Sunteți pe pagina 1din 7

Ș. L.

Mona Mihăilescu, Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală, UPB

Ecuaţia lui Schrodinger pentru o particulă


Forma generală a ecuaţiei Schrodinger pentru o particulă liberă

Considerăm o particulă ca fiind liberă, dacă aceasta nu se află într-un câmp de forţe, deci energia sa
potenţială este zero U=Ep=0. În acest caz, energia totală a particulei libere se poate scrie:
2
mv 2 (mv) 2 p 2 p
Etot  E  E c  E p    
2 2m 2m 2m
Conform ipotezei de Broglie, acestei particule i se asociază o undă. Starea particulei este descrisă de mărimi
fizice care depind de coordonate şi timp. Vom nota cu  ( x, y , z, t ) funcţia care descrie starea particulei
aflată în poziţia ( x, y , z ) la momentul t. Aceasta se numeşte FUNCŢIE DE STARE şi ca interpretare
fizică exprimă perturbaţia produsă de unda asociată.
Această undă are o unică frecvenţă (este monocromatică)  este de tipul armonică plană.
Direcţia ei de propagare este dată de vectorul de undă k .
Amplitudinea este constantă, iar faza ei depinde de coordonate şi timp.
 
Forma generală a funcţiei de undă pentru o particulă liberă, este:  ( x, y , z , t )  A exp[i (k  r  t )]
   
unde avem vectorul de poziţie: r  xi  yj  zk
Această relaţie descrie unda asociată oricărei particule libere cu condiţia ca pe aceasta să o privim ca o
perturbaţie. Din relaţiile lui de Broglie, ştim că unda asociată are mărimile caracteristice: vectorul de undă şi
pulsaţia, legate de mărimile caracteristice particulei: vectorul impuls şi energia prin relaţiile:
 
p  hk , E  h
 
În acest caz, expresia funcţiei de stare este:  ( x, y , z, t )  A exp[i( p  r  Et ) / h]
 
unde produsul scalar poate fi scris pe componente: p  r  xp x  yp y  zp z
i 
atunci funcţia de stare devine:  ( x, y, z , t )  A exp  ( xp x  yp y  zp z  Et )
h 
Dacă derivăm aceasta de două ori în raport cu x, vom obţine:
 i i  i
 p x A exp  ( xp x  yp y  zp z  Et )  p x  ( x, y , z , t )
x h h  h
2
 2 i  i  p 
  p x  A exp  ( xp x  yp y  zp z  Et )   x   ( x, y, z , t )
2 h  h   h 
x
analog pentru celelalte două coordonate, avem derivatele parţiale de ordinul doi
2 2
 2  py 
 
 2  pz 
    ( x, y, z , t ) ,     ( x, y, z , t )
y 2  h  z 2  h 
Sumând ultimele trei relaţii, obţinem:
p x2  p 2y  p z2 
 2  2   2 p2
    ( x, y, z , t )    ( x, y , z , t )
x 2 y 2 z 2 h2 h2
Ţinând cont de notaţia Laplace-anului pentru suma derivatelor parţiale de ordinul doi în raport cu

p2
coordonatele, putem scrie mai pe scurt:    
h2
Expresia generală a funcţiei de undă o putem deriva şi în raport cu timpul:

1
Ș. L. Mona Mihăilescu, Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală, UPB


 iE i  i ip 2
  A exp  ( xp x  yp y  zp z  Et )   E ( x, y , z , t )    
t h h  h 2mh

2 m  p2
 i  
h t h2
Egalând ultimele două relaţii, se obţine ecuaţia Schrodinger pentru o particulă liberă:

h2  ( x, y, z , t )
  ( x, y , z , t )  ih
2m t

Forma generală a cuatiei Schrodinger pentru o particulă aflată în câmp de forţe. Ecuaţia
atemporală

Dacă particula nu mai este liberă, ci se află într-un câmp de forţe dependent de coordonate şi timp, de
forma: U ( x, y, z, t ) , atunci energia sa totală este suma dintre energia sa cinetică şi cea potenţială în câmpul
considerat
Ecuaţia Schrodinger pentru o particulă aflată în câmp de forţe, se postulează în forma:

h2  ( x, y, z , t )
  ( x, y , z , t )  U ( x, y, z , t )  ih
2m t

OBSERVAŢII
Soluţia acestei ecuaţii este complexă şi depinde de forma potenţialului.
Neglijează efectele relativiste asupra masei.

Dacă forma câmpului de forţe nu depinde de timp, atunci se poate folosi şi ecuaţia Schrodinger atemporală.
Pentru a ajunge la ecuaţia atemporală, trebuie să fim într-o stare staţionară, când forma câmpului de forţe nu
depinde de timp. În acest caz, funcţia de stare poate fi scrisă ca produs de două funcţii: una care depinde
doar de coordonate şi una care depinde doar de timp:  ( x, y , z, t )   ( x, y , z)  f (t )
În acest caz, reluând
→ derivatele parţiale de ordinul doi în raport cu coordonatele şi ţinând cont că doar funcţia  depinde de
poziţie
→ derivata parţială în raport cu timpul şi ţinând cont că doar funcţia f depinde de timp
h2 f (t )
Atunci obţinem:  f (t ) ( x, y, z )  U ( x, y, z ) f (t )  ih ( x, y , z )
2m t

2
Ș. L. Mona Mihăilescu, Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală, UPB

Aplicând metoda separării variabilelor (tot ce se leagă de o variabilă mutăm în stânga şi tot ce se leagă de
h 2  1 df
cealaltă mutăm în dreapta), se obţine:   U  ih
2m  f dt
O expresie funcţie numai de coordonate este egală cu o funcţie numai de timp, dacă şi numai dacă ele sunt
ambele egale cu o constantă. Ţinând cont de toate de mai sus, se poate spune că ceastă constantă este de
forma unei energii. Considerând această energie ca fiind energia totală pentru particula aflată în câmp de
h 2  1 df
forţe, atunci avem:   U  ih E
2m  f dt
Din aceste egalităţi decurg două ecuaţii importante:
1. Ecuaţia atemporală a lui Schrodinger pentru o particulă aflată în câmpul staţionar, se va scrie:
h2
  ( x, y, z )  U ( x, y, z ) ( x, y, z )  E ( x, y, z )
2m
1 df df i
2. Ecuaţia pentru funcţia temporală ih E   Edt
f dt f h
Integrând membru cu membru ultima relaţie, se obţine soluţia acestei ecuaţii de forma:
i
f (t )  exp(  Et )
h
Soluţia generală pentru particula în câmp de forţe staţionar, adică forma generală a funcţiei de undă va fi:
i
 ( x, y , z , t )   ( x, y, z ) exp(  Et )
h
În aceste stări staţionare, mereu energia totală a particulei este o constantă.
Semnificaţia fizică a funcţiei de undă ce descrie starea unei particule a fost dată de Max Born. Dacă
se consideră un volum dV în jurul punctului de coordonate (x,y,z), probabilitatea de a găsi particula aflată
în starea descrisă de funcţia de undă  ( x, y , z, t ) , în acest element de volum printr-o singură măsurătoare,
este dată de expresia: dP  C *dV
Dacă volumul considerat este tot spaţiul, atunci probabilitatea de a găsi particula undeva în tot spaţiul este
egală cu 1. În acest fel, găsim constanta de normare C.
2
Notăm densitatea de probabilitate de existenţă a particulei: w   *  
Funcţia de undă are semnificaţia fizică prin intermediul pătratului modulului său, reprezentând densitatea de
probabilitate de existenţă

Bariera de potenţial. Efectul tunel.


Atunci când forma potenţialului este explicită, se pot da soluţii particulare ale ecuaţiei Schrodinger. Vom
considera în continuare că particula se află într-o regiune unde există pe o porţiune delimitată, o barieră de
potenţial de valoare finită. Discutăm doar cazul unidimensional. Atunci, forma potenţialului se poate scrie
 0 x0

algebric: U ( x )   U 0 0  x  a
 0 xa

unde constantele reprezintă: a - lăţimea barierei, U0 - înălţimea barierei
Observăm că potenţialul nu depinde de timp, deci avem cazul staţionar. Funcţia de stare se poate scrie:
i
 Et
  ( x )e h
 ( x, t )   ( x)e  it
Mişcarea particulei în această regiune, satisface ecuaţia Schrodinger atemporală. Pentru cele trei regiuni,
avem trei forme diferite ale ecuaţiei şi deci ale soluţiei - funcţia de undă:

3
Ș. L. Mona Mihăilescu, Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală, UPB

 h 2 d 2 I ( x )
   EI ( x) x0
 2m dx 2
 h 2 d 2 II ( x)
   U 0 II ( x)  EII ( x) 0  x  a
 2m dx 2
 h 2 d 2III ( x)
   EIII ( x) xa
 2m dx 2
2 2mE 2 2m
Notăm: k  şi   (U 0  E )
h2 h2
Dacă energia totală E, a particulei este mai mică decât înălţimea barierei, atunci ambele constante sunt
pozitive. Din punct de vedere clasic, dacă particula ar avea o energie totală mai mică decât bariera, aceasta
nu ar fi putu să treacă bariera. Vom vedea că, din rezultatele ecuaţiilor de mai sus, există o probabilitate
diferită de zero pentru a găsi particula în regiunea III. Folosind constantele, ecuaţiile pentru cele trei regiuni
devin:
 d 2 I ( x )
  k 2 I ( x )  0 x0
2
 dx
 d 2  ( x )

II   2 II ( x)  0 0  x  a
2
 dx
 d 2 III ( x)
  k 2 III ( x )  0 xa
 2
dx
 I ( x)  A1e ikx  B1e  ikx x0
 x  x
iar soluţiile se vor scrie:  II ( x)  A2 e  B2 e 0xa
  ( x)  A e  B e
ikx  ikx
xa
 III 3 3
Primul termen al soluţiei din regiunea I reprezintă unda asociată particulei care vine spre barieră cu
viteza de fază  / k . Al doilea termen al soluţiei din regiunea I reprezintă unda asociată particulei care se
întoarce de la barieră în regiunea I cu o viteză de fază  / k .
Primul termen al soluţiei din regiunea II reprezintă unda asociată particulei care merge în regiunea II
spre regiunea III. Al doilea termen al soluţiei din regiunea II reprezintă unda asociată particulei care se
întoarce către regiunea I.
Primul termen al soluţiei din regiunea III reprezintă unda asociată particulei care merge spre infinit
cu viteza de fază  / k . Al doilea termen al soluţiei din regiunea III reprezintă unda asociată particulei care
se întoarce de la infinit către barieră cu o viteză de fază  / k  B3  0 (regiunea III nu are alte
discontinuităţi astfel încât particula să se întoarcă de la infinit).
Pentru ca aceste funcţii să reprezinte o soluţie a ecuaţiei Schrodinger în condiţiile date, trebuiesc puse
condiţiile de continuitate la frontiera dintre regiuni pentru funcţii şi pentru derivatele de ordinul întâi.
 A1  B1  A2  B2
 ik ( A  B )  ( A  B )
 1 1 2 2
 a  a ika
 2 A e  B 2 e  A 3 e
 
 A2 e a  B2 e  a  ikA3e ika

A3 A3*
Se defineşte coeficientul de transmisie al barierei prin raportul T 
A1 A1*

4
Ș. L. Mona Mihăilescu, Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală, UPB

ca fiind probabilitatea de a exista particula în regiunea III raportată la probabilitatea de a veni particula spre
barieră din regiunea I. Rezolvând sistemul de mai sus al amplitudinilor, se găseşte pentru coeficientul de
16k 2  2
transmisie expresia: T  e  2 a
k 2

2 2

Se observă că transmisia este mereu diferită de zero, deci sigur va trece particula din regiunea I în regiunea
III dar această trecere depinde de lăţimea a a barierei şi de  care e proporţională cu diferenţa dintre
înălţimea barierei şi energia particulei. Cu cât lăţimea barierei este mai mare, cu atât coeficientul de
transmisie este mai mic. Efectul tunel este valabil doar pentru particule cuantice.

Aplicaţii ale efectului tunel

Fenomene spontane naturale: Emisia particulelor  de către nuclee


Reacţia termonucleară (originea energiei solare)

Fenomene care se petrec în aparate inventate de om:


Microscopul cu efect tunel, cu forţă atomică
Laserul cu gropi cuantice

Microscoapia cu efect tunel şi cu forţă atomică

În 1982, doi cercetători de la IBM, Binning şi Rohrer au dezvoltat o nouă tehnică pentru studiul
structurilor unei suprafeţe - Scanning Tunneling Microscopy STM. Aceasta a fost urmată de dezvoltarea
unei întregi familii de tehnici înrudite, care au fost încadrate apoi în categoria generală de Scanning Probe
Microscopy SPM. Dintre acestea din urmă, cel mai important este microscopul cu efect tunel STM şi cel cu
forţă atomică AFM. Cercetătorii au primit premiul Nobel în 1986.
Toate aceste tehnici se bazează pe scanarea probei de către un ac (numit de obicei tip sau cantilever)
foarte, foarte ascuţit în imediata apropiere a suprafeţei, monitorizându-se interacţia dintre suprafaţa probei şi
el. Acesta se mişcă controlat din computer prin softul dedicat pe direcţiile Ox şi Oy parcurgând fiecare linie
de la un capăt la altul şi apoi trecând la următoarea. Rezoluţia în planul transversal este de ordinul Angstom-
ului, 1Å=10-10 m, iar cea verticală de sutimi din cea orizontală. Aceste tehnici pot fi folosite pentru probe
aflate în vid, în aer sau alte medii.
De o mare importanţă în asigurarea acestei acurateţe este ca tot microscopul să fie foarte bine izolat
de vibraţii. O altă cerinţă este ca poziţionerii care folosesc efectul piezoelectric să fie foarte sensibili. Tip-ul
e controlat de trei bare piezoelectrice.

5
Ș. L. Mona Mihăilescu, Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală, UPB

Pe axa Oz se mişcă în sus şi în jos în funcţie de fiecare probă, fiind controlat de:
→ interacţia care există între tip şi probă. Pentru Microscopul cu efect tunel, această interacţie care
se monitorizează este dată de curentul de tunelare care există între tip (metalic în această tehnică) şi
suprafaţa conductoare a probei, faţă de care se află la o distanţă foarte mică, dar nu este în contact fizic.
→ interacţia dată de forţele van der Waals dintre tip şi suprafaţa probei, pentru microscopul cu forta
atomica. Acestea sunt forţe care la distanţe foarte mici au caracter repulsiv, iar la distanţe mari au efect
atractiv. Şi în această tehnică, între tip şi probă nu există contact fizic.
Cele două cerinţe care trebuiesc riguros respectate sunt ca:
1. distanţa dintre tip şi probă trebuie controlată cu o acurateţe foarte mare, de ordinul 0.1Å. Aceasta se poate
realiza fie prin deplasarea probei fie prin deplasarea tip-ului.
2. vârful tip-ului trebuie să fie foarte ascuţit. Ideal, ar trebui ca acesta să se termine cu un singur atom care
să se apropie de suprafaţa probei.
Important este şi ca unghiul de la vârful tip-ului să fie mic, pentru ca acesta să "simtă" diferite gropi
cu lărgime mică (să aprecieze corect adâncimea gropii).

Dacă se aplică un potenţial între tip şi probă, atunci electronii pot trece prin efect tunel între aceştia,
dacă distanţa este destul de mică, dând naştere la un curent de tunel. Direcţia curentului este dată de sensul
potenţialului aplicat. Toate aceste fenomene care se petrec experimental şi sunt folosite de către om, se
bazează pe prezicerea teoretică a fizicii cuantice prin care electronii pot traversa o barieră de potenţial
(legile mecanicii clasice nu permiteau acest lucru). Teoretic am arătat că probabilitatea de tunelare depinde
exponenţial de distanţa pe care se întinde bariera (distanţa dintre tip şi probă). Deci, putem spune că
valoarea curentului de tunelare este foarte sensibilă la distanţa dintre probă şi tip. Tensiunile aplicate sunt de
obicei mai mici de 4V., iar curenţii au valori între 0.01A şi 50nA. Forţele detectate cu aceste tehnici sunt de
ordinul pN până la μN.

6
Ș. L. Mona Mihăilescu, Curs de Fizică Generală, Anul I, Facultatea de Inginerie Medicală, UPB

Există mai multe moduri de funcţionare ale microscoapelor:


1. modul la înălţime constantă (valoarea curentului e monitorizată, iar poziţia tip-ului pe Oz e
constantă în referenţialul laboratorului). Deşi tip-ul nu se mişcă pe Oz, totuşi distanţa dintre el şi probă este
diferită de la punct la punct deoarece suprafaţa probei are denivelări. În timpul acestei mişcări, la un
moment dat el se află la o distanţă foarte mică de probă şi atunci curentul de tunelare este mare. Când se
depărtează, curentul se micşorează. Această dependenţă exponenţială asigură o mare rezoluţie verticală.
2. modul la curent constant (valoarea curentului e constantă iar tip-ul se va mişca pe Oz ). Aceasta se
foloseşte mai des în practică, deoarece celălalt riscă ruperea tip-ului dacă denivelările probei sunt prea mari
la un moment dat. Dar şi acesta are dezavantajul că trebuie să existe o buclă de feed-back care face ca
scanarea să fie mai lentă.
3. modul de operare cu cantilever-ul în mişcare oscilatorie forţată. Cu ajutorul unor forţe exterioare,
cantilever-ul este pus în mişcare oscilatorie la frecvenţa de rezonanţă sau armonici ale acesteia. În acest caz
amplitudinea mişcării sale este cea mai mare. Pe măsură ce se deplasează deasupra probei, vor exista
schimbări în mişcarea sa oscilatorie care este influenţată de probă, dând informaţii despre aceasta.
Până acum am considerat doar suprafeţe omogene. Ce se întâmplă dacă pe suprafaţă sunt atomi şi de
altă natură. În acest caz, valoarea barierei se modifică şi s-ar putea interpreta ca o ridicătură sau groapă. De
obicei, pentru înlăturarea acestei ambiguităţi se folosesc mai multe moduri din cele descrise mai sus şi se
scanează proba de mai multe ori. Prima dată se face topografia. Apoi tip-ul e ridicat astfel încât să nu mai
influenţeze topografia, iar acul simte doar câmpul electrostatic.
Cantilever-ul la AFM este prins de o plăcuţă cu o suprafaţă perfect reflectătoare. Un laser este
proiectat asupra sa, iar raza reflectată intră într-un detector. La orice mişcare a cantilever-ului, poziţia razei
reflectate se schimbă în interiorul detectorului. De obicei, detectorul este o diodă cuadrant care este calibrată
cu fascicolul pe centrul său şi orice mişcare a cantilever-ului este simţită de către una din cele patru diode.
Toate microscoapele care funcţionează în regim de scanare au nevoie de câteva minute pentru a
parcurge o probă. De aceea ele nu se pot folosi atunci când vrem să vizualizăm procese în care
transformările sunt de ordinul secundelor şi nici chiar al minutelor.
Un alt mare dezavantaj al acestor tehnici este faptul că de cantilever se pot prinde multe impurităţi.
Acestea practic îl strică nemaiputând fi folosit - imaginea devine neclară. De asemeni, din tip se pot rupe
bucăţi, pierzându-şi practic vârful de dimensiuni atomice. Şi în acest caz acesta trebuie aruncat, imaginile
nemaifiid conforme cu realitatea. Deci putem spune că măsurătoarea este influenţată de sondă şi numai
experienţa celui care operează poate distinge o imagine reală de un artifact.

Vocabular:
■ Efectul piezoelectric constă în apariţia unei diferenţe de potenţial atunci când asupra anumitor materiale
se exercită o tensiune mecanică. Cristale piezoelectrice: cuarţ, BaTiO3, sau ceramici piezoelectrice: PbZrO3
denumită PZT.
■ Efectul piezoelectric invers reprezintă apariţia unei tensiuni mecanice atunci când este aplicat un câmp
electric.