Plan:

Introducere..........................................................................……………………4

Capitolul I. Noţiunea, importanţa şi sarcinile cercetării la faţa locului…….6

Capitolul II. Principiile tactice privind cercetarea la faţa locului......… 14

1. Principiul operativităţii………………………………………………………15

2. Principiul conducerii unice a activităţii de cercetare………………………15

3. Principiul efectuării cercetării la faţa locului în mod organizat…..………17

4. Principiul obiectivităţii cercetării la faţa locului……………………………18

5. Principiul utilizării efective a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice18

Capitolul III. Pregătirea în vederea cercetării la faţa locului................. 20

1. Măsuri pregătitoare luate la sediul organului juridic………………………20

2. Măsuri pregătitoare luate la faţa locului………………………………….…29

Capitolul IV. Efectuarea cercetării la faţa locului...................................32

1. Faza statică..................................................................……………………..…31
2. Faza dinamică…………………………………………………………………38
3. Stabilirea împrejurărilor controversate de la faţa locului…………… ……48
4. Reluarea şi repetarea cercetării la faţa locului………………………………51
Capitolul V. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului............……53

1. Redactarea procesului – verbal....................................………………………53

2. Procedee de fotografiere la faţa locului.......................………………………56
3. Video-înregistrarea criminalistică................................…………………...…62
4. Schiţarea locului faptei..................................................………………..……66
Încheiere........................................................................….....…68

Bibliografie........................................................................….…71
 3

Introducere
Eficacitatea muncii de descoperire şi cercetare a infracţiunilor în mare măsură este
condiţionată de oportunitatea şi plenitudinea efectuării acţiunilor de anchetă precum şi a
măsurilor operative de investigaţie în etapa iniţială a cercetărilor.
O deosebită însemnătate în acest sens obţine realizarea calitativă a cercetării locului
faptei, activitate în cadrul căreia se depistează şi se colectează un mare volum de informaţie
criminalistică autentică, servind drept bază de cercetare a majorităţii covîrşitoare a dosarelor
penale.
Valoarea şi volumul de informaţie necesare descoperirii cauzelor pe urme proaspete,
sporesc în funcţie de efectuarea în cadrul cercetării la faţa locului aşa – numitelor examinări
criminalistice preliminare ale urmelor şi altor obiecte materiale de probă depistate în scena
infracţiunii.
Datele furnizate de aceste cercetări sînt puse la temelia elaborării versiunilor, la
planificarea şi realizarea acţiunilor procesuale ulterioare. Timpul consumat la înfăptuirea unor
astfel de analize ale urmelor şi stărilor de fapt în ansamblu permite uneori a economisi
săptămîni şi chiar luni întregi de muncă asiduă orientate spre stabilirea făptaşului şi
descoperirea infracţiunii în termene cît mai reduse. Anume aici se evidenţiază mai pronunţat
profesionalismul şi competenţa organelor de urmărire penală şi a specialiştilor implicaţi în acest
proces de descoperire a infracţiunilor.
Una din sarcinile de bază ale subdiviziunilor criminalistice ale Ministerului Afacerilor
Interme al R.M. este aplicarea mijloacelor tehnice criminalistice la realizarea acţiunilor de
urmărire penală şi operative de investigaţie conform necesităţii descoperirii şi cercetării
crimelor. În acest context se înscrie şi cercetarea la faţa locului – acţiune de importanţă
primordială la descoperirea infracţiunilor.
Din numărul total de obiecte ridicate la faţa locului şi cercetate de organele de urmărire
penale, o mare pondere le au documentele, drogurile, armele de foc şi muniţiile. Cele
menţionate mărturisesc despre actualitatea temei propuse pentru o studiere mai profundă.
Teza dată este formată din 5 capitole, întroducere, încheeire,bibliografie.
Prima parte este introducerea care descrie gradul de cercetare a temei, scopul şi sarcinile
investigaţiei.
Primul capitol numit “Noţiunea, importanţa şi sarcinile cercetării la faţa locului”
stipulează că cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procedurală, al cărei conţinut îl
constituie examinarea nemijlocită de către organul de urmărire penală a unui teren deschis ori a
unei încăperi, în care a avut loc fapta sau în perimetrul căreia s-au manifestat consecinţele ei, a

3
 4

obiectelor ce alcătuiesc ambianţa acestora în vederea descoperirii fixării şi ridicării urmelor

infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă necesare stabilirii naturii infracţiunii,
identificării făptuitorului modului şi împrejurărilor în care s-a activat.
Astfel percepută cercetarea la faţa locului reprezintă o seamă de elemente caracteristice,
care o disting de alte activităţi procedurale desfăşurate cu prilejul cercetării unei cauze penale.
În al doilea capitol sînt abordate principiile tactice şi procesuale privind cercetarea la
faţa locului ce servesc drept bază metodologică a acestei activităţi.
Sînt elucidate principiile de bază care se folosesc în procesul activităţii de cercetare la
faţa locului şi permit sau contribuie ca această activitate să se desfăşoare planificat, organizat,
operativ.
Pentru a efectua cercetarea la faţa locului mai întîi de toate trebuie efectuate măsurile de
pregătirea în vederea cercetării la faţa locului descris în capitolul trei al tezei. Pregătirea la
rîndul ei se desfăşoară în două etape, pînă la deplasarea la faţa locului şi după sosirea echipei de
cercetare.
Al IV-lea capitol abordează efectuarea cercetării la faţa locului care se divizează în două
faze. Faza-statică-debutează cu un sondaj vizual efectuat dintr-un punct din preajma sau din
interiorul spaţiului ce urmează a fi cercetat în scopul determinării dacă între fapte impun
implicarea altor persoane.
Cea de a doua fază-dinamică-este cercetarea detaliată a locului faptei care costă în
examinarea de sine stătătoare a tuturor obiectelor în vederea stabilirii legăturii lor cu fapta,
descoperirii şi fixării urmelor activităţii infracţionale.Tot aici am abordat şi tema soluţionării
împrejurărilor controversate de la faţa locului şi procedeul de reluare a cercetării la faţa locului
sau cercetarea repetată.
Al cincilea capitol este numit “Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului” care este
împărţit în patru subpuncte caracteristice acestui capitol.
În cadrul cercetării la faţa locului se redactează obligatoriu un proces – verbal de
cercetarea la faţa locului, se realizează fotografieri, înregistrări video, schiţarea locului faptei,
măsurări, se face mulaje şi tipare de pe urme.
Ultimul capitol al tezei este încheierea unde mi-am expus unele concluzii şi propuneri
privind tema în cauză.

4
 5

Capitolul I. Noţiunea, importanţa şi sarcinile cercetării în faţa locului.

Cercetarea la faţa locului este una din activităţile procedurale şi de tactică criminalistică
ale organului de urmărire penală, ce se realizează de obicei la începutul urmăririi, în scopul
cunoaşterii nemijlocite a locului faptei, al descoperirii, fixării şi ridicării urmelor create cu
ocazia săvîrşirii infracţiunii, precum şi pentru ascultarea martorilor oculari, a victimelor sa chiar
a făptuitorului.
Prin cercetarea la faţa locului, organul de urmărire penală stabileşte împrejurările în care
a fost comisă fapta ilicită, identifică infractorul sau delimitează sfera persoanelor bănuite,
adună, conservă şi examinează probele materiale descoperite.
Întrucît prin ea organul de urmărire penală îşi deschide multe posibilităţi de descoperire
a numeroaselor şi variate urme create cu prilejul săvîrşirii infracţiunii, de identificare a
persoanelor care au cunoştinţe despre infracţiunea respectivă şi autorul ei, cercetarea la faţa
locului nu poate fi înlocuită cu alte activităţi tactice de administrare a probelor în cauză. Astfel,
potrivit art.118 al CPP al RM, organul de urmărire penală efectuiază cercetarea la faţa locului a
terenurilor, încăperilor, obiectelor, documentelor, animalelor cadavrelor umane sau de animale,
pentru a stabili circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză.
Activitatea de cercetare la faţa locului se petrece în anumite cazuri cu participarea unor
specialişti competenţi în materie, şi se încheie cu un proces – verbal de cercetare (art. 124,
260,261 CPP al RM). Cu prilejul cercetării la faţa locului, legislaţia în vigoare prevede
efectuarea diverselor lucrări (fotografii, desene, schiţe) de reproducere şi fixare a tabloului de
ansamblu a locului respectiv a urmelor şi obiectelor ce reprezintă interes pentru cauză.
Deci, rezultă că „cercetarea la faţa locului” reprezintă activitatea procedurală, al cărei
conţinut îl constituie examinarea nemijlocită de către organul de urmărire penală a unui teren
deschis ori a unei încăperi, în care a avut loc fapta sau în perimetrul cărora s-au manifestat
consecinţele ei, a obiectelor ce alcătuiesc ambianţa acestora în vederea descoperirii, fixării şi
ridicării urmelor infracţiunii şi altor mijloace materiale de probă necesare stabilirii naturii
infracţiunii, identificării făptuitorului, modului şi împrejurărilor în care s-a activat.
Astfel percepută, cercetarea la faţa locului prezintă o seamă de elemente caracteristice,
care o disting de alte activităţi procedurale desfăşurate cu prilejul cercetării unei cauze penale.
În primul rînd, cercetarea la faţa locului constituie o activitate de anchetă iniţială, adică,
de obicei, precede în timp alte acte de urmărire penală 1,p.239. Cu cercetarea la faţa locului
debutează cercetarea actelor de omor, tîlhărie, furt, precum şi a tot felul de accidente, al căror

5
 6

caracter penal urmează a fi stabilit. Efectuarea acestei activităţi la etapa iniţială de cercetare se
impune de necesitatea obţinerii de date probante de natură să conducă la orientarea
investigaţiilor2,p.30. Practica organelor de urmărire penală demonstrează cu certitudine, că
datele obţinute în urma cercetării la faţa locului constituie punctul de reper, determină direcţia
în care se vor desfăşura cercetările.
În rîndul al doilea, cercetarea la faţa locului este o activitate imediată şi insubstituibilă.
Realizarea neîntîrziată a cercetării este o condiţie indinspensabilă fixării şi examinării urmelor
şi altor surse materiale de probă. Orice îndepărtare în timp a activităţii de investigare este în
defavoare cercetărilor ulterioare a cauzei deoarece, între timp la locul faptei pot surveni
modificări de natură să ducă la pierderea parţială sau totală a mijloacelor materiale de probă.
Cert e că cercetarea la faţa locului este o activitate de neînlocuit, deoarece martorii,
victima, bănuitul sau învinuitul pot oferi organului de urmărire date cu privire la situaţia de la
faţa locului. Dar acestea nu pot substitui constatările bazate pe date obţinute prin contact direct,
pe perceperea nemijlocită de către organul respectiv a consecinţelor actului ilicit, a stării şi
poziţiei obiectelor ce constituie ambianţa locului faptei.
În al treilea rînd, cercetarea la faţa locului, după cum se susţine, pe bună dreptate, în
literatura de specialitate, reprezintă o activitate investigaţională2,p.30. Desfăşurarea acesteia
presupune realizarea unor acte de studiu bazate atît pe forma empirică cît şi pe cea raţională de
cunoaştere. Formularea unor constatări reale privind situaţia de la faţa locului reclamă aplicarea
tuturor formelor de investigare – de la observarea directă a ambianţei locului respectiv pînă a
examinarea obiectelor ce o constituie prin măsurare, comparare, analiză, sinteză, descriere.
Fixarea mecanică a obiectelor din spaţiul de care s-a desfăşurat activitatea infracţională, formă
întîlnită adeseori în practica organelor de urmărire penală, este inutilă stabilirii adevărului.
Sintagma „faţa locului” semnifică perimetrul în limitele căruia se află probele materiale
create cu ocazia săvîrşirii infracţiunii. Astfel perimetrul săvîrşirii infracţiunii cuprinde terenul
sau încăperea în care s-a comis fapta infracţională, locul unde s-a produs rezultatul faptei
infracţionale, împrejurimile acestor locuri dacă sînt purtătoare ale urmelor create cu prilejul
săvîrşirii faptei cercetate.
De exemplu, în cazul infracţiunilor comise cu arme de foc, locul faptei cuprinde: locul
în care victima a fost surprinsă de glonţ, locul din care s-a tras, locul în care a fost găsit corpul
ei, precum şi orice porţiune de teren dintre aceste puncte menţionate, dacă se găsesc urme ale
faptei săvîrşite. Desigur, că în multe cazuri locurile amintite sint atît de aproape unul de altul
încît toate formează un spaţiu omogen, dar se poate ca între ele să fie distanţe chiar foarte mari.

6
 7

Locul faptei, respectiv locul de cercetat, diferă, de la caz la caz, de natura faptei, de
modul şi împrejurările în care s-a activat, precum şi de scopul urmărit. În majoritatea cazurilor
ele se prezintă sub una din următoarele variante:
a) încăperea, sau porţiunea de teren în perimetrul căreia s-a desfăşurat anumite
acţiuni de pregătire în vederea săvîrşirii infracţiunii confecţionarea armei, a
unui instrument, a unui instrument de spargere, întocmire de acte false;
b) încăperea sau locul deschis unde s-a produs fapta (omuciderea, furtul,
accidentul de circulaţie, incendiu etc.);
c) împrejurimile locului faptei în cadrul cărora se pot afla urme sau obiecte
purtătoare de semne ale infracţiunii;
d) încăperea sau porţiunea de teren deschis unde a fost tăinuit cadavrul, bunurile
sustrase sau unde se ascunde făptuitorul.
Prin prisma celor expuse, cercetarea la faţa locului se dovedeşte a fi una din cele mai
complexe activităţi de urmărire penală, ale cărei rezultate adeseori influenţează în mod direct
cercetarea şi în consecinţă soluţionarea cauzei penale. Importanţa acestei activităţi se manifestă
pe multiple planuri.
În primul rînd, prin desfăşurarea la faţa locului, organul de urmărire penală ia cunoştinţă
de tablouri de ansamblu şi împrejurările în care a avut loc fapta, aceasta oferindu-i posibilitatea
de a raţiona cu categorii reale la interpretarea situaţiei de fapt, valorificarea informaţiei obţinute
în urma realizării actelor de urmărire penală.
În al doilea rînd, prin realizarea unui studiu minuţios al urmelor infracţiunii şi obiectelor,
într-o măsură sau alta explicate în timpul comiterii actului ilicit, a poziţiei şi stării acesteia,
organul judiciar poate obţine date probante indispensabile elaborării celor mai judicioase
versiuni şi în acest mod, să orienteze corect de la bun început activitatea de cercetare.
Rezultatele cercetării la faţa locului, în ipoteza în care această activitate este efectuată
neîntîrziat şi în mod eficient, servesc, nu numai la elaborarea celor mai posibile versiuni, ce şi
pentru realizarea unui program adecvat de verificare a acestora – a planului de cercetare a
faptei.
În sfîrşit cercetarea la faţa locului prezintă importanţa faptul că asigură colectarea
probelor materiale ale infracţiunii privind totodată în evidenţă şi alte surse de informaţii
probante. În practica s-a demonstrat, că locul în care făptuitorul şi-a desfăşurat activitatea
infracţională sau unde s-au produs consecinţele ei, continue sursa celor mai diverse şi valoroase
probe privind fapta şi autorul acesteia. Descoperirea, fixarea şi interpretarea corectă a
materialului probatoriu la faţa locului reprezintă condiţia esenţială pentru soluţionarea perfectă

7
 8

a cauzelor penale, în special a celor cu caracter violent. Pe parcursul cercetării la faţa locului
pot fi deasemenea stabilite persoanele care au fost martori ai faptei săfîrşite sau cunosc anumite
împrejurări ale acesteia.
Natura şi împrejurările în care a avut loc infracţiunea sau fapta al cărei caracter penal
rămîne necunoscut, modul în care făptuitorul a procedat ca să-şi realizeze actul infracţional,
atribuie locului faptei caracteristice particulare, impunînd activităţi de cercetare la faţa locului
obiective diferite4,p.61. Totodată, şi aceasta s-a confirmat de vasta practică a organelor de
urmărire penală, cercetarea la faţa locului trebuie să rezolve o serie de sarcini ce vizează
obiectul probaţiunii, indiferent de natura infracţiunii, împrejurările şi modul în care s-a activat.
În situaţia în care cercetarea la faţa locului este efectuată neîntîrziat şi calitativ, organul
investit cu efectuarea ei, în baza unui studiu consecvent şi cu raţiune a modificărilor provenite
în urma actului ilicit, se va strădui să determine;
a) natura juridică a faptei – tabloul de ansamblu a locului cercetat, obiectele
prezente sau lipsă, urmele lăsate prin desfăşurarea activităţii infracţionale,
starea obiectului material al infracţiunii, pot conduce la stabilirea, uneori în
mod categoric, a naturii faptei. Decizia privind natura faptei nu trebuie să fie
pripită cu atît mai mult, premediată. Situaţia de fapt de la faţa locului poate,
între timp, suporta modificări de natură să conducă la concluzii ironate cu
privire la fapta comisă;
b) locul şi timpul în care a fost comisă fapta. Precum s-a subliniat, locul cercetat
nu întotdeauna coincide cu cel în care s-a desfăşurat activitatea infracţională.
Cadavrul poate fi descoperit şi cercetat cu totul în alt loc decît cel în care a
fost suprimată viaţa victimei. Cu situaţia respectivă organele de urmărire
penală se confruntă ori de cîte ori autorul infracţiunii îndepărtează cadavrul de
la locul unde s-a săvîrşit actul de omor. Locul furtului şi cel în care au fost
descoperite bunurile sustrase se cercetează aparte.
Din perspectiva criminalistică cunoaşterea locului unde s-a consumat activitatea
infracţională are importanţă, înainte de toate, pentru organizarea cercetării lui, în vedere
identificării şi fixării urmelor infracţiunii, a altor mijloace materiale de probă ce pot fi
valorificate în scopul stabilirii adevărului.
În procesul cercetării la faţa locului, se impune necesitatea efectuării unei examinări
minuţioase, porţiune cu porţiune a locului respectiv, astfel încît nici o zonă să nu rămînă
necercetată. Dacă una din zonele sale ar fi omise cu ocazia cercetării, ar putea să rămînă
nevalorificate diferite urme preţioase pentru stabilirea modului de comitere a faptei şi de

8
 9

identificarea a autorului ei, ceia ce ar fi de natură să ducă, în cele din urmă, chiar la
imposibilitatea stabilirii adevărului, în cauza respectivă5,p.180..
Locul săvîrşirii infracţiunii, coinciderea sau necoinciderea acesteia cu locul reclamat se
determină în baza fixării şi examinării căilor de pătrundere a făptuitorului acolo, deplasării şi
ieşirii lui, a urmelor de picioare de ţesături ş.a. O importanţă deosebită în acest sens au
împrejurările negative, urmele ce nu se încadrează logic în situaţia de la locul cercetat.
De exemplu: cadavrul găsit la marginea drumului în apropierea nemijlocită a unei
localităţi urbane are leziuni corporale grave provocate cu un obiect ascuţit în regiunea
abdominală. Deşi îmbrăcămintea era impregnată cu sînge, în locul aflării lui s-a constatat o
lipsă totală a urmelor de sînge. În schimb, pe haine s-au semnalat multiple urme de vegetaţia,
ciulini, plantă ce nu creşte în locul respectiv şi în împrejurime. Versiunea că omorul a fost
săvîrşit în cîmp sau pe imaş, în cele din urmă s-a confirmat.
Pe parcursul cercetării locului faptei comise organul de urmărire trebuie să stabilească
tipul săvîrşirii ei, cunoaşterea acestei circumstanţe se impune de necesitatea determinării dacă
persoana suspectă a putut sau nu săvîrşi infracţiunea, avîndu-se în vedere posibilitatea acestei
de a se afla în momentul critic la locul faptei. Este cunoscut că majoritatea alibiurilor false se
întemeiază pe exploatarea factorului de timp. Dacă spre exemplu cînd a avut loc fapta ilicită
persoana suspectată nu se găsea acolo „se afirmă că ea, în mod obiectiv, nu poate participa la
acţiunea criminală”. Stabilirea timpului comiterii infracţiunii oferă organului de cercetare
posibilitatea de a urmări în timp activitatea persoanelor implicate şi de a stabili pe această cale
eventualitatea ajungerii lor la locul faptei, împrejurarea de o deosebită semnificaţie la
demascarea falsului.
La precizarea timpului săvîrşirii infracţiunii de un real folos pot fi înscrisurile de tot
felul biletele de transport, teatrul sau cinema şi fireşte, urmele, în special cele de sînge, ţesături,
salivă. Se va ţine, de asemenea, cont de ora indicată de ceasul găsit la faţa locului, de filele
nerupte ale calendarului, de becul aprins, de draperiile trase, de starea bucatelor de pe masă, de
modificările produse de fenomenele naturii etc. În cazul infracţiunilor de omor, la stabilirea
timpului comiterii faptei se va lua cont şi starea cadavrului (răcirea, deschidratarea şi rigiditatea
cadavrică).
c) modul în care a fost comisă infracţiunea. Modul săvîrşirii unei fapte penale,
cuprinde mijloacele şi metodele de pregătire şi realizarea a activităţii
infracţionale sau de acoperire a urmărilor acesteia. Alegerea de către făptuitor
a unui anumit mod de operare din multitudinea de modalităţi posibile este
condiţionată, pe de o parte, de împrejurările şi situaţia în care se acţionează,

9
 10

iar pe de altă parte, deprinderile şi experienţa făptuitorului, inclusiv

infracţională6,p.47..
Stabilirea, la această etapă incipientă a procesului penal, a modului în care s-a activat
este importantă din două motive:
1) pentru determinarea activităţilor care urmează a fi întreprinse operativ în
vederea administrării probelor necesare identificării faptei şi a autorului ei.
Dispunerea şi efectuarea la timp a percheziţiei, ridicării de obiecte şi
documente, a altor activităţi speciale înlesnesc descoperirea şi ridicarea
armelor, instrumentelor, mijloacelor de transport şi a altor obiecte folosite
sau de care s-ar fi putut face uz la săvîrşirea infracţiunii, iar prin verificarea
în baza cartotecilor de evidenţă criminalistică a modului de operare se poate
restrînge cercul persoanelor suspecte;
2) pentru încadrarea juridică corespunzătoare a faptei. După cum se ştie modul
în care se operează reprezintă o importantă circumstanţă calificativă a mai
multor categorii de infracţiuni, în special a celor violente, ca spre exemplu
omorul premeditat (dacă se recurge la cruzime pentru suprimarea vieţii sau la
mijloace de natură să pună în pericol viaţa mai multor persoane), furtul şi
jaful, tîlhăria (săvîrşite cu aplicarea armei de foc sau a altor obiecte utilizate
în calitate de armă, prin pătrundere încăperii), ş.a.
Prin urmare, efectuînd cercetarea la faţa locului, organul de urmărire penală trebuie să
depună eforturi susţinute pentru determinarea modul în care s-a activat aceasta, pe bună
dreptate, reprezentînd, în marea majoritate a cazurilor, punctul de plecare în desfăşurarea
activităţii de cercetare7,p.7. În acest scop se vor studia minuţios obiectele care într-un mod sau
altul, au fost exploatate de către făptuitor sau de alte persoane implicate, urmele create la
aplicarea armei, anumitor unelte, instrumente etc. Astfel, în cazul unui furt săvîrşit prin
spargere, examinarea urmelor de pe obiectele forţate permite organului de urmărire penală
stabilirea naturii instrumentului utilizat, modul în care acesta a fost aplicat, succesiunea
operaţiilor de pătrundere în încăpere şi în consecinţă să decidă asupra modului de operare. La
infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei, o atenţie sporită se va acorda leziunilor
corporale care, deseori, oferă date suficiente pentru o reprezentare exactă a modului în care s-a
procedat la suprimarea vieţii sau vătămarea integrităţii corporale.
d) autorul, motivul şi scopul săvîrşirii infracţiunii. O sarcină deosebit de
importantă pe care trebuie să o rezolve cercetarea la faţa locului rezidă în
obţinerea de informaţii de natură să contribuie la limitarea cercului de

10
 11

persoane din rîndul cărora să se recruteze subiectul infracţiunii 8,p.40 şi în

cele din urmă, să asigure identificarea acestora.
Examinarea minuţioasă a traficului parcurs de infractor, a căilor de pătrundere a acestuia
la faţa locului şi de retragere de acolo, a spaţiului perimetrul căruia s-a epuizat activitatea
infracţională, a urmelor, instrumentelor şi a mijloacelor de transport folosite, a altor obiecte,
cum ar fi resturile de produse alimentare, mucurile de ţigară, vesela utilizată ş.a., poate conduce
la stabilirea numărului persoanelor participante tipologia acestora (sexul, vîrsta, forţa,
deprinderile). Urmele de mîni de picioare, de dinţi, de sînge, spermă, salivă, asigură
identificarea directă a persoanelor care le-au produs. Nu vor fi trecute cu vederea nici
microurmele de îmbrăcăminte etc.
Valorificarea datelor obţinute datorită cercetării la faţa locului poate conduce la
delimitarea motivului şi scopului infracţional.
De exemplu: în cazul unui omor, despre scopul urmărit se poate judeca după
modificările materiale şi starea bunurilor aparţinînd victimei. Lipsa unor atare modificări poate
avea două explicaţii: omorul a săvîrşit din alte motive decît cele de acoperire (răzbunare, de
ascundere a altei infracţiuni, gelozie), sau că făptuitorul urmăreşte interese materiale mai
îndepărtate, ca obţinerea de drepturi succesoriale, înlesniri contractuale ş.a.
Trebuie însă de avut în vedere eventualele înscenări la care infractorii experimentaţi
recurg adeseori pentru ascunderea adevăratelor motive şi a scopului infracţiunii. Practica
cunoaşte multiple cazuri în care se încearcă derutarea anchetei prin diverse înscenări (accidente
sau fapte nesancţionate penal).
e) identitatea şi calitatea victimei. Cunoaşterea victimei şi a calităţii acesteia are
importanţă, înainte de toate, pentru orientarea activităţii de cercetare,
deoarece, în majoritatea cazurilor personalitatea ei, reprezintă punctul de
plecare în activitatea logică de elaborare şi verificare a versiunilor privind
motivul şi eventualul scop urmărit de făptuitor. După relaţiile, funcţiile şi
îndeletnicirile victimei se poate delimita pînă la un cerc îngust persoanele
suspectate de comiterea infracţiunii, determină desfăşurarea activităţilor
procesuale şi extraprocesuale necesare reţinerii acestora.
Totodată, cunoaşterea sub toate aspectele a victimei, a stării acesteia, în general, şi
anterior în momentul agresiuni, în special, asigură încordarea juridică a faptei, avîndu-se în
vedere circumstanţele agravante prevăzute în legislaţia penală în vigoare (femeia însărcinată,
persoana dependentă, bolnavă sau din alte motive aflată în stare de neputinţă, sau care se
găseşte în momentul agresiunii în îndeplinirea anumitor funcţii de serviciu sau publice).

11
 12

De obicei, stabilirea identităţii victimei şi pe această cale a calităţii ei, nu reprezintă

dificultăţi mari, cu excepţia cazurilor în care persoanele cointeresate au întreprins măsuri de
disimilare prin deghizarea exteriorului victimei în viaţă, dezmembrarea şi desfigurarea
cadavrului, cazuri de altfel, nu atît de frecvente.
La faţa locului, date referitoare la persoana victimei şi la calităţile sale se obţin prin
examinarea urmelor, a obiectelor şi documentelor existente, dar şi în baza comunicării cu
persoanele prezente. În ce priveşte cadavrele necunoscute, în vederea identificării lor se aplică
mai multe metode.
Alte împrejurări în care s-a comis infracţiunea.
În raport cu natura faptei cercetarea la faţa locului va urmări stabilirea efectelor
dăunătoare ale infracţiunii sau ale faptei, al cărei caracter penal urmează a fi stabilit şi a
factorilor care au cauzat sau favorizat declanşarea acestora, a altor împrejurări de fapt de natură
să contribuie la realizarea în mod conştiincios a măsurilor profilactice 9,p.65 în conformitate
cu cerinţele legislaţiei procesual penale în vigoare.
Şi anume legislaţia procesual penală a Republicii Moldova prevede conform art.96. în
cadrul cercetării penale, asupra cauzei penale organul de cercetare penală au obligaţia de a
scoate la iveală cauzele şi condiţiile, care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.
Realizarea acestei sarcini de către organul abilitat cu cercetarea faptei se bazează pe
analiza elementelor materiale ale locului investigat (starea pazei, a sistemei de încuiere, şi
semnalizare a modului de înregistrare a operaţiilor valutare), iar pe de altă parte, pe constatările
privind modul, timpul şi alte circumstanţe în care s-a desfăşurat activitatea infracţională.
În urma cercetării la faţa locului, organul învestit cu efectuarea acestei acţiuni va căuta
răspunsuri la întrebările care, din totdeauna, consitue sarcini ale activităţii de urmărire penală:
ce, unde, cînd, cine, cum, asupra cui, cu ce scop?
Practica de urmărire penală evidenţiază următoarele tipuri de cercetare la faţa locului:
iniţială, repetată şi suplimentară.
Cercetarea iniţială la faţa locului este cercetarea efectuată pentru prima dată. Locul
faptei încă nu este cunoscut şi cercetat, el n-a fost examinat nici de organele de urmărire penală,
nici de organele de constatare (speciale). Împrejurările la faţa locului puteau suferi unele
schimbări în urma activităţii infracţionale sau modificărilor naturale. Diversele modificări ce
puteau fi efectuate de administraţie, reprezentanţii inspecţiilor departamentale nu vor avea
influenţă asupra naturii cercetării iniţiale, deoarece ea constituie cercetarea de urmărire penală.
La desfăşurarea cercetării iniţiale locul faptei este examinat pentru prima dată în întregime în
toate detaliile.

12
 13

Spre deosebire de cea iniţială, cercetarea repetată constituie examinarea locului faptei
infracţionale cunoscut şi cercetat deja de organele de urmărire penală. Cercetarea repetată diferă
de cea iniţială şi prin faptul că obiectele examinării ei pot fi nu numaidecât toate elementele
locului faptei. Ca obiecte ale cercetării repetate pot servi şi doar unele elemente de la faţa
locului, căutarea concretă a unor obiecte, care au fost neglijate în timpul cercetării iniţiale ori
au fost scăpate din vedere.
Cercetarea repetată la faţa locului nu presupune cercetarea în sensul obişnuit al acestui
cuvânt, dar prevede examinarea locului faptei cu scopul depistării de obiecte ce urmează a fi
cunoscute din alte surse (procesuale ori operative).
De notat că există o diferenţă dintre cercetarea repetată şi cea suplimentară. La
cercetarea suplimentară se examinează doar zone de localitate, încăperi, obiecte, care au o
importanţă pentru stabilirea adevărului, dar nu erau cunoscute când s-a petrecut cercetarea la
faţa locului iniţială şi aici ea nu este similară cercetării repetate. Dar scopul cercetării
suplimentare îl vor constitui obiectele, care n-au fost examinate în prealabil şi faţă de care
această cercetare va fi iniţială12,p.17.

Capitolul II. Principiile tactice şi procesuale privind cercetarea la faţa locului.

Pentru ca cercetarea la faţa locului să se desfăşoare eficient este necesar să fie înfăptuită
conform următoarelor principii:
1. Principiul operativităţii.
2. Principiul conducerii unice a activităţii de cercetare.
3. Principiul efectuării cercetării la faţa locului în mod organizat.
4. Principiul obiectivităţi cercetării la faţa locului.
5. Principiul utilizării efective a mijloacelor tehnico – ştiinţifice criminalistice.

1. Principiul operativităţii.
Acesta este prevăzut în art. 55 al CPP al RM, în care se spune: „Pe seama organelor de
cercetare penală se pune luarea unor măsuri operative.” Acest principiu presupune efectuarea
cercetării îndată ce activitatea infracţională s-a epuizat şi făptuitorul a părăsit locul infracţiunii.
Realizarea fără întîrziere a cercetării locului faptei asigură descoperirea, şi
valorificarea probelor materiale ale infracţiunii înainte ca acestea să fie distruse sau să suporte
modificări. Practica organelor de urmărire penală demonstrează că cercetarea întîrziată a locului

13
 14

faptei reduce eficacitatea acestei activităţi implicit şansa descoperirii la timp, şi cercetarea
completă a infracţiunii. În cazul infracţiunilor violente (omor, furt, tîlhărie) sau al accidentelor,
cercetarea în mod operativ al locului faptei se impune şi de necesitatea orientării cercetării
faptei, inclusiv în baza elaborării, potrivit datelor obţinute, a celor mai reale versiuni privind

natura, împrejurările şi autorul faptei11,p.79

Principiul operativităţii cercetării la faţa locului se realizează prin reducerea la
minimum a timpului necesar pentru deplasarea la locul faptei reclamante, şi prin urmare este în
funcţie de nivelul de organizare a activităţii de urmărire penală. Acolo unde există un sistem
bine pus la punct de informare şi coordonare a organelor statale competente în luptă cu
criminalitatea unde sunt create şi funcţionează un regim permanent, echipe specializate în stare
să se deplaseze în mod urgent la faţa locului, asigurate cu unităţi de transport şi avînd în dotare
tehnica criminalistică necesară, deplasarea la faţa locului sub aspect temporar este de obicei
ireproşabilă.

2. Principiul conducerii unice a activităţii de cercetare

Cercetarea la faţa locului este o activitate procedurală la efectuarea căreia participă mai
multe persoane.
Codul de Procedură Penală conform art.118 prevede: cercetarea la faţa locului se face
de organul de urmărire penală.
În cazuri necesare persoana care efectuiază urmărirea penală poate să cheme, pentru a
lua parte la cercetarea la faţa locului, un specialist în materia respectivă. Locul cercetării poate
fi înconjurat de colaboratorii organelor de menţinere a ordinii publice.
Dacă la faţa locului a fost descoperit un cadavru, cercetarea lui se exercită conform
art.120 CPP al RM.Examinarea exterioară a cadavrului la locul unde a fost descoperit se face de
organul de urmărire penală şi cu participarea unui medic – legist în domeniul medicinii
judiciare sau a unui alt medic, dacă primul nu poate participa. În caz de necesitate pentru
examinarea cadavrului se atrag şi alţi specialişti.
În anumite cazuri conducătorul organului de urmărire penală include în echipa de
cercetare specialistul criminalist în scopul cercetării la nivelul cuvenit a urmelor infracţiunii,
specialistul tehnic, pentru a cerceta locul unui accident. În echipă pot fi angajaţi colaboratori ai
poliţiei cu funcţii operative sau de menţinere a ordinii. În cazuri extraordinare (omucidere,
accidente catastrofale şi altele) la faţa locului se pot deplasa persoane responsabile supuse
(comisarului, procurorului, conducătorul organului de cercetare, reprezentanţi ai administraţiei
ş.a.).

14
 15

Validînd conducerea şi coordonarea membrilor echipei şi altor persoane implicate de

către o singură persoană, principiul conducerii unice a cercetării la faţa locului atribuie acestei
activităţi un caracter organizat, asigură evitarea elementului haotic în activitatea participanţilor
la cercetare.
Potrivit prevederilor art.56 CPP al RM atribuţiile de conducător al organului de
urmărire penală le execută ofiţerul de urmărire penală. Conducătorul organului de urmărire
penală exercită controlul asupra efectuării la timp a acţiunilor de descoperire şi prevenire a
infracţiunilor, i-a măsuri pentru a asigura efectuarea sub toate aspectele, complet şi obiectiv a
urmăririi penale şi asigură înregistrarea, în modul stabilit, a sesizărilor despre săvîrşirea faptelor
infracţionale.
Conform art.119 CPP al RM, persoana care efectuiază urmărirea penală are dreptul să
efectueze examinarea corporală a învinuitului, bănuitului, martorului sau părţii vătămate, pentru
a constat, dacă pe corpul lor există urme ale infracţiunii sau semne particulare. Aceasta în caz
dacă nu este nevoie de o expertiză medico – judiciară.
Persoana care efectuiază urmărirea penală nu asistă la examinarea corporală a unei
persoane de sex opus dacă este necesară dezbrăcarea acesteia. În acest caz examinarea
corporală se face de către un medic.
În cursul examinării corporale sînt interzise acţiuni care înjosesc demnitatea persoanei
examinate sau îi pun în pericol sănătatea.
Deci, în concluzie trebuie de subliniat că conducerea unică în timpul cercetării locului
faptei presupune o organizare justă şi efectuare a acestei activităţi de la bun început şi până la
finele ei de o persoană fără înlocuirea ei. Aceasta înseamnă că indiferent de numărul
participanţilor la cercetarea locului faptei şi apartenenţa lor departamentală, echipa sosită prima
la faţa locului începe şi efectuează cercetarea după anumite metode, procedee, direcţii, etc.,
determinate de superiorul acesteia – unul din ofiţerii de urmărire penală. Celelalte echipe sosite
la locul faptei ulterior pot fi incluse în procesul cercetării numai cu acordul conducătorului care
deja a organizat şi efectuează acţiunea susnumită. Totuşi, aceştia îndeplinesc în mod obligatoriu
indicaţiile persoanei care conduce cu cercetarea locului faptei şi vor fi incluşi ca participanţi la
acţiunea dată de urmărire penală în procesul-verbal, care se întocmeşte de prima echipă sosită la
faţa locului.
O astfel de condiţie exclude careva repetări a acţiunei date, asigură buna organizare şi
desfăşurare a cercetării, evită elementele de haos, dezordine şi superficialitate în activitatea
participanţilor la acţiune, atât de importantă de urmărire penală.

15
 16

La asigurarea cercetării eficiente, obiective, complete şi sub toate aspectele, în afară de

înaltul profesionalism, vor contribui şi aşa calităţi ale ofiţerului de urmărire penală ca spiritul de
observare, studiere, atenţie, insistenţă şi răbdare. Cercetarea în grabă şi superficială nu ajută
niciodată la descoperirea urmelor infracţiunii sau infractorului, ci, invers, cauzează doar
complicări suplimentare activităţii de urmărire penală12,p.16

3. Principiul efectuării cercetării la faţa locului în mod organizat.

Prevede coordonarea activităţii membrilor echipei de cercetare, desfăşurarea ei în mod
metodic, într-o succesiune şi ordinea stabilită. Respectarea acestui principiu este o condiţie
indispensabilă bunei desfăşurări a actului de procedură în discuţie, descoperirii urmelor şi a
altor mijloace materiale de probă.
Conducătorul organului de urmărire penală trebuie să specifice de la bun început
sarcinile ce le revin fiecărui membru al echipei de cercetare, inclusiv celor cu atribuţii operative
şi de pază, şi să coordoneze acţiunile acestora bine planificate.
De exemplu: în cazul unui furt prin spargere, ofiţerul de poliţie cu misiuni operative
poate fi abilitat cu urmărirea instrumentelor utilizate de către infractor şi a bunurilor sustrase.
Specialistul criminalist se va ocupa de ridicarea şi conservarea urmelor şi a obiectelor,
purtătoare de urme ale infracţiunii. Tehnicianul va fotografia sau imprima pe bandă
videomagnetică locul faptei, urmele şi obiectele din spaţiul cercetat. Toate aceste activităţi se
vor ordona în funcţie de necesitatea protejării urmelor, de posibilităţile de aplicare a anumitor
mijloace tehnico – ştiinţifice criminalistice adecvante situaţiei existente şi fireşte, potrivit celor
două faze de cercetare la faţa locului – de observare generală şi de cercetare detaliată a
obiectelor.
4. Principiul obiectivităţii cercetării la faţa locului.
Referitor la activitatea procedurală în discuţia, principiul obiectivităţii presupune
examinarea în mod succesiv şi consecvent a spaţiului unde s-a comis fapta, a tuturor obiectelor
existente la faţa locului, cauzal legate cu faţa cercetată, excluzîndu-se în mod categoric factorul
subiectiv. 13,p.53 Organul de urmărire penală nu trebuie să subordoneze cercetarea la faţa
locului unor explicaţii subiective ale faptei, versiunilor ce se impun, la prima vedere sau care au
fost elaborate în baza unor date neverificate. El, cu atît mai mult nu trebuie să se călăuzeze de
tot felul de presupuneri, care de obicei, parvin de la persoane implicate în procesul de cercetare
la faţa locului. Dacă situaţia reclamă în mod evident elaborarea anumitor versiuni, de acestea se
va ţine cont doar pentru a orienta activitatea organelor de urmărire operativă şi în vederea

16
 17

efectuării de urgenţă a altor activităţi de cercetare, cum ar fi perchziţia, ridicarea de obiecte şi

documente, ascultarea unor persoane ş.a. Concluziile privind natura faptei, personalitatea
făptuitorului, modul în care s-a activat şi alte împrejurări ce constituie obiectul probaţiunii sub
formă ipotetică se vor configura doar la finele activităţii, în baza analizei tuturor constatărilor
făcute asupra stărilor de fapt existente la momentul cercetării locului faptei.

5. Principiul utilizării efective a mijloacelor tehnico – ştiinţifice.

Practica organelor de urmărire penală demonstrează că aplicarea mijloacelor tehnice
criminalistice la cercetarea locului faptei constituie unul din factorii ce înlesnesc esenţial
eficacitatea acestei activităţi. Utilizarea judiciară a tehnicii din dotarea organelor de urmărire,
amplifică perceptibilitatea urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă, asigurînd,
în consecinţă, eficienţa activităţii de cercetare.
Locul faptei conservă o seamă de modificări latente cunoscute în criminalistică sub
denumirea de „urme indivizibile”, cum sînt amprentele papilare, create prin depunere
sudoripară pe suprafeţe absorbante (hîrtie, carton), petele de sînge pe suporturi cromatic
omogene cu sîngele, microurmele de textile, de păr, de factori suplimentari ai împuşcăturii, a
căror cercetare este de neconceput fără punerea lor în evidenţă cu ajutorul mijloacelor tehnice
criminalistice, a dispozitivelor de iluminare, inclusiv cu radiaţii invizibile, a tehnicilor optice de
mărire a materialelor de revelare şi conservare.
Prin interpretarea tehnico – ştiinţifică, specialiştii pot oferi unele date cu caracter de
certitudine sau de probabilitate, pe care organele de urmărire penală atunci cînd fac cercetarea
la faţa locului, au posibilitatea să le folosească pentru a răspunde mai ales la întrebările:
Unde s-a săvîrşit fapta penală?
Cînd s-a comis infracţiunea?
Cum a fost săvîrşită infracţiunea?
Cine sînt autorii?
Unde s-a săvîrşit fapta penală?
Spaţiul pe care s-a pregătit, încercat ori săvîrşit infracţiunea prezintă o deosebită
importanţă în aflarea adevărului.
În determinarea spaţiului pe care se întinde locul săvîrşirii infracţiunii, în măsurarea cu
exactitate a acestuia şi mai ales, în fixarea sa cu ajutorul fotografiei, filmului sau
videofonogramei judiciare, un rol important îl are specialistul criminalist.
Fixarea prin fotografie şi întocmirea schiţei locului faptei sînt, deasemenea, probleme
de interpretare tehnico – ştiinţifică a constatărilor de la faţa locului prin care specialistul

17
 18

criminalist furnizează organelor judiciare date exacte, deosebit de preţioase. Astfel, cu ajutorul
fotografiei judiciare tridimensionale specialistul criminalist face măsurarea locului faptei, a
obiectelor sau a urmelor descoperite, după legile perspectivei geometrice, aplicînd calcule
matematice.
Prin folosirea fotogrammetriei se poate realiza o schiţă exactă a locului unde s-a
săvîrşit infracţiunea.
Cînd s-a săvîrşit fapta penală?
Stabilirea exactă a timpului cînd s-a săvîrşit infracţiunea permite organelor judiciare să
determine alte activităţi desfăşurate de făptuitor şi le oferă posibilitatea înlăturării alibiurilor pe
care acesta le invocă în apărarea sa.
La faţa locului se pot găsi o serie de urme şi obiecte, prin interpretarea cărora
specialistul are posibilitatea să furnizeze date exacte cu privire la timpul scurs, de exemplu: în
cazul unei catastrofe aeriene, ceasul aeronavei a fost găsit la ora 15 şi 12 minute, iar pentru
stabilirea cu exactitate a momentului cînd s-a produs catastrofa, s-a recurs la cunoştinţele unor
specialişti. Prin interpretare tehnico – ştiinţifică, aceştia au stabilit că ora la care s-a blocat
ceasul a coincis cu momentul producerii impactului între aeronavă şi versantul muntos.
Cum a fost săvîrşită fapta penală?
Răspunsul la această întrebare permite organelor judiciare să cunoască cum a intrat
făptuitorul în cîmpul infracţional, cum a acţionat pentru săvîrşirea infracţiunii, metodele şi
mijloacele folosite, măsurile pentru mascarea faptei comise şi locul pe unde a ieşit.
Pentru stabilirea itinerarului parcurs de făptuitor şi a modului în care a săvîrşit
infracţiunea un rol important revine interpretării tehnico – ştiinţifice a mecanismului de formare
a urmelor ce pot fi lăsate la faţa locului de făptuitor, de obiectele sau mijloacele folosite la
comiterea faptei penale.
Situaţia de la faţa locului nu de puţine ori reclamă aplicarea unor mijloace mai
sofisticate pentru depistarea armelor, instrumentelor, a substanţelor explozive sau stupefiante
ascunse în special, a detectoarelor de metale, de explozive şi de cadavre a radiozemetrelor.
În fine mijloacele tehnice criminalistice contribuie la fixarea obiectivă a locului faptei
şi a rezultatelor cercetării

18
 19

Capitolul III. Pregătirea în vederea cercetării la faţa locului.

Una din condiţiile determinate privind realizarea cu succes a cercetării la faţa locului
rezidă în pregătirea acestei activităţi. Potrivit prevederilor tacticii criminalistice, măsurile de
pregătire în vederea cercetării la faţa locului se desfăşoară în două etape:
-Măsuri pregătitoare luate la sediul organului judiciar;
-Măsuri pregătitoare luate la faţa locului.

I) Măsuri pregătitoare luate la sediul organului judiciar;

Sînt mai mult de ordin organizatoric, în vederea asigurării cercetării locului faptei în
bune condiţii sub toate aspectele. Conţinutul acestor măsuri, în concret, depinde de natura
faptei, specificul locului în care a fost comisă, modul şi mijloacele de săvîrşire, precum şi de
posibilităţile de care dispune organul judiciar în constituirea echipei de cercetare, cu mijloacele
tehnico – ştiinţifice corespunzătoare14,p.233
La sediul unităţii de urmărire penală, în legătură cu sesizarea referitor la săvîrşirea
faptei penale, organul de competenţă căruia aparţine cercetarea ei va întreprinde următoarele
activităţi pregătitoare:
a) Primirea şi verificarea sesizării.
Indiferent de modul în care este informat (denunţ reclamaţie, etc.), organul de
cercetare va preciza cine şi unde semnalizează despre comiterea faptei, natura ei şi locul unde s-
a produs (localitatea, adresa, numărul de telefon), căile de acces la locul faptei. În cazul
sesizărilor telefonice făcute de persoane necunoscute, pentru a se evita deplasări zădarnice,
verificarea sesizării se poate efectua şi sub alte forme, ca, spre exemplu consultarea organelor
administraţiei locale, a factorilor de conducere a unităţii economice, de unde s-a făcut apelul.
Dacă s-au comis infracţiuni grave, accidente catastrofale, pot fi solicitate date privind
natura şi gravitatea urmărilor faptei, alte informaţii necesare pentru completarea echipei de
cercetare şi dotarea tehnică a acesteia.
b) Dispune luarea măsurilor de urgenţă şi modul în care acestea trebuie efectuate în
vederea menţinerii locului faptei în starea sa iniţială pînă la sosirea organului de cercetare.
În situaţia în care sesizarea se face telefonic de către o persoană, fie reprezentantă a
administraţiei locale sau a unei instituţii, ori agent economic, acesteia i se va cere să cheme la
faţa locului cel mai apropiat organ al poliţiei.

19
 20

Pînă la sosirea lui, ea va fi îndatorată să organizeze acordarea ajutorului medical celor

care au avut de suferit în urma faptei şi să ia măsuri de pază a locului faptei pentru a-i asigura
intangibilitatea.
Organul de poliţie, sosind la faţa locului va proceda la o seamă de măsuri şi acţiuni ce
ţin de competenţa sa, şi care nu pot fi tergiversate. 15,p.56
În primul rînd acesta trebuie să asigure acordarea ajutorului medical celor ce au suportat
fizic consecinţele faptei. Salvarea victimei la faţa locului sau transportarea şi internarea în
unitatea sanitară din preajmă ori în instituţia medicală specializată este prioritară altor interese,
totodată de la cei sosiţi la faţa locului li se va cere să nu producă nici o schimbare în ambianţa
acestuia. Modificările ce pot surveni cu acordarea de ajutor victimei este necesar să fie marcate
şi fixate astfel ca să poată fi luate în calcul de organul ce urmează să efectueze cercetarea. În
cazul în care victima se transportă de la faţa locului, se vor lua măsuri de rigoare pentru
conservarea urmelor şi microobiectelor de pe îmbrăcămintea şi corpul acestuia.
În rîndul al doilea, organul de poliţie va întreprinde acţiuni pentru a păstra intact locul
faptei, a proteja urmele şi mijloacele materiale de probă. Locul faptei poate fi modificat atît de
fenomene ale naturii (ploaie, zăpadă, vînt), cît şi de oameni, de aceea accesul oricărei persoane,
indiferent de funcţia pe care o deţine şi scopul urmărit, pînă la sosirea echipei de cercetare este
interzis. Urmele şi obiectele ce constituie probe materiale, în cazurile necesare vor fi protejate
de factorii distructivi ai naturii prin acoperirea cu diverse obiecte (lăzi, peliculă).
O obligaţiune deosebită a organului de poliţie sosit la faţa locului rezidă în reţinerea
făptuitorului, a bănuitului şi identificarea persoanelor care pot prezenta informaţii de natură să
contribuie la buna desfăşurare a cercetării, la soluţionarea cauzei. Dacă făptuitorul a părăsit
locul faptei, se vor lua măsuri operative în vederea reţinerii lui. 15,p.56
c) În funcţie de natura faptei, locul în care a fost comisă şi urmările sale, se constituie
echipa de cercetare din care fac parte:
 Conducătorul organului de urmărire penală – care conduce activitatea
tuturor membrilor ei;
 Ofiţeri – din compartimentul judiciar şi de cercetări penale;
 Specialistul criminalist;
 Specialişti de specialitate – în domeniul tehnic sau de altă natură, cînd
particularităţile faptei impun prezenţa acestora;
 Ofiţeri ori subofiţeri – din cadrul organului de poliţie în al cărui sector de
activitate s-a comis infracţiunea;
 Specialistul medic legist. 17,p.23

20
 21

d) Verificarea şi pregătirea mijloacelor tehnice criminalistice de cercetare.

Soluţionarea sarcinilor examinărilor preliminare ale urmelor şi alte obiecte materiale la
faţa locului se poate încununa cu succes numai prin organizarea lor minuţioasă, asistenţa
tehnico – criminalistică suficientă şi respectarea fermă a metodicilor de efectuare.
Orice deficienţă în organizarea desfăşurării cercetărilor prealabile va genera iminent
efecte negative şi pentru examinarea locului faptei în ansamblu. Lipsa asistenţei tehnico –
criminalistice cuvenite va conduce la diminuarea volumului şi calităţii informaţiei obţinute.
Noţiunea de asistenţă tehnico – criminalistică cuprinde un sistem de elemente:
 totalitatea de mijloace tehnice propriu-zise şi activitatea de elaborare şi perfecţionare a
acestora;
 reglementarea juridică a folosirii mijloacelor criminalistice;
 pregătirea tehnico – criminalistică a subiecţilor aplicării tehnicii criminalistice;
 problemele organizaţionale privind procesul de utilizare a mijloacelor tehnico –
ştiinţifice în cursul descoperirii şi cercetării infracţiunilor;
Deci:
Asistenţa tehnico – criminalistică a descoperirii şi cercetării infracţiunilor este o
activitate orientată spre crearea condiţiilor de transpunere în fapt a unor măsuri ce privesc
menţinerea permanentă a unei bune pregătiri tehnico – criminalistice a subiecţilor acesteia,
dotarea lor cu tehnici respective întru aplicarea cu maximum de randament a realizărilor
ştiinţifice în practica de descoperire şi cercetare a infracţiunilor.
La nivel organizaţional – administrativ crearea unor astfel de condiţii este sprijinită de
Direcţia tehnico – criminalistică a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova,
precum şi de Institutul de Expertiză Judiciară şi Criminologie, subordonat Ministerului de
Justiţie.
Pregătirea tehnico – criminalistică a subiecţilor activităţii de descoperire şi cercetare a
infracţiunilor este asigurată în anumite limite conform programelor cursului de criminalistică,
de facultăţile de drept ale instituţiilor de învăţămînt mediu şi superior din Republica Moldova.
Un element de seamă al sistemului de asistenţă tehnico – criminalistică este
reglementarea juridică a utilizării mijloacelor tehnice în practica judiciară.
Bazele juridice generale de aplicare a cunoştinţelor de specialitate a metodelor şi
mijloacelor criminalistice se întemeiază pe Legea Fundamentală a ţării - Constituţia Republicii
Moldova, în special pe articolele ce asigură libertăţile şi drepturile cetăţenilor pe normele
legislaţiei procesual penale dar mai cu seamă în Codul de Procedură Penală în vigoare de la

21
 22

12.06.2003. Normele CPP RM în acest sens privesc indicaţiile de utilizare ale unor mijloace
tehnice, scopul şi ordinea de aplicare a lor, precum şi regulile de folosire a rezultatelor aplicării
mijloacelor tehnice. Ca bază legală de aplicare a tehnicii în descoperirea infracţiunilor servesc
şi diversele ordine, instrucţiuni, indicaţii departamentale care concretizează legea procesual-
penală. 18.
Însă, după cum menţionează Gh.Golubenco, atât legea procesual-penală cât şi actele
bazate pe lege nu pot să contureze o listă exhaustivă de mijloace şi procedee ce pot fi aplicate
ipotetic în combaterea criminalităţii. Cu atât mai mult să conţină indicaţii privind ordinea de
aplicare a acestor mijloace, metode şi procedee.
Totuşi, în noul Cod de procedură penală se încearcă a se prezenta o astfel de enumerare
şi, desigur, ea este destul de confuză, în mare parte formală. (a se vedea tabela nr.1).
Metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice admise de noul Cod de procedură penală a
Republicii Moldova în cadrul efectuării acţiunilor de anchetă

Tabela nr.1
Fotografierea
Înregistrări audio

Înregistrări video

Filmarea

Măsurarea

Executarea mulajelor şi

Diferite mijloace tehnice

N Metode şi mijloace Întocmirea schiţei

tiparelor de pe urme
r. tehnice desenelor
d/ Acţiuni de anchetă
o

1. Modalităţi speciale de
audiere a martorului şi - x - - - - - -
protecţia lui (art.110 (7)
19
2. Verificarea declaraţiilor la
locul infracţiunii (art.114
(5) - - - x - - - x

3. Audierea persoanelor
(art.115 (1) - x x - - - - -
4. Prezentarea spre
recunoaştere20 (art.116 x - - - - - - -
(3)
5. Cercetarea la faţa locului
(art.118 (3) x - - x - x x -
6. Reconstituirea faptei
(art.122 (1) x - - x x x - -
7. Experimentul în procedura
de urmărire penală (art.123
(2) - - - - - - - x
8. Percheziţia (art.128 (8)
- - - - - - - x

22
 23

9. Colectarea mostrelor pentru

investigaţii de comparaţie
(art.156 (4) - - - - - - - x

Din tabelă se observă că în unele articole (114, 115, 116,118,122) în diferite formulări
se fac relatări concrete privind mijloacele admisibile la efectuarea actelor de urmărire, însă sunt
scăpate din vedere reactivele chimice, prafurile, utilajul de detecţie, etc., altele conţin doar
prevederi generale precum că pot fi folosite “diverse mijloace tehnice”, fără o specificare
concretă (123, 128,156). De fapt, în aceste norme se indică procesele pentru care aceste metode
şi mijloace se aplică (fotografierea, măsurarea, executarea multării urmelor, etc.) şi nu
mijloacele sau procedeele concrete.
Cu toate că legea procesual-penală cu excepţia a două cazuri (art.110, 116) nu prescrie
obligatoriu folosirea acestor metode şi mijloace în cadrul cercetărilor, practica cere imperios
respectarea unor cerinţe mai severe, îndeosebi când este vorba de fixarea tehnică a urmelor
infracţiunii şi a stărilor de fapt, efectuarea măsurărilor, fotografierii, videoînregistrărilor actelor
de urmărire. Neaplicarea unora din ele în anumite situaţii este considerată ca defect al
cercetărilor şi poate conduce la remiterea dosarului de către procuror pentru ca organul de
urmărire să înlăture neajunsurile în cauză.
Neaplicarea metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice necesare pentru soluţionarea
justă a problemelor în cadrul efectuării constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor se
reflectă negativ asupra plenitudinii şi valorii ştiinţifice a rapoartelor respective care, ulterior, la
fel pot conduce la necesitatea refacerii acestora.
În urma analiezi acestor preconizări legislative apar o serie de întrebări: Oare în cursul
examinării cadavrului (art.120) sau exhumării acestuia (art.121) nu se aplică videoînregistrarea
şi alte mijloace tehnice; la percheziţia corporală sau ridicarea de obiecte şi documente – utilaje
de detecţie? Oare nu se cere la fel o asistenţă tehnico-criminalistică solidă la examinarea
corporală (art.119), confruntare (art.113), constatarea tehnico-ştiinţifică, efectuarea
expertizelor? Strict vorbind, dacă pornim dee la principiul că în ramura penală se admite doar
aceea ce este specificat în lege în mod special sau nu contrazice normelor de drept, în astfel de
acţiuni de anchetă mijloacele tehnico-criminalistice nu pot fi aplicate din motiv că acestea de
loc nu sunt menţionate în articolele respective21.
Deci legislaţia în vigoare stabileşte ordinea şi cadrul procesual admis în ce priveşte
utilizarea mijloacelor tehnicii criminalistice.
Pornind de la aceasta, susţinem ideea expusă deja în literatura de specialitate de a
prefigura în legea procesual-penală doar principiile generale de admisibilitate în procedura
penală a metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice fără a le concretiza în lege, ceea ce ar

23
 24

deschide posibilităţi justiţiei de a prelua realizările de ultimă oră din domeniul ştiinţei şi tehnicii
şi de a le folosi potrivit principiilor formulate în scopul soluţionării cauzelor concrete 58, p.
207.
Asistenţa tehnico – criminalistică la nivel executiv se realizează cu respectarea
principiilor menţionate de către specialiştii unităţilor de expertiză în baza actelor
departamentale. 22
În cadrul examinărilor preliminare a urmelor în condiţii de teren, se folosesc de regulă,
metode şi mijloace tehnico – criminalistice mai complexe de cît la efectuarea cercetărilor de
anchetă şi a altor acţiuni procesuale.
În condiţii de teren se aplică practic trei grupe de metode:
a. fizice.
b. fizico – chimice.
c. chimice.
Din ansamblu metodelor fizice mai frecvent se utilizează:
 metode organoleptice – aprecierea culorii obiectului examinat a
aspectului exterior;
 examinarea reliefului suprafeţei şi microstructurii obiectelor cu ajutorul
dispozitivelor optice – lupe, microscoape etc.;
 metode de măsurare şi de stabilire a însuşirilor fizice a dimensiunilor,
greutăţilor specifice, grosimii, unităţii de suprafaţă, temperaturii de topire ş. a.;
 metodele ale fotografiei criminalistice de examinare.
Metodele fizico – chimice mai răspîndite sînt următoarele:
 analiza luminiscenţei în radiaţii ultraviolete;
 examinarea obiectelor în raze infraroşii;
 determinarea solubilităţii substanţelor în diferiţi dizolvanţi.
Dintre metodele chimice aplicabile în condiţii de teren numim:
 metode legate de apariţia precipitanţilor sau a gazelor în urma aplicării
diverselor reactivi;
 metode de studiere a capacităţii unor substanţe de a arde în aer liber, precum şi
examinările organoleptice ale produsului de ardere.
În cercetările preliminare efectuate atît cu ochiul neînarmat cît şi cu ajutorul
dispozitivelor optice, un rol însemnat îl joacă aplicarea mijloacelor de iluminare. În calitate de
surse de lumină se aplică frecvent:

24
 25

d. aparate de iluminare generală – lanterna de buzunar, felinarul electric obişnuit,

aparatul electric de iluminat „Свет - 1000”, ş.a.;
e. surse de lumină orientată, care permit o concentrare a fascicolului de lumină
pentru căutarea micro urmelor;
f. surse speciale de lumină - detectoare cu radiaţii ultraviolete „УК-1”, “ОЛД-41”,
”ТАРАН”, “ФОТОН”, “УФО”, ş. a., destinate depistării resturilor de sînge,
salivă, spermă, carboranţi şi altor substanţe chimice, utilaj de lumină cu radiaţii
infraroşii.
În investigaţiile operative pentru căutarea sau observarea în timp de noapte a unor
persoane sau activităţi infracţionale se utilizează aparate de tip „ВОРОН-3”, „ЭДЕЛЬВЕЙС”,
“ФИЛИН”, “С-270”, “НН-12”.
Din utilajul optic în aceste scopuri se folosesc diferite lupe, cu o mărime de pînă la
10x . La examinarea obiectelor de proporţii mici se utilizează microscoape obişnuite – „МВС-
2”, “МВС-10”, ”МИП”, “ПОН”.
Examinările preliminare la faţa locului sînt de neconceput fără aplicarea aparatajului
de detecţie destinat depistării anumitor obiecte precum cadavre îngropate în pămînt, obiecte
metalice, pietre şi metale preţioase aflate în ascunzişuri, schije în urma exploziilor. În aceste
scopuri se folosesc detectoare de cadavre, detectoare de metale – „КОЛОС”, “ГАМА”, “ВМ-
20Н”, ”МАРС”, “ОЛИВАН”, “КОРУНД”, termovizoare, analizatoare de gaze, aparate de tip
„НЕС”, “КОРПУС”, pentru relevarea urmelor de praf de pe covoare şi alte suprafeţe, magneţi
puternici cu cu o capacitate de ridicare pînă la 25 kg., năvoade pentru scoaterea din apă a
diferitor obiecte, detectoare – laser portative pentru căutarea urmelor de mîni, detectoare de
substanţe explozive, „МО - 2” şi altele.
Principalele operaţiuni tehnico – criminalistice desfăşurate la faţa locului ce privesc
depistarea, fixarea, ridicarea urmelor, examinarea lor preliminară sunt asigurate în mare parte
de echipamentul şi minimul de materiale şi substanţe aflate în trusa criminalistică.
Cel mai răspîndit complet de mijloace tehnice folosit de organele de urmărire este
valiza universală pentru cercetarea la faţa locului.
Această trusă se află în dotarea tuturor serviciilor operative de anchetă şi
criminalistice, după caz, conţinutul de bază al acestora se completează cu materiale
suplimentare necesare pentru activitatea practică.
Conţinutul trusei criminalistice universale ce se află în dotarea majorităţii
comisariatelor de poliţie la ora actuală, „P – 78” (Polonia) – este completat după principiul
blocurilor funcţionale cu şase complete de mijloace tehnico – criminalistice pentru

25
 26

descoperirea, fixarea, ridicarea şi examinarea preliminară a majorităţii probelor depistate la faţa

locului în cadrul cercetării diverselor categorii de infracţiuni.
Aceste compartimente cuprind:
N1 – mijloace pentru depistarea, fixarea şi ridicarea urmelor de mîni: pensula
magnetică şi cea cu păr de veveriţă; complete de prafuri, pelicula dactiloscopică de culoarea
albă şi neagră, mănuşi de bumbac şi de polietilenă; lanternă; lupă cu iluminare; sticlograf;
cariocă;
N2 – rechizite pentru efectuarea mulajelor; lingură pentru amestecul masei de mulare;
pastă de silicon „dentaflex”, solidificator „Vulcanit”, lac pentru păr; pensetă destinată
incolăturării corpurilor străine de pe suprafaţa urmei;
N3 – mijloace pentru amprentare: o placă din masă plastică de dimensiunile 15X20
cm, acoperită cu o peliculă de protecţie; rulou de cauciuc; vopsea tipografică; dispozitive pentru
amprentarea cadavrelor; mănuşi chirurgicale; şerveţele igienice;
N4 – instrumentar pentru ridicarea, pachetarea şi conservarea microobiectelor; seringi
de masă plastică de 5 ml; pensetă; patru containere de masă plastică introduse unul în altul;
doua containere de sticlă; pungi de polietilenă; sticle – suport;
N5 – compartiment cu instrumente; ciocan; almaz; scalpel; ferestrău; daltă; foarfece;
cleşte; două şurubelniţe; indicator electric; cuţitaş universal de buzunar;
N6 – compartiment cu rechizite pentru alcătuirea schiţelor, schemelor, placă netedă cu
fixator pentru a prinde hîrtia milimetrică, riglă, busolă, transportator, toc, cariocă, creion, cretă
de diverse culori, bani de metrice de doi şi zece metri, plasture medicinal de 5m lungimea şi
12,5 milimetri lăţimea. 23,p.22.
Caracterul universal de completare a acestei truse criminalistice, limitele dimensiunilor
şi greutăţii acesteia condiţionează sortimentul mijloacelor tehnico – criminalistice cuprinse în
ea.
În ultimii ani subdiviziunile de expertiză ale MAI al Republicii Moldova, mai cu seamă
Direcţia tehnico – criminalistică, sunt dotate şi cu alte tipuri de truse criminalistice specializate
de origine străină accesorii ale acestora (tehnică fotografică digitală, altă aparatură destinată
investigaţiilor de teren).
Ca alternativă a unor examinări preliminare mai complexe la faţa locului poate servi
laboratorul criminalistic mobil. La ora actuală organele MAI sunt dotate cu laboratoare de două
tipuri:
g. laboratorul mobil pe caroseria microbusului RAF – 2203;

26
 27

h. laboratorul pe caroseria automobilului UAZ – 452, cu o străbatere sporită a

drumurilor greu accesibile în condiţii nefavorabile.
Sarcinile principale ale acestor laboratoare sunt:
a) transportarea la timp a mijloacelor tehnico – ştiinţifice şi a echipei operative
de anchetă la locul faptei;
b) folosirea încăperii laboratorului mobil pentru efectuarea unor acţiuni
procesuale cu aplicarea metodelor tehnico – criminalistice, fixarea
desfăşurării şi rezultatelor acesteia;
c) examinările preliminare ale obiectelor, documentelor, urmelor cu aplicarea
utilajului şi materialelor necesare.
În salonul laboratorului criminalistic mobil este utilat un loc de lucru pentru ofiţerul
urmăririi penale care permite acestuia să efectueze interogări, să alcătuiască procese – verbale,
să folosească maşina de dactilografiat, dictofonul.
Aplicarea metodelor şi mijloacelor tehnico – criminalistice, precum şi alte procedee
practice în cadrul examinării preliminare ale obiectelor de natură şi starea acestora în deplină
consonanţă cu metodica de efectuare.
E. Completarea echipei de cercetare.
Cercetarea la faţa locului reprezintă o activitate de echipă, în sensul că la efectuarea ei
participă în mod activ mai multe persoane.
Împrejurările de fapt de la faţa locului adeseori impun aplicarea anumitor cunoştinţe de
specialitate într-un domeniu sau altul. În atare situaţii art.118 CPP al RM prevede participarea
la efectuarea actului procedural a persoanelor competente – specialiştilor din diverse domenii.
La cercetarea cadavrului legea prescrie participarea medicului legist sau a altei persoane
capabile să-l aprecieze conform art.120 CPP alRM. Datele stabilite cu concursul lor privind
natura şi timpul morţii, mecanismul de producere a leziunilor corporale, caracteristicile armei
ale instrumentelor sau materialelor folosite la suprimarea vieţii vor contribui eficient la
elaborarea celor mai adecvate versiuni referitoare la cercul persoanelor din care poare face parte
făptuitorul, la alte împrejurări de fapt şi implicit, la orientarea activităţii de cercetare a cauzei.
În celelalte cazuri antrenarea specialistului la cercetarea locului faptei se face la
necesitate, adică atunci cînd organul de cercetare o consideră utilă. Avînd în vedere problemele
complexe ce ţin de descoperirea, fixarea şi interpretarea urmelor, prezenţa în echipă a
specialistului criminalist este o condiţie indispensabilă pentru buna desfăşurare a cercetării
locului săvîrşirii furturilor, actelor de jaf şi tîlhărie, a altor infracţiuni violente. Deasemenea, la
cercetarea la faţa locului, în cazul incendiilor, exploziilor şi accidentelor, inclusiv a celor

27
 28

rutiere, specialiştii în domeniile respective pot contribui la verificarea stării mijloacelor tehnice,
la conservarea urmelor şi a altor mijloace materiale de probă la limpezirea unor împrejurări de
ordin tehnic.
În vederea folosirii datelor obţinute în cadrul cercetării locului faptei la urmărirea şi
reţinerea făptuitorului în echipă se vor include persoane cu funcţii operative, specialistul
chinolog, iar în situaţii dificile şi unele forţe de ordin ale poliţiei. Deci acţiunile menţionate de
pregătire trebuie să se desfăşoare riguros, dar fără tărăgănarea timpului, astfel ca deplasarea la
faţa locului să se facă neîntîrziaztaceasta constituind un element primordial al tacticii efectuării
activităţii procedurale în discuţie.
II)Măsuri pregătitoare luate la faţa locului.
Imediat după sosirea la locul faptei, pînă la începerea cercetării propriu – zise, organul
însărcinat cu realizarea acestei activităţi va proceda la anumite acte de pregătire, care în
majoritatea cazurilor vizează:
a) obţinerea informaţiei privind situaţia de la faţa locului.
Printr-un contact de comunicare cu persoanele care au sosit primele la locul comiterii faptei, cu
martorii oculari şi victima infracţiunii, cu conducătorul echipei de cercetare va obţine informaţii
utile pentru desfăşurarea ulterioară a activităţii de cercetare. În cadrul acestei operaţiuni se va
verifica corectitudinea acţiunilor efectuate de către persoanele care au sosit primele la faţa
locului cu privire la acordarea ajutorului medical persoanelor victime, asigurarea intangibilităţii
locului faptei, protejării şi conservării urmelor şi mijloacelor materiale de probă, urmărirea şi
reţinerea făptuitorului etc. În cazul în care măsurile respective nu au fost luate anterior sosirii
echipei de cercetare, se va dispune efectuarea neîntîrziată a acestora. Dacă la faţa locului se află
persoane care au suportat vătămări fizice, sarcina imediată va fi acordarea asistenţei medicale,
pornind de la principiul că salvarea vieţii persoanei este un obiectiv mai important de cît alte
interese, inclusiv cele ce vizează cercetarea faptei penale. Obiectul chestionării preliminare a
persoanelor prezente la faţa locului se va axa în continuare în jurul a două probleme: 24,p.425.
1) privind fapta şi împrejurările acesteia;
2) referitoare la eventualele modificări propuse ambianţei
locului faptei pînă la sosirea echipei de cercetare.
Datele obţinute pe această cale au o deosebită importanţă la faza incipientă a acestei
activităţi procedurale pentru orientarea judicioasă a operaţiunilor de cercetare, dar şi pentru
stabilirea măsurilor de urmărire operativă a făptuitorului, bunurilor sustrase, obiectelor
abandonate ş.a.

28
 29

b) delimitarea spaţiului ce urmează a fi cercetat. În baza

informaţiilor obţinute ca rezultat a contactului cu persoanele prezente la faţa locului, a
constatărilor proprii făcute după primele observări asupra locului faptei, organul de urmărire
penală va preciza spaţiul ce trebuie cercetat, astfel ca în perimetrul lui să fie cuprinse în
întregime cîmpul infracţional şi zonele din ambianţa acestuia. Dacă la această etapă incipientă
a activităţii echipei de cercetare hotarele locului infracţiunii nu pot fi stabilite cu certitudine,
situaţie cu care ne confruntăm frecvent în cazul cercetării infracţiunilor violente, cînd se
impune studierea căilor de acces şi de retragere a făptuitorului de la locul faptei, a accidentelor
rutiere, exploziilor, incendiilor etc., este indicat să fie lărgit spaţiul locului ce urmează a fi
examinat, ca să includă toate zonele şi obiectele care ar conţine urme ale infracţiunii. Astfel,
locul care urmează a fi cercetat în cazul unui accident de circulaţie, va cuprinde afară de
termenul unde se află victima, mijloacele de transport implicate la săvîrşirea faptei şi
încărcătura transportată, anumite segmente de drum, din direcţia din care acestea se deplasau.
Dacă într-un apartament la bloc a fost descoperit un cadavru cu semne de moarte violentă, vor
fi cercetate toate încăperile, inclusiv bucătăria, balconul, blocul sanitar etc. Într-o casă la
pămînt cercetarea se va extinde atît asupra încăperilor de locuit cît şi asupra tuturor
construcţiilor auxiliare.
La cercetarea locului infracţiunii, persoanele inutile vor fi înlăturate, accesul lor fiind
limitat la minimum. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că printre cei sosiţi la faţa locului din
curiozitate pot să fie păruitorul sau persoane care intenţionează să compromită rezultatele
cercetării prin alterarea urmelor, expedierea de la faţa locului ori, dimpotrivă, introducerea în
ambianţa acestuia a anumitor obiecte ş.a. Bănuitul, învinuitul, victima şi martorii pot fi
antrenaţi în activitatea de cercetare la faţa locului, dar numai în situaţia în care organul de
anchetă consideră că participarea lor la realizarea actului de procedură poate influenţa pozitiv
eficacitatea sa.
c) Repartizarea sarcinilor reprezintă ultima măsură prealabilă
luată la locul faptei în vederea cercetării sale, prin care se specifică ce anume are de făcut
fiecare persoană din echipă.
Astfel, conducătorul organului de urmărire penală: verifică starea părţii vătămate, luînd
unde este cazul măsuri pentru salvarea ei, menţine, prin măsurile luate, în starea neschimbată
locul faptei, asigură în acest scop activitatea organelor de poliţie corespunzătoare, participă cu
expertul criminalist, la descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi conservarea urmelor, la
examinarea îmbrăcămintei victimei şi a obiectelor sale de uz personal, menţionînd totodată prin
ce anume procedeu să se fixeze urmele, în funcţia de natura lor, aspectul şi starea în care se află

29
 30

fiecare: caută, în limitele locului faptei şi în împrejurimi, obiectele corp – delict sau alte obiecte
pierdute ori abandonate de infractor; în fine conduce activitatea de încheiere a procesului –
verbal de cercetare la faţa locului,
Ofiţerul din formaţiune juridică: identifică victima, martorii oculari şi pe infractor;
participă la acţiunile de investigare, ajutat de ofiţeri de la organul de poliţie în raza căruia s-a
comis infracţiunea; contribuie, alături de membrii echipei, la căutarea urmelor, a corpurilor –
delicte etc.
Specialistul – criminalist desfăşoară activitatea cea mai vastă şi variată în procesul
cercetării la faţa locului. Astfel, el: întră, împreună cu conducătorul echipei, în perimetrul
locului săvîşirii infracţiunii înainte de ceilalţi membri al echipei; contribuie la descoperirea şi
protejarea urmelor, fără a le mişca din locul în care se află: fotografiază şi înregistrează pe
pelicula video locul faptei şi tot ce se află în perimetrul său; foloseşte magnetofonul audio
pentru înregistrarea unor declaraţii sonore necesare cercetării; efectuează, pe baza rezoluţiei
organelor de urmărire penală, constatări tehnico – ştiinţifice, cînd este evident pericolul de
distrugere a unor probe ori de schimbare a anumitor situaţii de fapt şi sunt necesare explicaţii
din partea unui specialist în materie; foloseşte mijloacele tehnice de specialitate la cercetarea
urmelor invizibile, la depistarea compoziţiei aerului; recoltează resturile alimentare, băuturi
alcoolice sau alte substanţe depistate la locul infracţiunii, în vederea examinării lor în condiţii
de laborator; interpretează urmele descoperite, pentru stabilirea modului săvîrşirii faptei şi
obţinerii unor date despre făptuitor.
Conducătorul cîinelui de urmărire: întră, pe drumul care i sa marcat, în perimetrul
locului săvîrşirii faptei, pentru luarea şi prelucrarea de către cîine a urmelor olfactive;
efectuează cu cîinele căutări prin locuri în care se îndreaptă acesta, în scopul găsirii
infractorului sau a unor obiecte ale sale; raportează şefului echipei despre urmele găsite;
întocmeşte schiţa traseului parcurs, precum şi procesul – verbal de folosire a cîinelui.
Expertul medico – legist: cînd face parte din echipa de cercetare la faţa locului, ca
persoană cu cunoştinţe da specialitate: stabileşte dacă moartea victimei este reală ori aparentă;
recoltează şi consacră probele biologice; face toaleta cadavrului; examinează corpul
făptuitorului şi, împreună cu expertul criminalist, şi îmbrăcămintea acestuia. 24,p.425.
În cazul cînd în echipa organului de urmărire penală la cercetarea la faţa locului fac
parte şi alte persoane, cum sunt, de exemplu, unii experţi tehnici, agricoli, veterinari sau
specialişti din alte domenii de specialitate, aceştia desfăşoară activităţi legate de specialitatea
lor, oferind explicaţiile corespunzătoare celorlalţi membri ai echipei, participînd cu partea lor de
constatare la încheierea procesului verbal de cercetare a locului faptei. În cazul cînd sunt

30
 31

necesare constatări tehnico – ştiinţifice, în baza rezoluţiei organului juridic, procedează la

efectuarea lor, încheind la sfîrşit rapoartele corespunzătoare de constatare tehnico – ştiinţifice,
în care prezintă argumentat concluziile lor de specialitate, care sînt anexate la procesul verbal.
25,p.23.

Capitolul IV. Efectuarea cercetării la faţa locului.

A. Echipa de cercetare, imediat după ce a sosit la faţa locului, şi a

realizat activităţile pregătitoare, trece la efectuarea cercetării propriu zise. În procesul acestei
cercetări echipa este chemată să constate: cum prezintă locul faptei, ce fel de schimbări s-au
produs pînă la sosirea sa; ce categorii de urme se află în perimetrul lui; ce anume s-a întîmplat
acolo, adică accident, sinucidere ori s-a comis o infracţiune; cînd s-a produs evenimentul în
cauză; urmele descoperite evidenţiază săvîrşirea faptei în locul respectiv; cine este victima şi cu
ce ocazie s-a aflat în acel loc; care es1te mobilul infracţiunii; ce posibilităţi sunt pentru
descoperirea şi reţinerea infractorului.
Cercetarea la faţa locului se face cu respectarea normelor de procedură penală şi a
regulilor de tactică criminalistică. Printre regulile practice aplicabile în orice situaţii, indiferent
de natura infracţiunii, trebuie menţionate următoarele:
1. Efectuarea cercetării cît mai repede după luarea la cunoştinţă despre săvîrşirea
infracţiunii, pentru a preveni pierderea sau degradarea urmelor, fie datorită fenomenelor
atmosferice, fie a persoanelor interesate în cauză. respectarea acestei reguli este determinată de
multitudinea de factori obiectivi şi subiectivi. Pe măsura trecerii timpului, toate probele, în
funcţie de natura lor, sunt supuse unui proces continuu, obiectiv, de pierdere treptată a
detaliilor. În cazul cînd, în timpul respectiv, mai intervin şi anumiţi factori nocivi, aceştia
accelerează procesul de atenuare a detaliilor, dacă nu le degradează sau chiar distrug complet.
De exemplu: vîntul şi razele solare grăbesc reducerea în volum a detaliilor urmelor, iar ploaia şi
zăpada, de multe ori, chiar le distrug, devenind astfel inutile cercetării criminalistice. Tot aşa se
poate întîmpla şi cu cunoştinţele pe care le au martorii oculari despre infracţiune. Prin scurgerea
timpului, multe amănunte din secvenţele săvîrşirii faptei, în mod obiectiv, se uită, la care putem
adăuga şi posibilitatea influenţării martorilor de către persoanele interesate în cauză, pentru a
denatura intenţionat declaraţiile.

31
 32

2.Cercetarea şi fixarea urmelor descoperite să se facă cu toată obiectivitatea, în sensul că

trebuie căutate şi fixate toate urmele, indiferent dacă ele confirmă sau infirmă versiunile
organului de urmărire penală. Aceasta presupune că, după elaborarea versiunilor, pe baza
datelor deja existente în cauză, toate urmele de la locul faptei trebuie să ocupe poziţii identice în
faţa organului judiciar, adică nici una să nu fie mai importantă decît celelalte. Prin urmare, în
procesul cercetării la faţa locului, urmele descoperite se studiază şi se fixează prin metodele
adecvate naturii lor şi aspectului sub care se prezintă, fără a ţine seama de faptul că unele vin
cumva în contradicţie cu altele, fără să apreciem valoarea lor în funcţie de măsura în care ar
putea contribui într-un proces de identificare din activitatea de cercetare criminalistică. Ar fi o
evidentă lipsă de obiectivitate din partea organului judiciar, dacă, formulîndu-şi o versiune mai
acceptabilă referitoare, să zicem, la modul săvîrşirii infracţiunii, la autorul sau la mobilul său,
ar desfăşura cercetarea la faţa locului prin reţinerea din ansamblu probelor numai pe acelea care
confirmă versiunea „aleasă”, înlăturîndu-le ca fiind fără importanţă pe cele care nu au tangenţă
cu versiunea respectivă sau chiar o infirmă. O cercetare astfel orientată, de la început, ar fi
unilaterală, ciuntită, cu valorificarea doar parţială a probelor de la faţa locului, fapt care ar
conduce la aflarea adevărului în cauză mai tîrziu şi cu mai multă greutate sau chiar la
imposibilitatea stabilirii lui.
Mai este posibil că, uneori, cercetarea la faţa locului să nu se facă cu toată obiectivitatea
şi în situaţii cînd anumiţi membri din echipa de cercetare, bazîndu-se pe vasta lor experienţă, să
se limiteze, la procesul căutării urmelor. La cele care, în infracţiuni simulare, de obicei, se
creează la locul faptei, neglijînd posibilitatea formării şi a unor nume de altă natură. Este
adevărat că în mod frecvent, cu prilejul unor infracţiuni de aceeaşi natură şi săvîrşite în condiţii
de loc şi timp asemănătoare, se creează anumite categorii de urme, pe care organele judiciare le
şi caută cu perseverenţă. Dar aceasta nu ne îndreptăţeşte să deducem că, în atare infracţiuni, alte
categorii de urme nu s-ar putea crea, iar dacă totuşi se creează ar fi lipsite de valoare pentru
cercetarea criminalistică, mai ales dacă sunt comparate cu cele întîlnite frecvent în asemenea
fapte. Simpla lor prezenţă la faţa locului şi raportul dintre ele şi alte urme evidenţiază anumite
particularităţi de săvîrşire a infracţiunii cercetate, iar prin conţinutul lor nu-i exclus să conducă
chiar la identificarea obiectului creator sau a substanţei din care provin.
3. Efectuarea cercetării în mod amănunţit, prin notarea tuturor particularităţilor,
indiferent de infracţiunea lor. Întrucît cercetarea la faţa locului este o activitate de început a
urmării penale, organul judiciar în acest moment încă nu ştie în mod sigur care anume din
datele descoperite prezintă sau nu şi în ce măsură importantă pentru stabilirea adevărului în
cauză. unele urme sau anumite obiecte din perimetrul locului faptei, chiar dacă nu legătură

32
 33

nemijlocită cu săvîrşirea infracţiunii, este posibil să atragă atenţia organului judiciar ca fiind
importante pentru soluţionarea cauzei. Altele, însă, deşi în reabilitate create în procesul
comiterii infracţiunii respective, să nu le fie înţeleasă importanţa şi, drept urmare, prezenţa lor
să fie neglijată. Afară de aceasta, anumite obiecte sau urme de la faţa locului fără legătura
directă cu fapta, prin prezenţa, poziţia şi starea în care se află ca fapte, prin prezenţa, poziţia şi
starea în care fără legătură directă cu fapta, prin prezenţa, poziţia şi starea locului, fără legătură
directă cu fapta, prin prezenţa, poziţia şi starea în care se află, în coroborare cu alte date, ar
putea fi utilizate la explicarea unor situaţii contraversate din locul cercetat sau, alteori, la aflarea
mobilului infracţiunii, la descoperirea anumitor persoane implicate, într-un cît. Toate aceste
secrete ale multor urme sau obiecte de la locul faptei nu-i posibil să le descoperim în procesul
acestei activităţi tactice.
Ele se „descifrează mai tîrziu”, după ce se întreprind şi alte activităţi tactice de urmărire
penală, însă numai în situaţiile cînd cercetarea la faţa locului se face obiectiv, în mod amănunţit,
prin fixarea a tot ce se găseşte în perimetrul locului cercetat, şi a anumitor, detalii care ni se par
fără semnificaţie pentru faptă. Da aceea, afară de descrierea amănunţită a tot ce se observă la
locul infracţiunii, este necesar să se fixeze şi prin fotografiere atît în ansamblu, cît şi în detaliu,
deoarece aparatul de fotografiat imprimă pe peliculă tot ce se află în faţa obiectivului sau, fără
aprecieri, fără prejudecăţi, fapt care, de multe ori, s-a dovedit a fi de mare utilitate cercetării
criminalistice.
4. Efectuarea cercetării la faţa locului prin respectarea cerinţelor morale.
Pentru respectarea acestor cerinţe, persoanele din echipa de cercetare, în tot timpul
desfăşurării activităţii lor, trebuie să nu admită prezenţa persoanelor străine, să aibă o
comportare serioasă, fără zîmbete sau glume faţă de corpul victimei, de obiectele ca formează
îmbrăcămintea intimă a acesteia, de obiectele din locuinţă, explicîndu-le persoanelor
aparţinătoare că cercetează obiectele respective nu din curiozitate, ci din necesitate pentru
descoperirea urmelor infracţiunii. Datele obţinute din diferite declaraţii, în legătură cu voinţa
intimă a unor persoane, se păstrează în taină, putînd fi dezvăluite numai clor interesaţi direct în
cauză sau persoanelor chemate să le utilizeze ca probe în soluţionarea cauzei. De asemenea, în
cazul fixării şi ridicării unor urme, se caută ca, pe cît posibil, să nu se degradeze anumite bunuri
de valoare ce formează proprietatea victimei ori a altor persoane. Cercetarea la faţa locului se
efectuează planificat. Planul se întocmeşte în funcţie de natura faptei, particularităţile locului în
care a fost săvîrşită şi varietatea urmelor existente, prevăzîndu-se în el întreaga gamă de
activităţi şi procedee de căutare, examinare şi ridicare a urmelor, de ascultare, cu această ocazie,
a unor persoane. De asemenea, în acest plan se mai includ, dacă este cazul, şi alte activităţi

33
 34

operative ce urmează să se întreprindă paralel cu această activitate tactică. Ţinînd seama de

complexitatea cercetării în plan se mai prezintă atribuţiile ce revin fiecărui membru al echipei
de cercetare la faţa locului. 26,p.240
B) Cercetarea la faţa locului poate să înceapă din exterior spre interior şi invers, iar cînd
suprafaţa este întinsă se recurge la parcelarea acesteia. Se alege o metodă ori alta, în funcţie de
aspectul general al locului examinat, precum şi de natura infracţiunii.
În locuri deschise, cînd urmele săvîrşirii faptei sunt concentrate pe un termen mai limitat
se începe cu centrul, cu obiectul central al locului faptei, desfăşurîndu-se spre exterior. Dacă
locul faptei este o grădină sau curte, se recomandă începerea cercetării de la periferie spre
centru. Se începe cu examinarea locului de acces (porţi, garduri, podeţe), apoi se trece treptat
spre centru, spre locul unde sunt concentrate cele mai multe urme ale faptei. Cînd locul faptei
este vast, se împarte în parcele, după care se cercetează fiecare parcelă în parte.
Cercetarea locului faptei situat în interiorul unor imobile este recomandabil să înceapă
cu examinarea generală a întregii încăperi, apartament etc., după care se continuă cu cercetarea
atentă a obiectelor de pe lîngă păreţi, a pereţilor, a uşilor şi a ferestrelor. Se vede dacă obiectul
din perimetrul locului cercetat se găsesc sau nu în poziţia lor obişnuită, dacă dulapurile şi
sertarele sunt închise ori nu, văzîndu-se totodată şi modul de funcţionare a încuietorului
acestora. În acest fel, cercetarea este condusă de funcţionare a încuietorului acestora. În acest
fel, cercetarea este condusă treptat spre obiectul central al locului faptei (cadavrul victimei,
dulapul forţat din care s-au furat lucrurile, factorul incendiului etc.).
Ex: Noaptea întorcîndu-se acasă cetăţeanul Ciobîrcă, avînd o leziune gravă în regiunea
gîtului, produsă cu un instrument ascuţit, a decedat. Pentru cercetarea la faţa locului a fost
trimis imediat ofiţerul de urmărire penală. Avînd o experienţă profesională el a început să
cerceteze împrejurimile de pe lîngă locuinţa victimei, avînd în gînd descoperirea locului unde i
s-a produs leziunea. Observînd pe pămînt o cărăruşă din picături de sînge, anchetatorul a hotărît
să urmeze această urmă biologică. Urmînd urma dată anchetatorul a ieşit la o băltoacă de sînge,
care a şi confirmat locul unde i s-a produs leziunea domnului Ciobanu.
Neavînd alte urme la locul dat, a rămas de clarificat dacă persoana vinovată în acea
infracţiune nu locuieşte prin împrejurimile date. Ultimele persoane interogate au spus că în acel
loc între două persoana a fost o sfadă încheiată cu o bătaie. Conform acestor date persoana
vinovată a fost reţinută imediat. Efectuînd cercetarea îmbrăcămintei au fost depistate urme de
sînge a victimei.

34
 35

C) Reieşind din exemplul de mai sus putem constata că pentru o mai bună sistematizare
a cercetării locului faptei se recomandă ca întreaga activitate să parcurgă două faze
convenţionale:
- statică;
- dinamică28,p.35.
Fazele indicate reprezintă două trepte ale procesului unic de cercetare, care se disting
atît după sarcinile ce le revin, cît şi după metodele şi mijloacele de investigaţieconstituind un
proces unic, continuu de cercetare.
1. Faza statică.

Constă în examinarea generală de către echipa de cercetare a întregului loc al faptei,

după care se trece la examinarea, porţiune cu porţiune, în vederea descoperirii urmelor şi a
poziţiei fiecărui obiect în raport cu altele din imediata apropiere, fără să se mişte nimic. Mai
concret, ea cuprinde orientarea de ansamblu, stabilirea şi marcarea drumului de acces în
perimetrul locului săvîrşirii infracţiunii şi a punctului de ieşire din limitele acestuia, împărţirea
pe sectoare a locului faptei, pentru o sistematică cercetare, examinarea cu prioritate a urmelor
care se află în pericol de degradare ori chiar de nimicire, descoperirea şi fixarea poziţiei
obiectelor şi a urmelor, interpretarea urmelor, comportîndu-se între ele.
a) Orientarea de ansamblu, ca prin contact al echipei de cercetare cu locul în care s-a
comis infracţiunea, constă în delimitarea locului faptei, în care operaţiune se ţine seama de
anvergura şi tipografia termenului în cauză, ca, de pildă, imobile, loc deschis, pădure, apă
curgătoare, lac, prăpastie, exploatarea forestieră sau minieră, cale ferată ori rutieră, care
presupun aplicarea unor metode specifice, prin folosirea unei aparaturi adecvate. Cînd
cercetarea urmează să se facă în interiorul unor clădiri de locuit, se procedează astfel ca, pe cît
posibil, să se evite panica în rîndul colocatarilor şi crearea a tot felul de zvonuri; în ateliere,
sectoarele unor zone industriale, cercetarea se desfăşoară fără întreruperea procesului de
producţie sau, dacă altfel nu se poate, timpul afectat activităţilor echipei să fie cît mai scurt
posibil, dar nu în detrimentul calităţii cercetării; cercetarea la faţa locului în mari unităţi
comerciale poate fi limitată numai la raionul în care s-a comis fapta doar cînd, din probe sigure,
rezultă că în alte zone nu s-a creat urme prin comiterea infracţiunii. Dacă locul faptei se află în
zone cu pericol deosebit, cum se întîmplă în cazul cercetărilor cînd locul faptei este în interiorul
anumitor galerii miniere, în zone accidentate de exploatări forestiere, în imobile cu mediul toxic
ori cu substanţe explozive, cînd se recurge şi la serviciile persoanelor de strictă specialitate,
folosindu-se şi mijloacele tehnico – ştiinţifice corespunzătoare.

35
 36

b) stabilirea punctului de acces al infractorului în perimetrul locului faptei, de multe ori,

este necesar atît pentru o mai uşoară descoperire a urmelor create, cît şi pentru provenirea
distrugerii lor în procesul activităţii de cercetare. 29,p.428.
În vederea prevenirii destrugerii unor urme şi totodată pentru fixarea ansamblului
locului faptei, se recomandă ca, în prealabil, să se facă fotografieri şi, este cazul, şi filmări de
orientare şi schiţă. După aceste operaţii se poate pătrunde în perimetrul locului infracţiunii.
Locul de acces şi drumul parcurs de infractor se stabilesc, ţinînd seama de topografia locului
respectiv şi de particularităţile periferiilor sale, de natura faptei şi de timpul în care a fost
comisă. Punctul de acces şi drumul parcurs de infractor, odată stabilite, se marchează cu
jetoane, rulete de pînză ori de hîrtie existente în datoria organelor de urmărire penală.
c) locul faptei cînd este în loc deschis şi foarte vast sau dacă este în interiorul unui
imobil, întins în mai multe încăperi, se recomandă să fie împărţit pe sectoare. În loc deschis
demarcarea se face prin jetoane, iar în cazul imobilelor se specifică încăperile şi ordinea în care
vor fi cercetare. Este bine, dacă se poate, ca ordinea cercetării să urmeze succesiunea
activităţilor infractorului. Trebuie de menţionat, în această privinţă, că nu se recomandă
cercetarea simultană a sectoarelor stabilite de către un membru al echipei în mod separat, ci
numai succesiv, sector după sector, de către întreaga echipă de cercetare la faţa locului.
d) În această fază a cercetării locului faptei se examinează în detaliu doar acele urme
care, prin natura lor sau datorită împrejurărilor concrete, sînt ameninţate cu schimbarea
detaliilor individuale ori chiar distrugerea lor. Pentru aceasta se iau măsuri imediate de
depistare a întinderii lor, de examinare prin mijloacele adecvate naturii, aspectului şi stării în
care se află.
Tot cu această ocazie, se procedează la ridicarea, ambalarea şi transportarea lor, în
vederea examinării de către specialişti în condiţii de laborator. Atare urme pot fi cele create în
zăpadă şi în condiţii de temperatură ridicată; prin topirea zăpezii, s-ar nimici, urmele create în
noroi, nisip ori în sol afînat, sub acţiunea ploii sau ninsorii şi-ar pierde detaliile. Urmele
olfactive, cu trecerea timpului, intensificarea circulaţiei, sub acţiunea vîntului ori a
precipitaţiilor îşi pierd individualitatea.
e) Pot în faza statică, urmele descoperite se fixează, fără a le mişca din poziţia în care se
află, prin descrierea şi fotografiere. Astfel fixate, fiecare în parte, în poziţia iniţială, ca obiecte
principale de la locul faptei, sînt redate atît sub aspectul lor general, cît şi în raport cu alte urme
din imediata apropiere. Fiind fixate în acest fel, urmele ajută, de multe ori, la aprecierea
modului săvîrşirii infracţiunii, precum şi la alegerea celor mai potrivite metode de cercetare în
faza dinamică.

36
 37

Deci din rîndurile precedente, reiese că în faza statică a cercetării la faţa locului se
desfăşoară o activitate multilaterală de percepere prin procesul de fixare să se evidenţieze o
activitate multilaterală de percepere generală a locului faptei, de reţinere în acelaşi timp şi a
particularităţilor sale, de căutare şi de fixare a urmelor astfel încît prin procesul de fixare să se
evidenţieze şi raporturile din ele, succesiunea formării lui. În acest fel, activităţile tactice din
faza statică deschid posibilitatea trecerii la faza dinamică a cercetării locului faptei.

2. Faza dinamică.
Cuprinde examinarea fiecărei urme sau obeict luat în parte, mişcîndu-l de la locul şi din
poziţia în care se află. Obiectele se ridică spre a fi examinate în detaliu, iar urmele se
fotografiază şi se descriu în procesul verbal. 30,p.242.
În procesul de descoperire şi cercetare a infracţiunilor se examinează trei ansambluri
de urme infracţionale:
- urme – formă, care reflectă forma, dimensiunile, relieful suprafeţei de contact a unui
obiect imprimat pe suprafaţa ori în masa altui obiect (de mîini, picioare, de dinţi, de spargere
etc.), sau oglindesc mecanismul apariţiei acestora (stropi de sînge, diferite legături şi noduri
etc.). ele pot fi rezultatul apăsării, loviturii, frecării, tamponării etc. sau al unor procese termice,
chimice, mecanice;
- urme – obiecte – diverse corpuri materiale cu structură şi formă exterioară stabilă,
apariţia, starea sau spaţierea cărora se poate afla într-o legătură cauzală cu fapta instrumentală
(muc de ţigară, cuţit, lăcat, ciob de sticlă etc.).
- urme – materie – substanţe preponderent lichide, pulverulente, gazoase în mici
cantităţi descoperite la faţa locului, pe corpul sau pe obiectele vestimentare ale făptaşului (pete
de sînge, particule de praf, noroi, nisip, fibre, seminţe etc.).
Privite sub aspect criminalistic, urmele apar obligatoriu în procesul comiterii
infracţiunii şi conţin informaţii ample despre incidentul consumat, preocupările făptaşului şi
particularităţile obiectelor ce au acţionat reciproc, dînd naştere urmelor şi altor indici materiali
de probă. 31,p.42.
În funcţie de condiţiile şi mecanismul de formare urmele infracţiunii se sub divizează
tradiţional în urme de adîncime şi urme de suprafaţă, locale sau periferice, statice sau dinamice.

37
 38

Urmele de adîncime se formează din cauza deformării în profunzime a obiectului

primitor.
În locul de contact cu obiectul creator acesta capătă o altă formă ce reflectă construcţia
exterioară a părţii de contact cu primul (urma de spargere rămasă pe suprafaţa uşii, urme de
încălţăminte pe zăpadă, sol, nisip etc.).
Urmele de suprafaţă – apar ca rezultat al unor modificări de suprafaţă pe corpurile
primitoare şi care practic nu schimbă forma acestora. Comparativ cu cele de adîncime, acestea
reflectă două dimensiuni ale obiectului creator. În funcţie de procesul formării urmele de
suprafaţă pot fi de două feluri: urme de stratificare şi urme de destratificare.
Urmele de stratificare rămîn în cazurile în care corpul generator de urmă depune pe
obiectul primitor un strat fin dintr-o substanţă oarecare (urme digitale sudorale sau de sînge pe
un ciob de sticlă).
Urmele de stratificare se formează în cazul în care obiectul generator de urmă
detaşează de pe corpul primitor un strat din substanţa care se află pe acesta.
Spre exemplu: urmele de mîini pe o masă acoperită cu un strat de praf.
Urmele locale reprezintă modificări apărute pe corpul primitor în perimetrul de contact
cu obiectul creator (urmă de încălţăminte pe zăpadă, urmă lăsată pe cauciucul roţii mijlocului
de transport etc.).
Urmele periferice – sînt acele schimbări ce iau naştere pe corpul primitor dincolo de
marginile suprafeţei de contact a obiectelor sub influenţa diverselor fenomene termice, chimice,
a razelor de lumină şi a altor factori (conturul unui tablou format pe peretele pe care acesta a
fost atîrnat).
Urmele statice – se produc în cazurile în care momentul final al procesului de formare
a urmelor se caracterizează printr-o stare de repaos, printr-o poziţie statică a ambelor obiecte. În
aceste urme suprafaţa de contact a obiectului creator îşi lasă ca şi cum copia sa inversată după
relief şi răsturnată după aspect. Astfel, prin apăsare, unealta de spargere pătrunde la început în
lemn şi apoi se opreşte, formîndu-se în acest mod urma statică.
Urmele dinamice - se formează ca rezultat al interacţiunii a două forţe: una acţionează
ca şi în cazul creării urmelor de apăsare, a doua – prin mişcarea pe suprafaţa corpului primitor.
Urmele se pot clasifica şi după factorul generator:
- homeoscopie – toate urmele create de om;
- mecanoscopice – urme formate prin reproducerea construcţiei
exterioare a diferitelor unelte, instrumente, mijloace de transport,
mecanisme;

38
 39

- urme ale animalelor – formate de gheare, copite, colţi, fire de păr,

produse biologice etc.;
- produse de unele fenomene – urmări ale unor explozii, incendii,
catastrofe.
Priceperea de a le interpreta, de a le „citi” şi de a desprinde informaţia necesară din
aceste urme constituie unul din factorii importanţi de descoperire şi cercetare a infracţiunilor.
Practica criminalistică demonstrează ca la comiterea majorităţii crimelor necesitatea efectuării
unor cercetări preliminare direct în cîmpul infracţional apare mai frecvent în cazul amprentelor
de mîini, ale urmelor de încălţăminte, al instrumentelor de spargere, ale urmelor lăsate de
mijloacele de transport, mai rar se examinează urmele elementelor faciale ale omului, urmele de
dinţi, resturile de fumat, a documentelor, ale urmelor de explozie

Urmele de mîini.
Examinarea urmelor de mîni la locul faptei permite stabilirea utilităţii urmei, adică
aprecierea elementelor de identificare.
1. Utilitatea urmelor de mîini pentru identificarea persoanei făptaşului la faţa locului se
poate constata în ipoteza depistării unor urme clare, ce reprezintă nu mai puţin de 7-8 detalii ale
desenului papilar. Dacă urmele prezintă mînjituri, pete sau fragmente de creşte papilare în care
nu se observă particularităţi ale desenului papilar, ele sînt socotite inutile, nepotrivite pentru
identificarea criminalului.
Urmele utile pentru identificarea făptaşului se compară între ele pentru a decide dacă
ele sînt formate de una şi aceeaşi persoană sau de persoane diferite.
Amprentele neconcludente pentru identificare, inclusiv ştersăturile şi petele sudorale la
necesitate tot pot fi ridicate şi trimise la expertiză biologică pentru a constata după substanţa de
transpiraţie grupa sanguină a făptaşului.
2. Determinarea degetelor şi mîinii de la care provine urma.
În procesul comiterii infracţiunilor urma palmară rămîne în foarte rare cazuri
imprimată în totalitatea ei. De aceea o deosebită importanţă în identificarea făptaşului prezintă
determinarea mîinii ( dreapta sau stînga) şi a regiunii imprimată pe urma găsită la faţa locului.
În acest sens se studiază şi se analizează următorii factori:
- localizarea urmelor digitale pe obiect;
- poziţia reciprocă a urmelor;
- construcţia desenului papilar reflectat în urmă;
- forma şi dimensiunile amprentelor digitale.

39
 40

Pentru a scoate urmele de mîini şi alte urme se foloseşte relevarea urmelor.

Relevarea urmelor este o operaţie tehnico – criminalistică prin care urmele invizibile
sînt puse în evidenţă cu ajutorul unor substanţe sau procedee chimico şi fizice.
Aceasta constă în aderarea prafului sau a substanţelor chimice la grăsimea sau la
sudoarea lăsată de mînă. Înainte de a purcede la relevare este necesar de a cerceta suportul sau
obiectul purtător de urme, apoi se trece la relevare.
În scopul de a alege cea mai eficace metodă se cunosc 2 metode de relevare:
- metoda fizică;
- metoda chimică.
Metoda fizică sau pudrarea constă în prelucrarea obiectului purtător de urme cu diferite
prafuri purverulente. 32,p.22.
Prafurile trebuie să fie uscate foarte mărunte şi de culoare opusă obiectului purtător.
Metoda chimică se foloseşte la relevarea urmelor papilare vechi. Ea constă în
prelucrarea obiectului purtător de urme cu substanţe chimice, în rezultatul reacţiilor chimice se
evidenţiază urma dată. În aceste cazuri se foloseşte vaporii de iod. După folosirea uneia din
aceste două metode amprenta se fotografiază şi se anexează la procesul verbal.

Urmele de încălţăminte.
Informaţia privind persoana făptaşului poate fi completată simţitor prin cercetarea la
faţa locului a urmelor formate de încălţămintele lui. Analiza acestora permite a se stabili
numărul infractorilor, talia aproximativă, sexul, existenţa unor dificienţe fizice. Toate acestea
sînt lesne determinabile dacă urmele depistate sînt lăsate de o persoană concretă. Această
problemă se rezolvă înainte de toate pentru a exclude eventuala generare de urme de către
pătimit sau alte persoane cunoscute, care au avut acces în scena infracţiunii.
1. Numărul persoanelor – participanţi la infracţiune se stabileşte după grupa generică a
urmelor de încălţăminte depistate la faţa locului. 33,p.62.
2. Stabilirea taliei individului după o urmă izolată de picior este posibilă, apelîndu-se
la caracteristicile ei dimensionale.
3. Pentru determinarea caracteristicilor ce ţin de sex şi de vîrstă ale individului după
urmele de încălţăminte, se analizează forma şi dimensiunile urmelor, semnele de marcă a
fabricii producătoare, microrelieful desenului tălpii, forma şi dimensiunile tocului şi alte
caracteristici distinctive.

40
 41

4. Analiza elementelor cărării de urme permite să se stabilească şi viteza de deplasare.

Uneori determinarea direcţiei de deplasare sau specificitatea urmelor poate juca un rol hotărîtor
la descoperirea infracţiunii pe urme proaspete.
Ex: În cursul unei nopţi de iarnă în magazinul N.2 comuna Moscovei, judeţul Cahul a
fost săvîrşit un furt prin spargere. Operînd în întuneric, infractorii n-au observat covorul
„capcană” de la intrare aşezat de vînzător la închiderea magazinului, care era îmbibat cu
substanţă chimică specială. După comiterea furtului cei doi făptaşi nebănuind nimic, s-au
îndreptat spre casa unuia dintre ei. Echipa operativă de anchetă sosită la faţa locului a doua zi
dimineaţa făcînd o cercetare amănunţită a depistat două cărări de paşi de culoare roşietică ce
duceau direct spre casa unde locuia unul dintre infractori.
Fixarea acestor urme se poate realiza prin mai multe procedee criminalistice. Se
recomandă ca toate urmele de încălţăminte indiferent de aspectele sub care se prezintă, să fie
fixate prin descriere în procesul – verbal de cercetare la faţa locului şi prin fotografiere.
Afară de aceste procedee, urmele de suprafaţă se mai pot fixa prin copierea lor cu
ajutorul peliculei adezive, iar cele de adîncime, prin mulare. 34.
Înainte de toate se înlătură corpurile străine de pe suprafaţa lor, care se ridică cu
penseta, cu multă atenţie, spre a nu distruge detaliile urmei. Apa întîi se absoarbe dacă este cu o
pană de cauciuc, apoi cu pipeta, şi la sfîrşit cu hîrtie sugativă.
Descrierea urmelor în procesul - verbal de cercetare la faţa locului este primul
procedeu de fixare a orice fel de urmă. La început se arată zona în care se află, natura obiectelor
primitoare, culoarea acestor obiecte se specifică dacă urma în cauză este de adîncime ori de
suprafaţă, forma ei generală, lungimea şi lăţimea în centimetri. Pentru aceasta, urmele se
măsoară de la vîrful tălpii, pe axa longitudinală pînă în partea proeminentă a tocului, lăţimea în
partea tălpii şi în zona mai îngustă a arcadei.
A doua metodă este fotografierea, ea se foloseşte deoarece urmele în cauză nu suferă
nici o modificare.
Pentru început urmele de picioare se fotografiază în ansamblu, indiferent de faptul că
sînt create de încălţăminte sau picior disculţ, că se prezintă ca urme de suprafaţă ori de
adîncime.
Pentru realizarea fotografiei la scară înainte de fotografiere se aşează alături de urmă şi
paralel cu ea o riglă gradată în centimetri, ce permite cunoaşterea după fotografiere şi a
dimensiunilor urmei fotografiate.
A treia metodă este fixarea prin mulare a urmelor de adîncime.

41
 42

Pentru a ridica urma de încălţăminte pe sol sau pe zăpadă înainte de toate urma trebuie
îngrădită în jur cu un gard de carton, şipci de lemn sau din pămînt. Aceasta permite de a se
forma un utilaj mai gros care să reziste la ridicare şi la transport. Cînd urmele au goluri se
recurge la acoperirea acestor goluri – cu parafină, ceară roşie care apoi se topeşte cu ajutorul
unui izvor de căldură, cum sînt radiatoarele electrice portative. După ce sa răcit ceara se poate
proceda la mularea urmei. Golurile se mai pot acoperi cu un strat subţire de ghips.
Pasta de ghips se pregăteşte din pulbere fină de ghips dentar, şi apă obişnuită fără
corpuri străine. Repararea pastei se face într-o capsulă de cauciuc de 2-3 litri în care se toarnă
cantitatea necesară de ghips, după care se adaugă apă în mod treptat, pînă se formează pastă.
Pasta realizată se toarnă cu lingura în urmă. Întîi o parte apoi se pun peste mulajul deja turnat,
cîteva beţe subţiri sau firicele de sîrmă, ca să fie mulajul mai rezistent. Apoi se toarnă restul de
pastă pînă la umplerea completă a urmei. Acest mulaj se poate păstra timp de ani de zile.
Urmele create în zăpadă sau în gheaţă se pot fixa tot prin mulaje de ghips sau de sulf,
mai rar utilizat. Pasta numai că se prepară cu apă rece, vasul însă ţinînduse în zăpadă, pentru a
primi temperatura acesteia.
Urmele armelor de foc.
Cu ocazia cercetării locului faptei în infracţiunile comise cu arme de foc se întreprind
activităţi cu caracter general şi de căutare, examinare, fixare, ridicare şi transportare a urmelor.
a. Printre activităţile imediate şi cu caracter general sînt:
- delimitarea locului faptei şi împiedicarea pătrunderii curioşilor;
- dacă victima este în viaţă, se iau măsuri de salvare;
- constatarea urmelor mai însemnate şi raportul dintre ele.
b. În continuare se desfăşoară activităţi în vederea:
- descoperirii urmelor create prin săvîrşirea faptei;
- descoperirea armei delict;
- extragerii gloanţelor din obiectele de ţintă;
- ridicării şi ambalării urmelor descoperite;
- stabilirii locului în care sa tras.
Urmele mai des întîlnite, în asemenea fapte, sînt petele, picăturile sau bălţile de sînge,
armă corp – delict ori părţi din aceasta, cartuşele încă neutralizate, gloanţele şi tuburile arse,
corpul victimei, urmele de picioare, precum şi diferite obiecta pierdute sau lăsate intenţionat la
locul faptei.
Arma poate să fie găsită la locul faptei, lăsată de autor în scopul creării versiunilor
sinuciderii, dar de cele mai multe ori este ascunsă.

42
 43

Arme descoperită se ridică, prinzîndu-se de părţile care sînt mai puţin vizate în
mînuirea ei obişnuită, pentru a nu se distruge urmele. Tot timpul ţeava să nu fie îndreptată spre
vreo persoană din apropiere, se va ţine spre pămînt. Se va verifica dacă sînt cartuşe în magazie,
se examinează fiecare piesă a armei, consemnîndu-se în procesul – verbal poziţia ei, apoi
numărul cartuşelor şi al tuburilor arse găsite în apropiere.
Gura ţevei se leagă cu tifon sau hîrtie pentru a nu distruge urmele de pe canalul ţevei.
Gloanţele din corpul victimei se extrag de medic. De asemenea gloanţe mai pot fi
găsite în diferite obiecte ca pereţi, mobilă, arbori, pămînt. La extragerea lor trebuie avut grijă să
nu se creeze urme noi. Ambalarea se face în cutii separate cu vată, pentru a nu distruge urmele.
Urmele de sînge sînt de un real folos pentru cercetarea criminalistică, deoarece în funcţie de
forma, mărimea, culoarea şi direcţia lor se pot stabili multe elemente importante, ca lacul şi
poziţia în care a fost surprinsă victima de către glonţ, timpul scurt din momentul producerii
împuşcăturii.
În tragerile de la distanţe mici, afară de orificiile de intrare şi de ieşire create de glonţ
mai sînt şi urmele factorilor suplimentari. Prezenţa acestora în jurul orificiului demonstrează că
s-a tras de la o distanţă mică. În afară de urmele descrise mai sus, sînt un şir de urme care aduc
un folos enorm la cercetarea la faţa locului.
Pentru asigurarea examinării sistematice a locului faptei, este indicat că activitatea
echipei de cercetare să se desfăşoare succesiv într-un anumit sens, pas cu pas, astfel că nici o
porţiune de teren, nici un obiect ce ar putea furniza informaţii de natură să contribuie la
soluţionarea cauzei, să nu rămînă necercetat. 35,p.32.
În baza datelor obţinute în faza statică organul de cercetare înainte de toate va
determina punctul de plecare, modul şi direcţia în care trebuie să se desfăşoare cercetarea.
Începutul şi modul efectuării cercetărilor se stabilesc în funcţie de natura faptei, de structura
spaţială şi topografică a locului acesteia. Astfel, în cazul unui furt dintr-o locuinţă, magazie,
depozit etc., este oportun ca cercetarea să demareze de la locul de pătrundere a făptuitorului în
încăpere, apoi să se desfăşoare de-a lungul pereţilor după sau contra acelor de ceasornic.
Ulterior se va trece la studierea obiectelor ce se află pe planul al doilea, continuînd, astfel pînă
la centrul încăperii.
În funcţie de forma geometrică a încăperii, cercetarea se va efectua conform
următoarelor procedee tactice:
- frontal – care prescrie desfăşurarea activităţii de cercetare în mod liniar,
echipa de cercetare deplasîndu-se de la punctul de plecare spre partea
opusă şi invers, pe raze bine delimitate;

43
 44

- circular – echipa va cerceta deplasîndu-se concentric pe spirală, de la

pereţi spre centrul încăperii.
În situaţia unui omor, cercetarea detaliată va porni de la centrul locului faptei, adică de
la locul amplasării cadavrului, ca apoi să se desfăşoare pe spirală, - Excentric. – spre periferie.
Locurile de proporţii mai mari se recomandă a fi cercetate pe sectoare. Fiecare parte de
teren, delimitată în prealabil cu ajutorul unor repere naturale sau artificiale se va cerceta de sine
stătător, apelîndu-se fie la procedeul liniar, fie la cel circular în funcţie de caracteristicile
terenului, de modul de amplasare a urmelor infracţiunii şi de alte mijloace materiale de probă.
Pentru a nu se omite nimic ce ar putea servi la elucidarea împrejurărilor în care a avut
loc elucidarea împrejurărilor în care a avut loc fapta, este necesar ca la această fază de cercetare
toate obiec6tele, despre care se presupune că sînt, într-o măsură sau alta, legate ci infracţiunea
săvîrşită ori care reprezintă o consecinţă a acesteia, să se studieze iniţial în mod static în
vederea determinării elementelor lor caracteristice şi a legăturii cu mediul apoi în mod dinamic
fiind admisă deplasarea lor din poziţia iniţială, pentru a fi examinate în condiţiile descoperirii,
fixării şi ridicării urmelor. În acest sens această fază este o amplă activitate de examinare a
urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă, precum şi de fixare a acestora prin
aplicarea desenului grafic, a fotografiei judiciare etc.
Faza statică şi faza dinamică variază de la caz la caz. Aşa dar de exemplu să luăm ce se
efectuează în aceste două stadii în cazul infracţiunilor de omor şi în cazul cadavrelor
neidentificate.
a) în faza statică:
- se constată moartea victimei şi după caz, acordarea ajutorului medical
imediat celor rămase în viaţă;
- determinarea poziţiei cadavrului şi obiectelor în contextul cîmpului
infracţional;
- fotografierea şi filmarea cadavrului şi a obiectelor folosite în procesul
comiterii infracţiunii;
- darea spre prelucrare a urmei de miros cîinelui de urmărire.
b) în faza dinamică:
- executarea fotografiilor şi filmărilor de detaliu ale urmelor găsite pe
cadavrul şi pe îmbrăcămintea acestuia;
- consemnarea semnalmentelor cadavrului;
- examinarea îmbrăcămintei şi a încălţămintei cadavrului;

44
 45

- dispunerea efectuării autopsiei în vederea stabilirii cauzei morţii şi

pentru recoltarea de sînge, salivă, conţinut stomacal etc.
- examinarea corpului cadavrului pentru descoperirea leziunilor,
cicatricelor, a stărilor de putrefacţie, a eventualelor boli, amprentarea,
toaletarea şi restaurarea cadavrului se realizează de expertul criminalist
şi medicul legist la sediul organului medico – legal;
- recoltarea firelor de păr şi a depozitului subunghial;
- ridicarea măştii mortuare.
Examinarea victimei presupune cercetarea atît a îmbrăcămintei cît şi a corpului
acestuia. 36,p.154.
Îmbrăcămintea se examinează într-o ordine dinainte stabilită, începîndu-se de obicei,
cu articolele de la exteriorul părţii superioare a corpului şi se continuă cu lingeria pantalonii şi
încălţămintea. Cu ocazia examinării articolelor de uz vestimentar şi a accesorilor se descriu:
- existenţa fiecărui obiect de îmbrăcăminte în parte, talia şi mărimea lor,
dacă sînt proprii sexului victimei;
- poziţia şi ordinea în care sînt dispuse pe cadavru;
- caracteristicile individuale ale fiecărui articol de uz vestimentar;
- urme de tîrîre, de murdărire recentă sau de alte semne de violenţă
prezente pe îmbrăcăminte;
- obiectele de încălţăminte (felul, natura, modelul, mărimea, culoarea,
marca de fabricaţie, gradul de uzură).
La victimele în viaţă, examinarea şi descrierea îmbrăcămintei se fac în mod
asemănător ca în cazul cadavrelor.
Corpul victimei se examinează de către medicul legist, descriindu-se;
- semnele de violenţă (număr, situarea în raport cu anumite puncte
anatomice de referinţă, natura lor, aspectul exterior al plăgilor, forma
marginilor, substanţe şi corpuri străine aderente, înclinaţia plăgiei etc.);
- semnele particulare (natura şi felul, localizare, forma şi aspectul,
dimensiunile, şi coloraţia);
- alte urme ale infracţiunii.

În cazul infracţiunilor de tîlhărie

a) în faza statică:
- acordarea ajutorului medical imediat victimei;

45
 46

- efectuarea fotografiilor urmelor lăsate de făptuitori şi ale obiectelor sau

actelor victimei;
- cercetarea căilor de intrare şi de ieşire în locul săvîrşirei tîlhăriei;
- descoperirea obiectelor sau a armelor cu care a fost ameninţată ori
lovită victima;
- folosirea cîinelui de urmărire.

b) în faza dinamică:
locurile, obiectele şi persoanele care se examinează:
- cadavrul, îmbrăcămintea, încălţămintea lui;
- porţiunea de pardoseală sau de teren de sub cadavru;
- împrejurimile locului unde se află cadavrul;
- autoturismele;
- obiectele provenind de la făptuitor (inclusiv cele folosite pentru
ameninţare, exercitarea violenţelor sau imobilizarea victimei);
- ambalaje conţinînd resturi de substanţe folosite pentru aducerea
victimei în situaţia de a nu-şi putea exprima voinţa;
- corpul şi îmbrăcămintea făptuitorului.

În cazul incendiilor.
a) în faza statică:
- organizarea măsurilor de acordare a ajutorului medical victimelor, la
aspectul cocului, culoarea flăcărilor şi a fumului, mirosul, caracteristica
arterii, din cîte locuri şi de unde izbucneşte focul;
- în luarea măsurilor de păstrare neschimbată a urmelor şi a corpurilor
delicte în procesul localizării şi lichidării incendiului;
- organizarea prevenirii sustragerii unor bunuri în timpul acţiunii de
localizare şi de stingere a incendiului.
b) la faza dinamică:
- căutarea eventualelor urme lăsate de factorii cauzale al incendiului
(resturi de fitile, sticle);
- stabilirea obiectelor, conducător electrici etc;
- stabilirea obiectelor probabile care au existat la locul incendiului;

46
 47

- determinarea naturii bunurilor incendiate şi a proprietăţii lor

inflamabile;
- examinarea amănunţită a diferitelor zone afectate mai mult sau mai
puţin de foc şi a obiectelor rămase, în vederea descoperirii urmelor
specifice;
- examinarea mijloacelor de transport şi a utilajelor apropiate de
perimetrul incendiului;
- obţinerea unor documente în legătură cu condiţiile existente;
- dispunerea efectuării de verificări pentru descoperirea lipsei unor
bunuri sau valori;
- căutarea unor urme de încălţăminte ale mijloacelor de transport etc.

3. Stabilirea „împrejurărilor controversate” de la faţa locului.

Se întîmplă uneori ca infractorul, animat de dorinţa scăpării de răspundere pentru fapta

sa, să încerce simularea săvîrşirii unei alte fapte şi, de obicei, de alte persoane. În acest scop,
creează la faţa locului urme care, în mod obişnuit, se formează prin comiterea faptei simulate,
ori îndepărtează din locul respectiv obiectul material al infracţiunii. Dar, în atare încercări,
aproape totdeauna infractorul nu reuşeşte să simuleze perfect săvîrşirea unei fapte de altă
natură, greşită în producerea de urme ori de alte probe, astfel că se creează o descordanţă între
unele şi altele, fapt ce evidenţiază artificial de la locul faptei. Încercările de acest fel se întîlnesc
mai des în cazurile de omor şi în infracţiunile de delapidare, ne neglijenţă în serviciu. La
primele se creează aspectul general al unei sinucideri ori accident, iar în cazul secundelor,
înscenîndu-se un furt, mai ales prin efracţie, sau eventual un incendiu declanşat întîmplător.
„Împrejurările contraversate” de la faţa locului, denumite în literatura de specialitate
„împrejurări negative”,37,p.41-42 în asemenea cazuri, sunt determinate pentru început de
tabloul de puternic contrast ce se observă între diferite categorii de urme. Această denumire de
„împrejurări negative”, nu îmbrăţişează întregul lor conţinut.
Pentru realizarea unei interpretări ştiinţifice a cauzelor obiective care au determinat
operaţia „împrejurările controversate”, organele judiciare desfăşoară o activitate complexă, pe
baza principiilor generale de tactică criminalistică şi a celor specifice infracţiunii simulate. Însă,
cum fiecare infracţiune se deosebeşte de altele similare prin mai multe particularităţi referitoare
la modul şi condiţiile de săvîrşire, urmările care s-au produs, metodele şi mijloacele de lucru
vor fi aplicate în funcţie de particularităţile locului respectiv al faptei şi de natura urmelor

47
 48

descoperite. În cazurile unor infracţiuni de omor, simulare în accidente ori sinucideri, de cele
mai multe ori, cadavrul victimei este scos din perimetrul locului faptei de către infractor şi dus
la mari distanţe. Pentru simularea unei sinucideri cadavrul uneori este aşezat pe calea ferată, pe
o şosea intens circulată în timp de noapte, alteori spînzurat, aruncat în apă ori se creează o altă
situaţie care să conducă la versiunea sinuciderii, sau eventual, a produceri unui accident. Sub
cadavrul şi în jurul său, în atare simulări, nu se găsesc urme de sînge în cantitate mare, deşi
leziunile de pe corp sunt profunde, prin secţionarea sau zdrobirea unor vase mari de sînge.
Urmele ce se creează extern pe cadavrul victimei, prin acţiunea trenului, autovehiculului, a
laţului de spînzurare pe gît sau a apei, toate fiind postvitale, au suficiente caracteristici care să
evidenţieze că ele s-au produs după încetarea funcţiilor vitele ale organismului, iar prin autopsie
se obţin noi date în această privinţă. La cadavrele aruncate în apă, pentru a simula înecul, în foc
în vederea simulării unui accident, în căile respiratorii, pe esofag şi în stomac nu sunt urme
funingine, rezultate din arderea focului, nu este apă cu microorganismele corespunzătoare sau
cu diferite corpuri străine întîlnite în apă. 38,p.279 Putem spune, deci, că pentru soluţionarea
„împrejurărilor negative” în cazurile faptelor de această natură, un rol hotărîtor îl au
interpretările leziunilor de pe corpul victimelor şi ale urmelor din interiorul corpului, pe care le
fac experţii medico – legişti.
La simulările unor infracţiuni de furt de patrimoniul public, mai ales prin efracţie, pentru
a ascunde o delapidare sau chiar o neglijenţă în serviciu mai gravă prin efectele ei, infractorii
produc la faţa locului probe care frecvent se creează în infracţiune de furt.
Ex: Avem o fereastră spartă prin care, chipurile, ar fi pătruns infractorul unde se păstrau
bunurile furate, dar pervazul ferestrei respective este acoperit cu un strat de praf uniform
răspîndit şi intact, pe care, în cazul, trecerii unei persoane, în mod firesc, picioarele, mîinile şi
alte părţi ale corpului ar trebui să lase urme uşor perceptibile şi cu ochiul liber. Alături de acest
contract, uneori spre a fi mai convingător, infractorul creează o varietate mare de urme, care, la
un examen mai atent, se dovedesc a fi lăsate în mod artificial, mai ales dacă se ţine seama de ce
activităţi ar fi avut nevoie autorul furtului şi de cît timp putea dispune în momentul respectiv.
Acest surplus de urme, dacă se studiază cu atenţie, în loc să contribuie la confirmarea versiunii
furtului, dimpotrivă, o infirmă. Operaţia de soluţionare a „împrejurărilor contraversate” de la
locul faptei începe după ce sînt administrate toate problemele care au legătură cu această
problemă şi, în mare, se ştie ce fel de bunuri au fost sustrase. La începutul acestei operaţii se
studiază toate aspectele probele care confirmă săvîrşirea infracţiunii de furt prin efracţie,
analizîndu-se cu multă atenţie relatările persoanelor şi detaliile urmelor produse în procesul
spargerii, în vederea determinării naturii obiectelor utilizate şi a direcţiei din care s-a acţionat.

48
 49

Din declaraţiile persoanelor, şi mai ales din sesizările gestionarilor, se reţine pentru
studiul comparativ cu alte probe datele referitoare la timpul cît mai exact cînd a fost descoperită
spargerea, starea vremii din acel moment, cine a observat întîi şi cum a reacţionat, care anume
persoane au mai fost de faţă, condiţiile în care au găsit locurile de pătrundere a infractorilor şi
de scoatere din imobil a obiectelor sustrase.
Prin intermediul urmelor create în procesul spargerii se determină direcţia din care a
început activitatea respectivă. Apoi, uşa forţată, fereastra spartă, spărtura creată în perete s-au
trapa din plafon ori duşmea reprezintă unicul punct de pătrundere a infractorului în imobil
violat şi totodată unica cale de ieşire cu bunurile sustrase. Deci, alături de aceste urme, trebuie
să fie şi urme de picioare, de mîini, de alte părţi ale corpului uman sau chiar urme lăsate de
obiectele transportate şi scoase din perimetrul locului faptei. Cînd absenţa acestor urme nu-şi
găseşte o explicaţie întemeiată pe date obiective, chiar dacă urmele de spargere evidenţiază că
s-a acţionat din exterior, versiunea furtului intră în cîmpul îndoielilor.
În rîndul probelor referitoare la „împrejurările contraversate” mai întîi în anumite situaţii
desproporţia dintre mărimea spărturilor sau a trapelor create prin spargere şi volumul
persoanelor ori a obiectelor scoase prin asemenea deschizături, precum şi prezenţa anumitor
urme, care, de obicei, nun sînt lăsate în procesul săvîrşirii infracţiunii de furt. 39,p.159. Pentru
verificare, se recurge, chiar cu ocazia cercetării la faţa locului, la organizarea unei reconstituiri.
Neputinţa pătrunderii prin deschizătura respectivă a unei persoane şi anumitor bunuri de natura
şi volumul celor care se pretinde că au fost sustrase constituie o dovadă că furtul ar putea fi
simulat.
Existenţa la faţa locului a unei cantităţi mari şi variate de urme, care, în mod firesc, nu
se creează în asemenea infracţiuni, deasemenea necesită o explicaţie bine întemeiată sub aspect
obiectiv. În acest scop, trebuie plecat de la aspectul general al locului faptei, profilul activităţii
desfăşurate de unitatea păgubită, natura obiectelor sustrase şi locurile lor de păstrare, timpul
cînd se pretinde că s-a fi comis infracţiunea, fără a se pierde din vedere spre ce versiuni converg
celelalte probe descoperite. Deoarece, în procesul desăvîrşirii acestor infracţiuni, infractorii
dispun de un timp relativ scurt pentru operaţiile necesare, trăiesc o însemnată stare emoţională
şi sînt să nu producă zgomote îndelungate şi puternice, sînt siliţi să-şi imiteze activitatea numai
la ceia la cei absolut necesar pentru a intra în posesia bunurilor vizate. Deci, urmele create vor
fi corespunzătoare acestei activităţi. Cînd totuşi se află şi urme „suplimentare” care de obicei nu
se formează prin săvîrşirea unor infracţiuni similare, în mod firească se nasc două versiuni în
privinţa naturii faptei săvîrşite. Rezolvarea acestei situaţii contraversate necesită să fie bazate pe

49
 50

raportarea tuturor problemelor administrate la întregul ansamblu a locului faptei şi la natura şi

volumul obiectelor sustrase40,p.239.
Constatările făcute pe parcursul cercetării locului faptei se notează într-un carnet de
lucru sau se înregistrează banda de magnitofon, utilizîndu-se apoi la întocmirea procesului
verbal de cercetare la faţa locului. Cercetarea la faţa locului trebuie să fie însoţită de activităţi
de natură să contribuie la reţinerea făptuitorului. De competenţa organului cu funcţii operative
ţine:
a) observarea comportamentului celor ce manifestă interes exagerat faţă de
activitatea selectări persoanelor eventual cointeresate în rezultatele ei. Nu se
exclude că printre cei prezenţi la locul faptei să se afle făptuitorul sau
complicii săi;
b) stabilirea persoanelor care pot furniza informaţii privind circumstanţele faptei
şi personalitatea făptuitorului. În acest scop se vor verifica posibilităţile de a
percepe fapta din diverse împrejurimi ale locului comiterii ei, se vor identifica
persoanele care se aflau în apropierea locului faptei sau trecea pe acolo;
c) inspectarea împrejurimilor limitarea locului cercetat în vederea descoperirii
locului produse de făptuitor, cînd se apropia sau se îndepărta de la locul faptei
(urme, locuri de popas, arme şi alte obiecte abandonate);
d) modelarea în baza datelor obţinute în cadrul cercetării la faţa locului, a
modului de operare în scopul identificării făptuitorului după acest indice din
cartoteca corespunzătoare de evidenţă criminalistică. 41,p.417.
Organul operativ din componenţa echipei de cercetare poate fi însărcinat cu efectuarea
unor activităţi procedurale (ascultarea martorilor şi a victimei, ridicarea de obiecte şi
documente, percheziţionarea anumitor locuri sau persoane) în cazul în care circumstanţele
impun realizarea lor urgentă.
4. Reluarea şi repetarea cercetării la faţa locului.
În principiu, cercetarea la faţa locului trebuie să se desfăşoare continuu, în sensul că,
odată începută, să fie finisată. Pot însă apărea împrejurări care să determine suspendarea
activităţii de cercetare. Este irezonabilă, spre exemplu, continuarea cercetării în condiţii de
noapte, dacă mijloacele de iluminare cu care este dotată echipa nu asigură căutarea eficientă a
urmelor, descoperirea şi fixarea altor materiale în legătură cu fapta. În cazul unui spaţiu deschis,
întreruperea cercetării poate fi condiţionată de anumite fenomene meteorologice de natură să
defavorizeze activitatea de cercetare şi rezultatele ei (ploaia, zăpada, furtuna ş.a.) ori de

50
 51

survenirea unor cauze ce periclitează viaţa sa sănătatea persoanelor implicate pentru a căror
înlăturare este necesară o anumită perioadă de timp.
a) reluarea cercetării la faţa locului.
Dacă cercetarea la faţa locului este suspendată, organul de urmărire penală va asigura
condiţiile necesare pentru desfăşurarea ulterioară a ei, preconizînd măsurile de vigoare:
- asigurarea integrităţii porţiunilor de teren rămase necercetate. Pentru
evitarea eventualelor modificări ale ambianţei locului faptei, aceasta va
fi luat sub pază. Încăperile, parţial sau totalmente necercetate, se vor
încuia şi sigila pentru a fi transmise organului de pază;
- informarea membrilor echipei şi a martorilor asistenţei asupra orei
prelungirii cercetării. Cercetarea în continuare a locului faptei poate fi
realizată de persoanele care au desfăşurat-o pînă la momentul
întreruperii ei;
- fixarea exactă a locului unde a fost suspendată cercetare aşi de unde
aceasta se va desfăşura în continuare.
În procesul - verbal, referitor la cercetarea locului de efectuare, se vor menţiona două
aspecte: cauza întreruperii cercetării şi timpul ce a expirat din acest moment pînă la reluarea ei.
42,p.67.
b) repetarea cercetării la faţa locului.
Acest procedeu se efectuiază în situaţii cu totul rare, cînd prima cercetare nu ş-ia atins
pe deplin scopul, fiindcă s-a desfăţurat defectuos, superficial sau în condiţii neprielnice pentru
asemenea activitate. Drept consecinţă, fie nu s-a stabilit bine întregul loc al faptei, rămînînd
zone ale sale neexplorate, fie nu au fost descoperite anumite urme, poate parţial distruse de
persoane cointeresate (cum ar fi, de exemplu, urmele de sînge distruse parţial prin spălare),
rămînînd astfel nevalorificate. Alteori se recurge la repetarea cercetării locului faptei pentru
verificarea nor versiuni noi, a unor simulări, nesesizate cu prilejul primei cercetări la faţa
locului.
Fixarea cercetării repetate se face printr-un proces-verbal separat de cel anterior.

Capitolul V. Fixarea rezultatelor la faţa locului.

Fixarea rezultatului cercetării la faţa locului constă în efectuarea de către organul de

urmărire penală a unor lucrări în vederea înregistrării şi reprezentării fidele şi integrale a stării

51
 52

de lucruri, a poziţiei, stării şi a raportului de legătura a obiectelor ce constituie ambianţa

acestuia conservării şi retragerii urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă.
43,p.77. Conţinutul lucrărilor de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului este în mod
expres specificat în legislaţia procesului – penal în vigoare.
Astfel, legilaţia penală în vigoare art. 124 CPP al RM, prevede că după efectuarea
cercetărilor la faţa locului se încheie un proces – verbal care reprezintă mijlocul procesual de
fixare a datelor probante. La necesitate, se subliniază şi în art. 118 şi 260 CPP al RM, în
legătură cu cercetarea la faţa locului se vor executa măsurări, fotografieri, desene, schiţe,
mulaje şi tipare de pe urmele şi obictele descoperite cu prilejul cercetării la faţa locului.
Deci, legislaţia penală în vigoare prevede utilizarea celor mai diverse procedee şi
mijloace tehnico – ştiinţifice, inclusiv reprezentarea grafică a locului cercetat. Fotografierea
ambianţei acestuia, ridicarea prin modelare şi copiere a urmelor infracţiunii, înregistrarea
videomagnetică a activităţii de cercetare desfăşurată la faţa locului.

1. Redactarea procesului verbal.

Conform art. 124 CPP al RM, toată activitatea de cercetare la faţa locului se descrie în
procesul – verbal de către organul de urmărire penală care conduce cu cercetarea respectivă cu
respectarea dispoziţiilor art.260 şi 261 CPP al RM. Procesul – verbal se înscrie printre cele mai
semnificative surse de informaţii probante. Din această perspectivă, actul procesual în cauză
trebuie să satisfacă anumite cerinţe ce decurg din legislaţia procesual – penală în vigoare, şi
anume:
a) să reproducă în mod obiectiv împrejurările de fapt de la faţa locului.
Procesul – verbal trebuie să prezinte o descriere imparţială a locului faptei
în starea în care se află în momentul sosirii echipei de cercetare, evitîndu-
se categoric interpretările şi deducţiile subiective. Declaraţiile victimei şi
ale altor persoane implicate se consemnează în procesul – verbal dar în
măsura în care acesteia privesc amplasarea locului faptei şi modificările
produse ambianţei acestuia pînă la sosirea echipei de cercetare; 44,p.77
b) să reprezinte complet şi fidel situaţia de la faţa locului, urmele şi obiectele
descoperite şi ridicate pentru a fi folosite în procesul de probaţiune. Din
acest punct de vedere este indicat că în procesul – verbal să se insiste
asupra tabloului de ansamblu al locului, amplasării şi topografiei lui,
precum şi aspra tuturor modificărilor ce constituie consecinţele ale actului

52
 53

infracţional. Prin conţinutul său, procesul – verbal trebuie să apere

posibilitatea celor ce îl vor studia, să-şi imagineze cu uşurinţă locul şi
împrejurările în care a avut loc fapta ilicită, iar în situaţii critice, să asigure
reconstituirea acestora. 45,p.177. În ce priveşte urmele şi mijloacele
materiale de probă, acestea se descriu în procesul – verbal după elementele
caracteristice generale (destinaţiei, forma, culoare, dimensiuni), dar şi după
anumite semne specifice (defecte de uzură, elemente de reparaţie ş.a.);
c) să fie redacta într-un limbaj îngrijit clar şi accesibil. Este contraindicată
utilizarea termenelor ambigui, construcţiilor dubioase sau cu multiple
interpretări. Trebuie categoric evitate formulele de tipul „probabil că ...”,
„nu departe de ...”, „aproximativ la ...”. Termenii ştiinţifici de circulaţie
redusă se vor utiliza doar în situaţia în care nu pot fi înlocuiţi cu termenii
adecvaţi de circulaţie largă. Neologismele se vor explica în termenii
accesibili;
d) să reprezinte constatările făcute cu prilejul cercetării la faţa locului în
succesiunea în care organul judiciar a subordonat activitatea de cercetare a
locului faptei. Descrierea locului faptei trebuie să se desfăşoare de la
consemnarea datelor obţinute la faza de observare generală a lui, ulterior
consemnîndu-se faptele şi împrejurările stabilite în urma examinării
detaliate.
Procesul – verbal de cercetare la faţa locului este prevăzut expres în lege (art.260 CPP
al RM) şi este compus din trei părţi:
- partea introductivă;
- partea descriptivă;
- partea finală.
Partea introductivă cuprinde relatări succinte privind locul şi data cînd s-a efectuat
cercetarea la faţa locului; denumirea şi profilul unităţii care face parte organul de cercetare,
temeinic de fapt şi juridic al cercetării; numele, prenumele, patronimicul şi calitatea persoanelor
care au participat l-a efectuarea acţiunilor de urmărire penală; denumirea instituţiei în care
activează specialiştii care au participat la realizarea cercetării, denumirea şi profilul unităţii din
care fac parte lucrătorii de protecţie implicaţi, condiţiile meteorologice şi de iluminare în care s-
a desfăşurat cercetarea. La finele acestei părţi a procesului – verbal se va remarca faptul că
persoanele participante, specialiştii şi alte persoane implicate în activitatea de cercetare au fost
familiarizaţi cu drepturile şi obligaţiunile ce le revin prin lege.

53
 54

Partea descriptivă a procesului – verbal debutează cu o caracterizare generală a locului

faptei a amplasării sale în raport cu punctele cardinale sau faţă de anumite repere relativ stabile
– clădire învecinată, stradă, cale ferată, pădure, rîu etc. În cazul cercetării unui teren deschis
este indicat ca în procesul – verbal să se acorde o atenţie deosebită reliefului şi topografiei
acestuia, precum şi elementelor de delimitare a spaţiului cercetat de obiectele vecine (gard,
construcţie, şanţ). Referitor la locurile închise, în procesul – verbal se vor relata datele privind
destinaţia încăperii locuinţei, oficiu, auditoriu sau clasă pentru studii, casă la sol, garaj, pivniţă,
amplasarea (localitatea, judeţ, sector, bloc, etaj etc.), elementele caracteristice şi ambianţa sa
(pereţii, duşumeaua, tavanul, uşile, ferestrele, starea dispozitivelor de încuiere a acestora, a
mobilierului etc. ). 46,p.70.
În continuare vor fi consemnate constatările făcute în legătură cu cercetarea detaliată a
locului faptei adică se vor descrie amănunţit obiectele cauzale legate cu fapta în cercetare în
urmele rezultate din activitatea făptuitorului sau a altor persoane implicate.
În procesul – verbal obiectele se descriu după însuşirile constatate pe parcursul
cercetării, în special, după natura, destinaţia, modul de confecţionare, mărimea, forma, culoarea
lor, precum şi după anumite elemente particulare caracteristice, cum ar fi; spre exemplu,
semnele marcate de producător (marca, seria, modelul, numărul) sau condiţionate de gradul de
uzură (dereglarea, degradarea, defectarea, murdărirea ş.a.). Documentele, în măsură în care a
fost studiate la faţa locului, se vor fixa în procesul – verbal după denumire şi destinaţie,
conţinut, caracteristicile materialelor din care sînt confecţionate, atît sub aspect cantitativ, cît şi
calitativ. În ce priveşte obiecte a căror legătură cu fapta în cercetare este evidentă sau întemeiat
presupusă, este indicat ca în procesul – verbal să fie înregistrate rezultatele măsurărilor
efectuate în vederea determinării distanţei dintre ele şi obiectul principal, dar şi faţă de alte
puncte de la faţa locului (perete, uşă. scară).
O deosebită atenţie se va acorda fixării urmelor infracţiunii. În procesul – verbal ele se
descriu prin consemnarea constatărilor făcute de către organul de urmărire privind genul şi
natura lor (urme – formă sau urme – materie, urme de mîini, de picioare, de instrumente etc.),
modul de creare, locul unde au fost descoperite, în cazurile posibile şi după elementele de
structură şi relief.
În procesul – verbal se fac deasemenea menţiuni cu privire la procedeele şi mijloacele
utilizate la descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor şi a obiectelor – mijloace materiale de
probă, indiferent dacă acestea au fost aplicate de organul de cercetare sau de specialistul
criminalist încorporat în echipa de cercetare.

54
 55

Partea finală a procesului – verbal de cercetare la faţa locului cuprinde menţiuni referitor
la urmele şi mijloacele materiale de probă care au fost ridicate, modul şi mijloace tehnice
criminalistice utilizate în acest scop. Se precizează deasemenea, dacă organul de cercetare a
utilizat fotografia judiciară, filmarea, videocasetofonului sau a procedat la schiţarea grafică a
circumstanţelor locului faptei. Procesul – verbal se încheie cu notarea timpului în care s-a
desfăşurat cercetarea obiecţiilor persoanelor participante. Se semnează fiecare pagină de către
persoana sub a cărei conducere s-a desfăşurat activitatea de cercetare şi de persoanele
participante, iar la sfîrşit – de toţi cei care au participat, într-o calitate sau alta la efectuarea
activităţii de cercetare.

2. Procedee de fotografiere la faţa locului

Conform art.118 CPP al RM , în cursul cercetării la faţa locului conducătorul organului
de urmărire penală efectuează, dacă este necesar, măsurări, fotografieri, filmări, schiţări,
mulaje.
Fotografia judiciară cu caracter operativ executat cu prilejul cercetării locului faptei sau
în împrejurări similare de către însăşi organele de urmărire penală, în primul rînd de poliţie, se
înscrie printre procedeele importante de fixare a rezultatelor cercetării, reprezentînd un auxiliar
preţios al procesului-verbal. 47,p.103.
"Fotografia judiciară operativă reprezintă un ansamblu de metode şi procedee privind
aplicarea mijloacelor fotografice în procesul de cercetare la locul savîrşirii faptei şi de
efectuare a diverselor acte de urmărire penală pentru fixarea obiectelor examinate,
înregistrarea, redarea unor secvenţe şi а rezultatelor obţinute. 48,p.95.
După conţinutul şi scopul lor, fotografiile de cercetare la faţa locului sunt de: orientare,
schiţa, a obiectelor principale, în detaliu.
1) Fotografia de orientare cuprinde tabloul general al locului faptei cu toate împrejurările
sale, astfel încît după ea se poate face cu uşurinţă la nevoie, orientarea în teren. "Fotografia de
orientare se realizează în cadrul fazei de observare preliminară a locului faptei. "Ea se face în
faza statica а cercetării locului faptei cînd nu se mişcă nimic din tot ce se afla în perimetrul
acestuia. Cînd locul faptei este interiorul unui imobil, fotografia de orientare trebuie să cuprindă
întreaga clădire în саrе а fost comisă fapta cercetată, daca-i posibil, faţă de ei cu întrarea
principală, clădirile din mediata apropiere, stradă sau măcar о parte din aceasta, anumite obiecte
fixe de pe strada, cum sunt arborii ornamentali, stîlpi de telegraf etc. In asemenea situaţii,
desigur locul propriu-zis al faptei nu este fixat în fotografia de orientare. Deoarece scopul acestei

55
 56

fotografii este de a deschide posibilitatea, ca după ea să ne putem orienta asupra imobilului în cauză.
Cînd imobilul este о clădire bine cunoscuta in localitate prin mărime ori destinaţie.
Aceasta fotografie se face de obicei în condiţii obişnuite de timp, la lumina naturală a
zilei. Se recomandă ca pe cît e posibil, fotografia să se execute cînd lumina naturală nu creează
umbre puternice. Fotografii de orientare foarte bune, uniforme, cu multe detalii se obţin prin
fotografierea locului faptei pe timp cu cer uşor noros, înainte de răsăritul soarelui sau imediat
după ce apune, cînd obiectele nu se echilibrează unele pe altele prin umbrele lor.
Deoarece la îndemîna fotografului stau numeroase posibilităţi de intervenţie cu ajutorul
cărora poate înlătura sau corecta elementele nefavorabile şi la fotografii de orientare se alege
poziţia cea mai potrivită. "Punctul de staţie49,p.78. spre a se include in obiectivul aparatului
tot perimetrul locului faptei, cu împrejurările sale. Daca se fotografiază pe timp cu soare,
izvorul de lumină (soarele) trebuie să se afle în spatele aparatului pentru că razele să nu pătrundă
direct în obiectiv.
Fotografia de orientare, în funcţie de natura şi întinderea locului fotografiat poate
fi unitară cînd se realizează dintr-o singură poziţie şi panoramic, în cazul fotografierii pe
segmente a locului respectiv.
Fotografia panoramică determinate de forma obiectului de fotografiat poate fi circulară sau
liniară.
2)Fotografia panoramică circulară se face în cazul cînd locul faptei este atît de întins
încît nu poate fi cuprins intr-o singură imagine care să întrunească calităţile fotografiei de
orientare. În asemenea situaţii după ce s-a ales poziţia cea mai bună, aparatul fotografic se
aşează pe un stativ cu cap mobil, spre a putea fi rotit pe un arc de cerc de 180 grade. Apoi locul
faptei se fotografîază, pe segmente.
Timpul de expunere şi de deschidere a diafragmei trebuie să fie ales fie acelaşi pentru
toate segmentele fotografiate, asemenea mai trebuie ca în cîmpul celui de-al doilea segment să fie
cuprinsă о fasie din primul în al treilea о fasie din al doilea şi aşa mai departe". Fotografiile astfel
obţinute pot fi tăiate pe margini, după anumite puncte de reper şi apoi lipite în ordinea în care au
fost executate în cît să redea în întregime locul faptei . În acest fel poate fi redat întregul loc al
faptei intr-o imagine cu aspect de fotografie unitară.
"Mai recent fotografia panoramică circulară se realizează şi prin folosirea
aparatului fotografic cu obiectiv rotativ, cu unghiul de cîmp de 140 grade şi chiar mai mаre.
Avantajele utilizării acestui aparat sunt multiple: se cuprinde un unghi de fotografiere cu
încadrarea corectă a imaginii: se realizează rapiditatea fotografierii şi continuitatea liniare perfectă.
50.

56
 57

3)Fotografia panoramică liniară se recomandă, de exemplu, cînd obiectul de fotografiat ar

fi imobil cu dimensiuni mari, situat ре о stradă îngustă ce nu permite fotografierea de la о
distanţă. Aparatul se fixează pe trepied, la aceeaşi distanţă de sol şi axa longitudinală a
obiectului de fotografiat, iar obiectivul perpendicular pe obiectul respective la toate segmentele
fotografiate. De asemenea, timpul de expunere şi deschiderea diafragmei sunt aceleaşi pentru toate
imaginile.
La ambele fotografii panoramice (circulară, liniară), în laborator se vor respecta următoarele
condiţii: expunerea, mărimea, hîrtia fotografică şi durata de developare trebuie să fie aceleaşi la
imaginile tuturor segmentelor.
4)Fotografia schiţă oglindeşte locul săvîrşirii faptei cu toate particularităţile sale, fără
împrejurimi, avînd în prim plan obiectul central al cercetării criminalistice, adică obiectul asupra
căruia s-a îndreptat nemijlocit acţiunea infractorului. Această fotografie se face tot în faza statică a
cercetării locului faptei, cu aceleaşi mijloace tehnice la ea fotografia de orientare.
În plus la fotografia - schiţă, de cele mai multe ori se utilizează diferite izvoare de lumină
artificială, cînd locul faptei este în interiorul unei clădiri.
Alegerea poziţiei de fotografiere a locului faptei este una din primele chestiuni ce se cer a fi
rezolvate în cursul cercetării la faţa locului, pentru că de felul cum se alege această poziţie depinde
foarte mult reuşita fotografiei schite. Daca in fotografia - schiţă nu sunt cuprinse toate obiectele de
la locul faptei, nu se atinge scopul urmărit prin fotografiere. Iar, dacă, dimpotrivă, în cadrul
fotografiei - schiţă sunt fixate şi obiectele din afara perimetrului locului săvîrşirii infracţiunii,
imaginea perimetrului locului săvîrşirii infracţiunii, imaginea obţinută prezintă o aglomeraţie de
obiecte, din care nu se distinge ce este principal şi ce este secundar din locul respectiv.
Fotografiile - schiţă ale locului faptei pot fi unitare, cînd obiectivul aparatului fotografic
cuprinde dintr-o singură poziţie întregul loc al faptei, realizînd astfel o singură fotografie - schiţă şi
fotografii - schiţe în serie, cînd locul faptei este fixat prin mai multe fotografii din poziţii diferite.
Cazuri de realizare a fotografiilor - schiţe în serie pot fi multiple cînd
locul faptei nu poate fi cuprins în întregime dintr-o singură poziţie de
fotografiere, cum ar fi de exemplu, apartamentul unei locuinţe sau cînd locul
faptei are forma de "L" "T" "U" etc.
În funcţie de forma locului faptei, de gradul în care este acoperit cu felurile obiecte, cînd
din orice poziţie s-ar fotografia unele obiecte le-ar eclipsa pe celelalte, fotografiile - schiţe în serie
pot fi:
a) panoramică;
b) pe sectoare;

57
 58

c) încrucişată.
Fotografia - schiţă panoramică se realizează prin aplicarea metodei de realizare a fotografiei
panoramice de orientare. În cazurile de fotografiere а locului faptei pe sectoare, în prealabil se
împarte întregul sau perimetru în zone astfel delimitate în cît fiecare în parte se poate fi
fotografiată dintr-o singură poziţie. Fotografiile astfel obţinute nu pot fi alipite una alteia în cît să se
obţină о imagine unitară, în deplina continuitate liniară, datorită formulei generale; a locului
respective. Astfel, fiecare din fotografiile obţinute va reda о parte, o zonă din locul săvîrşirii
infracţiunii. Este necesar la suita acestor fotografii, să se arate ordinea în care au fost făcute, care de
obicei urmează regula succesiunii zonelor limitrofe.
In cazul fotografiilor - schiţe în serie cînd locul faptei este foarte aglomerat cu
obiecte de dimensiuni diferite, care prezintă pericolul de a se umbri reciproc, ori este înconjurat de
obiecte care nu permit îndepărtarea cu aparatul fotografic la о distanţă utilă de fotografiere, se
recomanda aplicarea metodei de fotografiere contrara sau încrucişată.
Metoda fotografierii contrare constă în fixarea locului faptei din două poziţii diametral opuse.
În acest fel se obţin doua fotografii - schiţe ale unuia şi aceluiaşi loc. Obiectele din partea centrală
sunt redate pe ambele fotografii, iar cele din apropierea poziţiilor de fotografiere pe cîte una din ele.
Metoda fotografierii încrucişate constă în fixarea aceluiaşi loc din patru extremităţi ale sale,
astfel încît să fie doua cîte doua diametral opuse.
Prin această metodă de fotografiere, obiectele situate în partea centrală а locului respectiv se
fixează pe toate cele patru fotografii, iar cele din părţile marginale sunt redate pe cîte una sau doua
fotografii.
Fotografia - schiţă pe sectoare presupune redarea pe porţiuni a locului faptei în Condiţii
similare de iluminare, cu acelaşi obiectiv şi la aceeaşi scară.
Fiecare din aceste fotografii va oglindi un sector, о parte din locul faptei. Prin juxtapunerea
acestor fotografii se obţine fotografia - schiţă panoramică. La executarea fotografiei - schiţe, spre
deosebire de cea de orientare, se ridică şi problema folosirii, uneori, a luminii artificiale. Este
necesar ca locui faptei să fie iluminat în uniform, fără să se creeze umbre puternice, care ar
putea să atenueze unele detalii sau să eclipseze anumite obiecte din perimetrul său.
Plecînd de la necesitatea iluminării uniforme a locului faptei, fără să se creeze umbre
puternice, un singur izvor de lumină artificială nu este suficient pentru obţinerea condiţiilor
corespunzătoare de realizare a fotografiei - schiţe. Dacă se fotografiază prin folosirea unui singur
izvor de lumină dirijată, imaginea obţinută este cu pete de lumină şi umbre, care ascund
detaliile obiectelor şi uneori chiar adevărata lor formă. Obiectele situate în adîncirea locului faptei
sunt eclipsate de umbrele obiectelor din prim plan.

58
 59

Cînd locul faptei are о profunzime mică, se obţin fotografii - schiţe reuşite prin
iluminarea lui cu două izvoare de lumină artificială situate în părţile laterale ale aparatului de
fotografiat, puţin în spatele acestuia, ca razele de lumină să nu pătrundă în obiectiv; în schimb cînd
locul respectiv are о profunzime cаre este necesar că pe lîngă izvoarele de lumină frontală să se
folosească şi izvoarele de lumină complimentară puse în adîncimea spaţiului fotografiat, astfel în cît
să nu intre în cîmpul vizual al aparatului fotografic, astfel în cît să nu intre în cîmpul vizual al
aparatului fotografic şi razele lor să nu fie îndreptate spre obiectiv.
Aceste izvoare de lumină complementară au rolul de a ilumina profunzimea spaţiului
fotografiat şi de a reduce umbrele create de lumină frontală.
Pentru reducerea umbrelor se mai pot utiliza cu succes paravanele albe ce se pun în afara
limitelor locului faptei, astfel în cît să reflecteze lumina şi în părţile laterale. Izvoarele de lumină
artificiale se fixează cam la aceeaşi înălţime cu aparatul de fotografiat, deoarece astfel spaţiul în
cauză se imprimă pe pelicula aşa cum este în realitate, fără denaturări în formă şi dimensiuni.
5) Fotografia obiectelor principale sau о noţiune similară este "fotografia de nod" se
refera la înregistrarea unor obiecte apreciate ca fiind principale, datorită faptului implicării lor
în activitatea infracţională sau are prezenţa consecinţele infracţiunii, adică obiectele соrp delict.
Ca principale pot fi considerat cadavrul în cazul unui omor, mijloace de transport avariate în
cazul unui accident de circulaţie, uşa forţată în urma unui furt, armele şi instrumentele folosite
în timpul săvîrşirii infracţiunii etc.
Spre deosebire de fotografia - schiţă, această fotografie cuprinde numai о parte din locul faptei,
numai cîte unui din obiectele principale aflate în perimetrul său.
Fiecare obiect nu se fotografiază izolat, ci în corelaţie cu obiectele şi urmele din
imediata lui apropiere, astfel în cît după imaginea fotografică să se poată stabili poziţia sa în
raport cu celelalte obiecte. Deci scopul acestei fotografii este de a imprima pe pelicula aspectul
general al obiectului principal, formele sale, poziţia ре саге о are la locul faptei, precum şi
raportul în care se află cu obiectele de formă şi mărime dintre el şi obiectele respective, dacă
eventual, are о poziţie deosebită de cît era obişnuită а obiectelor de acest fel . 51,p.80.
Iluminarea obiectelor principale pentru a le putea fotografia se face cu lumina artificială,
cînd lipseşte sau este insuficienţa cea naturală.
Pentru executarea acestor fotografii nu este necesară iluminarea în profunzime, ca la
fotografia - schiţă.
Poziţia de fotografiere a obiectelor principale se alege în aşa fel ca obiectul principal să
fie în centrul atenţiei, iar în părţile periferice ale imaginii să se fixeze obiectele şi urmele din
imediata lui apropiere. Obiectivul aparatului fotografic, în funcţie de situaţia concretă, poate să cadă

59
 60

sub unghi drept pe obiectul de fotografiat, cînd acesta are о poziţie verticală (cum ar fi uşa forţată,
fereastra prin care s-a introdus infractorul, dulapul spart etc.) sau să aibă о poziţie dublă ori
perpendiculară faţă de obiectul respectiv, cînd acesta se afla pe sol, (ca de pildă, armă - corp
ilicit, cadavrul victimei ori diferite urme de picioare). În acest sens, amintim că obiectele ce au
lungimea mult diferenţiată faţă de lăţime se fotografiază dintr-o poziţie din care obiectivul
aparatului să fie perpendicular pe zona lor de mijloc. La aceste obiecte nu se recomandă
fotografierea de la un capăt sau altul deoarece datorită perspectivei, partea mai apropiată de
aparat va părea mult mai mаre decît în realitate.
Fotografia detaliilor, spre deosebire de toate fotografiile amintite se execută în fază dinamică a
cercetării locului faptei.
Aşa dar fotografia de detaliu se aplică la faţa locului pentru fixarea urmelor infracţiunii
şi a obiectelor considerate corpuri delicte. Scopul acestei fotografii este, pe de о parte, de a fixa şi
a demonstra prezenţa la faţa locului a anumitor urme (de mîini, de picioare, de instrumente, ale
mijloacelor de transport etc.) sau a unor obiecte (o armă, un tub de cartuş, un topor, un obiect de
îmbrăcăminte etc.) intr-un mod sau altul exploatate de făptuitor sau de alte persoane implicate,
iar pe de altă parte, de a reda caracteristicile generale şi individuale ale urmelor şi obiectelor
- corpuri delicte.
Fotografia de detaliu, nominalizată în literatura de specialitate şi fotografie a detaliilor,
se execută la faza a doua a cercetării locului faptei, cînd obiectele purtătoare de urme, cît şi cele
corp delict, fiind deja fixate special şi în corelaţie cu alte urme şi obiectele pe fotografîile - schiţă şi
de nod, se pot deplasa şi staţiona în poziţii favorabile din punctual de vedere al punerii în
evidenţă fotografică, a caracteristicilor ce interesează.
În cazul fotografiei detaliilor se fixează leziunile de ре соrpul victimei, astfel încît să se
poată aprecia caracterul, dimensiunile şi localizarea lor precisă, adică zona corpului în care se
afla, ca prin studiul fotografiei realizate să se poată determina ce anume organe puteau fi vătămate.
În cazul fotografierii urmelor lăsate de anvelopele autovehicolului se ia
în vedere numai о parte a lor unde desenul antiderapant este cît mai clar, 52
astfel obiectivul aparatului de fotografiat se fixează perpendicular pe suprafaţa
obiectului şi la о distanţă ce permite scoaterea în evidentă a detaliilor vizibile
cu ochiul liber .
Executarea fotografiei de detaliu trebuie să corespundă următoarelor condiţii:
- să redea materialul fotografic aşa cum acesta este perceput de organul
senzorial, executîndu-se în măsura posibilităţilor, eventualele denaturări

60
 61

- să redea cu maximă precizie elementele caracteristice şi detaliile urmei sau ale

obiectului supus cercetării criminalistice;
- să asigure posibilitatea realizării măsurilor necesare determinării dimensiunilor urmei şi ale
obiectului reprodus.
Condiţiile menţionate, în funcţie de specificul obiectului de fotografiat, impun respectarea
următoarelor reguli.
Aşa dar, pentru atingerea scopului urmărit, fotografierea detaliilor se face cu aparatul fixat pe
un trepied sau pe un aparat de reproducere şi cu obiectivul şi orientat în poziţie perpendiculară pe
obiectul de fotografiat.
Iluminarea se face diferit, în funcţie de natura obiectului fotografiat. La fotografierea
urmelor de adîncime, cum ar fi cele de picioare sau ale instrumentelor de spargere, un izvor de
lumină trebuie sa fie în spatele aparatului de fotografiat, iar altul, de intensitate mai mică, într-o
parte laterală a urmei ori a obiectului, spre a proiecta razele sub un unghi ascuţit, în vederea
creării de umbre, care să evidenţieze detaliile. La fotografierea urmelor de suprafaţă, de cele mai
multe ori se foloseşte о lumină bilaterală. Izvoarele de lumină, în această situaţie, se găsesc intr-o
parte şi alta, la aceeaşi distanţă faţă de ea şi trimit lumina sub un unghi ascuţit. О iluminare similară
poate fi aplicată şi la fotografierea unor obiecte a căror deosebire de relief nu necesită fi scoasă în
evidenţă prin intermediul umbrelor.
Cînd aparatul de fotografiat trebuie apropiat sub distanţa lui minimă de fotografiere (la
Exakta Varex, de pildă, sub 50 cm), se recurge la utilizarea inelelor intermediare sau la burduful
extensibil, ce se intercalează între obiectiv şi camera observă. Mărindu-se astfel distanţa focală
se permite apropierea aparatului fotografic de obiectul de fotografiat sub limita minimă pînă la
cinci centimetri, cum se procedează de exemplu la fixarea prin fotografiere a urmelor digitale
descoperite la locul faptei sau a unor cuvinte ori semne grafice izolate în cazul de expertiză a
acestor scrise etc.
3. Videoînregistrarea criminalistică

Apariţia înregistrării video în lista tehnicii aplicate de către colaboratorii organelor de

drept a demonstrat chiar din primele cazuri că cu ajutorul video-camerelor se poate de fixat
procesele care apar în timp şi spaţiu, purtarea şi acţiunile anumitor persoane, specificul reliefului
locului, specificul construcţiilor imobile şi altor obiecte care caracterizează starea locului faptei şi
locului petrecerii acţiunilor de anchetă.
Îmbinînd în sine dinamica filmării şi fixării sunetelor video-înregistrarea posedă multe
priorităţi faţă de aceste doua forme de fixare. Aplicarea video-tehnicii da anumite posibilităţi:

61
 62

- fixarea în faza dinamică a diferitor evenimente iar după, reproducerea imaginii desfăşurării
acestora pe ocularul etnic, televizor, monitor; fixarea concomitent cu imaginea şi a sunetelor;
- fixarea şi reproducerea imaginilor colorate;
- reproducerea materialului fixat deodată după filmare fără întreruperea întregului proces de
adunare şi fixare a probelor;
- transmiterea în caz de necesitate a informaţiei video pe canale de televiziune;
- repetarea multipla a video-fonogramei;
Priorităţile video-înregistrării magnetice indicate mai sus ca metodă expres de fixare a
probelor au atras video-tehnica în aplicarea mai largă în activitatea organelor afacerilor interne.

Procedee speciale de aplicare a tehnicii video

Aplicarea înregistrării video - poate fi folosită atît la petrecerea acţiunilor operative de
investigaţii cît la acţiuni de anchetă penală (interogări, percheziţii, confruntări, recunoaştere ş.a.).
Îmbinînd în sine posibilităţile filmării şi imprimării sunetului, înregistrarea video dispune de
posibilităţi enorme, adică contribuie:
- la căpătarea materialului ilustrativ grăitor, probant şi orientativ;
- la relevarea a astfel de obiecte, urme şi fapte, care aflîndu-se după;
- limitele hotarului de sensibilizare a organelor vasului şi auzului, nu
sunt percepute în mod obişnuit.
Totodată ea este un mijloc de nădejde de memorizare şi anume fixează pentru viitor ceea ce
poate să nu se păstreze în natura. Pe lîngă această durata înregistrării imaginii şi sunetului
concomitent este de la 30 min. pînă la 240 min. în regim standard (standard play "SP"), însă tehnica
video modernă dispune şi de regi de înregistrare de lungă durată (long play "LP"), ce permite
dublarea duratei de înregistrare, deoarece la camere de filmat învechite moral durata de înregistrare
neîntrerupte este de 3-4 min., folosirea înregistrării video asigură fixarea continue a acţiunilor de
diferită durată. Aceasta este de nepreţuit în lucrul operativ. Pelicula video nu necesită nici un fel
de prelucrare pentru reproducerea celor înregistrate, la înregistrare se asigura sincronicitatea
imprimării imaginii şi sunetului, chiar pe parcursul filmării este posibil controlul vizual după calitatea
înregistrării video, la reproducerea înregistrării video este posibil cu ajutorul funcţiei "stop
cadru" de studiat detaliile obiectului sau evenimentului. Aplicarea imprimării video serveşte pentru
hotărîrea sarcinii principale a organului de cercetare - primirea materialului obiectiv şi probant.
Una din metodele de fixare de bază a informaţiei probante în procesul de cercetare este
procesul-verbal. În procesul-verbal gîndurile ce sunt fixate se şlefuiesc într-o măsură oarecare,
se o formează în fraze clare. Pe de о parte aceasta este un moment pozitiv, deoarece datorită

62
 63

expunerii succinte а datelor despre fapte este mai uşor de făcut cunoştinţă cu procesul-verbal. Însă pe de
о altă parte, selectarea materialului ce trebuie introdus în procesul-verbal, poartă un caracter
subiectiv, deoarece practice este imposibil de transpus pe hîrtie toate cele văzute sau vorbite,
pe lîngă aceasta fiecare persoană are stilul său de expunere.
În procesul de cercetare anchetatorul, lucratorul operativ deseori foloseşte un şir de termeni
tehnici, de producţie, care în lipsa informaţiei intuitive sunt greu percepute de acei care nu sunt
cunoscuţi cu acest obiect. Înregistrarea video acordă posibilitatea de a vedea, de a-şi închipui în detalii
datele expuse din procesul-verbal. 53,p.252.
În scopul lărgirii reprezentării depline despre fapte, care se conţin în materialele probante.,
anchetatorul pe lîngă descrierile succinte din procesul-verbal desenează scheme, planuri, efectuează
fotografierea obiectelor. Însă, prin intermediul acestor măsuri, în unele cazuri este imposibilă
reprezentarea deplina a materialului intuitiv. Cum schema, aşa şi fotografia pot reflecta numai
momente parţiale, statice din procese, fenomene, ceea ce nu permite reflectarea deplină, aşa cum
este posibil cu ajutorul înregistrării video.
Astfel, înregistrarea video, incluzînd în sine informaţia obiectivă şi deplină despre
circumstanţe, ce au importanţă deosebită pentru hotărîrea hotărîrii decisive pe dosar, este
admisibilă în procesul de cunoaştere а adevărului pe dosarele penale. Înregistrarea video
corespunde pe deplin cerinţelor despre respectarea drepturilor şi interesele legitime ale cetăţenilor la
cercetarea infracţiunilor. Astfel, aplicarea ei la interogare nu lezează drepturile celui interogat,
ea permite de a duce la cunoştinţă judecata cu mărturiile şi lămuririle depuse anterior într-o forma
neschimbată.
În dependentă de sarcinile puse şi de metodele soluţionate înregistrarea
video poate fi divizata în:
- înregistrarea fixativă (de fixare);
- înregistrarea cercetativă (de cercetare).
Înregistrarea fixativă se efectuează la petrecerea acţiunilor de ancheta penală si operativă de
investigaţii de către specialist sau de către însăşi anchetator, lucrator operativ cu scopul de a fixa
circumstanţele, mersului şi rezultatelor acţiunii de anchetă sau operative de investigaţii. Cu ajutorul
mijloacelor tehnice descrie se efectuează înregistrări de orientare, de vedere, de nod şi de detaliu a
obiectelor, locului ş.a.
Înregistrarea video de orientare cuprinde locul unde se petrece acţiunea şi
împrejurimile, orientează locul desfăşurării acţiunilor după amplasarea lui.
Înregistrarea de vedere. Înregistrarea însăşi a locului unde se petrec acţiunile fără
împrejurimi, în aspect iniţial, fără careva schimbări, ce se produc pe parcursul acţiunilor. În

63
 64

dependenţă de posibilităţile operatorului această înregistrare poate fi efectuată din unul sau mai
multe puncte, din diferite părţi cu о vedere cît mai largă a circumstanţelor fixate.
Înregistrarea de nod. Înregistrarea sectoarelor în parte (nodurilor) а locului unde se
petrece acţiunea, pe care din unele sau altele motive s-a concentrat atenţia participanţilor la
acţiune (vederea generală a uşii sparte, locul descoperirii urmelor ş.a.).
Înregistrarea de detaliu. Înregistrarea obiectelor în parte, elementelor lor, anumitor urme.
Înregistrarea video se aplică la efectuarea acţiunilor de anchetă şi
operative de investigaţii cu scopul imprimării informaţiei de acelaşi volum. Însă în dependenţă de
specificul metodelor operatorice, astfel de înregistrare poate fi divizată în:
- înregistrarea în plan mic;
- înregistrarea în plan mediu;
- înregistrarea în prim plan.
Înregistrarea video în plan mic joacă rolul înregistrării de orientare şi în cele mai dese
cazuri cu ea şi începe înregistrarea. Această înregistrare ca şi cum ne prezintă circumstanţele
generale împrejurătoare a locului acţiunilor.
Planul mediu ne prezintă о privire generala nemijlocită a locului acţiunii, fixează
amplasarea generală a obiectelor participanţilor (figuranţilor) persoanelor şi rolul lor in această acţiune.
În prim plan sunt evidenţiate obiectele parţiale cele mai importante şi acţiunile participanţilor la
acţiune, fixează indicii generali şi particulari ai obiectelor, ce au о importantă deosebită la cercetarea
cauzei. În scopul atingerii informativităţii cît mai ample obiectele mici, urmele, particularităţile de
comportare şi starea emoţională a participanţilor la acţiune în rîndul suspecţilor, persoanelor
cercetate, învinuiţilor, pătimaşilor, martorilor se înregistrează cu atenţie mai accentuată asupra lor.
Posibilităţile înregistrării video de a trece lent de la un plan la altul permite de a arăta cu
о autenticitate convingătoare locul depistării şi legătura cauzală dintre obiect şi cazul aflat în
cercetare, indicii generali şi particulari caracteristici pentru el, fixarea acelor particularităţi ai
comportamentului participanţilor, figuranţilor, care prin alte metode de fixare ar putea fi scăpate
din vedere. Alegerea după situaţii concrete а metodei de înregistrare depinde de caracterul
acţiunii petrecute, de oportunitatea fixării circumstanţelor la general şi detaliilor lor.
În practica de toate zilele a organelor de poliţie cele mai des folosite videocamere de
următoarele standarde: - VHS;- VHS - compact;- Video-8 mm.
Aceste tipuri de videocamere se deosebesc prin dimensiunile de gabarit şi prin
formatul casetelor video pe care se efectuează înregistrarea.
Cel mai răspîndit format al casetelor video este formatul VHS, care utilizează casetele
de dimensiunile 188x104x25 mm. Aceste casete pot avea о durata de înregistrare de la 30

64
 65

min. рînă lа 300 min. (E-30, E-45,E-60, E-90, E-120, E-180, E-240, E-300). La formatul
VHS lăţimea peliculei este de 12,7 mm, iar la formatul Video-8 lăţimea peliculei este de 8 mm.
Înregistrarea de examinare se efectuează de către specialist în condiţii de laborator cu
aplicarea tehnicii şi metodelor speciale. Aplicarea
Videoînregistrării criminalistice în mersul anchetei capătă importanţă probatorie numai
după o formarea care include în sine aspecte procesuale şi tehnice. Aspectul procesual este
reglementat de legea procesual-penală, legităţile formării tehnice sunt preluate din însuşi
practica videoînregistrării.
În timpul înregistrării video a interogării, experimentului de ancheta, etc. filmării este supus tot
mersul anchetei de la început pînă la capăt.
Filmul este compus din 3 părţi de examinare, de introducere, încheiere.
În partea introductivă sunt fixate acţiunile cînd anchetatorul în conformitate cu
formalităţile procesuale numeşte: funcţia sa, familia, dă lămurire ре саrе în dosar se petrec acţiunile
operative, numeşte locul, ora efectuării acestor acţiuni, participanţii, lămureşte acestora drepturile şi
obligaţiile şi efectuează alte acţiuni enumerate de legea procesual-penală. În partea generală a
videofilmului se fixează mersul acţiunilor de ancheta cu înscriere sincronica cu filmul a sunetelor
(dialogurile participanţilor).
Partea de încheiere a videofilmului se efectuează după demonstrarea participanţilor acţiunilor de
anchetă a părţii de introducere şi generale. În cadre fixate în plan mediu şi în prim plan se fixează
întrebările puse de către anchetator către participanţii acţiunilor de anchetă dacă corespunde
conţinutul peliculei magnetice (video-audio) cu conţinutul şi rezultatele acţiunilor de ancheta.
Filmul se termină cu răspunsul la întrebările puse şi numirii orei exacte de către anchetator a
terminării acţiunilor de ancheta.
Pentru comoditatea demonstrării videofilmului este necesar că fideofilmul să posede
lacuna la început de începere a filmului şi la sfîrşit (părţile curate (neînscrise) a peliculei video
cu lungime de 1 – 1,5m).
Videocasete se împachetează în cutii tari pe care se fac anumite înscrieri adică cărui
dosar penal aparţine pelicula dată. 54,p.252.

4. Schiţarea locului faptei.

Una din modalităţile tehnice de fixare şi prezentare a locului faptei şi a obiectelor din
perimetrul lui, modalitatea utilizată pe scara largă în practică constituie schiţarea prin desenare

65
 66

a situaţiei de la faţa locului. Schiţa locului faptei are menirea de ilustra constatările expuse în
procesul – verbal, asigurîndu-le o înţelegere adecvată şi uniformă pe întregul parcurs al
procesului penal (art.118 CPP al RM). 55,p.83.
În teoria şi practica criminalistică sînt validate două variante tehnice de întocmire a
schiţei locului faptei. Prima, relativ simplă, numită desen – schiţă sau schiţă simplă, prevede
fixarea grafică a tabloului de la faţa locului, a elementelor spaţiale şi a obiectelor din perimetrul
său, fără a se respecta strict dimensiunile reale ale acestora. Limitele spaţiale de la locul faptei,
mărimea obiectelor şi a distanţei dintre ele, în măsura în care prezintă interes pentru cauză, ce
vor consemna prin cifre, constituind valorile măsurilor efectuate pe parcursul activităţii de
cercetare.
Cea de a doua variantă întitulată plan - schiţă presupune reprezentarea locului faptei, a
obiectelor ce constituie ambianţa acestuia, şi a distanţei dintre ele, la un anumit grad de
micşorare faţă de dimensiunile lor reale. Scara la care se întocmeşte planul schiţă se determină
de la caz la caz, în funcţie de micşorare faţă de dimensiunile lor reale. Scara la care se
întocmeşte planul schiţă se determină de la caz la caz, în funcţie de dimensiunile şi distanţele ce
urmează a fi fixate grafic. Astfel, planul schiţă al încăperilor mici şi medii, al mijloacelor de
transport etc, de obicei, se efectuează la scara de 1:50 sau 1:100, ceea ce înseamnă că un
centimetru măsurat pe planul – schiţă este egal locului cu 50 sau 100cm de la faţa locului. Într-o
încăpere spaţioasă, planul – schiţă poate fi conceput la scara de 1:500 sau chiar de 1:1000.
Planul – schiţă sau schiţa la scară are o aplicabilitate redusă, oferindu-se prioritate desenului –
schiţă. În practică se utilizează trei procedee de întocmire a desenului schiţă:
1)în proiecţie orizontală;
2) în proiecţie verticală;
3) Schiţă desfăşurată a încăperii.
Desenul schiţă în proiecţie orizontală, cunoscut şi sub formula de „desen în plan
orizontal”,56,p.86 este cea mai eficientă şi cea mai frecvent aplicată formă de fixare grafică a
locului faptei. El poate fi aplicat în toate cazurile de cercetare a încăperilor, uneori la fixarea
unei secţiuni de stradă, ogradă sau altor locuri deschise. Natura avantajoasă a acestui procedeu
rezidă în redarea pozitivă a poziţiei şi a legăturii dintre elementele constitutive ale locului
faptei, dintre obiectele purtătoare de urme din perimetrul lui.
În cazul în care situaţia de la faţa locului reclamă fixarea unor elemente de construcţie a
încăperii, schiţă în proiecţie orizontală poate fi completată de o schiţă realizată în proiecţie
verticală.

66
 67

În fine, pentru reprezentarea armelor şi a obiectelor corp delict de pe suprafeţele

verticale ale obiectelor de construcţie şi a mobilierului amplasat nu departe de pereţi, se
procedează la schiţarea grafică în proiecţie orizontală a suprafeţelor verticale şi la inversarea
tavanului, adică se aplică procedeul numit desfăşurare în desen a încăperii sau metoda cutiei
desfăşurate. În desenul – schiţă desfăşurat al unei încăperi partea centrală o constituie planul ei
orizontal.
Planurile pereţilor şi ale tavanului încadrează partea centrală din cele patru părţi. Schiţa
locului faptei întocmită cu realizarea cercetării la faţa locului poate fi suplimentată de o serie de
schiţe auxiliare, după cum urmează:
- schiţa unor porţiuni din spaţiul locului faptei prin care se urmăreşte redarea într-
o formă mărită a anumitor zone, considerate deosebit de importante;
- schiţa obiectelor principale de la faţa locului, respectiv a cadavrului şi a
obiectelor ce-l înconjoară, obiectivelor forţate în cazul pătrunderii prin spargere
într-o încăpere închisă a mijloacelor de transport defectate în urma accidentului
rutier ş. a.
- Schiţă de detaliu, desenul obiectelor cu semnificaţie probantă deosebită sau al
urmelor infracţiunii. Schiţa de detaliu, presupune demonstrarea elementelor
caracteristice ale obiectelor şi urmelor descoperite, fapt care reclamă realizarea
ei la scară de 1:1 sau chiar la o mărime mai avansată decît cea naturală a
obiectului sau urmei.
La întocmirea schiţei locului faptei se impune respectarea următoarelor cerinţe:
- exactitatea fidelă a situaţiei de la faţa locului. Măsurile la cea mai mare precizie
se impun îndeosebi la întocmirea schiţei locului accidentelor, în special a celor
de circulaţie rutieră, la care lungimea urmelor de frînare, distanţa de la victimă
şi marginea drumului, precum şi cea dintre vehicule participante la diverse
elemente ale spaţiului rutier, prezintă punctul de plecare în determinarea
împrejurărilor fatale ale accidentului şi a vinovăţiei persoanelor implicate:
- orientarea corectă a schiţei după punctele ordinale cu ajutorul busolei din
dotarea trusei criminalistice. Direcţia „nord” indicată de arcul busolei trebuie să
fie marcată cu o săgeată indicată în partea stîngă a desenului – schiţă;
- utilizarea cu prilejul întocmirii schiţei locului faptei a sistemului de semne
convenţionale elaborate în cadrul ştiinţei criminalistice şi acceptate de practica
judiciară. Semnele cu care se notează în desenul – schiţă obiectele de la faţa

67
 68

locului este necesar să fie unitare şi aplicate cu aceiaşi semnificaţie de către

toate organele judiciare. 57,p.83.

Încheiere.

În lucrarea dată am elucidat una din acţiunile primordiale ale criminalisticii şi anume
cercetarea la faţa locului, care este actul iniţial de urmărire penală.
Cercetarea la faţa locului este una din activităţile procedurale şi de tactică criminalistică
ale organului de urmărire penală, ce se realizează de obicei la începutul urmăririi penale, în
scopul cunoaşterii nemijlocite a locului faptei, al descoperirii, fixării şi ridicării urmelor create
cu ocazia săvîrşirii infracţiunii. Conform datelor obţinute în timpul unei cercetări la faţa locului
depinde nu numai argumentarea săvîrşirii cauzei, dar şi aflarea adevărului în esenţă.
Cercetarea la faţa locului, de rînd cu efectuarea altor acte de urmărire penală: audierea
martorilor şi consemnarea declaraţiilor lor, audierea părţii vătămate, ascultarea învinuitului sau
inculpatului şi consemnarea declaraţiilor, dispunerea de expertize judiciare efectuate de
confruntări, de prezentări pentru recunoaşteri şi reconstituiri, constituie un procedeu în
procedura penală. Acest procedeu urmăreşte acumularea de date fixate integral şi cît mai
operativ posibil privind circumstanţele faptei, descoperirea făptuitorului, fixarea şi ridicarea
urmelor infracţiunii, stabilirea stării şi poziţiei mijloacelor materiale de probă etc.
Tot odată am descris folosirea eficientă a instrumentelor tehnice şi tactice criminalistice,
am elucidat acţiunile de organizare şi planificare a urmăririi penale, obiectele anchetei,
metodele şi mijloacele de utilizare, toate acestea fiind orientate spre stabilirea naturii faptei
penale: omucidere, accident, furt, tîlhărie, viol, sinucidere, delapidare, distrugere etc.
Prin tot conţinutul lucrării am tins să formez o conduită definitorie, exactă a
operativităţii de cercetare a urmelor infracţiunii, regulile tactice generale şi speciale ale
cercetării, etapele de pregătire în vederea efectuării cercetării, mijloacele tehnico - ştiinţifice
criminalistice utilizate în etapa preliminară şi a cercetării propriu – zise a locului faptei în faza
statică şi dinamică, metodele utilizate la cercetarea pe teren, mijloacele de fixare a rezultatelor
cercetării urmelor infracţiunii, fixarea obiectivă a rezultatelor cercetării, evidenţa lor, protejarea
urmelor infracţiunii.
Deci, prin cercetarea la faţa locului, organul de urmărire penală stabileşte împrejurările
în care a fost comisă fapta, identifică pe infractor sau delimitează sfera persoanelor bănuite,
adună, conservă şi examinează probele materiale descoperite.

68
 69

Cercetării la faţa locului i se acordă o atenţie deosebită atît în literatura de specialitate cît
şi în literatura judiciară.
Luînd în consideraţie un izvor principal ca Codul de Procedură Penală în care
legiuitorul indică procedeele şi metodele de cercetare la faţa locului incluse în Titlul
IV,capitolul III, secţiunea a 3-a.
Art.118 al acestei secţiuni prevede “cercetarea la faţa locului se face în scopul
descoperirii urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă pentru a stabili
circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză”. Tot aici se
estimează că în cazurile necesare persoana care efectuiază urmărirea penală poate să cheme
pentru a lua parte la cercetarea la faţa locului, specialişti în materia respectivă.
În cursul cercetării la faţa locului, persoana care efectuiază urmărirea penală execută
dacă este necesar, măsurări, fotografieri, filmări, întocmeşte planuri şi schiţe, face mulaje şi
tipare de pe urme. Pornind de la aceasta, susţinem ideea expusă deja în literatura de specialitate
de a prefigura în legea procesual-penală doar principiile generale de admisibilitate în procedura
penală a metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice fără a le concretiza în lege, ceea ce ar
deschide posibilităţi justiţiei de a prelua realizările de ultimă oră din domeniul ştiinţei şi tehnicii
şi de a le folosi potrivit principiilor formulate în scopul soluţionării cauzelor concrete
Obiectele şi documentele descoperite cu prilejul ridicării, percheziţiei cercetării la faţa
locului, cercetării împrejurimilor sau încăperii sînt examinate de către persoana care efectuiază
urmărirea penală la locul efectuării actului respectiv de urmărire.
În acest caz rezultatele examinării se consemnează în procesul – verbal privind
efectuarea actului de urmărire menţionat. Cînd este necesar, obiectele ridicate se împachetează
şi se sigilează.
Cercetarea la faţa locului după cum am observat în cursul studiului trebuie înfăptuită
strict conform legislaţiei în vigoare, ca toate probele acumulate, actele înocmite să poată avea
putere juridică la judecarea cazului în organele judiciare.
În ce priveşte baza procesuală de activitate a colaboratorilor operativi, se cere
menţionată Legea „Cu privire la activitatea operativă de investigaţie” din 12.04.1994, şi art.55
CPP al RM, care cuprinde obligaţiunea organelor de urmărire penală de a întreprinde toate
măsurile necesare în scopul descoperirii, prevenirii şi curmării infracţiunilor.
Persoana care efectuiază urmărirea penală trebuie să fie un specialist la nivel şi să
dispună de o bază tehnico-criminalistă ce ar corespunde cerinţelor actuale. Aceasta este necesar
deoarece se ştie că cercetarea faptelor penale se desfăşoară în condiţii conflictuale, adică cu
intercalarea celor doi factori ai urmăririi penale: pe de o parte persoana care efectuiază

69
 70

urmărirea penală aspirînd spre stabilirea şi scoaterea la iveală a adevărului privind fapta
infracţională şi împrejurărilor în care s-a comis aceasta; pe de altă parte infractorul, care este
cointeresat a ascunde acest adevăr pentru a se eschiva de la răspundere ori a diminua
răspunderea, folosind diferite metodici şi tehnici avantajoase.
Cu toate acestea, ofiţerul din organul de urmărire penală, ca reprezentant al puterii
judiciare trebuie să se manifeste ca un veritabil luptător pentru adevăr şi echitate, să nu admită
indiferenţă faţă de orice atentat la viaţa şi integritatea persoanei, la proprietatea socială şi
privată, la alte valori sociale, să fie onest şi modest, să respingă orice propunere josnică, să nu
intre în relaţii dubioase.
În condiţiile unei instabilităţi economice accentuate, ale înrăutăţirii situaţiei
criminogene, caracterul tot mai organizat al infracţiunilor ce se comit este extrem de important
să folosim judicios şi cu maximum de randament orice pîrghie în activitatea profesională de
combatere a criminalităţii.
Examinările criminalistice preliminare constituie o formă eficientă de aplicare a
cunoştinţelor de specialitate şi a realizărilor tehnico-ştiinţifice în scopul obţinerii informaţiei
privind persoana făptaşului, mecanismul şi alte împrejurări ale infracţiunii utile pentru
descoperirea cauzelor pe urme proaspete.
Reglementarea procesuală a examinărilor în cauză şi buna pregătire criminalistică a
specialiştilor în acest sens, dotarea acestora cu materiale informative şi cu tehnici respective va
favoriza considerabil munca de descoperire şi cercetare a infracţiunilor pe urme proaspete.

Bibliografie şi note
1. Ciopraga A., Iacobuţa I., „Criminalistica”, Iaşi, 1997, p. 239
2. Bercheşan V., Pletea C., „Crecetarea la faţa locului”, în „Tratat de tactică criminalistică”,
Craiova, 1992, p.30
3. Рассейкин Д., „Осмотр места происшествия и трупа расследовании убийства”,
Саратов, 1967, стр. 12.
4. Колмаков В., „Следственный осмотр”, Москва, 1969, стр. 61.
5. Mircea I., „Importanţa şi modul determinării locului de tragere”, Cluj, 1961, p.180.
6. Doraş Simion Gh., „Criminalistica”, Chişinău, p. 47.
7. Колдин В., Полевой Н., „Информационные процессе и структуры в криминалистике”,
Москва, 1985, стр.7.
8. Ciopraga A., „Criminalistica: tratat de tactică”, Iaşi, 1996, p.40.
9. Колмаков В., „Следственный осмотр”, Москва: 1969. стр 65
10. Gheorghiţa M. Tactica cercetării la faţa locului. Chişinău.2004,p.17
11. Zaharescu Gh., Cercetarea la faţa locului // Ghidul procurorului criminalist, Timişoara.
1994, P. 79
12. Gheorghiţa M. Tactica cecetării la faţa locului.Chişinău.2004, p.16.
13. Doraş S. Gh., Criminalistica – Tipografia centrală, Chişinău, 1999, P 53
14. Mircea I., criminalistica, Iaşi. 1994. P.233.
15. Doraş S.Gh. „Criminalistica” – Tipografia Centrală, Chişinău. 1999. P.56

70
 71

16. Попов И. Осмотр места происшествия, Москва, 1959, стр. 16-17.

17. Coman. Aspecte privind cercetarea la faţa locului // infracţiunile de omor”, Bucureşti, 1975,
p.23
18. A se vedea ,spre exemplu: ordinul MAI RM Nr.115 din 12 martie 1992.
19. Aplicarea videoînregistrării la audierea martorului în condiţiile art.110 CPP este obligatorie.
Casetele video pe care au fost înregistrate declaraţiile martorului, sigilate cu sigiliul
instituţiei se păstrează în original la instanţă împreună cu copia procesului-verbal al
declaraţiei.
20. Aplicarea fotografierii la recunoaşterea persoanelor, conform art.116 CPP este obligatorie.
Fotografiile persoanei prezentate spre recunoaştere şi a asistenţilor procedurali urmează a fi
anexate în mod obligatoriu la procesul-verbal.
21. Golubenco Gh. Cod nou,probleme criminalistice vechi //Simposia profesorum,ediţia
2004.Cişinău,ULIM
22. Ordinul MAI al R.M, Nr. 115 din 12.03.1992.
23. Golubenco Gh. Urmele infracţiunii, Chişinău 1992 pag.22.
24. Coman Constantinascu, „Reguli tactice ale efectuării cercetării la faţa locului”, Tratat
practic de criminalistică, vol.1, Bucureşti 1976 pag.425.
25. Coman L. Aspecte privind cercetarea la faţa locului infracţiunile de omor, Bucureşti 1975
pag.23.
26. Mircea Ion, Criminalistica, Iaşi 1994 pag.237.
27. Mircea I. Criminalistica, Editura – Chemare – Iaşi 1994 pag.240.
28. Василев А.Н. Осмотр места происшествия – Государственное издательство
юридической литературы, Москва, 1960 стр.35.
29. Coman L., Constantinescu M., Op. Cit. Pag.428.
30. Mircea Ion, Criminalistica – Editura Chemare Iaşi 1994, p.242.
31. Golubenco G. Urmele infracţiunii, Chişinău-2000, p.42.
32. Doraş S. Criminalistica – Tipografia – Centrală, Chişinău-1999, p.22.
33. Golubenco G. Urmele infracţiunii, Chişinău, 2000, p.62.
34. Mircea I. Op. Cit.
35. Stancu E. Criminalistica, Bucureşti, 1995, p. 32.
36. Василев А.Н. осмотр места происшествия – Москва. 1960, стр. 154.
37. Stancu E., Criminalistica vol.2, Universitatea Bucureşti 1983 pag.41 – 42.
38. Kernbach M., Medicina judiciară – Ediţia Medicală – Bucureşti 1958 pag.279 – 280.
39. Popov V.I. Op. Cit. Pag. 159.
40. Mircea I., Criminalistica – Editura Chemare – Iaşi, 1994, pag 239.
41. Богданов Б., Розыск «Криминалистика», Москва 1971 стр. 417.
42. Doraş S., Op. Cit. Pag. 67.
43. Dicţionar de criminalistică, Bucureşti, 1984. pag. 77.
44. Ciopraga A. Op.cit. pag. 77.
45. Колмаков В., Следственный осмотр, Москва 1969, стр. 177.
46. Doraş S. Op. Cit. Pag.70.
47. Criminalistica, Vol.1, Bucureşti, 1995, pag. 103.
48. Doroş S.G., Criminalistica, Chişinău, 1996 p.95.
49. Василев А. Н., Осмотр места происшествия – Госюриздат – Москва, 1960, cтр. 78.
50. Ionescu N., Tratat practic de criminalistică, Vol.1, Bucureşti, 1976.
51. Doroş S.G., Criminalistica, Bucureşti, 1996 p.80.
52. Iablocov N.P, Coldin V.I, Криминалистика, Москва, 1990.
53. Леви А., Видеозапись и киносъемка // Справочник следователя, Москва 1990 cтр. 31.
54. Mircea I., Criminalistica – Ediţia Chemare – Iaşi 1994, p. 252.
55. Василев А.Н. Осмотр места происшествия – Госюриздат – Москва 1960, стр. 83.

71
 72

56. Sandu E., Întocmirea schiţei la faţa locului // Tratat practic de criminalistică, Vol.1,
Bucureşti 1976, p.86.
57. Doroş S.G., Criminalistica, 1996 p.83.
58. Белкин Р.С. Курс криминалистики: Учеб. пособие для вузов. – 3-е изд., дополненное.
– М.: ЮНИТИ-ДАНА, Закон и право, 2001, - 837 с.;

72