilor în care o
obligaţie profesională sau legală îi obligă să procedeze altfel.

Competenţa

Auditorii interni utilizează cunoştinţele, aptitudinile, priceperea şi experienţele

necesare în exercitarea serviciilor sau activităţilor de audit intern.

9
Reguli de conduită

1. Integritatea

Auditorii interni:

1.1. trebuie să îşi îndeplinească misiunea cu onestitate, conştiinciozitate şi

responsabilitate;

1.2. trebuie să respecte legea şi să facă dezvăluirile cerute de lege, acţionând în

conformitate cu prevederile legale şi cu cerinţele profesiei;

1.3. nu trebuie să ia parte, cu bună ştiinţă, în mod conştient, la nici o activitate ilegală
şi sau să se angajeze în acte dezonorante, care să discrediteze profesia de auditor intern sau
entitatea în care lucrează;
Se face menţiunea că noţiunea de dezonoare este legată de cultură, de epocă, de individ, de
etica organizaţiei şi de alţi factori.

1.4. trebuie să respecte şi să contribuie la îndeplinirea obiectivelor etice şi legitime ale

entităţii lor.

Este necesar să se accepte unanim ce înseamnă legitim şi etic pentru a se putea

înţelege exact rostul şi rolul acestei reguli, fiecare auditor dând celor două cuvinte un sens
adaptat situaţiei specifice în care se găseşte.

Se poate defini cuvântul legitim ca însemnând conform legilor, reglementărilor şi

obiectului social, iar cuvântul etic face referire la la valori morale şi la diverse principii.

2. Obiectivitatea

Auditorii interni:

2.1. nu trebuie să ia parte, să fie implicaţi sau să stabilească relaţii care ar putea
compromite sau risca să compromită caracterul imparţial al judecăţii lor sau care să afecteze o
evaluare obiectivă. Acest principiu este valabil, de asemenea, pentru activităţile sau relaţiile
de afaceri care ar putea intra în conflict cu interesele entităţii lor.

2.2. nu trebuie să accepte nimic care ar putea compromite sau risca să

compromită raţionamentul lor professional.

2.3. trebuie să comunice toate faptele materiale de care au cunoştinţă şi care, în cazul
în care nu ar fi comunicate, ar avea drept consecinţă inexactitatea raportului privind
activităţile examinate.

Se precizează că aceste fapte trebuie dezvăluite pe plan intern, în cadrul raportului de

audit, darn u trebuie să se omită că aceste raporturi se pot pune la dispoziţia sau se
comuncică auditorilor externi, la solicitarea acestora. Regulile sunt şi mai stricte în domeniul
bancar unde este necesar ca aceste materiale să fie cunsocute.

10
3. Confidenţialitatea

Auditorii interni:

3.1. trebuie să folosească cu prudenţă informaţiile colectate în cadrul activităţilor lor şi

să le protejeze;

3.2. nu trebuie să folosească aceste informaţii pentru a obţine un beneficiu personal,

sau într-un mod care ar contraveni prevederilor legale sau ar aduce prejudicii obiectivelor
legitime şi etice ale entităţii lor.

Aspectele legate de confidenţialitate şi regulile de conduită aferente acesteia se aplică

oricărei personae care oferă servicii care intră în cadrul definiţiei auditului intern. O
misiune încredinţată unei terţe personae pe bază de contract de prestare va fi asigurată de
respectarea clauzelor de confidenţialitate.

Auditorii interni trebuie să respecte valoarea şi proprietatea informaţiilor pe care le

primesc.

4. Competenţa

Auditorii interni:

4.1. nu trebuie să se angajeze decât în activităţi, servicii pentru care au cunoştinţele,

priceperea şi experienţa necesară;

4.2. trebuie să efectueze activităţile, serviciile de audit intern respectând Standardele

de Audit Intern (normele pentru practica profesională a auditului intern);

4.3. trebuie să se străduiască să îmbunătăţească competenţa, eficacitatea, şi calitatea

muncii, serviciilor lor.

11