Suport Curs Drept Financiar II PDF

UNIVERSITATEA „ LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE DREPT
CONF.UNIV.DR. CRISTINA ONEŢ
DREPT FINANCIAR II
- Suport de curs pentru învăţământul la distanţă -
Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu

2019
1
CUPRINS
1. Ghid de utilizare a manualului de studiu .................................................................................... 3

2. Prezentarea manualului de studiu.............................................................................................5
3. Bibliografie generală recomandată...........................................................................................6
4. Cerinţe de formă şi fond privind tehnoredactarea temelor de control........................................6
5. Conţinutul analitic al disciplinei...............................................................................................7
Tema 1 Raporturile de drept fiscal...............................................................................................7
Tema 2. Procedura fiscală şi principiile sale...............................................................................22
Tema 3. Competenţa organelor administrativ fiscale.................................................................35
Tema 4. Teoria probelor în dreptul fiscal....................................................................................45
Tema 5. Stabilirea obligaţiilor fiscale prin titlu de creanţă .........................................................57
Tema 6. Inspecţia fiscală: noţiune, procedură, forme..................................................................78
Tema 7. Modificarea creanţelor fiscale. Contenciosul fiscal........................................................98
Tema 8. Stingerea obligaţiilor bugetare prin plată şi compensare..............................................115
Tema 9. Înlesnirile la plata creanţelor fiscale.............................................................................127
Tema 10. Restructurarea creanţelor fiscale................................................................................142
Tema 11 Stingerea obligaţiilor fiscale prin prescripţie, insolvabilitate, declanşarea procedurii
insolvenţei, darea în plată ţi amnistia fiscală...............................................................................159
Tema 12 Executarea silită a creanţelor fiscale...........................................................................169
Tema 13. Răspunderea juridică în dreptul fiscal .......................................................................199
Tema 14 Evaziunea fiscală şi frauda fiscală internă şi internaţională: noţiune, istoric, conţinut,
mijloace de combatere..............................................................................................................208
6. Rezultate teste de evaluare.....................................................................................................227
2
1. GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU
Introducere
Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei DREPT

FINANCIAR ŞI FISCAL, care este comună învăţământului la forma de zi şi la forma de
învăţământ la distanţă, conform planurilor de învăţământ în vigoare.
El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie
materialul bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea disciplinei
respective.
Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în
învăţământ naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale pe baze interactive.
Parcurgerea manualului, pe baza prezentelor instrucţiuni asigură reţinerea informaţiilor de bază,
înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor
probleme specializate.
Manualul este structurat pe teme de studiu. Tema de studiu reprezintă o parte omogenă
din componenţa manualului, caracterizată de un număr limitat de termeni de referinţă (cuvinte-
cheie), care poate fi parcurs şi însuşit printr-un efort continuu de concentrare intelectuală care să
nu depăşească 2-6 ore (intervalul se referă la conţinutul de idei al modulului de studiu şi nu ia în
calcul întrebările recapitulative, temele pentru acasă, testele de autoevaluare sau pe cele de
evaluare).
Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor
autoinstruirii.
Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele aşteptate
doar cu condiţia respectării întocmai a procedurii de parcurgere a modulelor de studiu, procedură
care este prezentate în cele ce urmează.
Totalul general al orelor de studiu necesare parcurgerii şi înţelegerii T1-T7 este de 14.
Orele necesare studiului individual al disciplinei sunt cele corespunzătoare numărului de credite
transferabile alocate disciplinei înmulţite cu 24 ore pentru fiecare credit.
Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire

Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de autoinstruire.
Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a programului de
autoinstruire pe baza manualului de faţă:
1. Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual, chiar în cazul
în care studentul apreciază că ar putea ”sări” direct la o altă unitate de studiu. Criteriile şi
modalitatea de ”înlănţuire” a modulelor de studiu sunt prezentate la fiecare modul de studiu şi
ele trebuie respectate întocmai, sub sancţiunea nerealizării la parametrii maximali a programului
de autoinstruire;
2. Fiecare modul de studiu conţine şi un test de evaluare şi/sau temă pentru acasă pe care
studentul trebuie să le realizeze, cu scopul evaluării gradului şi corectitudinii înţelegerii
fenomenelor ţi proceselor descrise sau prezentate în modulul de studiu;
3
3. Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu sunt de
perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate contra cronometru;
4. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:
 se citesc obiectivele şi competenţele modulului de studiu
 se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie)
 se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat
 se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al modulului
 se parcurge bibliografia recomandată
 se răspunde la întrebările recapitulative, revăzând, dacă este necesar, conţinutul
dezvoltat de idei al modulului
 se efectuează testul de autoevaluare ţi se verifică, prin confruntare cu răspunsurile
date la sfârşitul manualului, corectitudinea răspunsurilor
 se efectuează testul de evaluare şi/sau tema pentru acasă sau de control (după caz)
OBS.: Este recomandabil ca, înainte de efectuarea testelor de autoevaluare, să se facă o
pauză de 30 de minute sau o oră. De asemenea este recomandabil ca la fiecare 2 ore de studiu să
se facă o pauză de 30 de minute.
5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de 1-2 teme de studiu pe zi, pentru a nu
se periclita însuşirea temeinică şi structurală a materiei. În funcţie de necesităţile şi posibilităţile
de studiu ale studentului, studiul unui modul poate fi fracţionat pe mai multe zile, dedicând cel
puţin 30 de minute pe zi studiului.
TEMA PENTRU ACASĂ (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie pentru

fiecare temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de studiu individual
necesar înşirii şi mai ales înţelegerii temei. Rezolvarea ei se poate face în aprox. 1-2 ore.
TEMA DE CONTROL (TC): reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu caracter

integrativ, care are rolul de a realiza un liant noţional şi cognitiv între temele studiate anterior şi
de a provoca capacitatea sitentică şi creativă a studentului. Pregătirea ei necesită un efort mai
îndelungat (aprox.10 ore), implică stăpânirea temelor anterioare precum şi consultarea tutorelui
de disciplină. Cele două teme de control se regăsesc pe parcursul manualului astfel încât să
acopere cele mai importante părţi ale acestuia.
COORDONATOR DE DISCIPLINĂ:
Conf. Univ. Dr. Cristina Oneţ cristina.onet@ulbsibiu.ro
4
2. PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI
Manualul de studiu ”Drept financiar şi fiscal” reprezintă o sinteză realizată în

manieră interactivă a cursului corespondent utilizat la forma de învăţământ zi.
Conţinutul de idei nu a fost redus, ci doar sintetizat, în principiu într-o manieră mai
accentuat enumerativă, elementele de detaliu sau de explicaţie redundantă (necesare pentru
atingerea scopului pedagogic al fixării şi corelării cunoştinţelor) putând fi găsite de către student
în bibliografia de specialitate recomandată.
Obiectul general al cursului “Drept financiar şi fiscal” :

Obiectul cursului îl reprezintă procedura fiscală, respectiv procedura legală după care
organele fiscale ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale realizează colectarea
creanţelor fiscale, precum şi aspecte privind răspunderea juridică în domeniul finanţelor publice
şi în special aspecte privitoare la evaziunea fiscală şi mijloacele de combatere a acesteia..
Obiectivele disciplinei:
Manualul de Drept financiar şi fiscal îsi propune ca obiectiv cunoaşterea şi însuşirea de
către studenţi a modului in care se realizează colectarea banului public de către organele fiscale,
precum şi a procedurilor menite să asigure eficientizarea acestor activităţi.
Obiective principale:
a) cunoașterea și înțelegerea normelor juridice ce reglementează procedura fiscală.
b) înţelegerea mecanismelor ce stau la baza colectării banului public, respectiv a
procedurii ce demarează cu naşterea creanţelor fiscale şi încetează prin unul din
mijloacele de stingere a creanţelor fiscale.
c) cunoasterea şi înţelegerea fenomenului de evaziune fiscală şi a mecanismelor ce
favorizează producerea lui, respectiv a mijloacelor de combatere a acestui fenomen.
Descrierea structurii manualului:

Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual (autoinstruire) și
este compartimentat în teme de studiu. Structura fiecărei teme de studiu este următoarea:
I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)
II. Competenţele dobândite de student (utilitatea temei pentru student)
III. Termeni de referinţă (concepte cheie)
IV. Structura temei de studiu
V. Rezumatul ideilor principale
VI. Conţinutul dezvoltat de idei al temelor
VII. Bibliografia recomandată
VIII. Întrebări recapitulative
IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă
5
Prezentul manual constituie bibliografia generală minimală obligatorie pentru studiul
disciplinei ”Drept financiar şi fiscal”. El reprezintă minimul de informaţie necesară pentru
înţelegerea şi însuşirea noţiunilor fundamentale ale disciplinei.
3. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ, SELECTIVĂ ŞI ACTUALIZATĂ
Studiul ştiinţific al disciplinei impune parcurgerea următoarei liste de bibliografie

românească selectivă:
1.Cristina Oneț, Drept financiar public, Editura Universul Juridic, București, 2015.
2. Cosmin Flavius Costaș, Mircea Ștefan Minea, Drept fiscal, Curs universitar, Editura Universul
Juridic, București, 2015.
3. Drept fiscal român, Mihaela Georoceanu, Editura Pro Universitaria, București, 2015.
4. Cosmin Flavius Costaș (coordonator), Codul de procedură fiscală. Comentariu pe articole,
Editura Solomon, București, 2016.
5. Cosmin Flavius Costaş, Drept financiar, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2019.
6. Emilian Duca, Noul Cod de procedură fiscală, Editura Universul Juridic, București, 2016.
4. CERINŢE DE FOND ŞI DE FORMĂ PRIVIND (TEHNO- REDACTAREA

TEMELOR DE CONTROL:
Referatul trebuie să aibă o structură logică şi echilibrată care se va prezenta

în cuprinsul acestuia
Referatul trebuie să fie redactat într-un limbaj academic cu utilizarea corectă şi riguroasă
a conceptelor şi noţiunilor de specialitate
Referatul va fi elaborat şi redactat cu utilizarea a cel puţin 3 surse bibliografice actuale şi
diferite, care vor fi identificate la sfârşitul lucrării precum şi cu utilizarea corectă a trimiterilor
bibliografice în subsolul paginilor.
Referatul se va tehnoredacta cu font Times New Roman CE, caractere de 14, la un rand
Intinderea referatului va fi de 6-15 pagini
Depunerea referatului se face electronic pe adresa tutorelui de disciplină până cel mai
târziu la data înscrisă în calendarul activităţilor didactice şi de evaluare.
Referatele care prezintă actualitate şi originalitate precum şi cele care discută probleme
controversate vor putea fi selectate pentru publicare în una din publicaţiile oficiale ale Facultăţii
(Revista Acta Universitatis Cibiniensis Seria Jurisprudentia sau într-una din publicaţiile
Centrelor de Cercetare Ştiinţifică din cadrul Facultăţii.
6
5. CONŢINUTUL ANALITIC AL DISCIPLINEI:
Tema 1
Raporturile de drept fiscal
Obiective:
 studentul să înţeleagă continutul notiunilor de raport de drept fiscal, înregistrare fiscală,
domicilu fiscal;
 studentul să cunoască şi să înţeleagă contextul în care se desfăşoară raporturile juridice
fiscale, mecanismele ce stau la baza derulării acestora, precum şi actele sau faptele
juridice generatoare de efecte juridice relevante pentru felul de desfăşurare a raportului
juridic fiscal.
I. Cuvinte cheie: raport de drept fiscal, înregistrare fiscală, domicilu fiscal
Rezumat capitol:
Raportul de drept fiscal

1. Categorii de raporturi de drept fiscal
2. Elementele raportului de drept fiscal
3. Contribuabiliul/plătitorul – subiect al raportului juridic fiscal
3.1. Înregistrarea fiscală a contribuabililor
3.2.Domiciliul fiscal
Tema pentru acasă: Reguli de stabilire a domiciului fiscal.
7
Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 3 si 30 min
Conţinutul temei
Raportul de drept fiscal
1. Categorii de raporturi de drept fiscal
1. Când ne referim la procesul de formare a banului public avem în vedere realizarea execuţiei
părţii de venituri a unui buget public. Aceasta vizează aria de cuprindere a dreptului fiscal.
În cadrul raportului juridic fiscal pot lua naştere două categorii de raporturi, şi anume:
a) raporturi de drept material fiscal;
b) raporturi de drept procedural fiscal.1
Raporturile de drept fiscal, atât cele de drept material, cât şi cele de drept procedural
fiscal iau naştere se modifică şi se sting cu ocazia constituirii resurselor financiare ale statului
sau ale unităţilor administrativ-teritoriale.
2. Raporturile de drept material fiscal cuprind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care se

nasc în legătură cu creanţele fiscale. Ele se referă la stabilirea sarcinilor fiscale de natura
impozitelor, taxelor ori contribuţiilor sociale destinate oricăruia dintre bugetele publice. Aşadar,
din acest punct de vedere, sunt prevalente dispoziţiile Codului fiscal care reglementează modul de
aşezare a fiecăruia dintre elementele fiscalităţii româneşti.
3. Raporturile de drept procedural fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care

se nasc în legătură cu administrarea creanţelor fiscale. Acestea se referă la regulile, principiile,
termenele şi procedurile după care se realizează colectarea veniturilor bugetare. Din acest punct de
vedere interesează cu precădere dispoziţiile Codului de procedură fiscală, care se vor completa cu
cele ale Codului de procedură civilă pentru acele aspecte care rămân nereglementate prin regimul
juridic derogatoriu creat de către Codul de procedură fiscală.
2. Elementele raportului de drept fiscal
Subiectele raportului juridic fiscal2, atât de drept material, cât şi de drept procedural, sunt
statul, unităţile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale
1
Conform art. 16 din C.pr.fisc.
2
8
municipiilor, pe de o parte, iar pe de altă parte contribuabilul/plătitorul, precum şi alte persoane
care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport.
Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin A.N.A.F. şi unităţile
subordonate acesteia, cu excepţia cazului când legea stabileşte o altă autoritate în acest sens.
Unităţile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale
municipiilor, sunt reprezentate de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de
compartimentele de specialitate ale acestora, în limita atribuţiilor delegate de către autorităţile
respective. Este vorba despre organe cu atribuţii în sfera impunerii şi care au fost create pentru a
asigura execuţia părţii de venituri a bugetelor locale şi, implicit, evidenţa distinctă a sumelor
destinate acestor bugete faţă de bugetele centrale (ale statului).
Toate aceste organe cu atribuţii în sfera impunerii sunt denumite generic chiar de către
legiuitor organe fiscale.3
4. Cel de al doilea subiect al raportului de drept fiscal este contribuabilul. Legea statuează
faptul că are calitatea de contribuabil orice persoană fizică, juridică sau orice altă entitate fără
personalitate juridică ce datorează, conform legii, impozite, taxe şi contribuţii sociale.4
Analizând situaţia contribuabilului din cadrul raporturilor juridice fiscale, putem constata că şi
acest subiect trebuie să deţină o anumită calitate, chiar dacă, în ceea ce îl priveşte, condiţiile nu
sunt atât de restrictive ca în cazul subiectului aflat pe poziţia dominantă.
Calitatea de contribuabil derivă din lege, iar în cazul persoanelor fizice, pentru a dobândi
această calitate este suficientă, în principiu, capacitatea de folosinţă a subiectului. În acest caz,
desigur că îndeplinirea obligaţiilor ce derivă din calitatea de contribuabil va fi realizată de către
reprezentanţii legali ai persoanei ce nu deţine capacitatea de exerciţiu.
Alături de contribuabil, legislaţia fiscală se referă şi la plătitor ca subiect al raporturilor
fiscale, dar potrivit definiţiei legale, el este persoana care, în numele contribuabilului are obligaţia
de a plăti sau de a reţine şi de a plăti ori de a colecta şi plăti, după caz, impozite, taxe şi
contribuţii sociale. Este plătitor şi sediul secundar obligat, potrivit legii, să se înregistreze fiscal
ca plătitor de salarii şi de venituri asimilate salariilor.5 Aşadar, după cum putem observa din
conţinutul definiţiei, el apare în cadrul raporturilor juridice fiscale, dar nu în nume propriu, ci în
numele contribuabilului. Credem că mai poate fi considerat plătitor persoana care datorează
creanţe bugetare de altă natură decât creanţele fiscale, cum ar fi redevenţele sau alte categorii de
sume ce se datorează şi se plătesc conform legii, către unul dintre bugetele publice, altele decât
impozitele, taxele şi contribuţiile.
În calitatea sa de contribuabil, o persoană ce deţine capacitatea de exerciţiu poate fi
reprezentată de către un împuternicit sau un reprezentant fiscal, dar reprezentarea se face în limitele
unei împuterniciri scrise şi înregistrate la organul fiscal. Împuternicirea produce efecte în numele şi
pe seama contribuabilului. Calitatea de contribuabil mai poate fi şi transmisă altor persoane în
condiţiile statuate de lege.
5. În ceea ce priveşte conţinutul raportului juridic fiscal, legiuitorul a înţeles să facă

precizări arătând că raportul de drept procedural fiscal cuprinde drepturile şi obligaţiile ce revin
3
Conform art. 1 pct. (4) C. pr.fisc., organul fiscal este organul fiscal central, organul fiscal local, precum şi alte
instituţii publice care administrează creanţe fiscale.
4
Conform art. 1 pct. (4) C. pr.fisc.
5
Conform art. 1 pct. (35) C. pr. fisc
9
părţilor (potrivit legii) pentru îndeplinirea modalităţilor prevăzute pentru stabilirea, exercitarea şi
stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor din raportul de drept material fiscal6.
Dacă sub aspectul subiectelor situaţia nu prezintă diferenţieri între raportul de drept material şi
cel de drept procedural fiscal, nu la fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte conţinutul celor două
categorii de raporturi juridice fiscale.
În sfera formării banului public, deci în cadrul raporturilor de impunere, legea reglementează
numeroase categorii de drepturi şi obligaţii corelative ale părţilor.
În cele ce urmează exemplificăm cu următoarele drepturi şi obligaţii specifice raporturilor de
drept material fiscal:
 Dreptului organului financiar-fiscal de a încasa impozite, taxe şi alte contribuţii la bugetele
publice centrale şi la bugetele locale îi corespunde obligaţia contribuabilului de a satisface aceste
creanţe în cuantumurile şi la termenele prevăzute de lege;
 Obligaţiei organului financiar-fiscal de a restitui sumele plătite în plus faţă de cele datorate
de contribuabil îi corespunde dreptul acestuia de a pretinde primirea sumelor care se constituie într-
o plată nedatorată.
Din sfera raporturilor procedural-fiscale exemplificăm cu următoarele categorii de drepturi şi
obligaţii corelative ale părţilor:
 Dreptului organului financiar-fiscal de a declanşa şi realiza executarea silită a
contribuabilului (debitor fiscal) pentru neonorarea creanţelor fiscale datorate, îi corespunde
obligaţia contribuabilului de a se supune executării silite în vederea realizării creanţelor sale
fiscale;
 Obligaţiei organului financiar-fiscal de a efectua executări silite numai în limitele
competenţelor sale materiale şi teritoriale îi corespunde dreptul contribuabilului de a contesta
executările silite făcute fără respectarea dispoziţiilor legale (procedurale) în materie de competenţă
şi, implicit, de a obţine anularea acestor executări silite.
6. Obiectul raportului juridic fiscal este dat de conduita parţilor în cadrul acestuia,
respectiv aceea de a da, a face sau a nu face ceva în legătură cu formarea fondurilor publice ale
statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale. Aşadar, după cum se poate observa, raporturile
juridice fiscale iau naştere, se modifică şi se sting în procesul de formare a fondurilor publice,
ceea ce conduce la concluzia că obiectul lor material este reprezentat de banul public. Astfel, se
poate lesne observa că în cadrul raporturilor de drept material fiscal este preponderentă conduita de
a da, respectiv de a plăti sumele de bani pe care debitorii fiscali le datorează în temeiul legii. În
ceea ce priveşte raporturile procedural-fiscale, predominantă este conduita de a face (de a îndeplini
dispoziţiile procedurale prescrise de lege) sau de a nu face (de a nu încălca aceleaşi dispoziţii
legale care au un caracter imperativ şi deci ele trebuie urmate întocmai). Interesant de subliniat este
faptul că în cadrul raporturilor procedural fiscale conduita de a face sau de a nu face au ca finalitate
tot realizarea conduitei de a da (adică realizarea în totalitate a creanţei fiscale datorate).
Legiuitorul fiscal defineşte cele mai importante noţiuni în această materie. Astfel, el distinge
între noţiunea de creanţă fiscală şi cea de creanţă bugetară, dar conţinutul definiţiei este nefericit
ales, căci creează impresia că cele două noţiuni au acelaşi conţinut.7 Nu este deloc aşa, căci
6
Art. 16 C. pr. fisc.
7
Conform art. 1 din C.pr.fisc., pct. (10) creanţă fiscală reprezintă dreptul la încasarea oricărei sume care se
cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie; pct. (11)
creanţă fiscală principală reprezintă dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi
dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite, în
10
relaţia dintre creanţa bugetară şi creanţa fiscală este de la întreg la parte. Aşadar, sunt creanţe
fiscale cele izvorâte din obligaţia de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, în timp
ce creanţele bugetare exced cadrului celor fiscale, cuprinzând şi alte categorii de obligaţii de
plată destinate bugetelor publice, dar care se constituie ca venituri din capital (rezultate din
valorificarea capitalului statului sau unităţilor administrativ-teritoriale), ori venituri nefiscale de
orice fel (care constau din prelevări în formă pecuniară datorate către oricare buget public,
stabilite prin lege, şi de altă natură decât cele fiscale sau din capital).
Aşadar, atât creanţele fiscale, cât şi creanţele bugetare sunt drepturi patrimoniale cu destinaţie
bugetară publică şi care constau din creanţe fiscale principale (sume datorate cu titlu de impozite,
taxe şi contribuţii de orice fel destinate să alimenteze oricare dintre bugetele publice reglementate
în sistemul bugetar românesc) şi creanţe fiscale accesorii (ce decurg din neplata la termen a
creanţelor fiscale principale şi formate din dobânzi şi penalităţi de întârziere), respectiv din creanţe
bugetare principale şi creanţe bugetare accesorii.
3. Contribuabiliul/plătitorul – subiect al raportului juridic fiscal
7. Aşa cum am mai arătat, unul dintre subiecţii raportului juridic fiscal este contribuabilul
care poate fi orice persoană fizică sau juridicală ce, în baza legii, dobândeşte obligaţii financiare
de plată pentru veniturile pe care le realizează, bunurile pe care le posedă, activităţile pe care le
desfăşoară, ori calităţile pe care le deţin.
8. În relaţiile cu organul fiscal contribuabilul se poate prezenta singur, dar poate fi şi

reprezentat printr-un împuternicit. Conţinutul şi limitele reprezentării sunt cele cuprinse în
împuternicire sau stabilite de lege, după caz. Desemnarea unui împuternicit nu îl împiedică pe
contribuabil/plătitor să îşi îndeplinească personal obligaţiile prevăzute de legislaţia fiscală, chiar
dacă nu a procedat la revocarea împuternicirii.
Împuternicitul este obligat să depună la organul fiscal actul de împuternicire, în original sau
în copie legalizată. Revocarea împuternicirii operează faţă de organul fiscal de la data depunerii
actului de revocare, în original sau în copie legalizată.
În cazul reprezentării contribuabilului/plătitorului în relaţia cu organul fiscal prin avocat,
forma şi conţinutul împuternicirii sunt cele prevăzute de dispoziţiile legale privind organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat.
Contribuabilul/plătitorul fără domiciliu fiscal în România, care are obligaţia de a depune
declaraţii la organul fiscal, trebuie să desemneze un împuternicit, cu domiciliul fiscal în
România, care să îndeplinească, în numele şi din patrimoniul contribuabilului/plătitorului,
obligaţiile acestuia din urmă faţă de organul fiscal.
Această obligaţie nu se menţine în cazul:
situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege; pct. (12) creanţă fiscală accesorie reprezintă dreptul la perceperea
dobânzilor, penalităţilor sau majorărilor aferente unor creanţe fiscale principale, precum şi dreptul contribuabilului
de a primi dobânzi, în condiţiile legii; pct. (7) creanţă bugetară reprezintă dreptul la încasarea oricărei sume care se
cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa bugetară principală şi creanţa bugetară accesorie; pct. (8)
creanţă bugetară principală reprezintă dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat,
altele decât creanţele bugetare accesorii; pct.(9) creanţă bugetară accesorie reprezintă dreptul la încasarea
dobânzilor, penalităţilor sau a altor asemenea sume, în baza legii, aferente unor creanţe bugetare principale.
11
a) contribuabilului/plătitorului care are rezidenţa într-un stat membru al Uniunii Europene,
respectiv al Spaţiului Economic European;
b) contribuabilului/plătitorului care are rezidenţa într-un stat care este parte a unui instrument
juridic internaţional semnat de România şi care cuprinde prevederi privind cooperarea
administrativă în domeniul fiscal şi recuperarea creanţelor fiscale.8
9. Dacă nu există un împuternicit, organul fiscal poate să solicite instanţei judecătoreşti

competente numirea unui curator fiscal pentru:
a) contribuabilul/plătitorul fără domiciliu fiscal în România, care nu şi-a îndeplinit obligaţia de
desemnare a unui împuternicit;
b) contribuabilul/plătitorul absent, al cărui domiciliu fiscal este necunoscut ori care, din cauza
bolii, unei infirmităţi, bătrâneţii sau unui handicap de orice fel, şi din cauza arestului
preventiv sau a încarcerării în penitenciar, nu poate să îşi exercite şi să îşi îndeplinească
personal drepturile şi obligaţiile ce îi revin potrivit legii.
Pentru activitatea sa, curatorul fiscal este remunerat potrivit hotărârii judecătoreşti, toate
cheltuielile legate de această reprezentare fiind suportate de cel reprezentat.9
10. Reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi reprezentanţii

desemnaţi ai asocierilor fără personalitate juridică sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile ce
revin potrivit legislaţiei fiscale persoanelor sau entităţilor reprezentate. Aceşti reprezentanţi
îndeplinesc obligaţiile fiscale de plată ale persoanelor sau entităţilor reprezentate din acele
mijloace pe care le administrează.
În cazul în care, din orice motiv, obligaţiile fiscale ale asocierilor fără personalitate juridică
nu sunt achitate, asociaţii răspund solidar pentru îndeplinirea acestora.10
11. Datele de identificare fiscală a contribuabililor sunt numele şi prenumele în cazul

persoanelor fizice sau denumirea în cazul persoanelor juridice şi entităţilor fără personalitate
juridică, precum şi codul de identificare fiscală şi domiciliul fiscal.
3.1. Înregistrarea fiscală a contribuabililor
12. Înregistrarea fiscală reprezintă activitatea de atribuire a codului de identificare

fiscală, de organizare a registrului contribuabililor/plătitorilor și de eliberare a certificatului de
înregistrare fiscală. În principiu, atribuirea codului de identificare fiscală se face exclusiv
de către organul fiscal central, pe baza declarației de înregistrare fiscală.11
Orice persoană sau entitate care este subiect într-un raport juridic fiscal, are obligația de
înregistrare fiscală, prilej cu care primeşte un cod de identificare fiscală, astfel:
a) pentru persoanele juridice, precum și pentru asocieri și alte entități fără personalitate
juridică, este codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal;
8
Conform art. 18 din C.pr.fisc
9
10
11
12
b) pentru persoanele fizice și juridice, precum și pentru alte entități care se înregistrează
potrivit legii speciale la registrul comerțului, este codul unic de înregistrare atribuit potrivit
legii speciale;
c) pentru persoanele fizice care desfășoară activități economice în mod independent sau
exercită profesii libere, cu excepția celor care se înregistrează la registrul comerţului, este
codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal;
d) pentru celelalte persoane fizice, este codul numeric personal atribuit potrivit legii
speciale;
e) pentru persoanele fizice care nu dețin cod numeric personal, este numărul de
identificare fiscală atribuit de organul fiscal;
f) în scopul administrării impozitului pe venit și contribuțiilor sociale, în cazul persoanelor
fizice care sunt contribuabili potrivit C.fisc., codul de identificare fiscală este codul numeric
personal.
Prin excepție de la regulile de mai sus, pentru persoanele fizice care nu deţin un cod
numeric personal, precum și pentru persoanele juridice nerezidente, care realizează numai
venituri supuse regulilor de impunere la sursă, iar impozitul reținut este final, atribuirea
codului de identificare fiscală se poate face de organul fiscal, la solicitarea plătitorului de
venit.
Persoanele fizice care dețin cod numeric personal și sunt supuse impozitului pe venit se
înregistrează fiscal la data depunerii primei declarații fiscale.
13. Declarația de înregistrare fiscală se întocmește prin completarea unui formular pus
la dispoziție gratuit de organul fiscal central și este însoțită de acte doveditoare ale
informațiilor cuprinse în aceasta. Ea va cuprinde: datele de identificare a contribuabilului,
datele privind vectorul fiscal, datele privind sediile secundare, datele de identificare a
împuternicitului, datele privind situația juridică a contribuabilului/plătitorului, precum și alte
informații necesare administrării creanțelor fiscale.12
Declarația de înregistrare fiscală se depune în termen de 30 de zile de la:
a) data înființării potrivit legii, în cazul persoanelor juridice, asocierilor și al altor entități
fără personalitate juridică;
b) data stabilirii în România, în cazul persoanelor juridice străine care au locul exercitării
conducerii efective în România;
c) data începerii activității pentru persoanele fizice care desfășoară activități economice în
mod independent sau exercită profesii libere, cu excepția celor care se înregistrează, potrivit
legii speciale, la registrul comerțului;
d) data obținerii primului venit sau dobândirii calității de angajator, după caz, în cazul
celorlalte persoane fizice;
e) data obținerii primului venit, în cazul persoanelor fizice și juridice nerezidente care nu
au un sediu permanent sau o reprezentanță în România.
În scopul administrării creanțelor fiscale, organul fiscal central poate să înregistreze din
oficiu sau la cererea altei autorități care administrează creanțe fiscale, un subiect de drept
fiscal care nu și-a îndeplinit obligația de înregistrare fiscală, potrivit legii. Procedura de
înregistrare din oficiu sau la cererea altei autorități care administrează creanțe fiscale se aprobă
prin ordin al președintelui A.N.A.F.
12
13
14. Data înregistrării fiscale este:
a) data depunerii primei declarații fiscale, în cazul persoanelor fizice care deţin cod numeric
personal şi sunt supuse impozitului pe venit;
b) data atribuirii codului de identificare fiscală, în celelalte cazuri.13
15. Situaţii speciale privind înregistrarea fiscală a persoanelor nerezidente. Odată cu

solicitarea înregistrării unei societăți la registrul comerțului, potrivit legii, sau, după caz, la
cesiunea părților sociale ori a acțiunilor, respectiv la numirea de noi reprezentanți legali sau la
cooptarea de noi asociați ori acționari, cu prilejul efectuării majorării de capital social, oficiile
registrului comerțului de pe lângă tribunale transmit direct sau prin intermediul Oficiului
Național al Registrului Comerțului, pe cale electronică, Ministerului Finanțelor Publice,
solicitarea de atribuire a numărului de identificare fiscală pentru persoanele fizice nerezidente
care, potrivit actului constitutiv, au calitatea de fondator, asociat, acționar ori administrator în
cadrul societății respective. Pe baza acestor date, Ministerul Finanțelor Publice atribuie
numărul de identificare fiscală, înregistrează fiscal persoanele fizice nerezidente și emite
certificatul de înregistrare fiscală. Certificatul de înregistrare fiscală se comunică de către
oficiile registrului comerțului de pe lângă tribunale societății în care această persoană deține
una dintre calitățile menționate.
De asemenea, odată cu solicitarea deschiderii unui cont bancar sau inchirierea unei casete
de valori, instituțiile de credit transmit organului fiscal central solicitarea de atribuire a
numărului de identificare fiscală sau, după caz, a codului de înregistrare fiscală, pentru
persoanele fizice nerezidente sau pentru persoanele juridice care nu dețin cod de identificare
fiscală. În aceste cazuri, termenul de transmitere către instituțiile de credit a certificatului de
înregistrare fiscală este de 5 zile de la data solicitării atribuirii numărului de identificare
fiscală sau, după caz, a codului de înregistrare fiscală.
Pentru contribuabilii nerezidenți care nu au un sediu permanent pe teritoriul României,
organul fiscal poate comunica contribuabilului nerezident, prin mijloace electronice, stabilite
prin ordin al președintelui A.N.A.F., informații conținute în certificatul de înregistrare fiscală.
În acest caz, certificatul de înregistrare fiscală se păstrează de organul fiscal până la data
ridicării de către contribuabil sau împuternicitul acestuia.14
16. Identificarea contribuabilului în mediul electronic. Contribuabilul care depune cereri,

înscrisuri sau documente la organul fiscal, prin mijloace electronice de transmitere la distanță, se
identifică în relația cu organul fiscal astfel:
a) persoanele juridice, asocierile și alte entități fără personalitate juridică, precum și
persoanele fizice care desfășoară activități economice în mod independent ori exercită profesii
libere se identifică numai cu certificate calificate;
b) persoanele fizice, altele decât cele menţionate anterior, se identifică prin intermediul
furnizorilor de servicii publice de autentificare electronică autorizați potrivit legii sau prin
diverse dispozitive, cum ar fi certificat calificat, credențiale de tip utilizator/parolă însoțite
de liste de coduri de autentificare de unică folosință, telefon mobil, digipass ori alte
dispozitive stabilite prin ordin al ministrului finanțelor publice, cu avizul ministrului pentru
societatea informațională, în cazul identificării acestor persoane în relația cu organul fiscal
central sau, după caz, prin ordin al ministrului dezvoltării regionale și administrației publice, cu
13
Conform art. 82, alin.(11) din C.pr.fisc.
14
14
avizul Ministerului Finanțelor Publice și cu avizul ministrului pentru societatea informațională,
în cazul identificării acestor persoane în relația cu organul fiscal local. În aceste cazuri, cererile,
înscrisurile sau documentele se consideră semnate dacă sunt îndeplinite toate condițiile legale.
Sistemul de comunicare electronică prin mijloace electronice de transmitere la distanță
dezvoltat de Ministerul Finanțelor Publice şi A.N.A.F. poate fi utilizat și de alte instituții sau
autorități publice în scopul realizării comunicării actelor emise de aceste instituții sau a depunerii
de către contribuabili/plătitori de cereri, înscrisuri sau orice alte documente la aceste instituții.15
17. Identificarea contribuabilului în relația cu organul fiscal local se realizează astfel:

a) persoanele fizice, prin codul numeric personal atribuit potrivit legii speciale;
b) persoanele fizice care nu dețin cod numeric personal, prin numărul de identificare
fiscală atribuit de organul fiscal;
c) persoanele juridice, prin codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal.16
18. Pe baza declarației de înregistrare fiscală sau a cererii de atribuire a codului de

identificare fiscală, organul fiscal central eliberează certificatul de înregistrare fiscală, în
termen de 10 zile de la data depunerii declarației ori a cererii. În certificatul de înregistrare
fiscală se înscrie obligatoriu codul de identificare fiscală.17 Eliberarea certificatelor de
înregistrare fiscală nu este supusă taxelor extrajudiciare de timbru. În cazul pierderii, furtului
sau distrugerii certificatului de înregistrare fiscală, organul fiscal eliberează un duplicat al
acestuia, în baza cererii contribuabilului și a dovezii de publicare a pierderii, furtului ori
distrugerii în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a.18
19. Modificările ulterioare ale datelor din declarația de înregistrare fiscală trebuie aduse
la cunoștință organului fiscal central, în termen de 15 zile de la data producerii acestora, prin
completarea și depunerea declarației de mențiuni. În cazul modificărilor intervenite în datele
declarate inițial și înscrise în certificatul de înregistrare fiscală, contribuabilul/plătitorul
depune, odată cu declarația de mențiuni, și certificatul de înregistrare fiscală, în vederea
anulării acestuia și eliberării unui nou certificat.19 Declarația de mențiuni trebuie însoțită de
documente care atestă modificările intervenite.20
20. Operaţiunea inversă înregistrării fiscale este radierea. Aceasta reprezintă activitatea
de retragere a codului de identificare fiscală și a certificatului de înregistrare fiscală. Astfel, la
încetarea calității de subiect de drept fiscal, persoanele sau entitățile înregistrate fiscal prin
declarație de înregistrare fiscală trebuie să solicite radierea înregistrării fiscale, prin depunerea
unei declarații de radiere. Declarația se depune în termen de 30 de zile de la încetarea calității
de subiect de drept fiscal și trebuie însoțită de certificatul de înregistrare fiscală în vederea
anulării acestuia. Radierea înregistrării fiscale se poate efectua și din oficiu, de către organul
fiscal, ori de câte ori acesta constată îndeplinirea condițiilor de radiere a înregistrării și nu s-a
15
16
17
Aceste dispoziţii sunt aplicabile, în mod corespunzător, și pentru certificatul de înregistrare în scopuri de
TVA
18
19
Aceste prevederi se aplică în mod corespunzător ori de câte ori contribuabilul/plătitorul constată erori în
declarația de înregistrare fiscală.
20
15
depus declarație de radiere De asemenrea, radierea înregistrării fiscale se efectuează din
oficiu, de către organul fiscal central, în cazul decesului persoanei fizice sau, după caz,
încetării existenței persoanei juridice potrivit legii. Codul de identificare fiscală retras ca
urmare a radierii înregistrării fiscale poate fi utilizat ulterior radierii numai pentru îndeplinirea,
de către succesorii persoanelor/entităților care și-au încetat existența, a obligațiilor fiscale
aferente perioadelor în care persoana/entitatea a avut calitatea de subiect de drept fiscal.21
21. Organul fiscal central organizează evidența contribuabililor în cadrul Registrului

contribuabililor/plătitorilor, care conține:
a) datele de identificare a contribuabilului/plătitorului;
b) date privind vectorul fiscal;
c) alte informații necesare administrării creanțelor fiscale.
Aceste date se completează pe baza informațiilor comunicate de contribuabil/plătitor, de
oficiul registrului comerțului, de serviciul de evidență a populației, de la alte autorități și
instituții, precum și a constatărilor proprii ale organului fiscal central. Datele din registrul
contribuabililor/plătitorilor pot fi modificate din oficiu ori de câte ori se constată că acestea nu
corespund stării de fapt reale. Modificările trebuie să fie comunicate şi contribuabilului,
respectiv plătitorului.22
22. Pe de altă parte, trebuie spus faptul că un contribuabil/plătitor persoană juridică sau
orice entitate fără personalitate juridică poate fi declarat inactiv din punct de vedere fiscal și
îi sunt aplicabile prevederile din Codul fiscal privind efectele inactivității dacă se află în una
dintre următoarele situații:
a) nu își îndeplinește, pe parcursul unui semestru calendaristic, nicio obligație declarativă
prevăzută de lege;
b) se sustrage controalelor efectuate de organul fiscal central prin declararea unor date de
identificare a domiciliului fiscal care nu permit organului fiscal identificarea acestuia;
c) organul fiscal central constatată că nu funcționează la domiciliul fiscal declarat;
d) inactivitatea temporară înscrisă la registrul comerțului;
e) durata de funcționare a societății este expirată;
f) societatea nu mai are organe statutare;
g) durata deținerii spațiului cu destinația de sediu social este expirată.
Declararea ca inactiv a contribuabilului/plătitorului, precum și reactivarea acestuia se
efectuează de către organul fiscal central, prin decizie, emisă conform competențelor și
procedurii stabilite prin ordin al președintelui A.N.A.F., care se comunică
contribuabilului/plătitorului.
Contribuabilul declarat inactiv se poate reactiva dacă sunt îndeplinite, cumulativ,
următoarele condiții:
a) își îndeplinește toate obligațiile declarative prevăzute de lege;
b) nu înregistrează obligații fiscale restante.
Ori de câte ori se constată că un contribuabil/plătitor a fost declarat inactiv din eroare,
organul fiscal central emitent anulează decizia de declarare a contribuabilului/plătitorului ca
inactiv, cu efect pentru viitor și pentru trecut.
21
22
16
23. A.N.A.F. organizează evidența contribuabililor/plătitorilor declarați inactivi/reactivați
în cadrul Registrului contribuabililor/plătitorilor inactivi/reactivați, care conține:
a) datele de identificare a contribuabilului/plătitorului;
b) data declarării ca inactiv a contribuabilului/plătitorului;
c) data reactivării;
d) denumirea organului fiscal central care a emis decizia de declarare în
inactivitate/reactivare;
e) alte mențiuni.
Registrul contribuabililor/plătitorilor inactivi/reactivați este public și se afișează pe site-ul
A.N.A.F. Înscrierea în acest registru se face de către organul fiscal central emitent, după
comunicarea deciziei de declarare în inactivitate/reactivare, în termen de cel mult 5 zile de la
data comunicării.
Decizia de declarare în inactivitate/reactivare produce efecte față de terți din ziua
următoare înscrierii în registru.23
3.2.Domiciliul fiscal
24. Domiciliul fiscal, în cazul creanțelor fiscale administrate de organul fiscal al statului, se
stabilește astfel:24
a) pentru persoanele fizice, adresa unde își au domiciliul, potrivit legii, sau adresa unde
locuiesc efectiv, în cazul în care aceasta este diferită de domiciliu;
b) pentru persoanele fizice care desfășoară activități economice în mod independent sau
exercită profesii libere, sediul activității sau locul unde se desfășoară efectiv activitatea
principală;
c) pentru persoanele juridice, sediul social sau locul unde se exercită gestiunea
administrativă și conducerea efectivă a afacerilor, în cazul în care acestea nu se realizează la
sediul social declarat;
d) pentru asocierile și alte entități fără personalitate juridică, sediul acestora sau locul unde
se desfășoară efectiv activitatea principală.
Prin adresa unde locuiesc efectiv se înțelege adresa locuinței pe care o persoană o folosește
în mod continuu peste 183 de zile într-un an calendaristic, întreruperile de până la 30 de zile
nefiind luate în considerare. Dacă șederea are un scop exclusiv de vizită, concediu, tratament sau
alte scopuri particulare asemănătoare și nu depășește perioada unui an, nu se consideră adresa
unde locuiesc efectiv.
În situația în care domiciliul fiscal nu se poate stabili după criteriile mai sus enunțate,
domiciliul fiscal este locul în care se află majoritatea activelor.
25. Modificarea domiciliului sau sediului social care reprezintă și domiciliu fiscal are ca
efect și modificarea de drept a domiciliului fiscal, iar contribuabilul/plătitorul nu are obligația
depunerii cererii de modificare a domiciliului fiscal. În acest caz, transferul dosarului fiscal al
contribuabilului/plătitorului de către vechiul organ fiscal central către noul organ fiscal central se
face în termen de 15 zile lucrătoare de la data înscrierii în registrele în care, potrivit legii, se
înregistrează modificările privind sediul social/domiciliul.
23
24
17
26. Înregistrarea și modificarea domiciliului fiscal25 se face de către organul fiscal al
statului în toate cazurile în care acesta este diferit de domiciliul sau de sediul social și se
realizează fie prin depunerea de către contribuabil/plătitor a unei cereri de înregistrare ori
modificare a domiciliului fiscal, însoțită de acte doveditoare ale informațiilor cuprinse în
aceasta, fie din oficiu. Cererea se depune la organul fiscal central în a cărui rază teritorială
urmează a se stabili domiciliul fiscal. Ea se soluționează în termen de 15 zile lucrătoare de la
data depunerii acesteia, prin emiterea deciziei de înregistrare/modificare a domiciliului fiscal
care se comunică contribuabilului/plătitorului.
Organul fiscal este obligat să emită din oficiu decizia de înregistrare ori modificare a
domiciliului fiscal ori de câte ori constată că domiciliul fiscal este diferit de domiciliul sau sediul
social, iar contribuabilul/plătitorul nu a depus cerere de modificare a domiciliului fiscal.
Data înregistrării ori a modificării domiciliului fiscal este data comunicării deciziei de
înregistrare sau de modificare a domiciliului fiscal.
27. Contribuabilul are obligația de a declara organului fiscal central, înființarea de sedii
secundare26, în termen de 30 de zile de la:
a) data înregistrării/menționării acestora la registrul comerțului sau în alte registre în care
a fost înregistrată entitatea care le-a înființat;
b) data actului de înființare, în celelalte cazuri.
Contribuabilul/plătitorul cu domiciliul fiscal în România are obligația de a declara, în
termen de 30 de zile, înființarea de filiale și sedii secundare în străinătate.
Declarația este însoțită de o copie de pe certificatul de înregistrare fiscală a
contribuabilului/plătitorului de care aparține sediul secundar sau filiala, precum și de copii ale
documentelor doveditoare ale informațiilor înscrise în aceasta.27
28. În cazul contribuabililor nerezidenți care desfășoară activități pe teritoriul României

prin unul sau mai multe sedii permanente, odată cu depunerea declarației de înregistrare
fiscală, aceștia au obligația să indice sediul permanent desemnat potrivit dispozițiilor din
Codul fiscal. În cazul înregistrării fiscale declarația de înregistrare fiscală se depune la organul
fiscal în raza căruia se află sediul permanent ce urmează a fi desemnat.28
Intrebari recapitulative
25
26
Prin sediu secundar se înțelege un loc prin care se desfășoară integral sau parțial activitatea
contribuabilului/plătitorului, cum ar fi: birou, magazin, atelier, depozit și altele asemenea. Prin sediu secundar se
înțelege și un șantier de construcții, un proiect de construcție, ansamblu sau montaj ori activități de supervizare
legate de acestea, numai dacă șantierul, proiectul sau activitățile durează mai mult de 6 luni. Sunt sedii secundare
sediile permanente definite potrivit Codului fiscal.
27
28
Conform art. 82, alin.(1)-(10) din C.pr.fisc.
18
1. Definiţi noţiunea de raport de drept fiscal.
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
___________________
2. Descrieţi categoriile de raporturi de drept fiscal.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_____________________________________________________________
3. Definiţi noţiunea de domicilu fiscal:

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_______
4. Definiţi noţiunea de reprezentant legal:

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_______
5. Descrieţi procedura de înregistrare fiscală.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_______
Intrebari de autoevaluare
19
1. Datele de identificare fiscală a contribuabililor, în relaţia cu organul fiscal al statului,
sunt:
a) numele şi prenumele în cazul persoanelor fizice; ☻
b) denumirea în cazul persoanelor juridice şi entităţilor fără personalitate juridică; ☻
c) codul de identificare fiscală; ☻
d) rezidenţa fiscală;
e) domiciliul fiscal. ☻
2. Identificarea contribuabilului în relația cu organul fiscal local se realizează astfel:

a) în cazul persoanelor fizice, prin codul numeric personal atribuit potrivit legii speciale; ☻
b) în cazul persoanelor fizice care nu dețin cod numeric personal, prin numărul de identificare
fiscală atribuit de organul fiscal; ☻
c) în cazul persoanelor juridice, prin codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal; ☻
d) în cazul asocierilor fără personalitate juridică, prin codul numeric personal.
3. Dacă nu există un împuternicit, organul fiscal poate să solicite instanţei judecătoreşti

competente numirea unui curator fiscal pentru:
a) contribuabilul fără domiciliu fiscal în România, care nu şi-a îndeplinit obligaţia de desemnare
a unui împuternicit; ☻
b) contribuabilul absent, al cărui domiciliu fiscal este necunoscut; ☻
c) contribuabilul care, din cauza bolii, unei infirmităţi, bătrâneţii sau unui handicap de orice fel
nu poate să îşi exercite şi să îşi îndeplinească personal drepturile şi obligaţiile fiscale ce îi
revin; ☻
d) contribuabilul care, din cauza arestului preventiv sau a încarcerării în penitenciar, nu poate să
îşi exercite şi să îşi îndeplinească personal drepturile şi obligaţiile fiscale ce îi revin, potrivit
legii. ☻
4. Domiciliul fiscal, în cazul creanțelor fiscale administrate de organul fiscal al statului, se

stabilește astfel:
a) pentru persoanele fizice, la adresa unde își au domiciliul, potrivit legii, sau la adresa unde
locuiesc efectiv, în cazul în care aceasta este diferită de domiciliu; ☻
b) pentru persoanele fizice care desfășoară activități economice în mod independent sau exercită
profesii libere, la sediul activității sau locul unde se desfășoară efectiv activitatea principală;
☻
c) pentru persoanele juridice, la sediul social sau la locul unde se exercită gestiunea
administrativă și conducerea efectivă a afacerilor, în cazul în care acestea nu se realizează la
sediul social declarat; ☻
d) pentru asocierile și alte entități fără personalitate juridică, la sediul acestora sau locul unde se
desfășoară efectiv activitatea principală. ☻
NOTĂ: Simbolul ☻ reprezintă răspuns corect
Intrebari de evaluare:
20
1. Sunt categorii de raporturi juridice fiscale:
a) Raporturi de drept material fiscal;
b) Raporturi de drept procedural fiscal;
c) Raporturi de iau naştere în legătură cu cheltuirea banului public;
d) Raporturile juridice de control.
2. Elementele raportului de drept fiscal sunt:

a) Subiecţii;
b) Conţinutul,
c) Obiectul;
d) Răspunderea juridică.
3. Sunt subiecţi ai raportului juridic fiscal:

a) Contribuabilul;
b) ANAF;
c) Organul fiscal local;
d) Curtea de Conturi;
e) Organul de inspecţie fiscală.
4. Înregistrarea fiscală reprezintă:

a) de depunere a declarației de înregistrare fiscală.
b) activitatea de atribuire a codului de identificare fiscală,
c) de organizare a registrului contribuabililor/plătitorilor;
d) de eliberare a certificatului de înregistrare fiscală,
Bibliografie selectivă pentru tema 1.
Tema 2
21
Procedura fiscală şi principiile sale.
Obiective: Studentul trebuie să dobândească cunoştinţe temeinice privind

noţiunea de procedură fiscală, dar şi alte cunoştinţe privind principiile ce guvernează procedura
fiscală desfăşurată de către organele fiscale ale statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale.
Cuvinte cheie: procedură fiscală, principiile procedurii fiscale.
Rezumat capitol:
1. Noţiunea de procedură fiscală

2. Normele procedural fiscale
3. Principii generale ce stau la baza realizării actelor de administrare fiscală
Tema pentru acasă: Prezentaţi principiile ce guvernează procedura fiscală..
Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 3 ore şi 30 min.
Conţinutul temei
22
1. Noţiunea de procedură fiscală29
1. Orice procedură, de orice natură ar fi ea, reprezintă activitatea desfăşurată de către organele
competente în vederea îndeplinirii atribuţiilor cu care acestea au fost investite prin lege.
Dacă ne referim la procedura fiscală, aceasta reprezintă ansamblul de acte şi operaţiuni
sistematizate şi integrate în mod logic şi cronologic, pe care le efectuează organele fiscale şi
contribuabilii în vederea realizării creanţelor fiscale, în scopul constituirii fondurilor publice
destinate realizării funcţiilor statului şi a altor nevoi publice de interes naţional ori local.
Dintr-o perspectivă strict formală, procedura fiscală reprezintă o înlănţuire de acte şi
operaţiuni, expres prevăzute de lege în scopul de a crea condiţiile optime necesare realizării
obiectivelor arătate mai sus.
2. Normele procedural fiscale
2. Ansamblul normelor juridice ce reglementează modul în care trebuie să se desfăşoare

actele şi operaţiunile ce compun procedura fiscală poartă denumirea de norme procedural
fiscale. Ele sunt norme juridice de natură fiscală, întrucât se referă, ca şi cele de drept material
fiscal, la creanţele fiscale de natura impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, a căror colectare permite
constituirea fondurilor publice ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale.
În acelaşi timp, normele juridice fiscale au şi un pronunţat caracter procedural, ele
reglementând, într-o desfăşurare logică şi cronologică, toate etapele pe care le parcurge o creanţă
fiscală, începând de la naşterea ei şi până la stingerea definitivă a tuturor efectelor juridice pe care
ea le poate genera.
3. O precizare pe care o considerăm importantă se referă la relaţia pe care o stabilesc normele

de procedură fiscală în raport cu cele de procedură civilă, respectiv cu normele de procedură
administrativă.
Normele de procedură fiscală au un caracter special în raport cu cele de procedură civilă. Chiar
Codul de procedură fiscală stipulează faptul că dispoziţiile sale se completează cu cele cuprinse în
Codul de procedură civilă.
Spre deosebire însă de regulile de procedură civilă care sunt valorizate şi obiectivate în cadrul
procesului civil, regulile de procedură fiscală continuă să fie, pur şi simplu, un ansamblu de reguli
de urmat şi forme de respectat în îndeplinirea şi realizarea anumitor acte şi operaţiuni specifice,
stabilite de lege, în vederea realizării unui anumit scop, şi anume satisfacerea interesului public cu
privire la constituirea resurselor financiare ale statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale.
Deşi doctrina dreptului financiar public a demonstrat faptul că acesta s-a desprins din dreptul
administrativ, totuşi, prin modul în care sunt reglementate normele de procedură fiscală, ele
prezintă un raport de la specie la gen, preponderent cu normele de procedură civilă şi mai puţin cu
cele de procedură administrativă. Această situaţie poate căpăta mai multe justificări.
Pe de o parte, atât raporturile civile (de drept substanţial), cât şi cele financiar-publice au o
caracteristică fundamentală comună, şi anume aceea că sunt raporturi patrimoniale, spre deosebire
29
În doctrina dreptului procesual civil s-a arătat faptul că, în condiţiile în care sistemul normelor procedurale
poartă denumirea oficială de „Cod de procedură civilă”, s-ar putea considera ca materia reglementărilor de această
natură, precum şi ştiinţa juridică corespunzătoare ei, să fie denumite drept procedural (I. Deleanu, Tratat de procedură
civilă, vol. I, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, p. 13). Pe aceeaşi linie de argumentare, se poate demonstra faptul că procedura
fiscală cuprinde ansamblul normelor de procedură codificate şi sistematizate în Codul de procedură fiscală.
23
de cele de drept administrativ, care nu au această caracteristică. De altfel, se poate spune că dreptul
finanţelor publice s-a format ca ramură de drept prin desprinderea componentei patrimoniale din
raporturile de drept administrativ şi autonomizarea acestora. Este firesc, aşadar, ca normele
procedural-civile să le completeze pe cele procedural-fiscale, dată fiind natura lor patrimonială şi
procedurală comună. Pe de altă parte, regulile de procedură administrativă sunt reglementate prea
haotic, ceea ce reclamă o sistematizare şi o codificare ce ar trebui făcută în concordanţă şi corelare
cu dispoziţiile procedural-fiscale. Astfel, contenciosul administrativ şi cel fiscal ar trebui să
formeze un tot unitar complex şi coerent, dată fiind şi caracteristica predominantă a dreptului
administrativ şi a celui financiar public, de ramuri de drept public.
Nu în ultimul rând, trebuie reţinut faptul că normele dreptului procesual civil sunt lege
generală în raport cu cele ale contenciosului administrativ, aşa cum şi dispoziţiile Codului de
procedură fiscală fac această precizare, arătând că acolo unde legea procedural fiscală nu prevede,
se completează cu dispoziţiile legii procedural-civile30.
4. Obiectul şi sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală31 se referă la drepturile şi

obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanţelor fiscale datorate
bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează.
Din conţinutul acestei reglementări desprindem o serie de observaţii.
În primul rând, constatăm faptul că dreptul procedural fiscal cuprinde totalitatea
reglementărilor ce se referă la modalităţile de realizare în concret a dispoziţiilor fiscale sau, altfel
spus, totalitatea normelor ce reglementează modalităţile de realizare a actelor de administrare
fiscală32.
În al doilea rând, legea stabileşte că prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a
altor sume datorate bugetelor publice, se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de organele
fiscale în legătură cu înregistrarea fiscală, declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea
impozitelor, taxelor contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, precum şi
cu soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale.
În raport cu referirile legiuitorului la noţiunea de buget general consolidat33, considerăm
criticabilă că este criticabilă trimiterea la această instituţie juridică pentru a delimita spaţiul de
acţiune al procedurii fiscale. Bugetul general consolidat, în lumina Legii nr. 500/2002 privind
finanţele publice, cuprinde totalitatea bugetelor publice ce reflectă efortul financiar real (deci
veniturile şi cheltuielile efective, realizate după eliminarea eventualelor transferuri intervenite între
ele), mai puţin bugetele locale despre care legea mai sus menţionată nici nu face vorbire. Totuşi,
impozitele şi taxele locale şi orice alte sume datorate bugetelor locale reglementate prin Legea nr.
273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările ulterioare, se realizează după aceeaşi
procedură fiscală, aşa cum este ea reglementată prin Codul de procedură fiscală. Pentru aceste
30
Conform art. 3 alin. (2) C. pr. fisc.
31
32
Procedura fiscală cuprinde acte şi operaţiuni prealabile de înregistrare şi atribuire a codului de identificare
fiscală, urmate de acte şi operaţiuni de constatare a obiectelor impozabile şi taxabile, de calcul şi individualizare a
impozitelor sau taxelor datorate de fiecare subiect impozabil sau taxabil, de plată şi încasare a impozitelor şi taxelor în
folosul bugetului de stat şi bugetelor locale, precum şi, de la caz la caz, acte de constatare şi sancţionare a faptelor şi
omisiunilor de evaziune fiscală şi de executare silită a impozitelor şi taxelor neachitate integral şi la termenele legale (I.
Gliga, Drept financiar, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 164).
33
Bugetul general consolidat reprezintă ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, agregate şi
consolidate pentru a forma un întreg (Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, art. 2 pct.
7).
24
motive, considerăm că este mai corect să arătăm că procedura fiscală se aplică pentru realizarea
tuturor categoriilor de sume destinate prin lege să alimenteze bugetele publice34, aşa cum sunt ele
reglementate în legislaţia actuală.
În al treilea rând, constatăm că dispoziţiile C.pr.fisc sunt aplicabile tuturor creanţelor
bugetare, adică a acelora chemate să alimenteze bugete publice, oricare ar fi natura lor. Această
concluzie este susţinută şi de prevederea potrivit căreia dispoziţiile Codului de procedură fiscală
se aplică şi pentru:
a) administrarea drepturilor vamale;
b) administrarea redevenţelor miniere, a redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate
din contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu
destinaţie agricolă, încheiate de Agenţia Domeniilor Statului;35
c) alte creanţe bugetare care, potrivit legii, sunt asimilate creanţelor fiscale.36
5. Aşa cum am mai arătat, administrarea creanţelor fiscale reprezintă activităţile

desfăşurate de organele fiscale în legătură cu:
a) înregistrarea fiscală a contribuabililor/plătitorilor şi a altor subiecte ale raporturilor
juridice fiscale;
b) declararea, stabilirea, controlul şi colectarea creanţelor fiscale;
c) soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale;
d) asistenţa/îndrumarea contribuabililor/plătitorilor, la cerere sau din oficiu;
e) aplicarea sancţiunilor în condiţiile legii;
Activitatea de administrare a creanţelor fiscale este, însă, mult mai complexă, prin natura şi
conţinutul său. Pentru a eficientiza gradul de colectare a creanţelor fiscale, legiuitorul extinde
sarcinile şi competenţele organului fiscal. Astfel, el încetează să mai fie un simplu intermediar
dintre contribuabil şi bugetul public, legiuitorul investindu-l şi cu atribuţii manageriale cum ar fi
analiza de risc pe care o defineşte ca fiind activitatea efectuată de organul fiscal în scopul
identificării riscurilor de neconformare în ceea ce priveşte îndeplinirea de către
contribuabil/plătitor a obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală, de a le evalua, de a le gestiona,
precum şi de a le utiliza în scopul efectuării activităţilor de administrare fiscală.37
Din dispoziţiile legale prezentate mai sus, precum şi din analiza conţinutului întregului Cod de
procedură fiscală, putem observa faptul că acesta se aplică atât în scopul colectării şi administrării
creanţelor fiscale, cât şi a creanţelor bugetare.
3. Principii generale ce stau la baza realizării actelor de administrare fiscală
6. Legea reglementează o serie de reguli cu caracter general ce trebuie să guverneze conduita

tuturor persoanelor implicate în actul de administrare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a
oricăror altor sume datorate vreunuia dintre bugetele publice. Aceste principii sunt următoarele:
7. Principiul legalităţii, potrivit căruia creanţe fiscale şi obligaţii corespunzătoare ale

contribuabilului/plătitorului pot fi numai cele prevăzute de lege. De asemenea, procedura de
34
C. Oneţ, Dreptul finanţelor publice. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 35.
35
Dispoziţiile C.pr.fisc. nu se aplică pentru administrarea altor creanţe bugetare rezultate din raporturile
juridice contractuale.
36
drepturile vamale şi redevenţele sunt asimilate creanţelor fiscale.
37
Conform art. 1, pct. (3) C. pr. fisc.
25
administrare a creanţelor fiscale se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii, iar organul
fiscal are obligaţia de a asigura respectarea dispoziţiilor legale privind realizarea drepturilor şi
obligaţiilor contribuabilului/plătitorului sau ale altor persoane implicate în procedura fiscală.38
8. Aplicarea unitară a legislaţiei este acel principiu care se referă la faptul că organul fiscal
este obligat să aplice unitar prevederile legislaţiei fiscale pe teritoriul României, urmărind stabilirea
corectă a sumelor datorate bugetelor publice.
În realizarea acestui scop, legiuitorul stabilește în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, în
calitate de organ de specialitate al administrației publice centrale, obligația de a coordona
aplicarea unitară a prevederilor legislației fiscale. Astfel, în cadrul Ministerului Finanțelor
Publice funcționează Comisia fiscală centrală, care are responsabilități de elaborare a deciziilor
cu privire la aplicarea unitară a Codului fiscal și a Codului de procedură fiscală, a legislației
subsecvente acestora, precum și a legislației a cărei aplicare intră în sfera de competență a
A.N.A.F. În cazul în care Comisia fiscală centrală este învestită cu soluționarea unei probleme
care vizează impozitele și taxele locale prevăzute de Codul fiscal, comisia se completează cu 2
reprezentanți ai Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, precum și cu câte
un reprezentant al fiecărei structuri asociative a autorităților administrației publice locale. Pentru
a se asigura aplicarea acestui principiu, deciziile Comisiei fiscale centrale se aprobă prin ordin al
ministrului finanțelor publice și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.39
9. Exercitarea dreptului de apreciere se referă la faptul că organului fiscal îi revine dreptul

de a aprecia şi interpreta relevanţa unor situaţii sau împrejurări, în raport cu atribuţiile şi
competenţele organului fiscal, dar şi cu dispoziţiile legale, astfel încât să adopte acea soluţie pe
care o consideră legală şi întemeiată pe cunoaşterea corectă şi completă a stării de fapt.
În exercitarea dreptului său de apreciere, organul fiscal trebuie să ia în considerare opinia
emisă în scris de organul fiscal competent respectivului contribuabil/plătitor în cadrul activității
de asistență și îndrumare a contribuabililor/plătitorilor, precum și soluția adoptată de organul
fiscal în cadrul unui act administrativ fiscal sau de instanța judecătorească, printr-o hotărâre
definitivă, emisă anterior, pentru situații de fapt similare la același contribuabil/plătitor. În
situația în care organul fiscal constată că există diferențe între starea de fapt fiscală a
contribuabilului/plătitorului și informațiile avute în vedere la emiterea unei opinii scrise sau a
unui act administrativ fiscal la același contribuabil/plătitor, organul fiscal are dreptul să
consemneze constatările în conformitate cu situația fiscală reală și cu legislația fiscală și are
obligația să menționeze în scris motivele pentru care nu ia în considerare opinia prealabilă.
De asemenea, legiuitorul mai stipulează faptul că organul fiscal își exercită dreptul de
apreciere în limitele rezonabilității și echității, asigurând o proporție justă între scopul urmărit și
mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia. Ori de câte ori organul fiscal trebuie să stabilească
un termen pentru exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații de către
contribuabil/plătitor, acesta trebuie să fie rezonabil, pentru a da posibilitatea
contribuabilului/plătitorului să își exercite dreptul sau să își îndeplinească obligația. Termenul
poate fi prelungit, pentru motive justificate, cu acordul conducătorului organului fiscal.40
Nu putem să nu observăm că se utilizează noțiuni extrem de subiective precum
”rezonabilitatea”, ori ”proporția justă”, fără a se indica criterii sau instrumente de apreciere a lor
38
Art.4 din C.pr.fisc.
39
40
26
pentru ca, atât contribuabilul, cât și un organ cu atribuții jurisdicționale să poată aprecia felul în
care s-a comportat organul fiscal în realizarea acestui principiu.
De asemenea, faptul că termenul poate fi prelungit doar cu acordul conducătorului organului
fiscal este de natură să restrângă sau să afecteze dreptul contribuabilului de a fi ascultat, care se
doreşte a fi o garanţie legală de natură procedurală pusă în mâna contribuabilului care trebuie să
se poată apăra în faţa unor eventuale abuzuri ale organelor fiscale. Reglmentări de felul acesta
sunt de natură să rupă echilibrul şi aşa fragil dintre organul fiscal şi contribuabil ce ar trebui să
existe în cadrul raporturilor de drept fiscal. Să ne reamintim faptul că aceste raporturi juridice
sunt raporturi de autoritate în cadrul cărora organul fiscal are o poziţie dominantă faţă de celălalt
subiect de drept cu care interacţionează, create chiar prin rolul său de instrument al aplicării legii
fiscale, rol conferit tot prin efectul legii.
10. Rolul activ41 al organului fiscal este acel principiu în temeiul căruia organul fiscal este
îndreptăţit să examineze din oficiu,42 starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi
documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului. Tot în
realizarea acestui principiu, organul fiscal trebuie să înştiinţeze contribuabilul cu privire la
drepturile şi obligaţiile ce îi revin pe parcursul desfăşurării procedurii fiscale43. De asemenea,
organul fiscal trebuie să îndrume contribuabilii în vederea aplicării corecte a dispoziţiilor legislaţiei
fiscale în vigoare. Această îndrumare se va realiza şi din oficiu, dar cu atât mai mult dacă
contribuabilul solicită acest lucru. După cum se poate observa, acest principiu este menit să dea
mai multă vigoare funcţiei preventiv-educative, a activităţii fiscale, în general, şi a celei de control
fiscal, în special. 44
În cazul creanțelor fiscale administrate de organul fiscal al statului, rolul activ al organului
fiscal se transpune în modul de elaborare şi utilizare a unor proceduri de administrare
diferenţiate pe clase/subclase de risc fiscal în care sunt încadrați contribuabilii ca urmare a
analizei de risc efectuate de organul fiscal.
Astfel, contribuabilii se încadrează în 3 clase principale de risc, după cum urmează:
a) contribuabili cu risc fiscal mic;
b) contribuabili cu risc fiscal mediu;
c) contribuabili cu risc fiscal ridicat.
Criteriile generale în funcție de care se stabilește clasa/subclasa de risc fiscal sunt
următoarele:
a) criterii cu privire la înregistrarea fiscală;
b) criterii cu privire la depunerea declarațiilor fiscale;
41
Legea procesual-civilă reglementează şi ea rolul activ al judecătorului în cadrul procesului civil. Doctrina
dreptului procesual civil este unanimă în a aprecia că acesta nu înseamnă nici subiectivism şi nici vreun amestec ori
vreo încălcare a drepturilor părţilor implicate în procesul civil. Urmărind această argumentare, trebuie arătat că
funcţionarii publici ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul organelor fiscale sunt chemaţi să aplice şi să respecte legea
fiscală, astfel că acest principiu al rolului activ al organului fiscal (respectiv al funcţionarului public implicat) trebuie
interpretat în contextul respectării dreptului contribuabilului de a se apăra ori de a administra probele pe care el le
consideră concludente în stabilirea corectă a stării de fapt fiscale care îl vizează.
42
Organul fiscal decide asupra felului și volumului examinărilor, în funcție de circumstanțele fiecărui caz în
parte și de limitele prevăzute de lege.
43
Înştiinţarea contribuabililor asupra drepturilor şi obligaţiilor în cadrul procedurii de administrare fiscală aflată în
desfăşurare se face în scris, cu precădere, dar se poare face şi verbal, prilej cu care organul fiscal va întocmi o notă în
care va consemna îndeplinirea obligaţiei, precum şi orice alte detalii relevante legate de aceasta. Nota se va ataşa la
dosarul cauzei.
44
27
c) criterii cu privire la nivelul de declarare;
d) criterii cu privire la realizarea obligațiilor de plată către bugetul general consolidat și către
alți creditori.
Dezvoltarea claselor principale de risc în subclase de risc, dezvoltarea criteriilor generale în
subcriterii, procedurile de stabilire a subclaselor și subcriteriilor, precum şi procedurile de
administrare corespunzătoare fiecărei clase/subclase de risc fiscal se vor stabili prin ordin al
președintelui A.N.A.F.
Analiza de risc se efectuează periodic, caz în care organul fiscal stabilește și clasa/subclasa
de risc fiscal a contribuabilului, pe care o publică pe site-ul propriu. Contribuabilul nu poate face
obiecții cu privire la modul de stabilire a riscului și a clasei/subclasei de risc fiscal în care a fost
încadrat.
Procedura de soluționare a contestațiilor nu se realizează în funcție de clasa/subclasa de risc.
11. Limba oficială în administraţia fiscală45 este limba română, ceea ce înseamnă nu doar că
funcţionarii din cadrul organelor fiscale vor vorbi în împrejurări oficiale numai în această limbă, ci
şi faptul că orice înscris depus la organul fiscal într-o limbă străină va trebui însoţit şi de o
traducere în limba română certificată de traducători autorizaţi.46
Dacă la organul fiscal se depun petiții, documente justificative, certificate sau alte înscrisuri
într-o limbă străină, pentru care nu există traducători autorizați, organul fiscal va solicita ca
acestea să fie însoțite de traduceri în limba română efectuate sau certificate de o ambasadă/oficiu
consular al statului în a cărui limbă oficială a fost emis documentul respectiv.
Petițiile, documentele justificative, certificatele sau înscrisurile redactate într-o limbă străină
depuse fără respectarea obligaţiei de a le traduce, nu se iau în considerare de organul fiscal dacă
acesta a solicitat traducerea în limba română, iar contribuabilul/ plătitorul nu s-a conformat
solicitării.
În ceea ce priveşte folosirea limbilor minorităţilor naţionale, acest lucru este permis în aceleaşi
condiţii în care se utilizează aceste limbi în administraţie, în general47.
12. Dreptul de a fi ascultat48 este acel principiu potrivit căruia contribuabilului trebuie să i se
asigure posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere în legătură cu împrejurări ce sunt relevante
în luarea deciziei de către organul fiscal. De la această regulă, legea prevede şi o serie de excepţii49
și anume:
a) întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situației fiscale reale
privind executarea obligațiilor contribuabilului/plătitorului sau pentru luarea altor măsuri
prevăzute de lege;
45
46
Petițiile, documentele justificative, certificatele sau înscrisurile redactate într-o limbă străină depuse fără să
fie însoțite de traduceri autorizate, nu se iau în considerare de organul fiscal dacă acesta a solicitat traducerea în
limba română, iar contribuabilul/ plătitorul nu s-a conformat solicitării.
47
Conform dispoziţiilor Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, cu modificările şi completările
ulterioare.
48
Deşi este expres prevăzut de Codul de procedură fiscală, dreptul de a fi audiat rezultă şi din dispoziţiile
constituţionale privitoare la faptul că România este un stat de drept în care drepturile și libertăţile cetăţenilor sunt
garantate [art. 1 alin. (3) din Constituţie]. Faţă de aceste reglementări, literatura de specialitate a observat faptul că
dreptul de a fi audiat reprezintă un veritabil drept la apărare, în procedura fiscală (M. Bragaru, Principiile fundamentale
de administrare a impozitelor şi taxelor în noul Cod de procedură fiscală, în RDC nr. 5/2004, p. 149).
49
Art. 9 alin. (2) C. pr. fisc.
28
b) cuantumul creanțelor fiscale urmează să se modifice cu mai puțin de 10% din valoarea
creanței fiscale stabilită anterior;
c) se acceptă informațiile prezentate de contribuabil/plătitor, pe care acesta le-a dat într-o
declarație sau într-o cerere;
d) urmează să se ia măsuri de executare silită;
e) urmează să se emită deciziile referitoare la obligațiile fiscale accesorii.
Cu privire la aceste excepţii sunt de formulat unele observaţii, în sensul că este dificil de
stabilit ce anume poate reprezenta un ”pericol pentru constatarea situaţiei fiscal reale” şi cum
poate fi apreciată starea de pericol. Credem că şi această apreciere este una subiectivă, astfel că
ea va fi făcută diferit în funcţie de persoana care este chemată să facă această apreciere, ceea ce
nu va fi de natură să asigure o aplicare unitară a legislaţiei fiscale. De asemenea, faptul că
organul fiscal este din nou cel chemat să facă o apreciere creează o inegalitate între subiecţii
raportului juridic fiscal care ne trimite cu gândul la un dezechilibru excesiv între aceştia.
Nu în ultimul rând, includerea între excepţii a faptului că “cuantumul creanțelor fiscale
urmează să se modifice cu mai puțin de 10% din valoarea creanței fiscale stabilită anterior”
credem că este de natură să aducă prejudicii importante unor contribuabili, câci un astfel de
procent aplicat la o creanţă importantă poate face diferenţa dintre a fi sau a nu mai fi persoană
juridică. Aşadar, suntem de părere că o astfel de reglementare este nu doar abuzivă, ci chiar
neconstituţională, căci încalcă grav dreptul de proprietate al tuturor categoriilor de persoane.
În fine, credem că dreptul de a fi ascultat nu poate fi nu trebuie să fie limitat de faptul că
urmează să se ia măsuri de executare silită ori că urmează să se emită deciziile referitoare la
obligațiile fiscale accesorii. Dimpotrivă, aceste circumstanţe sunt de natură să îngreuneze situaţia
contribuabilului/plătitor şi, ca atare, cu atât mai mult trebuie să i se respecte dreptul de a fi
ascultat, pentru că altfel ne aflăm în faţa unui abuz de drept. Spunem acest lucru întrucât, din
momentul împlinirii termenului de scadenţă executarea silită (cât şi decizii de impunere
privitoare la accesorii ale creanţelor fiscale) se poate declanşa oricând, astfel că un motiv de felul
acesta poate fi invocat cu uşurinţă de către organul fiscal ori de câte ori doreşte acesta să o facă
fără a putea fi considerat abuziv şi, deci, fără să poată fi tras la răspundere.
La excepţiile enunţate anterior se mai adaugă şi faptul că audierea contribuabilului se
consideră îndeplinită în următoarele situații:
a) contribuabilul/plătitorul refuză explicit să se prezinte la termenul stabilit de organul fiscal în
vederea audierii;
b) contribuabilul/plătitorul nu se prezintă, din orice motiv, la două termene consecutive stabilite
de organul fiscal în vederea audierii.
Excepția lipsei audierii poate fi invocată de contribuabil/plătitor odată cu formularea
contestației depuse potrivit dispozițiilor privitoare la contenciosul fiscal. Este, însă, destul de
dificil de demonstrat faptul că nu a fost respectat dreptul de a fi ascultat, câtă vreme organul
fiscal nu este obligat să consulte contribuabilul cu privire la data şi ora audierilor. Pentru a se
asigura o oarecare „egalitate de arme” între subiecţii participanţi la o procedură fiscală, credem
că ar fi fost oportun a se reglementa o procedură de consultare între părţi în cadrul căreia
contribuabilul să aibă posibilitatea de a demonstra şi de a dovedi situaţiile în care se află în
imposibilitate reală şi obiectivă de a-şi exercita dreptul de a fi ascultat. Astfel de dispoziţii legale
ar fi de natură să îmbunătăţească din punct de vedere calitativ relaţia dintre organul fiscal şi
contribuabil şi ar creea condiţii reale de aplicare şi a principiului cooperării dintre cei doi subiecţi
în cadrul procedurii fiscale.
29
13. Obligaţia de cooperare ar trebui să fie un principiu ce guvernează relaţiile contribuabililor
cu organele fiscale. Aşa cum este ea formulată de legiuitor, este de fapt obligaţia exclusivă a
contribuabililor de a sprijini organele fiscale în determinarea corectă a stării de fapt, atât prin
prezentarea faptelor cunoscute de către acesta, cât şi prin indicarea mijloacelor doveditoare care îi
sunt cunoscute. Potrivit legiuitorului, contribuabilul este obligat să întreprindă măsurile în
vederea procurării mijloacelor doveditoare necesare, prin utilizarea tuturor posibilităților ce îi
stau la dispoziție.50 În sensul celor arătate anterior, observăm că acest principiu este instituit ca o
obligaţie unilaterală a contribuabilului faţă de organul fiscal, fără nici un fel de trimitere la ideea
reciprocităţii. O astfel de dispoziţie legală dezvăluie preocuparea leguitorului exclusiv pentru
îmbunătăţirea comportamentului contribuabilului în cadrul procedurii fiscale, cu ignorarea totală a
criticilor aduse de către aceştia din urmă comportamentului abuziv al organului fiscal, dovedit
adeseori în parctica dreptului fiscal.
14. Păstrarea secretului fiscal51 este un principiu care îi vizează atât pe funcţionarii publici
din cadrul organului fiscal, cât şi pe aceia care nu mai deţin această calitate. Cu toţii sunt obligaţi să
păstreze secretul asupra informaţiilor pe care le deţin ca urmare a exercitării atribuţiilor de
serviciu52. Legea reglementează şi excepţii de la această regulă. Astfel, informaţii referitoare la
impozite, taxe contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat pot fi transmise:
 autorităţilor publice, în scopul îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de lege, adică în scopul
stabilirii şi încasării unor creanţe de natură bugetară publică;
 autorităţilor fiscale ale altor ţări, în condiţii de reciprocitate stabilite prin convenţii;
 autorităţilor judiciare competente;
 oricărui solicitant, cu acordul scris al contribuabilului/ plătitorului despre care au fost
solicitate informații. Prin acord scris se înțelege ca acordul să fie emis fie pe suport hârtie, fie
în formă electronică, exprimat în condițiile legii
 în alte cazuri prevăzute expres de lege.
Codul de procedură fiscală cuprinde o prevedere cel puţin bizară, referitoare la secretul fiscal.
Astfel, se stipulează faptul că este permisă furnizarea de informaţii, chiar şi în afara excepţiilor
stipulate mai sus, dacă din acestea nu reiese identitatea unei persoane fizice sau juridice53.
În primul rând, considerăm că o astfel de reglementare aduce atingere principiilor
fundamentale pe care se întemeiază regula păstrării secretului fiscal şi raţiunilor pentru care ele
sunt considerate necesare în practica dreptului fiscal din statele democratice dezvoltate.
În al doilea rând, secretul profesional şi secretul fiscal au ca scop ocrotirea intereselor
financiare şi comerciale ale contribuabililor care se află pe piaţă în raporturi concurenţiale ce
uneori dezvăluie o luptă acerbă pentru materii prime, furnizori, clienţi, tehnologie sau alte elemente
care pot influenţa eficienţa economică şi financiară a unor persoane fizice, dar mai ales juridice. În
condiţiile în care funcţionarii fiscului pot intra, cu ocazia administrării creanţelor fiscale ale
contribuabililor, în posesia unor informaţii a căror divulgare ar putea produce distorsiuni
50
51
52
În categoria informaţiilor de natura celor considerate a fi secret fiscal intră datele referitoare la identitatea
contribuabililor, natura şi cuantumul obligaţiilor fiscale, natura, sursa şi suma veniturilor debitorului, plăţi, conturi,
rulaje, transferuri de numerar, solduri, încasări, deduceri, credite, datorii, valoarea patrimoniului net sau orice fel de
informaţii obţinute din declaraţii ori documente prezentate de către contribuabili sau orice alte informaţii cunoscute de
organul fiscal ca urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu.
53
30
concurenţiale ori alte prejudicii contribuabililor, considerăm că, dimpotrivă, legiuitorul ar fi trebuit
să fie mult mai riguros în reglementarea acestor aspecte referitoare la secretul profesional, în
general, şi la cel fiscal, în mod special.
În al treilea rând, o analiză atentă asupra tuturor acestor excepţii ne poate conduce la concluzia
că regula secretului fiscal se bucură de o aplicabilitate atât de rară încât riscă să devină excepţie, în
raport cu excepţiile, care, fiind atât de numeroase, pot deveni, prin însumare situaţiilor în care se
aplică, reguli.
În acest context, nu este lipsită de interes prevederea potrivit căreia furnizarea de informaţii de
natură fiscală este permisă contribuabilului însuşi, respectiv succesorilor acestuia54. Considerăm
importantă o astfel de precizare, căci în absenţa ei s-ar putea crea situaţia absurdă ca tocmai
contribuabilului să i se opună regula secretului fiscal, deşi acest principiu este gândit de legiuitor în
scopul de a-l proteja chiar pe acesta. Cei chemaţi să aplice legea nu o înţeleg întotdeauna în spiritul
ei, şi anume că beneficiarul acestui principiu este contribuabilul însuşi, astfel că se pot crea situaţii
ca un text legal menit să îi ocrotească, să le creeze, în fapt, dificultăţi. Pe de altă parte, faptul că şi
succesorii contribuabilului sunt exceptaţi de la regula secretului fiscal poate fi privit ca un mod de
a prelungi ocrotirea intereselor financiare ale contribuabilului, dar această reglementare poate fi
privită şi ca o prelungire a numărului excepţiilor de la regula păstrării secretului fiscal, ceea ce nu
face decât să întărească temerea exprimată anterior, că există riscul real ca regula să devină
excepţie, iar excepţiile, prin numărul lor ridicat, să ocupe locul regulii, în practica organelor fiscale.
15. Buna-credinţă în relaţiile dintre contribuabil şi organul fiscal este un principiu

fundamental pentru aplicarea corectă a dispoziţiilor legale.
Problema bunei-credinţe trebuie abordată din două perspective. Pe de o parte, ea trebuie să
caracterizeze atât interpretarea, cât şi aplicarea legii fiscale, iar pe de altă parte ea trebuie să îi
anime, în egală măsură, şi pe contribuabili, dar mai ales organele fiscale. Contribuabilul trebuie să
îşi îndeplinească obligaţiile şi să îşi exercite drepturile potrivit scopului în vederea căruia au fost
recunoscute de lege şi să declare corect datele şi informaţiile privitoare la obligaţiile fiscale
datorate. La rândul său, organul fiscal trebuie să respecte drepturile contribuabilului în fiecare
procedură de administrare a creanţelor fiscale aflată în derulare.55 Este singura împrejurare în
care legiuitorul se referă şi la drepturile contribuabilului în cadrul procedurii fiscale, mai ales că
aceste drepturi sunt eminamente de natură procedurală menite să îl protejeze de eventualele
excese ale organului fiscal.
Din acest punct de vedere, considerăm că se ridică problema sancţiunilor aplicabile în cazul
exercitării drepturilor pe care legea le garantează celor două părţi ale raportului juridic fiscal, atât
material cât şi procedural peste limitele interne ale acestor drepturi56.
O precizare bine-venită adusă de actuala formă a Codului de procedură fiscal se referă la
faptul că buna-credință a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedește
contrariul. Această prezumție legală este extrem de importantă mai ales în situațiile în care
legiuitorul sancționează reaua-credință a contribuabilului.57
54
55
Art.12, alin. (2) şi (3) din C.pr.fisc.
56
A se vedea problema abuzului de drept în cadrul dreptului procesual civil (I. Deleanu, Drepturile subiective şi
abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pp. 203-222).
57
Spre exemplu în materia răspunderii solidare a administratorului societății cu creanțele fiscal ale acesteia,
dacă administratorul a acționat cu rea-credință pentru a împiedica societatea să își onoreze creanțele fiscale.
31
Intrebari recapitulative :
1. Definiţi noţiunea de procedură fiscală.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_______
2. Definiţi noţiunea de normă procedural fiscală.
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_______
3. Enunţaţi principiile ce stau la baza realizării actelor de administrare fiscală.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
4. Indicaţi domeniul de aplicare a dispoziţiilor Codului de procedură fiscală.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_______
Intrebari de autoevaluare:
1. Contribuabilii se încadrează în următoarele clase principale de risc:

a) contribuabili cu risc fiscal mic; ☻
b) contribuabili cu risc fiscal mediu; ☻
c) contribuabili cu risc fiscal ridicat. ☻
32
2. Criteriile generale în funcție de care se stabilește categoria de risc fiscal sunt
următoarele:
a) criterii cu privire la înregistrarea fiscală; ☻
b) criterii cu privire la depunerea declarațiilor fiscale; ☻
c) criterii cu privire la nivelul de declarare; ☻
d) criterii cu privire la realizarea obligațiilor de plată către bugetul general consolidat și către
alți creditori. ☻
3 De la regula dreptului contribuabilului de a fi ascultat cu ocazia stabilirii situaţiei sale

fiscale, legea prevede următoarele excepţii:
a) când întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situației fiscale
reale privind executarea obligațiilor contribuabilului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute
de lege; ☻
b) când cuantumul creanțelor fiscale urmează să se modifice cu mai puțin de 10% din valoarea
creanței fiscale stabilită anterior; ☻
c) când se acceptă informațiile prezentate de contribuabil, pe care acesta le-a dat într-o
declarație sau într-o cerere; ☻
d) când urmează să se ia măsuri de executare silită; ☻
e) când urmează să se emită deciziile referitoare la obligațiile fiscale accesorii. ☻
4. Buna-credinţă a contribuabilului în relaţia cu organul fiscal.

a) Reprezintă o prezumţie legală; ☻
b) Trebuie demonstrată;
c) Este o conduită morală.
5. Audierea contribuabilului se consideră îndeplinită în următoarele situații:

a) contribuabilul refuză explicit să se prezinte la termenul stabilit de organul fiscal în vederea
audierii; ☻
b) contribuabilul nu se prezintă, din orice motiv, la două termene consecutive stabilite de
organul fiscal în vederea audierii. ☻
NOTĂ: Simbolul ☻reprezintă răspuns corect
Intrebari de evaluare
1. Ca urmare a analizei de risc efectuate de organul fiscal, contribuabilii pot fi încadraţi în:
a) Supra clase de risc fiscal;
b) Clase de risc fiscal
c) Sub clase de risc fiscal
2. Legea reglementează excepţii de la regula secretului fiscal în favoarea următoarelor

categorii de sibiecţi:
33
a) autorităţilor publice, în scopul stabilirii şi încasării unor creanţe de natură bugetară publică;
b) autorităţilor fiscale ale altor ţări, în condiţii de reciprocitate stabilite prin convenţii;
c) autorităţilor judiciare competente;
d) oricărui solicitant, cu acordul scris al contribuabilului despre care au fost solicitate informații.
e) oricărei persoane solicitante, dacă din informaţii nu reiese identitatea unei persoane fizice sau
juridice.
3. Contribuabilului trebuie să i se asigure posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere în

legătură cu împrejurări ce sunt relevante în luarea deciziei de către organul fiscal. Acest
enunţ este:
a) Un drept al contribuabilului;
b) O obligaţie a organului fiscal;
c) Un instrument procedural de protecţie în faţa abuzurilor organului fiscal.
4. Buna-credinţă în relaţiile dintre contribuabil şi organul fiscal reprezintă:

a) un principiu fundamental al procedurii fiscale;
b) regulă aplicabilă numai contribuabilului
c) regulă aplicabilă numai organului fiscal.
Bibliografie selectivă pentru tema 2.
Tema 3
Competenţa organelor administrativ fiscale
34
Obiective: Studentul trebuie să dobândească conoştinţe solide privind
stabilirea competenţei organelor fiscale, atât în ceea ce priveşte competenţa materială, cât şi
competenţa teritorială ori eventualele incidente privind competenţa.
Cuvinte cheie: competenţa organelor fiscale, competenţa materială,

competenţa teritorială, abţinere, recuzare, incompatibilităţi..
Rezumat capitol:
1. Competenţa generală a organului fiscal al statului
2. Competenţa materială a organului fiscal al statului
3. Competenţa teritorială a organului fiscal al statului
4. Competenţa organului fiscal local
5. Incidente de procedură privind stabilirea competenţei organului fiscal
6. 6. Competenţa funcţionarilor publici ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul organului
fiscal. Conflictul de interese.
Tema pentru acasa: Realizaţi o analiză a modului de stabilire a

competenţei teritoriale a organelor fiscale ale statului..
Conţinutul temei
Competenţa organelor fiscale
1. Competenţa generală a organului fiscal al statului
35
1. Orice dispoziţie procedurală trebuie dusă la îndeplinire de către acele organe ce au atribuţii
în acel sens. Competenţa58 unui organ poate fi stabilită numai prin lege.
În stabilirea competenţei unei autorităţi publice59, primul pas trebuie făcut în direcţia stabilirii
competenţei generale a acesteia. În ceea ce priveşte organele fiscale, competenţa generală se
referă la administrarea creanţelor fiscale, exercitarea controlului şi emiterea normelor de aplicare a
prevederilor legale în materie fiscală.
Competența generală a organului fiscal al statului este dată de prevederea legală potrivit
căreia administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de
stat, bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate și bugetului asigurărilor
pentru șomaj se realizează prin organul fiscal central, cu excepția cazului când prin lege se
prevede altfel. Dealtfel, organul fiscal central realizează activități de administrare și pentru alte
creanțe datorate bugetului general consolidat. De asemenea, organul fiscal al statului (A.N.A.F.),
este competent și pentru colectarea creanțelor bugetare stabilite în titluri executorii, cuvenite
bugetului de stat, indiferent de natura acestora, care au fost transmise acestuia în vederea
recuperării, potrivit legii.60
2.Competenţa materială a organului fiscal al statului
2. Această regulă cu caracter general deosebit de importantă capătă precizări legale specifice
cu ocazia stabilirii competenţei materiale61 a fiecărui organ fiscal, cum ar fi, de exemplu, faptul
că în vamă creanţele fiscale sunt administrate de către organele vamale sau faptul că anumite
structuri din cadrul organelor fiscale au în competenţă colectarea creanţelor fiscale prin plată, altele
efectuează numai activităţi de urmărire a creanţelor fiscale prin executare silită, aşa cum există
organe fiscale care au în atribuţii doar efectuarea de activităţii specifice inspecţiilor fiscale.
Doctrina dreptului administrativ conturează o serie de opinii referitoare la competenţa
organelor administrative, manifestându-se anumite constante în această materie, şi anume:
 competenţa este un ansamblu de atribuţii prevăzute de lege;
 competenţa este o obligaţie legală, exercitarea atribuţiilor nefiind lăsată în voia organelor
administraţiei publice;
 competenţa unui organ concret al administraţiei publice este special determinată;
 competenţa organelor administrative nu poate fi înţeleasă fără explicarea capacităţii lor
juridice62.
58
Prin competenţă, în general, se desemnează capacitatea unei autorităţi publice sau a unei persoane fizice sau
juridice de a rezolva o anumită problemă. Conceptul de competenţă este de amplă utilizare în limbajul juridic, mai cu
seamă în domeniul procesual (I. Leş, Drept procesual civil, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 118).
59
În dreptul public, pentru a desemna capacitatea juridică specială conferită unor persoane colective, ca subiecte
ale raporturilor juridice specifice, sau pentru a o deosebi de capacitatea juridică civilă, se utilizează un concept propriu,
şi anume acela de competenţă. Competenţa persoanelor administrative este recunoscută acestora ca o capacitate
administrativă specială, în condiţiile şi în limitele căreia pot participa, în nume propriu şi în temeiul puterii publice, la
realizarea funcţiei executive a statului (D.M. Vesmaş, Drept administrativ, vol. I, Ed. Universităţii Lucian Blaga, Sibiu,
2005, pp. 362-363).
60
62
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pp. 271-277.
36
Astfel, în literatura de specialitate au fost exprimate numeroase definiţii ale competenţei
organelor administraţiei publice, arătându-se că aceasta poate dobândi accepţiuni mai largi, sau mai
restrânse63.
În esenţă, prin competenţa organelor administraţiei publice înţelegem ansamblul atribuţiilor
stabilite de Constituţie sau lege, ce conferă drepturi şi obligaţii pentru a desfăşura, în nume propriu
şi în realizarea puterii publice, o anumită activitate administrativă64.
Pornind de la definiţiile de mai sus, dar şi de la cea dată în doctrina procesual-civilă
competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti65, definim competenţa materială sau de
atribuţiune a organelor financiar-fiscale ca fiind ansamblul atribuţiilor stabilite prin
Constituţie şi/sau lege, ce le conferă acestora drepturi şi obligaţii menite a delimita cadrul de
desfăşurare a activităţilor lor specifice, precum şi ierarhizarea diferitelor categorii de organe
financiar-fiscale, pe linie verticală.
3. Competenţa teritorială a organului fiscal al statului
3. Ca în cazul tuturor organelor cu atribuţii de natură procedurală, şi în cazul organelor fiscale

se discută despre o competenţă teritorială distinctă de cea materială, mai sus enunţată.
Competenţa teritorială66 a organelor fiscale ale statului, se referă la teritoriul asupra căruia
acestea îşi exercită atribuţiile (competenţa materială) şi se stabileşte în funcţie de locul unde se află
domiciliul fiscal al contribuabiluluii, debitor fiscal.
Această regulă, în anumite situaţii, prezintă o serie de nuanţări, după cum urmează:67
a) în cazul contribuabililor nerezidenţi care desfăşoară activităţi pe teritoriul României
printr-un sediu permanent, competenţa revine organului fiscal pe al cărui teritoriu se află situat
sediul permanent desemnat potrivit Codului fiscal. .68
b) în cazul contribuabilului nerezident care nu are pe teritoriul României un sediu
permanent, competența revine organului fiscal al statului stabilit prin ordin al președintelui
ANAF;69
63
În sens larg, cuvântul competenţă se utilizează atunci când prin el se desemnează ansamblul atribuţiilor unui
organ al administraţiei de stat, chiar şi atunci când ele se înfăptuiesc prin acte fără semnificaţie juridică, în timp ce în
sens restrâns ea desemnează capacitatea acordată de lege, în limite determinate, unui organ al administraţiei de stat, de
a face anumite acte de drept administrativ (T. Drăganu, Formele de activitate ale organelor statului socialist român,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 108).
Competenţa este ansamblul activităţilor, cu şi fără semnificaţie juridică, săvârşite de un organ în vederea realizării
atribuţiilor sale. În sens juridic larg, ea reprezintă numai activitatea – actele şi faptele – cu caracter juridic, iar în sens
restrâns, cuprinde numai ansamblul actelor juridice pe care le poate emite o autoritate în condiţiile şi cazurile prevăzute
de lege (I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 1998, pp. 62-63)
64
A. Iorgovan, op. cit., p. 271.
65
I. Leş, op. cit., p. 120.
66
Prin intermediul normelor de competenţă teritorială se realizează o delimitare de atribuţii pe linie orizontală
între diferite organe fiscale de acelaşi rang şi având aceleaşi atribuţii sub aspectul competenţei materiale (a se vedea
doctrina dreptului procesual civil, I. Leş, op. cit., p. 135).
67
68
69
Conform OPANAF nr. 3775/2015, art. 2, alin (1) Administraţia fiscală pentru contribuabili nerezidenţi
din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti este organul fiscal competent pentru
administrarea obligaţiilor fiscale datorate de următoarele categorii de contribuabili: a) persoane impozabile
nestabilite în România care, potrivit titlului VII "Taxa pe valoarea adăugată" din Codul fiscal, au dreptul să se
înregistreze direct în România; b) contribuabili nerezidenţi care nu au pe teritoriul României un sediu permanent şi
care, conform regulamentelor comunitare, datorează în România contribuţiile către bugetul asigurărilor sociale de
37
c) în cazul sediilor secundare înregistrate fiscal, competența pentru administrarea
impozitului pe venitul din salarii datorat de acestea revine organului fiscal competent pentru
administrarea obligațiilor datorate de contribuabilul care le-a înființat. Competența pentru
înregistrarea fiscală a sediilor secundare ca plătitoare de salarii și venituri asimilate salariilor,
potrivit legii, revine organului fiscal central în a cărui rază teritorială se află situate acestea.70
d) competența privind impozitul și contribuțiile aferente veniturilor din activități agricole
datorate de persoanele fizice,71 potrivit legii, stabilește faptul că ele se pot achita în numerar și
la organul fiscal local din localitatea în care își are domiciliul fiscal contribuabilul unde nu există
o unitate teritorială a A.N.A.F., dacă între autoritatea administrației publice locale și A.N.A.F. s-
a încheiat un protocol în acest scop.72
e) administrarea obligațiilor fiscale datorate de contribuabilii mijlocii,73 inclusiv de sediile
secundare ale acestora, se realizează de organul fiscal de la nivel județean sau al municipiului
București, după caz. Organul fiscal al statului competent notifică contribuabilul ori de câte ori
intervin modificări cu privire la calitatea de contribuabil mare sau, după caz, contribuabil
mijlociu.
f) în cazul unui grup fiscal constituit potrivit prevederilor Codului fiscal, prin ordin al
președintelui A.N.A.F. se poate stabili competența de administrare în sarcina altor organe fiscale
stat, inclusiv pentru accidente de muncă şi boli profesionale, bugetul asigurărilor pentru şomaj, bugetul Fondului
naţional unic de asigurări sociale de sănătate, denumite în continuare contribuţii sociale, pentru salariaţii lor care
sunt supuşi legislaţiei de asigurări sociale din România şi au dreptul, potrivit legii, să se înregistreze direct în
România. (2) Pentru contribuabilii nerezidenţi prevăzuţi la alin. (1), Administraţia fiscală pentru contribuabili
nerezidenţi are competenţă de administrare pentru ansamblul obligaţiilor fiscale administrate, potrivit legii, de
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. (3) Prin excepţie de la alin. (2), Administraţia fiscală pentru
contribuabili nerezidenţi are competenţa de înregistrare fiscală şi, după caz, de executare silită a taxelor datorate -
potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2010, cu modificările şi completările ulterioare - de
contribuabilii nerezidenţi persoane juridice care nu au pe teritoriul României un sediu permanent şi care organizează
şi exploatează activitatea de jocuri de noroc în România. (4) Administraţia fiscală pentru contribuabili nerezidenţi
are competenţa de administrare atât pentru obligaţiile fiscale care rezultă potrivit legislaţiei fiscale în vigoare, cât şi
pentru soluţionarea cererilor de restituire prevăzute de Codul fiscal ale misiunilor diplomatice şi posturilor consulare
acreditate în România, precum şi ale reprezentanţelor organismelor internaţionale ori reprezentanţelor societăţilor şi
ale organizaţiilor economice străine, care au sediul în municipiul Bucureşti, autorizate potrivit legii să îşi desfăşoare
activitatea în România. (5) Administraţia fiscală pentru contribuabili nerezidenţi este organ fiscal competent pentru
administrarea regimului special pentru servicii electronice, de telecomunicaţii, de radiodifuziune sau de televiziune
prevăzut de titlul VII "Taxa pe valoarea adăugată" din Codul fiscal, pentru persoanele impozabile care aleg România
ca stat membru de înregistrare. (6) Administraţia fiscală pentru contribuabili nerezidenţi este organ fiscal competent
pentru administrarea obligaţiilor fiscale reprezentând amenzi care se fac venit la bugetul de stat, aplicate persoanelor
fizice şi juridice nerezidente.
70
71
72
Sumele încasate în aceste condiții se depun de către organul fiscal local în cont distinct de disponibil, în
termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la încasare, împreună cu situația privind sumele încasate, care va cuprinde cel
puțin următoarele informații: numărul și data documentului prin care s-a efectuat încasarea în numerar, CUI/CNP
contribuabil, denumirea contribuabilului, tipul obligației achitate, suma achitată. Aceste sume se virează de unitățile
Trezoreriei Statului în conturile corespunzătoare de venituri ale bugetului de stat și ale bugetului Fondului național
unic de asigurări sociale de sănătate, în termen de două zile lucrătoare de la depunere.
73
În scopul administrării de către organul fiscal central a obligațiilor fiscale datorate de contribuabilii mari și
mijlocii, inclusiv de sediile secundare ale acestora, prin ordin al președintelui A.N.A.F. se poate stabili competența
de administrare în sarcina altor organe fiscale decât cele de la domiciliul debitorului fiscal, precum și criteriile de
selecție și listele contribuabililor care dobândesc calitatea de contribuabil mare sau, după caz, contribuabil mijlociu.
38
decât cele stabilite după criterial domiciliului fiscal. Organul fiscal central desemnat este
competent să administreze obligațiile fiscale datorate de toți membrii grupului.
g) în situația în care se află în curs de derulare o procedură de administrare, cu excepția
procedurii de executare silită, organul fiscal al statului care a început procedura este competent
să o finalizeze.
h) în situația în care contribuabilul nu are un domiciliu fiscal cunoscut sau nu are domiciliu
fiscal în România, competența teritorială revine organului fiscal în raza căruia se face constatarea
actului sau faptului supus dispozițiilor legale fiscale. Tot așa se va proceda și pentru luarea de
urgență a măsurilor legale ce se impun în cazurile de dispariție a elementelor de identificare a
bazei de impozitare reale, precum și în caz de executare silită.74
Consecința juridică a modificării domiciului fiscal este schimbarea competenței care trece
la noul organ fiscal al statului de la data schimbării domiciliului fiscal. Această regulă se aplică
în mod corespunzător și contribuabililor mari și mijlocii, definiți potrivit legii, în cazul în care se
modifică această calitate.75
4. Competenţa organului fiscal local
4. Competența generală a organului fiscal local se stabilește după reguli diferite decât cele
la care am făcut referire în cazul organelor fiscale ale statului (ANAF). Astefl administrarea
creanțelor fiscale datorate bugetului local, inclusiv a impozitului pe profit care se face venit la
bugetul local, potrivit Codului fiscal, se realizează prin organul fiscal local, cu excepția cazului
când prin lege se prevede altfel.76
În cee ace privește competența teritorială a organului fiscal local, administrarea creanțelor
fiscale datorate bugetului local al unei unități administrativ-teritoriale se realizează prin organul
fiscal local al respectivei unități administrativ-teritoriale, cu excepțiile prevăzute de lege. Astfel,
în scopul administrării de către organul fiscal local a obligațiilor fiscale datorate de contribuabilii
mari și mijlocii, prin hotărâre a autorității deliberative se pot stabili criteriile în funcție de care se
stabilesc contribuabilii mari sau, după caz, contribuabilii mijlocii, precum și listele cu respectivii
contribuabili. Organul fiscal local notifică contribuabilul ori de câte ori intervin modificări cu
privire la calitatea de contribuabil mare sau, după caz, contribuabil mijlociu.77 În cazul creanțelor
fiscale administrate de organul fiscal local, prin domicile fiscal se înțelege domiciliul
reglementat potrivit dreptului comun sau sediul social înregistrat potrivit legii.78
5. Incidente de procedură privind stabilirea competenţei organului fiscal
5. O ultimă problemă care poate să apară în materia competenţei teritoriale a organelor fiscale
se referă la ceea ce s-ar putea numi generic incidente de procedură similare celor bine-cunoscute
în doctrina dreptului procesual civil79.
74
75
76
77
78
79
În doctrina dreptului procesual civil sunt considerate incidente privind procedura de judecată următoarele:
incidente referitoare la compunerea instanţei (incompatibilitate, abţinere, recuzare), incidente privind competenţa
(excepţia de necompetenţă), incidente privind probele administrate (verificarea de scripte, procedura falsului), incidente
39
Când două sau mai multe organe fiscale se declară deopotrivă competente sau necompetente
să emită un act sau să desfășoare o procedură, se produce situația de conflict de competență.
Prin conflict de competență se înțelege conflictul apărut în legătură cu modul de aplicare a
regulilor de competență privind administrarea creanțelor fiscale.
Astfe, este conflict pozitiv de competență atunci când două sau mai multe organe fiscale se
declară competente să emită un act sau să efectueze o procedură și conflict negativ de
competență când niciun organ fiscal nu se recunoaște competent să emită un act ori să efectueze
o procedură.
În cazul în care apare un conflict de competență, organul fiscal care s-a învestit primul sau
care s-a declarat ultimul necompetent continuă procedura de administrare în derulare și solicită
organului fiscal superior comun să hotărască asupra conflictului. Acesta hotărăște de îndată
asupra conflictului, iar soluția adoptată se comunică organelor fiscale aflate în conflict, pentru a
fi dusă la îndeplinire, cu informarea, după caz, a persoanelor interesate.
În situația în care există conflict de competență între organul fiscal al statului și o instituție
publică ce administrează creanțe fiscale, conflictul de competență se soluționează de către
Comisia fiscală centrală.80
6. Conflictul de competență în cazul organelor fiscale centrale. În cazul în care există

conflict de competență între două sau mai multe organe fiscale centrale, conflictul se
soluționează de către organul ierarhic superior comun. În cazul în care în conflictul de
competență este implicată o structură de la nivelul central al A.N.A.F., conflictul se soluționează
de președintele A.N.A.F.81
7. Conflictul de competență în cazul organelor fiscale locale. În cazul în care există un

conflict de competență între organele fiscale locale sau între organul fiscal central și un organ
fiscal local, conflictul de competență ivit se poate soluționa amiabil, sub coordonarea
reprezentanților desemnați în acest scop de Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul
Dezvoltării Regionale și Administrației Publice. În cazul în care conflictul de competență nu se
poate soluționa pe cale amiabilă, conflictul se soluționează de către Comisia fiscală centrală. În
această situație, Comisia se completează cu 2 reprezentanți ai Ministerului Dezvoltării Regionale
și Administrației Publice, precum și cu câte un reprezentant al fiecărei structuri asociative a
autorităților administrației publice locale.
În cazul creanțelor fiscale administrate de organele fiscale locale, conflictul de competență
nu vizează conflictul apărut în legătură cu modul de delimitare a teritoriului între unitățile
administrativ-teritoriale și/sau subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiilor. În cazul în
care se ivește un conflict cu privire la delimitarea teritorială între două sau mai multe unități
administrativ-teritoriale și/sau subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiilor, cu privire la
aceeași materie impozabilă, până la clarificarea conflictului, contribuabilul datorează impozitele
și taxele locale aferente materiei impozabile, la bugetul local al unității administrativ-teritoriale
sau subdiviziunii administrativ-teritoriale în a cărei evidență era înscrisă materia impozabilă până
la apariția conflictului. Celelalte organe fiscale locale nu au dreptul să perceapă impozite și taxe
locale până la soluționarea conflictului. Impozitele și taxele locale plătite de contribuabil rămân
privind nulitatea actelor de procedură, suspendarea judecăţii sau perimarea (V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă. Teoria generală, vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, pp. 432-433).
80
81
40
venit al bugetului local la care au fost plătite chiar dacă după soluționarea conflictului dreptul de
impunere aparține altui organ fiscal local. În acest caz, dreptul de impunere revine noului organ
fiscal local competent, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a
soluționat conflictul.82
6. Competenţa funcţionarilor publici ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul organului

fiscal. Conflictul de interese.
8. Discutând despre competenţa organelor fiscale, nu trebuie să o confundăm cu aceea a

funcţionarilor publici83 care îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestora şi care au, fiecare dintre ei,
o competenţă proprie. Cu toate acestea, considerăm important a face referiri la unele aspecte
privind competenţa funcţionarilor publici, respectiv la acele aspecte care pot să tulbure ducerea la
îndeplinire a atribuţiilor cu care ei sunt investiţi prin lege.
În acest sens, legiuitorul acordă o importanţă deosebită, aşa cum am mai arătat, conflictelor de
interese, abţinerii şi recuzării, ca fiind situaţii care îl vizează pe funcţionarul public (ce face parte
din organele fiscale competente) şi care îl împiedică pe acesta să efectueze acte şi operaţiuni
procedural-fiscale ce i-ar reveni, în mod normal, în atribuţiile sale de serviciu.
9. Potrivit legii, persoana din cadrul organului fiscal implicată într-o procedură de
administrare se află în conflict de interese, dacă:
a) în cadrul procedurii respective acesta este contribuabil/plătitor, este soț/soție al/a
contribuabilului/plătitorului, este rudă sau afin până la gradul al treilea inclusiv a/al
contribuabilului/plătitorului, este reprezentant sau împuternicit al contribuabilului/plătitorului;
b) în cadrul procedurii respective poate dobândi un avantaj ori poate suporta un dezavantaj,
direct sau indirect;
c) există un conflict de orice natură între el, soțul/soția, rudele sale sau afinii până la gradul
al treilea inclusiv și una dintre părți sau soțul/soția, rudele părții sau afinii până la gradul al
treilea inclusiv;
d) în alte cazuri prevăzute de lege.84
Funcţionarul public care cunoaşte faptul că se află într-una din situaţiile de conflict de interese
este obligat să înştiinţeze despre acest fapt pe conducătorul organului fiscal din care face parte şi să
se abţină de la îndeplinirea procedurii de administrare fiscală.
Abţinerea reprezintă obligaţia legală a funcţionarului public care cunoaşte faptul că există un
motiv de recuzare împotriva sa, de a se retrage de la efectuarea procedurii de administrare fiscală și
îl înștiințează despre aceasta pe conducătorul ierarhic.
Abținerea se propune de către funcționarul public și se decide de îndată de conducătorul
ierarhic.
În același timp, și contribuabilul/plătitorul implicat în procedura în derulare poate solicita
recuzarea persoanei aflate în conflict de interese. Cererea de recuzare nu suspendă procedura de
administrare în derulare și se soluționează de îndată de conducătorul organului fiscal din care
face parte persoana recuzată sau de organul fiscal ierarhic superior dacă persoana recuzată este
82
83
Aşa cum în doctrina dreptului procesual civil s-a arătat că trebuie făcută distincţia între competenţa instanţelor
judecătoreşti şi cea a judecătorilor (I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, p. 207), tot
aşa considerăm că trebuie făcută distincţia dintre competenţa organelor fiscale şi cea a funcţionarilor publici.
84
41
chiar conducătorul organului fiscal. În cazul persoanelor din cadrul structurii centrale a
A.N.A.F., recuzarea se decide de către președintele acestei instituții.
Prin recuzare se înţelege posibilitatea conferită de lege contribuabililor de a solicita, în cazurile
expres şi limitativ prevăzute de lege, îndepărtarea funcţionarului public de la efectuarea procedurii
de administrare fiscală.
Decizia prin care se respinge cererea de recuzare poate fi atacată la instanța judecătorească
competentă.
Intrebari recapitulative :
1.Definiţi noţiunea de competenţă generală a organului fiscal

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_______
2.Definiţi noţiunea de competenţă materială
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_____________________________________________________________
3.Ce este competenţa teritorială a organului fiscal şi cum se stabileşte ea?

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_______
4. Cum se stabileşte competenţa teritorială a organului fiscal local?

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_______
5.Ce este conflictul de competenţă şi cum se soluţionează?

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_______
42
6. Ce este conflictul de interese şi cum se soluţionează?
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_______
Intrebari de autoevaluare :
1. Trăsăturile fundamentale ale competenţei organelor (administrativ fiscale) sunt:

a) competenţa este un ansamblu de atribuţii prevăzute de lege; ☻
b) competenţa este o obligaţie legală; ☻
c) competenţa este special determinată; ☻
d) competenţa poate fi explicată în relaţie cu capacitatea juridică a organului administrativ. ☻
2. Competenţa teritorială se stabileşte în funcţie de:

a) Domiciliul fiscal al contribuabilului; ☻
b) Sediul permenent al contribuabilului nerezident; ☻
c) Sediul secundar, dacă a fost înregistrat fiscal; ☻
d) Ordin al Preşedintelui ANAF, în cazul grupului fiscal; ☻
e) Locul unde se face constatarea actului sau faptului supus dispozițiilor legale fiscale, dacă
contribuabilul nu are un domiciliu fiscal în România. ☻
3. Conflictul de competenţă se soluţionează de către:

a) Organul fiscal cuperior comun; ☻
b) Comisia Fiscală Centrală, ☻
c) Instanţele judecătoreşti;
d) Consiliul local sau judeţean.
4. Funcţionarul public se află în situaşie de conflict de interese atunci când:

a) este şi contribuabil, în acelaşi timp; ☻
b) este soț/soție al/a contribuabilului/plătitorului; ☻
c) este rudă sau afin până la gradul al treilea inclusiv a/al contribuabilului/plătitorului; ☻
d) este reprezentant sau împuternicit al contribuabilului/plătitorului; ☻
e) poate dobândi un avantaj ori poate suporta un dezavantaj, direct sau indirect din efectuarea
procedurii fiscale; ☻
f) există un conflict de orice natură între el, soțul/soția, rudele sale sau afinii până la gradul al
treilea inclusiv și una dintre părți sau soțul/soția, rudele părții sau afinii până la gradul al
treilea inclusiv. ☻
5. Cererea de abţinere sau de recuzare se soluţionează de către:
43
a) Conducătorul organului fiscal din care face parte funcţionarul public vizat; ☻
b) Instanţa judecătorească;
c) Comisia Fiscală Centrală;
d) Consiliul local sau judeţean, după caz.
1.Conflictul de competenţă poate fi:

a) Pozitiv.
b) Negativ.
c) Neutru.
2.Competenţa materială şi cea teritorială se stabileşte prin:

a) Prin lege.
b) Prin hotărâri judecătoreşti.
c) Prin hotărâri ale consiliilor locale şi judetene.
3.Competenţa materială a organelor fiscale se referă la:

a) Atribuţiile organelor fiscale.
b) Drepturile şi obligaţiile legale ale organelor fiscale.
c) Ierarhizarea pe linie verticală a organelor fiscale.
4. Competenţa teritorială a organelor fiscale se referă la:

a) Teritoriul pe care îşi exercită atribuţiile;
b) Bunurile şi sumele de bani asupra cărora îşi exercită atribuţiile;
c) Persoanele asupra cărora îşi exercită atribuţiile.
5. Conflictul de ineterese se soluţionează prin:

a) Hotărâre judecătorească;
b) Act de abţinere;
c) Cerere de recuzare.
Bibliografie selectivă la tema 3.
44
Tema 4
Teoria probelor în dreptul fiscal
Obiective: Cunoaşterea problematicii referitoare la probele ce pot fi utilizte

în cadrul procedurii fiscale pentru dovedirea dituaţiei fiscale reale a contribuabilului. Pentru
aceasta este important ca studentul să înţeleagă cine poartă sarcina probei, precum şi relaţia
dintre proba utilizată şi situaţia de fapt ce se doreşte a fi dovedită.
Cuvinte cheie: probe, procedură fiscală, sarcina probei.
Rezumat capitol:
Administrarea şi aprecierea probelor
a. Solicitarea informațiilor
b. Solicitarea de expertize
c. Folosirea înscrisurilor
d. Efectuarea de constatări la fața locului
Tema pentru acasă: Relaţia dintre obligaţia de a furniza informaţii şi

secretul profesional.
45
Conţinutul temei
Administrarea şi aprecierea probelor85
1. Administrarea probelor reprezintă o operaţiune complexă şi deosebit de importantă în

desfăşurarea unui proces sau a unei proceduri. Problema administrării probelor se află într-o
strânsă legătură cu aceea a admisibilităţii acestora86.
Până la adoptarea Codului de procedură fiscală, orice problemă legată de probe87 şi de
administrarea acestora în domeniul procedurii fiscale era soluţionată după regulile instituite prin
Codul de procedură civilă. Acum, legiuitorul tranşează mai vechi dispute iscate pe aceste teme,
emiţând o serie de dispoziţii menite, fie să întărească unele dispoziţii din Codul de procedură
civilă, aplicabile şi în domeniul fiscal, dar mai ales să soluţioneze într-un mod derogatoriu de la
dreptul comun alte aspecte, care în domeniul fiscal prezintă unele particularităţi88.
Potrivit legii, constituie prbă orice element de fapt care servește la constatarea unei stări de
fapt fiscale, inclusiv înregistrări audiovideo, date și informații aflate în orice mediu de stocare,
precum și alte mijloace materiale de probă, care nu sunt interzise de lege.
O primă problemă, de o deosebită importanţă, reglementată de noua legislaţie fiscală, se referă
la mijloacele de probă. Astfel pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în
condițiile legii, administrează mijloace de probă, putând proceda la:
a) solicitarea informațiilor, de orice fel, din partea contribuabilului/plătitorului și a altor
persoane;
b) solicitarea de expertize;
c) folosirea înscrisurilor;
d) efectuarea de constatări la fața locului;
e) efectuarea de controale curente, operative și inopinate sau controale tematice, după caz.
85
Pentru o analiză comparativă, a se vedea C. Petică, Realităţi şi perspective privind probaţiunea în procesul civil,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 96-101.
86
C. Petică, Obiectul acţiunii civile – obiectul probei în procesul civil, în volumul Libertatea contractuală: limite
legale şi garanţii procesuale, Ed. Universul Juridic, pp. 195-201.
87
Noţiunea de probă dobândeşte în terminologia juridică mai multe accepţiuni. Astfel, în sens larg, se vorbeşte
despre faptul de a proba, respectiv de a stabili existenţa sau inexistenţa unui fapt. Tot în sens larg, prin probă se mai
poate desemna chiar rezultatul probaţiunii. În sens restrâns, conceptul de probă poate să evoce fie mijlocul legal folosit
pentru dovedirea unui fapt, fie faptul probator, adică faptul material care, odată dovedit, poate fi folosit pentru a stabili
alt fapt relevat în dovedirea anumitor fapte sau împrejurări (I. Leş, op. cit., p. 289).
88
Pentru o analiză comparativă, a se vedea C. Petică, Realităţi şi perspective privind probaţiunea în procesul civil,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 74-86.
46
Probele administrate vor fi coroborate și apreciate ținându-se seama de forța lor doveditoare
recunoscută de lege.89
e. Solicitarea informațiilor
2. Obţinerea de informaţii necesare investigării anumitor stări de fapt cu relevanţă fiscală se

întemeiază pe obligaţia legală a mai multor categorii de subiecţi de a furniza informaţiile ce le sunt
solicitate90.
Așadar, contribuabilul personal, sau prin altă persoană împuternicită, are obligația de a
furniza organului fiscal informațiile necesare pentru determinarea stării de fapt fiscale. În
același scop, organul fiscal are dreptul să solicite informații și altor persoane cu care
contribuabilul are sau a avut raporturi economice sau juridice, iar acestea au obligația de a
furniza informațiile solicitate. Informațiile furnizate de alte persoane se iau în considerare numai
în măsura în care sunt confirmate și de alte mijloace de probă.
Cererea de furnizare a informațiilor se formulează în scris, în caz contra rea nu este
opozabilă celui căruia i se adresează. În cerere organul fiscal trebuie să specifice natura
informațiilor solicitate pentru determinarea stării de fapt fiscale și documentele care susțin
informațiile furnizate.
Răspunsul dat se concretizează într-o declarație care va fi, după caz, prezentată sau
consemnată în scris. În situația în care persoana obligată să furnizeze informația în scris este, din
motive independente de voința sa, în imposibilitatea de a scrie, organul fiscal întocmește, în acest
sens, un proces-verbal în care va evidenția această situație.91
De asemenea, organul fiscal are dreptul de a solicita prezența
contribuabilului/plătitorului la sediul său pentru a da informații și lămuriri necesare stabilirii
situației sale fiscale reale. Odată cu această solicitare, când este cazul, organul fiscal indică și
documentele pe care contribuabilul este obligat să le prezinte.
Solicitarea se face în scris și cuprinde în mod obligatoriu:
a) data, ora și locul la care contribuabilul/plătitorul este obligat să se prezinte;
b) baza legală a solicitării;
c) scopul solicitării;
d) documentele pe care contribuabilul este obligat să le prezinte.
La stabilirea datei la care contribuabilul trebuie să se prezinte la sediul organului fiscal,
acesta va avea în vedere un termen rezonabil,92 care să dea posibilitatea
contribuabilului/plătitorului să își îndeplinească obligația. Cu toate acestea, contribuabilul poate
solicita amânarea datei stabilite de către organul fiscal potrivit prezentului articol, pentru motive
justificate.93
89
Conform art.55 din C.pr.fisc.
90
Pentru o analiză comparativă, a se vedea C. Petică, Scurte consideraţii asupra dispoziţiilor legale ce
reglementează administrarea probei cu martori în procesul civil, în volumul Metamorfoză şi actualitate în dreptul
românesc. Cercetări juridice postdoctorale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 285-289.
91
92
Legiuitorul folosește din nou termenul ”rezonabil”, fără a formula precizări care să permită interpretarea acestuia.
În principiu, credem că ar trebui înțeles în sensul de ”acceptabil”, ori ”uzual”, sau ”obișnuit”, dar chiar și așa credem
că se poate formula întrebarea ”în folosul sau în interpretarea cui sunt stabilite aceste semnificații?” Toate aceste
discuții nu fac decât să accentueze caracterul subiectiv al acestor termeni.
93
47
De asemenea, contribuabilul este obligat să furnizeze periodic organului fiscal al statului
informații referitoare la activitatea desfășurată. Acest lucru se face prin completarea unei
declarații pe propria răspundere.94 Din dispozițiile legale rezultă că beneficiază de acest drept
doar organul fiscal al statului nu și cele ale unităților administrative-teritoriale.
3. Comunicarea (schimbul) informațiilor între diferite organe fiscale. Plătitorii de

venituri de natura celor care fac obiectul schimbului automat obligatoriu de informații dintre
organele fiscale din statele membre ale UE au obligația să depună la organul fiscal al statului o
declarație privind veniturile plătite fiecărui beneficiar care este rezident al altor state membre ale
Uniunii Europene, până în ultima zi a lunii februarie a anului curent, pentru anul expirat.
De asemenea, contribuabilii rezidenți ai altor state membre ale Uniunii Europene care obțin
venituri din proprietăți imobiliare situate în România au obligația să depună la organul fiscal al
statului o declarație privind veniturile realizate până în data de 25 mai a anului curent, pentru
anul expirat.
În scopul realizării schimbului automat obligatoriu de informații, și organul fiscal local are
obligația de a transmite organului fiscal al statului informații cu privire la bunurile imobile
deținute în proprietate de rezidenți ai altor state membre ale Uniunii Europene pe teritoriul
respectivei unități administrativ-teritoriale. De asemenea, organului fiscal local I se poate cere să
transmită organului fiscal al statului și alte informații cu relevanță fiscală disponibile, în format
electronic. Pentru îndeplinirea acestei obligații, rezidenții din alte state membre ale Uniunii
Europene care dobândesc proprietatea unui bun imobil în România trebuie să depună declarație
fiscală în condițiile și la termenele prevăzute de Codul fiscal.
La rândul său, și organul fiscal al statului are obligația de a comunica organelor fiscale
locale, prin schimb automat, informații cu relevanță fiscală disponibile, stabilite pe bază de
protocol. De asemenea, la cererea organelor fiscale locale, organele fiscale ale statului pot
comunica și alte informații cu relevanță fiscală disponibile, în format electronic. În cazul
operaționalizării schimbului de informații, pe baza protocoalelor încheiate între organul fiscal al
statului și organele fiscale locale, informațiile se preiau în mod automat de către organul fiscal al
statului, iar organul fiscal local fiind exonerat de obligația transmiteri lor.95
Dacă într-o procedură de administrare se constată fapte care prezintă importanță pentru alte
raporturi juridice fiscale, organele fiscale își vor comunica reciproc informațiile deținute.
Neîndeplinirea cu celeritate sau obstrucționarea schimbului de informații reprezintă abatere
disciplinară, iar conducătorul organului fiscal are obligația să ia măsuri de sancționare a
persoanelor vinovate și de furnizare a informațiilor solicitate.96
4. Obligația instituțiilor financiare de a furniza informații privind contribuabilii

nerezidenți. În scopul realizării schimbului de informații privind contribuabilii rezidenți ai
statelor cu care România s-a angajat printr-un instrument juridic de drept internațional și pentru
îmbunătățirea conformării fiscale internaționale, instituțiile financiare, inclusiv instituțiile de
credit, au obligația să declare anual organului fiscal din cadrul A.N.A.F. informații de natură
financiară referitoare la conturile deschise și/sau închise de contribuabilii menționați în acest
alineat la astfel de instituții.
94
95
96
48
Prin ordin al ministrului finanțelor publice, avizat de Banca Națională a României și
Autoritatea de Supraveghere Financiară, se stabilesc:
a) instituțiile financiare, inclusiv instituțiile de credit, care au obligația de declarare;
b) categoriile de informații privind identificarea contribuabililor, precum și informațiile de
natură financiară referitoare la conturile deschise și/sau închise de aceștia la instituțiile financiare
și de credit;
c) entitățile nonraportoare din România și conturile excluse de la obligația de declarare;
d) regulile de conformare aplicabile de către instituțiile financiare și de credit, în vederea
identificării conturilor raportabile de către aceste instituții, precum și procedura de declarare a
informațiilor privind identificarea contribuabililor și a informațiilor de natură financiară
referitoare la conturile deschise și/sau închise de aceștia la instituțiile financiare și de credit;
e) norme și proceduri administrative menite să asigure punerea în aplicare și respectarea
procedurilor de raportare și precauție prevăzute în instrumentele juridice de drept internațional la
care România s-a angajat.
Declararea informațiilor se face până la data de 15 mai inclusiv a anului calendaristic curent
pentru informațiile aferente anului calendaristic precedent. Aceste informații obținute de organul
fiscal din cadrul A.N.A.F. se utilizează de către acesta doar în scopul stabilirii stării de fapt
fiscale și cu respectarea secretului fiscal.
Fără a aduce atingere dispozițiilor legale, fiecare instituție financiară și de credit care are
obligații de declarare, informează contribuabilii cu privire la faptul că datele privind identificarea
conturilor lor sunt selectate și declarate în conformitate cu dispozițiile legii, furnizând acestora
toate informațiile la care au dreptul în temeiul Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu
privire la prelucrarea datelor cu character personal și libera circulație a acestor date, cu
modificările și completările ulterioare. Informarea se realizează în timp util, astfel încât
contribuabilii vizați să își poată exercita drepturile în materie de protecție a datelor cu caracter
personal, înainte ca instituțiile financiare și de credit să transmită organului fiscal din cadrul
A.N.A.F. informațiile solicitate.
Informațiile se păstrează o perioadă care nu depășește perioada necesară pentru atingerea
scopului privind schimbul de informații și în conformitate cu legislația referitoare la termenele
de prescripție ale fiecărui operator de date.97
5. Obligația instituțiilor de credit de a furniza informații. Instituțiile de credit au obligația

ca, la cererea organului fiscal al statului, să comunice, pentru fiecare titular care face subiectul
solicitării, toate rulajele și/sau soldurile conturilor deschise la acestea, precum și informațiile și
documentele privind operațiunile derulate prin respectivele conturi.
Instituțiile de credit sunt obligate să comunice organului fiscal al statului, zilnic (din oficiu),
următoarele informații:
a) lista titularilor persoane fizice, juridice sau orice alte entități fără personalitate juridică ce
deschid ori închid conturi, precum și datele de identificare ale persoanelor care dețin dreptul de
semnătură pentru conturile deschise la acestea;
b) lista persoanelor care închiriază casete de valori, precum și încetarea contractului de
închiriere.
Organul fiscal al statului, la cererea justificată a organului fiscal local sau a altei autorități
publice centrale și locale, este obligat să transmită informațiile primite, referitoare la conturile
bancare, în scopul îndeplinirii de către aceste autorități a atribuțiilor ce le revin prin lege. Atât
97
49
solicitarea, cât și transmiterea de informații se face prin intermediul sistemului informatic pus la
dispoziție de către A.N.A.F. Pe bază de protocol, încheiat între organul fiscal al statului și
organul fiscal local sau altă autoritate publică, se poate asigura accesul direct în baza de date a
organului fiscal al statului.
De asemenea, persoanele fizice, persoanele juridice și orice alte entități care au obligația
transmiterii de informații către Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor,
potrivit Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru
instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, republicată, cu
modificările ulterioare, sunt obligate să transmită concomitent și pe același format informațiile
respective și către A.N.A.F.98
Entitățile raportoare care intră sub incidența legislației pentru prevenirea și combaterea
spălării banilor și finanțării terorismului pun la dispoziția organului fiscal central, la cerere, în
cadrul termenului de păstrare prevăzut de lege, informații și documente privitoare la:
a) mecanismele și procedurile în baza cărora aplică măsurile de precauție privind clientela;
b) identificare clientului și a beneficiarului real;
c) evaluarea scopului și naturii dorite a relației de afaceri;
d) monitorizarea relației de afaceri;
e) evidențele tranzacțiilor.99
6. Colaborarea dintre autoritățile publice se întemeiază pe obligația autorităților publice,

instituțiilor publice și de interes public, centrale și locale, precum și a serviciilor deconcentrate
ale autorităților publice centrale de a furniza informații și acte organului fiscal, la cererea
acestuia.
Organele fiscale locale sunt obligate, la rândul lor, să transmită organului fiscal al statului
informații privind bunurile imobile și mijloacele de transport deținute de persoanele fizice sau
juridice pentru care există obligația declarării conform Codului fiscal.
Pe baza principiului reciprocității, legiuitorul a instituit și în sarcina organului fiscal al
statului obligația de a transmite organelor fiscale locale informații privind sursele de venit ale
persoanelor fizice. În realizarea acestui scop, organul fiscal poate accesa on-line baza de date a
autorităților publice și instituțiilor publice, pentru informațiile stabilite pe bază de protocol.100
Organul fiscal care solicită colaborarea răspunde pentru legalitatea solicitării, iar autoritatea
solicitată răspunde pentru datele furnizate.
Ori de câte ori o instituție sau autoritate publică trebuie să soluționeze o cerere a unei
persoane fizice sau juridice, iar pentru soluționarea cererii legislația specifică prevede
prezentarea unui certificat de atestare fiscală, a unei adeverințe de venit sau a unui alt document
cu privire la situația fiscală a persoanei în cauză, instituția sau autoritatea publică are obligația să
solicite certificatul de atestare fiscală, adeverința de venit sau documentul respectiv de la organul
fiscal competent. În acest caz, persoana fizică sau juridică nu mai are obligația depunerii
certificatului, adeverinței sau documentului. Aceste documente pot fi emise și transmise în formă
electronică în baza unui protocol încheiat între instituția sau autoritatea publică și organul fiscal
emitent al actului. În acest caz, documentul este valabil și fără semnătura persoanelor
împuternicite ale organului fiscal și fără ștampila organului emitent.101
98
99
Conform art. 62^1 din C.pr.fisc.
100
101
50
Nu în ultimul rând, trebuie spus faptul că orice colaborare dintre autoritățile publice,
instituțiile publice sau de interes public și organelle fiscale se poate realiza doar în limita
atribuțiilor ce le revin potrivit legii. Dacă autoritatea publică, instituția publică sau de interes
public solicitată refuză colaborarea, autoritatea publică superioară ambelor organe va decide.
Dacă o asemenea autoritate nu există, decizia va fi luată de autoritatea superioară celei solicitate.
În cazul în care un organ fiscal local refuză colaborarea, decizia este luată de primar sau de
președintele consiliului județean, după caz, conform competențelor legale.102
În baza convențiilor internaționale, organele fiscale colaborează și cu autoritățile fiscale
similare din alte state. În lipsa unei convenții, organele fiscale pot acorda sau pot solicita
colaborarea altei autorități fiscale din alt stat pe bază de reciprocitate. A.N.A.F., în calitate de
reprezentant autorizat al Ministerului Finanțelor Publice sau, după caz, al ministrului finanțelor
publice, este autoritatea competentă din România pentru efectuarea schimbului de informații, la
cerere, în scopuri fiscale, cu statele cu care România s-a angajat printr-un instrument juridic de
drept internațional, altele decât statele membre ale Uniunii Europene, pentru informațiile
prevăzute de respectivele instrumente juridice de drept internațional.103
f. Solicitarea de expertize
7. În vederea administrării probelor menite să stabilească şi să dovedească o anumită stare de

fapt fiscală, organele fiscale pot solicita şi alte probe, cum ar fi, de exemplu, expertizele.
Posibilitatea apelării la serviciile unui expert este deschisă oricăror împrejurări care reclamă
această necesitate, cu condiţia să îi comunice şi contribuabilului, în scris, numele expertului. Forma
scrisă a acestei comunicări efectuate de către organul fiscal, deşi nu este solicitată expres de lege,
este totuşi necesară pentru a putea dovedi faptul îndeplinirii obligaţiei legale de comunicare a
numelui expertului ales de către organul fiscal. Acest lucru nu îi limitează contribuabilului accesul
la serviciile altui expert, însă poate face acest lucru doar pe cheltuiala proprie.
Experţii au obligaţia de a păstra secretul fiscal asupra datelor şi informaţiilor pe care le
dobândesc cu ocazia întocmirii unor astfel de expertize. Expertiza se întocmește în scris de către
aceștia. Onorariile pe care experţii le solicită pentru serviciile pe care ei le efectuează vor fi
suportate din bugetele organelor fiscale care au solicitat aceste servicii. Dacă organul fiscal nu este
lămurit prin expertiza efectuată, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză.104
Alte dispoziţii referitoare la expertize, cum ar fi conţinutul expertizei şi alte aspecte privitoare
la administrarea unei astfel de probe se completează conform dispoziţiilor Codului de procedură
civilă.
g. Folosirea înscrisurilor
8. Pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal poate proceda şi la folosirea
înscrisurilor. În acest sens, contribuabilul este principalul subiect în sarcina căruia cade obligaţia
legală de a pune la dispoziţia organului fiscal orice înscrisuri doveditoare solicitate de către acesta.
În măsura în care scopul urmărit nu se realizează în acest fel, această obligaţie poate să cadă şi în
102
103
104
51
sarcina unor terţe persoane, dacă există indicii că acestea deţin înscrisuri care să contribuie la
stabilirea corectă a stării de fapt fiscale.
Organul fiscal poate solicita punerea la dispoziție a înscrisurilor la sediul său ori la
domiciliul fiscal al persoanei obligate să le prezinte. Cu acest prilej, el are dreptul să rețină, în
scopul protejării împotriva înstrăinării sau distrugerii, indiferent de mediul în care sunt stocate,
documente, acte, înscrisuri, registre și documente financiar-contabile în original sau orice
element material care face dovada stabilirii, înregistrării și achitării obligațiilor fiscale de către
contribuabil pe o perioadă de cel mult 30 de zile. În cazuri excepționale, cu aprobarea
conducătorului organului fiscal, perioada de reținere poate fi prelungită cu cel mult 90 de zile.
La rândul său, contribuabilul are dreptul să solicite copii ale documentelor reținute atât timp
cât acestea sunt în posesia organului fiscal. Dovada reținerii documentelor o constituie actul
(procesul-verbal) întocmit de organul fiscal în care sunt specificate toate elementele necesare
individualizării probei sau dovezii respective, precum și mențiunea că aceasta a fost reținută,
potrivit dispozițiilor legale, de către organul fiscal. Actul se întocmește în două exemplare și se
semnează de organul fiscal și de contribuabil, câte un exemplar pentru fiecare.
În cazul în care pentru stabilirea stării de fapt fiscale contribuabilul pune la dispoziția
organului fiscal înscrisuri sau alte documente, în original, acestea se înapoiază contribuabilului,
păstrându-se în copie, conform cu originalul, numai înscrisuri relevante din punct de vedere
fiscal. Conformitatea cu originalul a copiilor se efectuează de către contribuabil prin înscrierea
mențiunii "conform cu originalul" și prin semnătura acestuia.
Ori de câte ori contribuabilul depune la organul fiscal un document semnat de către o
persoană fizică sau juridică care exercită activități specifice unor profesii reglementate cum ar fi
consultanță fiscală, audit financiar, expertiză contabilă, evaluare, documentul trebuie să conțină
în mod obligatoriu și numele și prenumele sau denumirea persoanei în cauză, precum și codul de
identificare fiscală al acesteia atribuit de organul fiscal competent.
h. Efectuarea de constatări la fața locului
9. În scopul dovedirii cât mai exacte a situației fiscale a contribuabilului, organul fiscal poate
efectua și constatări la fața locului, întocmind în acest sens proces-verbal de constatare.
Procesul-verbal cuprinde cel puțin următoarele elemente:
a) data și locul unde este încheiat;
b) numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite, precum și denumirea organului
fiscal din care face parte aceasta;
c) temeiul legal în baza căruia s-a efectuat constatarea la fața locului;
d) constatările efectuate la fața locului;
e) susținerile contribuabilului, ale experților sau ale altor persoane care au participat la
efectuarea constatării;
f) semnătura contribuabilului, a persoanei împuternicite, a experților sau a altor persoane
care au participat la efectuarea constatării. În cazul refuzului de a semna, se face mențiune despre
acest fapt în procesul-verbal;
g) alte mențiuni considerate relevante.
Contribuabilul are obligația să permită persoanelor împuternicite de organul fiscal pentru a
efectua o constatare la fața locului, precum și experților folosiți pentru această acțiune intrarea
acestora pe terenuri, în încăperi și în orice alte incinte, în măsura în care acest lucru este necesar
pentru a face constatări în interes fiscal.
52
Deținătorii cu orice titlu ai terenurilor ori incintelor respective trebuie înștiințați într-un
termen rezonabil despre constatare, cu excepția cazului în care se efectuează un control inopinat.
De asemenea, persoanele fizice trebuie informate de către organul fiscal asupra dreptului de a
refuza intrarea în domiciliu sau reședință. În caz de refuz, intrarea în domiciliul sau în reședința
persoanei fizice se face cu autorizarea instanței judecătorești competente, pe calea ordonanței
președințiale prevăzută de Codul de procedură civilă. La cererea organului fiscal, organele de
poliție, jandarmerie ori alți agenți ai forței publice sunt obligați să îi acorde sprijin pentru
desfășurarea în condiții normale a activității de cercetare la fața locului.105
10. Anumite categorii de persoane beneficiază de protecția legii, dată fiind calitatea lor
specială. În acest sens, legea reglementează dreptul de a refuza furnizarea de informații,
efectuarea de expertize și prezentarea unor înscrisuri. Este vorba despre:
 soțul/soția și rudele ori afinii contribuabilului/plătitorului până la gradul al treilea inclusiv pot
refuza furnizarea de informații, efectuarea de expertize, precum și prezentarea unor
înscrisuri. Este de precizat faptul că revine organului fiscal oligația de a înștiința aceste
persoane cu privire la reglementarea acestui drept, doar că legea nu prevede și sancțiunea
aplicabilă persoanei care se face vinovată de nerespectarea lui, cu atât mai mult cu cât acest
drept se dorește a fi o garație procesuală instituită pentru a ocroti drepturile persoanelor fizice
în relația lor cu organelle fiscale.106
 preoții, avocații, consultanții fiscali, auditorii, experții contabili, medicii și psihoterapeuții, cu
privire la datele de care au luat cunoștință în exercitarea activității lor. Aceste persoane nu
pot refuza furnizarea informațiilor cu privire la îndeplinirea obligațiilor prevăzute de
legislația fiscală în sarcina lor, atât în calitate de contribuabili/plătitori, cât și în calitate de
persoane care exercită profesia respectivă. Sunt asimilate persoanelor de mai sus, asistenții
acestora, precum și persoanele care participă la activitatea profesională a acestora. Toate
aceste persoane, cu excepția preoților, pot furniza informații, cu acordul persoanei despre
care au fost solicitate informațiile.107
11. Sarcina probei. Forța probantă a documentelor justificative și evidențelor

contabileDocumentele justificative și evidențele contabile ale contribuabilului constituie probe la
stabilirea bazei de impozitare. În cazul în care există și alte acte doveditoare, acestea vor fi luate
în considerare la stabilirea bazei de impozitare.108
Contribuabilul are sarcina de a dovedi actele și faptele care au stat la baza declarațiilor sale
și a oricăror cereri adresate organului fiscal.
Organul fiscal are sarcina de a motiva actele administrative fiscale emise pe bază de probe
sau constatări proprii.109
În cazul în care constată că anumite bunuri, venituri sau alte valori care, potrivit legii,
constituie bază de impozitare sunt deținute de persoane care în mod continuu beneficiază de
câștigurile sau de orice foloase obișnuite aduse de acestea și că persoanele respective declară în
scris că nu sunt proprietarii bunurilor, veniturilor sau valorilor în cauză, fără să arate însă care
sunt titularii dreptului de proprietate, organul fiscal procedează la stabilirea provizorie a
105
106
107
108
109
53
obligației fiscale corespunzătoare în sarcina acelor persoane. În aceste condiții, obligația fiscală
privind baza de impozitare va putea fi stabilită în sarcina titularilor prezumtivi ai dreptului de
proprietate. Tot astfel, aceștia datorează despăgubiri persoanelor care au făcut plata pentru
stingerea obligației stabilite în mod provizoriu, în lipsa unor documente justificative. În cazul în
care obligația fiscală este stabilită în sarcina titularului real al dreptului de proprietate, încetează
procedura de stabilire provizorie a obligației fiscale.110
1. Enunţaţi categoriile de probe în procedura fiscală?

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________
2. Explicaţi obligaţia unor persoane de a furniza informaţii.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
3. Ce sunt expertizele şi care este rolul lor?

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
________________________
4. Care este procedura de utilizare a înscrisurilor?

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_______
5. Cum se dovedeşte faptul că s-a efectuat o constatare la faţa locului?

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________
110
54
1. Probele, în procedura fiscală, sunt:

a) solicitarea informațiilor, de orice fel, din partea contribuabilului și a altor persoane; ☻
b) solicitarea de expertize; ☻
c) folosirea înscrisurilor; ☻
d) efectuarea de constatări la fața locului; ☻
e) efectuarea de controale curente, operative și inopinate sau controale tematice. ☻
2. Sunt obligate să furnizeze informaţii următoarele categorii de persoane:

a) Contribuabilii; ☻
b) Organele fiscale din statele membre ale UE; ☻
c) Instituţii financiare; ☻
d) Instituţiile de credit; ☻
e) Autorităţile publice naţionale; ☻
f) Orice persoane fizice sau juridice. ☻
3. Instituțiile de credit sunt obligate să comunice organului fiscal al statului, zilnic (din
oficiu), următoarele informații:
a) lista titularilor persoane fizice, juridice sau orice alte entități fără personalitate juridică ce
deschid ori închid conturi, precum și datele de identificare ale persoanelor care dețin dreptul
de semnătură pentru conturile deschise la acestea; ☻
b) lista persoanelor care închiriază casete de valori, precum și încetarea contractului de
închiriere. ☻
c) lista persoanelor ce dupun sau ridică sume de bani din conturile pe care le deţin.
4. Organele fiscale ale statului au obligaţia de a furniza informaţii, prin schimbul automat
de informaţii fiscale, către:
a) Organele fiscale ale statelor membre UE; ☻
b) Organele fiscale locale; ☻
c) Organelor de urmărire penală.
5. Au dreptul de a refuza furnizarea de informații, efectuarea de expertize și prezentarea

unor înscrisuri următoarele categorii de persoane:
a) soțul/soția contribuabilului; ☻
b) rudele ori afinii contribuabilului/plătitorului până la gradul al treilea inclusiv; ☻
c) preoții, avocații, consultanții fiscali, auditorii, experții contabili, medicii și psihoterapeuții şi
asistenţii acestor categorii de persoane, cu privire la datele de care au luat cunoștință în
exercitarea activității lor. ☻
55
Intrebari evaluare
1. Costurile expertizelor sunt suportate de către:

a) partea care le solicită;
b) organul fisca, în toate cazurile;
c) contribuabil, în toate cazurile.
2. Organul fiscal poate să reţină documente originale:

a) Da, ori de câte ori apreciază că este necesar;
b) Nu, va reţine doar copii ale documentelor originale;
c) Da, dar numai în anumite condiţii.
3. Constatarea la faţa locului poate fi dovedită cu:

a) Proces-verbal de constatare;
b) Înregistrare audio-video;
c) Martori.
4. Sunte exceptaţi de la obligaţia de a furniza probe:

a) soţii contribuabililor;
b) rudele contribuabililor până la gradul al treilea inclusiv;
c) prietenii sau duşmanii contribuabilului;
d) preoţii;
e) avocaţii;
f) contabilii şi consultanţii fiscali;
g) medicii.
5.Sarcina probei, în procedura fiscală poate să revină:

a) Contribuabilului;
b) Organului fiscal;
c) Organului de urmărire penală.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ LA TEMA 4.
56
Tema 5
Actele administrativ-fiscale. Stabilirea obligaţiilor fiscale prin titlul de creanţă fiscală
Obiective: Studentul trebuie să cunoască caracteristicile actelor

administrativ fiscale, în general, dar şi trăsăturile specifice titlurilor de creanţă fiscală ca acte
administrativ fiscale ce stau la baza stabilirii creanţelor fiscale ale contribuabililor. Dintre acestea
se remarcă decizia de impunere şi declaraţia fiscală ca fiind cele mai importante titluri de creanţă
fiscală, având ur regim juridic distinct şi expres reglementat prin lege.
Cuvinte cheie: acte administrativ-fiscale, titlul de creanţă fiscală, decizia

de impunere, declaraţia fiscală.
Rezumat capitol:
1. Actele administrativ fiscale. Caracterizare generală.

2. Stabilirea creanţelor fiscale datorate bugetelor publice. Titlul de creanţă fiscală. Noţiune,
clasificare, categorii şi natură juridică
3. Decizia de impunere şi declaraţia fiscală - principalele categorii de titluri de creanţă
fiscală
3.1. Decizia de impunere
3.2. Declarația fiscală
Tema pentru acasă: Evidenţiaţi semnificaţia juridică a trăsăturilor titlului de

creanţă fiscală.
57
Conţinutul temei
1. Actele administrativ fiscale. Caracterizare generală.
1. Legiuitorul defineşte actul administrativ fiscal ca fiind actul emis de organul fiscal în
exercitarea atribuţiilor de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale,
pentru stabilirea unei situaţii individuale şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de
cel căruia îi este adresat.111
Simpla lor denumire ne îndeamnă ca în analiza lor să avem în vedere şi una din cele mai
importante definiţii date în literatura de specialitate actului administrativ112. Astfel, acesta este
considerat manifestarea de voinţă făcută în exercitarea funcţiei executive a statului, în scopul de a
produce efecte juridice a căror realizare este garantată prin posibilitatea de a recurge la forţa de
constrângere a statului, în condiţiile prevăzute de normele juridice în vigoare.
Un alt aspect important de subliniat se referă la faptul că, potrivit voinţei legiuitorului, actul
administrativ fiscal emană de la organele fiscale, adică de la autorităţile publice chemate să
exercite puterea executivă în scopul constituirii, administrării şi controlului asupra resurselor
financiare ale statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale. Acest lucru nu este stabilit printr-o
supoziție a doctrinei, ci este instituit prin dispozițiile Codului de procedură fiscală. Faptul că actele
administrative fiscale sunt emise de către organele fiscale întăreşte dubla funcţie a acestora de acte
administrative şi fiscale, în acelaşi timp.
Adeseori, în literatura de specialitate s-a arătat faptul că dreptul finanţelor publice s-a desprins
din dreptul administrativ preluând componenta patrimonială a acestuia, ceea ce determină şi
diferenţa fundamentală ce apare între actele administrative (de administrare ori de execuţie) şi cele
administrative fiscale. Primele au, în principiu, caracter nepatrimonial, în timp ce celelalte,
dimpotrivă, au un pronunţat caracter patrimonial.
Din toate cele arătate se desprind o serie de trăsături ce caracterizează actele administrative
fiscale, şi anume:
a) sunt acte juridice;
b) sunt acte emise în regim de putere publică113;
c) au un pregnant conţinut patrimonial;
d) au un regim juridic derogatoriu în raport cu cel aplicabil actelor administrative care reprezintă
genul proxim (respectiv dreptul comun în materie).
111
Conform art. 1, pct. (1) din C.pr.fisc
112
T. Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 139.
113
A. Fanu-Moca, Actul administrativ fiscal, în RDC nr. 11/2005, p. 142.
58
2. Conținutul și motivarea actului administrativ fiscal. Actul administrativ fiscal se emite
în scris, pe suport hârtie sau în formă electronică şi trebuie comunicat contribuabilului/titularului
obligaţiei în termen de maxim 10 zile lucrătoare de la emiterea sa.
Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente:
a) denumirea organului fiscal emitent;
b) data la care a fost emis și data de la care își produce efectele;
c) datele de identificare a contribuabilului/plătitorului și, dacă este cazul, datele de
identificare a persoanei împuternicite de contribuabil/plătitor;
d) obiectul actului administrativ fiscal;
e) motivele de fapt;
f) temeiul de drept;
g) numele și calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;
h) semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, precum și ștampila
organului fiscal emitent;
i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și organul fiscal la care
se depune contestația;
j) mențiuni privind audierea contribuabilului/plătitorului.
Actul administrativ fiscal emis în formă electronică cuprinde toate elementele menționate
anterior, cu excepția semnăturilor, întrucât acesta se semnează cu semnătura electronică extinsă a
Ministerului Finanțelor Publice, bazată pe un certificat calificat, dacă este emis de un organ fiscal
al statului, sau cu semnătura electronică extinsă a autorității administrației publice locale din care
face parte organul fiscal local emitent, bazată pe un certificat calificat, dacă este emis de către un
organ fiscal local.
Actul administrativ fiscal emis în formă electronică și tipărit prin intermediul unui centru de
imprimare masivă este valabil și în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor împuternicite
ale organului fiscal și ștampila organului emitent, dacă îndeplinește cerințele legale aplicabile în
materie.
Actul administrativ fiscal se consideră emis și înregistrat la organul fiscal, astfel:
a) la data semnării acestuia de către persoana împuternicită din cadrul organului fiscal, în
cazul actului administrativ fiscal emis pe suport hârtie;
b) la data generării actului, în cazul actului administrativ fiscal emis pe suport hârtie și tipărit
prin intermediul unui centru de imprimare masivă;
c) la data aplicării semnăturii electronice extinse, în cazul actului administrativ fiscal emis în
formă electronică.114
3. Actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care a fost comunicat
contribuabilului sau la o dată ulterioară menționată în actul administrativ comunicat. Dacă,
dimpotrivă, actul administrativ fiscal nu a fost comunicat, el nu este opozabil contribuabilului și,
în consecinţă, nu produce niciun efect juridic. Pentru acest motiv, efectuarea comunicării actului
administrativ fiscal este deosebit de importantă.115
4. Comunicarea actului administrativ fiscal se face către contribuabilului căruia îi este

destinat. În situația contribuabilului fără domiciliu fiscal în România, care și-a desemnat
114
115
59
împuternicit, precum și în situația numirii unui curator fiscal, actul administrativ fiscal se
comunică împuternicitului sau curatorului, după caz.
Modalitățile de efectuare a comunicării actului administrative fiscal diferă în funcție de
suportul pe care a fost el emis, de hârtie sau electronic. Astfel, actul administrativ fiscal emis pe
suport hârtie poate fi comunicat fie prin poștă, fie prin remitere la domiciliul fiscal al
contribuabilului ori împuternicitului sau curatorului acestuia, fie prin remitere la sediul
organului fiscal, iar actul administrativ fiscal emis în formă electronică se comunică prin
mijloace electronice de transmitere la distanță.
Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie se comunică contribuabilului ori
împuternicitului sau curatorului acestora, la domiciliul fiscal, prin poștă, cu scrisoare
recomandată cu confirmare de primire.
În cazul în care comunicarea prin poștă nu a fost posibilă, aceasta se realizează prin
publicitate.
Comunicarea prin publicitate se efectuează prin afișarea unui anunț în care se menționează
că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului, după cum urmează:
a) în cazul actelor administrative fiscale emise de organul fiscal al statului, prin afișarea
anunțului, concomitent, la sediul organului fiscal emitent și pe pagina de internet a A.N.A.F.;
b) în cazul actelor administrative fiscale emise de organul fiscal local prin afișarea anunțului,
concomitent, la sediul organului fiscal emitent și pe pagina de internet a autorității administrației
publice locale respective.
Anunțul se menține afișat cel puțin 60 de zile de la data publicării acestuia și conține
următoarele elemente:
a) numele și prenumele sau denumirea contribuabilului;
b) domiciliul fiscal al contribuabilului;
c) denumirea, numărul și data emiterii actului administrativ fiscal.
În cazul în care actul administrativ fiscal se comunică prin publicitate, acesta se consideră
comunicat în termen de 15 zile de la data afișării anunțului.
Prin excepție de la regula comunicării prin poștă, organul fiscal competent poate decide
comunicarea actului administrativ fiscal emis pe suport hârtie, prin remiterea, sub semnătură, la
domiciliul fiscal al contribuabilului ori împuternicitului sau curatorului acestuia, prin angajații
proprii ai organului fiscal.
Dacă în procedura comunicării actului administrativ fiscal prin remitere, destinatarul refuză
primirea actului sau nu este găsit la domiciliul fiscal, se afișează pe ușa acestuia o înștiințare. În
această situație, actul se consideră comunicat la data afișării înștiințării.
În situația în care contribuabilul ori împuternicitul sau curatorul acestuia nu este găsit la
domiciliul fiscal, contribuabilul ori împuternicitul sau curatorul acestuia este în drept să se
prezinte, în termen de maximum 15 zile de la data afișării înștiințării, la sediul organului fiscal
emitent pentru a i se comunica actul administrativ fiscal. În situația în care contribuabilul ori
împuternicitul sau curatorul acestuia nu se prezintă în acest termen, actul se consideră comunicat
la împlinirea acestui termen.
Înștiințarea menționată mai sus trebuie să cuprindă:
a) denumirea organului fiscal emitent;
b) numele și prenumele celui care a făcut afișarea și funcția acestuia;
c) numele, prenumele și domiciliul fiscal al celui înștiințat;
d) denumirea, numărul și data emiterii actului administrativ fiscal în legătură cu care se face
înștiințarea;
60
e) anul, luna, ziua și ora când afișarea a fost făcută;
f) mențiuni cu privire la data la care se consideră comunicat actul administrativ fiscal;
g) semnătura celui care a afișat înștiințarea.
De asemenea, actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie poate fi comunicat și prin
remiterea, sub semnătură, la sediul organului fiscal emitent ori de câte ori contribuabilul sau
împuternicitul ori curatorul acestora se prezintă la sediul organului fiscal și solicită acest lucru.
Ori de câte ori comunicarea se realizează prin publicitate sau prin afișare, organul fiscal
întocmește un proces-verbal. Procesul-verbal se întocmește și în situația în care contribuabilul ori
împuternicitul sau curatorul acestora primește actul administrativ fiscal, dar refuză să semneze
dovada de înmânare ori, din motive întemeiate, nu o poate semna.
Actul administrativ fiscal emis în formă electronică se comunică prin mijloace electronice
de transmitere la distanță ori de câte ori contribuabilul a optat pentru această modalitate de
emitere și de comunicare, iar acesta se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data
transmiterii actului către contribuabil/plătitor ori împuternicitul sau curatorul acestora.
În cazul societăților aflate în procedura insolvenței sau în dizolvare, comunicarea actului
administrativ fiscal se face administratorului judiciar/lichidatorului judiciar la locul indicat de
acesta ori de câte ori se solicit, în scris, acest lucru.
În termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la data emiterii actului administrativ fiscal,
organul fiscal trebuie să inițieze acțiunile pentru comunicarea actului.116
5. Nulitatea actului administrativ fiscal este o sancţiune ce se aplică actului, respectiv

organului emitent al acestuia, în oricare din următoarele situații:
a) dacă actul este emis cu încălcarea prevederilor legale privind competența;
b) dacă actul nu cuprinde unul dintre elementele acestuia referitoare la numele, prenumele și
calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea
contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a
organului fiscal (cu excepția actelor emise în formă electronica), precum și organul fiscal
emitent;
c) dacă actul este afectat de o gravă și evidentă eroare. Actul administrativ fiscal este afectat
de o gravă și evidentă eroare atunci când cauzele care au stat la baza emiterii acestuia sunt atât de
viciate încât, dacă acestea ar fi fost înlăturate anterior sau concomitent emiterii actului, ar fi
determinat neemiterea sa.
Nulitatea se poate constata de organul fiscal competent sau de organul de soluționare a
contestației, la cerere sau din oficiu. În situația în care nulitatea se constată de organul fiscal
competent, acesta emite o decizie ce se comunică contribuabilului.
Actele administrativ fiscale prin care sunt încălcate alte prevederi legale decât cele enunțate
mai sus, sunt anulabile.117
Referitor la conţinutul actelor administrative fiscale, se impun o serie de precizări
suplimentare, căci s-a creat și o jurisprudență în această materie. Astfel, Secţia de contencios
administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunțat cu privire la lipsa
și a altor elemente din conținutul actelor administrativ-fiscale118. Astfel, s-a arătat faptul că actul
administrativ fiscal, care nu cuprinde motivele de fapt şi de drept avute în vedere de organul fiscal
la luarea măsurilor faţă de contribuabili şi care nu indică nici posibilitatea de a fi contestat,
116
117
118
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia nr. 2015 din 28 martie 2005.
61
termenul de depunere a contestaţiei şi organul de soluţionare competent, este nelegal, întrucât este
emis cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie.
6. Actul administrativ fiscal poate fi modificat sau desfiinţat în una din următoarele situaţii:
a) ca urmare a îndreptării erorilor materiale;
b) dacă se constată nulitatea actului administrativ fiscal;
c) dacă se dovedeşte că titularul dreptului de proprietate asupra bunului sau valorii supuse
impozitării este altă persoană decât cea indicată prin actul administrativ fiscal;
d) ca urmare a desfiinţării sau modificării deciziei de impunere sub rezerva verificării ulterioare;
e) în cazul în care intervine anularea sau îndreptarea actului de executare ori a titlului executoriu
contestat ca urmare a soluţionării de către instanţa competentă a contestaţiei la executarea
silită;
f) dacă se pronunţă de către un organ fiscal sau o instanţă judecătorească desfiinţarea totală sau
parţială a actului administrativ, ca urmare a unei contestaţii formulate de către contribuabil;
g) dacă s-au stabilit în mod eronat creanţe fiscale accesorii, indiferent dacă au fost sau nu
contestate de către contribuabil.
7. Dacă, însă, în conţinutul actului administrativ fiscal s-au strecurat erori materiale119,
organul fiscal poate proceda la îndreptarea acestora din oficiu, dar şi la cererea contribuabilului.
În cazul în care îndreptarea erorii materiale survine după comunicarea actului administrativ
fiscal, organul fiscal este obligat să comunice contribuabilului actul de îndreptare.
Iniţiativa îndreptării erorii materiale poate să aparţină, aşa cum am arătat mai sus, organului
fiscal, dar şi contribuabilului. Ele poate formula o cerere în acest sens. Dacă organul fiscal
apreciază ca întemeiată cererea, va emite un act de îndreptare a erorii materiale, pe care îl va
comunica contribuabilului. Dacă însă va aprecia cererea ca neîntemeiată, organul fiscal va emite în
acest sens o decizie, pe care, de asemenea, o va comunica contribuabilului.
Atât actul de îndreptare a erorii materiale, cât şi decizia de respingere a cererii cu acest obiect,
urmează regimul juridic al actului iniţial, ceea ce însemnează că ambele pot fi contestate în aceleaşi
condiţii, de către contribuabilul nemulţumit de soluţia primită.
8. Actul administrativ fiscal poate fi anulat, desființat sau modificat de către organul fiscal
competent.
Anularea ori desființarea poate fi totală sau parțială. Dacă ea este cu titlu definitiv,
potrivit legii, şi se referă la actele administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale
principale, acest fapt atrage anularea, desființarea sau modificarea, totală sau parțială, atât a
actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii aferente creanțelor
fiscale principale individualizate în actele administrative fiscale anulate, desființate ori
modificate, cât și a actelor administrative fiscale subsecvente emise în baza actelor
administrative fiscale anulate, desființate sau modificate, chiar dacă actele administrative fiscale
prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii sau actele administrative fiscale subsecvente au
rămas definitive în sistemul căilor administrative de atac sau judiciare ori nu au fost contestate.
În acest caz, organul fiscal emitent, din oficiu sau la cererea contribuabilului, emite un nou act
administrativ fiscal, prin care desființează sau modifică în mod corespunzător actele
119
Potrivit art. 48 alin. (3) C. pr. fisc, prin erori materiale se înţelege orice greşeli de redactare, omisiuni sau
menţiuni greşite din actele administrative fiscale, altele decât acelea care atrag nulitatea actului ori care privesc fondul
actului administrativ fiscal.
62
administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii sau actele administrative
fiscale subsecvente. Toate aceste aspecte rămân valabile şi în cazul actelor administrative
fiscale anulabile (afectate de nulitate relativă), inclusiv cele transmise spre administrare
organelor fiscale centrale, rămase definitive în sistemul căilor administrative de atac sau
judiciare. În acest caz, organul fiscal, din oficiu sau la cererea contribuabilului, este obligat să
emită decizie de anulare.120
Ori de câte ori se anulează un act administrativ fiscal, organul fiscal competent emite alt act
administrativ fiscal, dacă acest lucru este posibil în condițiile legii.
Emiterea unui alt act administrativ fiscal nu mai este posibilă în situații cum sunt:
a) s-a împlinit termenul de prescripție prevăzut de lege;
b) viciile care au condus la anularea actului administrativ fiscal privesc fondul actului.121
9. Organul fiscal poate îndrepta oricând erorile materiale din cuprinsul actului
administrativ fiscal, din oficiu sau la cererea contribuabilului/plătitorului.
Prin erori materiale se înțelege orice greșeli de redactare, omisiuni sau mențiuni greșite din
actele administrative fiscale, cu excepția acelora care atrag nulitatea actului administrativ fiscal,
potrivit legii, sau care privesc fondul actului administrativ fiscal.
În cazul în care, după comunicarea actului administrativ fiscal, organul fiscal constată, din
oficiu, că există erori materiale în cuprinsul său, acesta comunică contribuabilului un act de
îndreptare a erorii materiale.
În situația în care îndreptarea erorii materiale este solicitată de contribuabil, organul fiscal
procedează astfel:
a) dacă cererea de îndreptare a erorii materiale este întemeiată, emite și comunică
contribuabilului actul de îndreptare a erorii materiale;
b) dacă cererea de îndreptare a erorii materiale nu este întemeiată, respinge cererea printr-o
decizie ce se comunică contribuabilului/plătitorului.
Actul de îndreptare a erorii materiale și decizia de respingere a cererii de îndreptare a erorii
materiale urmează regimul juridic al actului inițial și pot fi contestate în condițiile legii în care
putea fi contestat actul inițial.122
10. Toate aspectele prezentate anterior, privitoare la actele administrativ fiscale, respectiv cele
referitoare la forma scrisă, comunicarea, opozabilitatea şi îndreptarea erorilor materiale sunt
aplicabile şi actelor de executare silită, dar şi altor categorii de acte emise de organele fiscale.123
Considerăm superfluă o astfel de precizare, câtă vreme, potrivit definiţiei legale a actelor
administrative fiscale, acestea se emit cu ocazia stabilirii, modificării ori stingerii obligaţiilor
fiscale ale contribuabililor, deci şi cu ocazia executării silite.
11. Aşa cum am mai arătat şi cu alte ocazii, în procesul de administrare a creanţelor fiscale,
organele fiscale pot emite diverse categorii de acte administrativ fiscale. Unele dintre acestea
sunt acte curente, obişnuite, dar altele au un caracter special, iar emiterea lor implică parcurgerea
unei proceduri. Este cazul soluției fiscale individuale anticipate și a acordului de preț în
avans.
120
121
122
123
63
Soluția fiscală individuală anticipată este actul administrativ emis de organul fiscal
central în vederea soluționării unei cereri a contribuabilului referitoare la reglementarea unor
situații fiscale de fapt viitoare. Situația fiscală de fapt viitoare se apreciază în funcție de data
depunerii cererii.
Acordul de preț în avans este actul administrativ emis de organul fiscal central în vederea
soluționării unei cereri a contribuabilului, referitoare la stabilirea condițiilor și modalităților în
care urmează să fie determinate, pe parcursul unei perioade fixe, prețurile de transfer, în cazul
tranzacțiilor efectuate cu persoane afiliate, astfel cum sunt definite în Codul fiscal. Tranzacțiile
viitoare care fac obiectul acordului de preț în avans se apreciază în funcție de data depunerii
cererii. Contribuabilul va putea solicita un acord de preț în avans și pentru determinarea
rezultatului fiscal atribuibil unui sediu permanent.
2. Stabilirea creanţelor fiscale datorate bugetelor publice. Titlul de creanţă fiscală.

Noţiune, clasificare, categorii şi natură juridică
12. În cadrul şi în desfăşurarea procedurii fiscale, pentru realizarea practică a impozitelor şi

taxelor, datorită naturii lor obligaţionale, fiecare impozit, taxă sau contribuţie se individualizează
printr-un titlu de creanţă fiscală.
Titlul de creanţă fiscală a fost definit iniţial în literatura juridică de specialitate124, pentru ca
ulterior să se realizeze acest lucru şi prin actele normative adoptate în această materie.
La ora actuală, legiuitorul reglementează titlul de creanţă fiscală, dar şi titlul de creanţă
bugetară. Titlu de creanţă fiscală este actul prin care, potrivit legii, se stabileşte şi se
individualizează creanţa fiscală,125 iar titlu de creanţă bugetară este actul prin care, potrivit
legii, se stabileşte şi se individualizează creanţa bugetară.126
Cu privire la definiţia titlului de creanţă, considerăm necesar a face următoarele precizări.
Astfel, titlul de creanţă nu trebuie să se limiteze doar la actele ce încorporează obligaţii faţă de
bugetul statului. În acest sens, subliniem faptul că tot titluri de creanţă sunt şi cele care
încorporează obligaţii faţă de bugetul local sau faţă de bugetul asigurărilor sociale de stat. Aşadar,
titlul de creanţă încorporează orice obligaţie pecuniară datorată oricăruia dintre bugetele publice ce
compun sistemul bugetar român.
Pe de altă parte, considerăm că titlul de creanţă nu se referă doar la obligaţiile fiscale (respectiv
impozite şi taxe), el putând să cuprindă şi alte categorii de obligaţii de natură pecuniară, pe care
diferite categorii de persoane fizice sau juridice le datorează bugetelor publice (cum ar fi, de
exemplu, amenzile sau alte venituri nefiscale). Pentru acest motiv, considerăm că vechea
terminologie utilizată de O.G. nr. 11/1996 (abrogată), de „titlu de creanţă bugetară”, era mai
corectă decât cea utilizată de legislaţia în vigoare (Codul de procedură fiscală), şi anume aceea de
„titlu de creanţă fiscală”.
124
Titlul de creanţă a fost definit ca fiind „actul juridic care constată şi individualizează obligaţia pecuniară a
fiecărui subiect impozabil, taxabil sau alt debitor al bugetului statului şi care este întocmit conform normelor de
procedură fiscală” (I. Gliga, Dreptul finanţelor publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 78). O altă
definiţie care emană din doctrina dreptului financiar public caracterizează titlul de creanţă fiscală drept „actul juridic
individual, cu caracter unilateral, prin care se constată şi se stabileşte obligaţia faţă de bugetul de stat a persoanei fizice
sau juridice” (D. Drosu Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti 1994, p. 363).
125
Conform art. 1, pct. (37) din C.pr.fisc.
126
64
13. Vom expune în continuare trăsăturile titlului de creanţă fiscală în comparaţie cu cele ale
actelor administrative, fapt care îndreptăţeşte concluzia că titlul de creanţă fiscală, deşi este un act
financiar-fiscal, prezintă totuşi pregnante trăsături ce sunt specifice actului administrativ.
A. Caracterul legal al titlului de creanţă fiscală este o primă trăsătură care rezultă din
obligativitatea emiterii lui pe baza şi în conformitate cu legile în vigoare. Având în vedere că
obligaţiile fiscale sunt instituite exclusiv prin acte normative, putem spune că titlul de creanţă
fiscală se emite în baza legii şi în scopul aplicării ei. El trebuie să îndeplinească o serie de condiţii
legale de formă şi de fond, pe de o parte, dar este şi elementul declanşator al procedurii fiscale, pe
de altă parte.
B. Caracterul declarativ al titlului de creanţă fiscală constă în aceea că atunci când se
procedează la emiterea sa, prin aceasta nu se constată drepturi şi obligaţii corelative, ci se declară
un drept care pre-exista faţă de momentul emiterii actului.127
Potrivit C.pr.fisc., dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în
momentul în care se constituie baza de impozitare care le generează sau în momentul la care
contribuabilul este îndreptățit, potrivit legii, să ceară restituirea. Aşadar, cu ocazia constituirii
bazei de impunere se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală
datorată, respectiv de a emite titlu de creanţă fiscală prin care se stabileşte şi se individualizează
obligaţia de plată, sau dreptul plătitorului de a solicita restituirea sumelor plătite şi nedatorate.
Din acest punct de vedere, trebuie să observăm că legiuitorul operează cu două concepte ce
au un conţinut diferit şi generează efecte juridice diferite. Se vorbeşte, pe de o parte, despre
naşterea creanţei fiscale care este legată de constituirea materiei impozabile, iar pe de altă parte,
despre stabilirea creanţei fiscale care constă în emiterea titlului de creanţă fiscală.
Dacă primul pas, şi anume naşterea creanţei fiscale are drept consecinţă naşterea dreptului
organului fiscal de a stabili creanţa respectivă, cel de al doilea pas, stabilirea creanţei fiscale prin
emiterea titlului de creanţă fiscală, are drept consecinţă (dacă actul a fost emis cu respectarea
condiţiilor de formă şi de fond privind forma scrisă şi comunicarea lui), naşterea obligaţiei de
plată.
Importanţa practică a calificării titlului de creanţă bugetară ca act declarativ este evidenţiată în
ipoteza în care contribuabilul nu-şi respectă obligaţia de a întocmi şi depune la organele fiscale, la
termenul stabilit, declaraţia de impunere128. Ulterior se constată, prin intermediul unui control
întreprins de organele abilitate sau prin declaraţia făcută cu întârziere, că acesta realizează un venit
impozabil sau deţine un bun impozabil sau taxabil şi, în consecinţă, se va emite titlul de creanţă
fiscală129.
În astfel de împrejurări, dacă titlul de creanţă bugetară ar fi calificat ca un act juridic constitutiv
de drepturi şi obligaţii, sumele datorate de contribuabil bugetului de stat ar urma să fie calculate din
momentul întocmirii acestui titlu de creanţă, deoarece din acest moment a luat naştere obligaţia sa
de plată faţă de oricare dintre bugetele publice.
Pe de altă parte, dacă titlul de creanţă ar avea caracter constitutiv de drepturi, pentru perioada
în care, în mod culpabil, nu a întocmit declaraţia de impunere, contribuabilul nu ar putea fi obligat
la plata impozitelor sau taxelor, deoarece nu are nici o obligaţie de ordin fiscal.
127
D. Petică Roman, op. cit., pp. 71-72; D. Drosu Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti
1997, vol. II, p. 145; I. Condor, Drept fiscal şi financiar, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti 1996, p. 449.
128
S. Iliescu, D. Drosu Şaguna, D. Coman Şova, op. cit., p. 90.
129
În paralel, va fi angajată şi răspunderea contravenţională sau chiar penală a contribuabilului pentru nedeclararea
în termen a veniturilor realizate sau a bunurilor deţinute, fapta sa reprezentând o formă de evaziune fiscală.
65
Calificând însă titlul de creanţă fiscală ca un act juridic declarativ de drepturi, efectele sale vor
avea caracter retroactiv, sumele reprezentând impozite sau taxe urmând a fi calculate şi pe perioada
anterioară emiterii titlului de creanţă bugetară din momentul în care contribuabilul a obţinut venitul
sau a dobândit bunul în legătură cu care există obligaţiile fiscale.
C. O altă particularitate a titlului de creanţă bugetară o reprezintă caracterul său
executoriu130.
Cauzele care determină caracterul executoriu al titlului de creanţă sunt emiterea actului în
realizarea puterii de stat şi prezumţia de legalitate de care el beneficiază şi care are ca efect
producerea imediată a consecinţelor juridice ale titlului de creanţă, fără a mai fi necesară cercetarea
legalităţii acestuia, fiind posibilă executarea directă.
Titlul de creanţă fiscală este executoriu de drept, fără a mai fi necesară parcurgerea altor
proceduri pentru obţinerea unui titlu executoriu, prevederile sale putând fi aduse la îndeplinire fără
nicio investire specială. Raţiunea acestei particularităţi a creanţei fiscale constă în necesitatea
realizării veniturilor bugetare la termenele şi în cuantumul prevăzute de lege. Având în vedere
destinaţia taxelor şi impozitelor şi faptul că beneficiară a acestora este întreaga societate, fiind
vorba, prin urmare, de un interes public, legiuitorul a recunoscut caracterul executoriu de drept al
creanţei fiscale131.
Caracterul executoriu nu se confundă cu caracterul obligatoriu al actelor. Astfel, toate actele
juridice sunt obligatorii, iar în caz de nevoie, executarea se realizează prin forţa de constrângere a
statului. Caracterul executoriu subliniază doar că executarea prin această forţă a titlului de creanţă
se realizează în mod direct.
Titlul de creanţă fiscală devine titlu executoriu la data la care creanţa bugetară este scadentă
prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent, ori în alt
mod, prevăzut de lege132.
În măsura în care contribuabilii nu-şi execută la termenele stabilite obligaţia de a plăti sumele
cuvenite bugetului de stat, organele fiscale au dreptul de a trece direct la executarea silită a acestor
sume. Procedura executării silite urmează a fi declanşată din oficiu de către organele financiare
competente, nefiind necesară intervenţia altor organe ale statului care să avizeze executarea silită.
Organele fiscale au obligaţia ca în momentul în care constată neplata la scadenţă a sumelor
cuvenite bugetului de stat să procedeze la realizarea acestora pe calea executării silite, obligaţie
imperativă care, în cazul nerespectării sale, poate antrena răspunderea persoanelor din cadrul
acestor organe.
D. O altă trăsătură a titlului de creanţă fiscală, care este în măsură să ajute la identificarea
corectă a naturii sale juridice, este faptul că el poate fi atacat sau contestat pe cale
administrativă şi judecătorească, controlul legalităţii titlurilor de acest fel fiind rezervat, într+o
primă etapă, organelor financiare cu atribuţii în acest sens şi efectuându-se conform normelor de
procedură fiscală. Parcurgerea procedurilor legale în faţa organelor fiscale cu atribuţii
130
Sub aspectul regimului juridic ce le guvernează realizarea, actele juridice se împart în acte pentru a căror
executare, atunci când ea nu se realizează de bună voie, cel în drept se adresează unui organ de stat (instanţa
judecătorească) pentru a obţine un titlu executoriu, susceptibil de realizare prin forţa de constrângere a statului, şi acte
juridice a căror executare, atunci când cel obligat să o facă, refuză, se realizează direct prin forţa de constrângere a
statului, fără o formalitate deosebită ele constituind titlul executoriu (I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa
administraţiei, vol. II, Sibiu, 1996, p. 44).
131
D. Drosu Şaguna 1997, op. cit., p. 145.
132
S. Zilberstein, V. Ciobanu, I. Băcanu, Drept procesual civil. Executarea silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1998, vol. II, p. 274.
66
jurisdicţionale, deschide calea către contestarea titlurilor de creanţă fiscală în faţa instanţelor de
contencios fiscal. Aceste aspecte vor forma obiectul unei dezbateri detaliate într-un capitol viitor.
14. Titlurile de creanţă fiscală pot fi clasificate după mai multe criterii:
A. După criteriul scopului urmărit, putem distinge:
1. titluri de creanţă explicite, întocmite exclusiv în acest scop;
2. titluri de creanţă implicite, adică acte care implicit sunt şi titluri de creanţă fiscală, chiar dacă
au fost întocmite în alt scop133.
B. După criteriul relaţiei ce se poate stabili cu alte categorii de acte juridice, există:
1. titluri de creanţe fiscale principale;
2. titluri de creanţe fiscale complementare134.
15. Din cele arătate mai sus rezultă că există mai multe categorii de titluri de creanţe fiscale.
Codul de procedură fiscală le reglementează regimul juridic celor mai importante dintre ele, şi
anume decizia de impunere emisă de către organul fiscal şi declaraţia fiscală a contribuabilului. Ele
sunt întocmite cu scopul de a servi la stabilirea creanţelor fiscale, având valoare de titluri de
crenţă explicite.
16. Anumite categorii de venituri sunt individualizate prin titluri de creanţe cuprinse în acte
juridice care au alt conţinut principal. Deşi sunt întocmite cu alt scop, aceste acte juridice conţin şi
individualizarea obligaţiei de plată a unui impozit, taxe sau orice alte sume datorate vreunui buget
public, fiind astfel titluri de creanţe fiscale.
Între actele care sunt implicit titluri de creanţe fiscale se remarcă statele de plată a salariilor
impozabile, statele de plată a drepturilor băneşti de autor, chitanţele fiscale şi alte înscrisuri de
acest fel.
Statele de plată a salariilor, a drepturilor băneşti de autor etc. se întocmesc de către serviciile
financiar-contabile ale angajatorilor, cu scopul de a se preciza salariile, drepturile băneşti care se
cuvin şi se acordă salariaţilor, autorilor de lucrări ştiinţifice sau literare publicate, precum şi cu
scopul de a se dovedi plata salariilor şi a altor drepturi băneşti, cu semnătura fiecăruia dintre
salariaţi, autori etc. Totodată, întrucât salariile, drepturile băneşti de autor sunt impozabile, iar
pentru perceperea impozitelor pe aceste venituri este reglementată metoda stopajului la sursă, în
cuprinsul statelor de plată se înscrie şi impozitul aferent fiecărui salariu, drept de autor etc.
Datorită acestei individualizări a unor impozite, statele de plată sunt implicit şi titluri de
creanţe fiscale. Din cuprinsul lor se constată perceperea legală a unor impozite, iar în ipoteza
calculului greşit al impozitului se procedează la recuperarea sau instituirea, după caz, a diferenţelor
de impozit.135
Chitanţele fiscale şi alte documente de plată emise de către agenţi economici şi alte persoane
juridice, cuprinzând (pe lângă preţurile produselor vândute, tarifele serviciilor prestate etc.) taxa pe
valoarea adăugată percepută conform tarifului legal, sunt înscrisuri care, în primul rând, dovedesc
sumele de bani încasate de emitentul lor şi numai implicit sunt titluri de creanţe bugetare pentru
taxa specificată în cuprinsul lor. Unele chitanţe fiscale care însoţesc, de exemplu, declaraţii vamale,
sunt titluri de creanţe fiscale împreună cu documentele vamale pentru taxele vamale specificate în
cuprinsul lor.
133
D. Drosu Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994, p. 365.
134
I Gliga, Drept financiar public, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 141.
135
I. Gliga, Drept financiar, Ed. Humanitas, Bucureşti 1998, p. 175.
67
Categoria actelor care implicit sunt titluri de creanţe bugetare mai cuprinde procesele-verbale
de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, hotărârile instanţelor şi alte acte prin care, pe lângă
cuprinsul specific judiciar, se stabilesc amenzi şi alte sume de bani datorate diverselor bugete
publice.
17. Clasificarea titlurilor de creanţă în principale şi complementare are la bază raportul de

dependenţă al acestora, fiind guvernate de principiul accesorium sequitur principalis.
Titlurile de creanţe fiscale de felul deciziilor de impunere şi altele asemănătoare sunt titluri
principale de individualizare a unor creanţe de acest fel.
În comparaţie cu acestea, actele întocmite pentru a stabili dobânzi, penalităţi de întârziere ori
majorări de întâerziere, sau pentru stabilirea diferenţelor de impozite constatate cu prilejul
verificării conformităţii impunerii, sunt titluri de creanţe fiscale cu caracter complementar.136
18. Din punctul de vedere al persoanei emitente a actului de impunere, dreptul fiscal se
caracterizează prin prevederi legale specifice, conform cărora titlul de creanţă poate fi întocmit de
către:
 organele fiscale, în cadrul atribuţiilor ce le revin ca organe de impunere sau ca organe de
control fiscal;
 organele vamale;
 alte organe ale administraţiei publice;
 contribuabili persoane juridice;
 contribuabili persoane fizice;
 instanţele judecătoreşti şi alte organe cu atribuţii jurisdicţionale.
19. În privinţa naturii juridice a titlului de creanţă fiscală, în literatura juridică de

specialitate s-au conturat, în timp, două mari opinii.
Într-o primă opinie, aparţinând doctrinei de drept financiar public, se susţine că titlul de creanţă
fiscală, ca act de impunere, are natura juridică a unui act unilateral de drept financiar public, fiind
întocmit, în temeiul reglementărilor financiar-fiscale, pentru stabilirea şi încasarea unui impozit,
unei taxe sau altui venit public, datorat de către diverşi contribuabili, persoane juridice sau
fizice137.
Într-o a doua opinie, aparţinând cu precădere doctrinei administrative a dreptului, s-a susţinut
că titlul de creanţă este un act administrativ, arătându-se că în determinarea naturii juridice a titlului
de creanţă fiscală nu se poate neglija legătura strânsă dintre dreptul financiar public şi dreptul
administrativ, iar pe de altă parte, natura juridică trebuie stabilită ţinând cont de toate trăsăturile
titlului de creanţă şi nu doar de subiectul de la care emană.
În acest sens, s-a arătat ca dreptul financiar public cuprinde ansamblul normelor care
reglementează formarea, repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti destinate trebuinţelor
publice. Cum organele financiare sunt o categorie a administraţiei publice, rezultă că organizarea,
136
I. Gliga, Drept financiar, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca 1996, p. 130.
137
Autorul argumentează arătând faptul că titlul de creanţă fiscală nu poate diferi în raport de organele sau
persoanele care îl întocmesc şi, ca atare, este de părere că ne aflăm în prezenţa unui act juridic de drept fiscal şi nu a
unui act administrativ, tot astfel cum, mutatis mutandis, decizia de imputare este considerată ca fiind un act de drept al
muncii şi nu de drept administrativ (I. Condor, Drept fiscal şi financiar, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1996, p.
450).
68
funcţionarea şi atribuţiile lor sunt reglementate de dreptul administrativ, deşi conţinutul activităţii
lor executive vizează, în principal, un domeniu strict delimitat, cel al finanţelor publice138.
O caracteristică a titlului de creanţă ar putea fi, în opinia unor autori, unilateralitatea acestuia.
Caracterul unilateral reprezintă acea calitate a actului juridic conform căreia el este emis fără
participarea sau consimţământul subiectelor de drept cărora le este destinat sau cu privire la care
generează drepturi sau obligaţii. Unilateralitatea trebuie înţeleasă în sensul de voinţă juridică
unilaterală139.
Se pune problema dacă această trăsătură subzistă în cazul în care actul este emis cu
participarea unui organ financiar şi a unui organ nestatal, respectiv persoană juridică sau fizică,
având în vedere că cea mai mare parte a creanţelor fiscale se stabilesc pe baza declaraţiilor fiscale
sau a declaraţiilor vamale întocmite de contribuabili persoane fizice sau juridice.
Observăm că şi Codul de procedură fiscală este foarte clar în această privinţă, legiuitorul
stabilind, pe de o parte, că declaraţia fiscală este asimilată cu o decizie de impunere sub rezerva
unei verificări ulterioare140, iar pe de altă parte, că titlul de creanţă fiscală este actul întocmit de
organele competente sau de persoanele îndreptăţite, potrivit legii141.
În concluzie, se constată că titlul de creanţă fiscală nu prezintă caracterul juridic de act
unilateral.
Având în vedere legătura dintre dreptul administrativ şi dreptul finanţelor publice şi ţinând
cont de faptul că titlul de creanţă fiscală se bucură de o mare parte din caracteristicile actelor de
drept administrativ, opinăm că titlul de creanţă fiscală are natura juridică:
 a unui act administrativ în privinţa formei, deoarece manifestarea unilaterală de voinţă are
loc în cadrul activităţii executive, de organizare a executării legii şi de executare în concret a
acesteia, provenind de la persoane calificate, în sensul de organe ale statului specializate în
activitatea financiară sau de alte persoane împuternicite potrivit legii;
 a unui act de drept al finanţelor publice, chiar de drept fiscal, în privinţa conţinutului.
Calificarea dată, deci, titlului de creanţă fiscală ca având o natură juridică mixtă de act
administrativ fiscal, este încă o dovadă a legăturii dintre dreptul finanţelor publice şi dreptul
administrativ.
3. Decizia de impunere şi declaraţia fiscală - principalele categorii de titluri de creanţă

fiscală
20. Potrivit C.pr.fisc., stabilirea creanțelor fiscale reprezintă activitatea de determinare a

materiei impozabile, de calculare a bazei de impozitare și a creanțelor fiscale.
Creanțele fiscale se stabilesc prin:
a) prin declarație de impunere;
b) prin decizie de impunere emisă de organul fiscal.
Aceste acte se vor emite și în cazurile în care creanțele fiscale sunt scutite la plată conform
reglementărilor legale, precum și în cazul unei rambursări de taxă pe valoarea adăugată.142
138
I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Sibiu, 1995, p. 8.
139
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, vol. I, p. 279.
140
Conform art. 94 şi art. 95, alin. (4) şi (5) din C. pr. fisc.
141
Conform art. 110 alin. (3) din C. pr. fisc.
142
69
21. Din punct de vedere procedural, stabilirea creanțelor fiscale se face sub rezerva
verificării ulterioare. Este vorba despre verificarea cuantumului creanțelor fiscale, care se
stabilește sub rezerva verificării ulterioare în toate cazurile, cu excepția celui în care stabilirea a
avut loc ca urmare a unei inspecții fiscale sau a unei verificări a situației fiscale personale.
Decizia de impunere sub rezerva verificării ulterioare poate fi desființată sau modificată.
Inițiativa poate să aparţină organului fiscal ori se poate face la solicitarea contribuabilului, pe
baza constatărilor organului fiscal competent.
Rezerva verificării ulterioare se anulează numai la împlinirea termenului de prescripție a
dreptului de a stabili creanțe fiscale sau ca urmare a inspecției fiscale ori a verificării situației
fiscale personale. În situația în care contribuabilul corectează declarațiile de impunere, se
redeschide rezerva verificării ulterioare astfel:
a) pentru elementele bazei de impozitare ce fac obiectul corecției, în cazul în care rezerva
verificării ulterioare s-a anulat ca urmare a inspecției fiscale ori a verificării situației fiscale
personale;
b) pentru toate elementele bazei de impozitare, în cazul în care rezerva verificării ulterioare s-a
anulat ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații
fiscale.143
3.1. Decizia de impunere
22. Decizia de impunere se emite de organul fiscal competent. Organul fiscal emite decizie
de impunere ori de câte ori acesta stabilește sau modifică baza de impozitare ca urmare a unei
verificări documentare, a unei inspecții fiscale ori a unei verificări a situației fiscale personale,
efectuate în condițiile legii. De asemenea, decizia de impunere se emite, dacă este necesar, și în
cazul în care nu s-a emis decizie referitoare la baza de impozitare.
Declarația de impunere întocmită prin completarea unui formular pus la dispoziţie de către
organul fiscal şi în conţinutul căreia contribuabilul a calculat şi cuantumul obligaţiei fiscale este
asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, și produce efectele
juridice ale înștiințării de plată de la data depunerii acesteia. În situația în care legea nu prevede
obligația de calculare a impozitului, declarația de impunere depusă la organul fiscal este
asimilată unei decizii referitoare la baza de impozitare.
Decizia de impunere și decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii constituie și
înștiințări de plată, de la data comunicării acestora, în condițiile în care se stabilesc sume de
plată.144
23. Organul fiscal poate renunța la stabilirea creanței fiscale și nu emite decizie de
impunere ori de câte ori constată încetarea persoanei juridice sau decesul persoanei fizice și nu
există succesori.
De asemenea, organul fiscal al statului va renunța la stabilirea creanței fiscale și nu va emite
decizie de impunere în situația în care creanța fiscală principală este mai mică de 20 de lei. În
situația în care decizia are ca obiect mai multe tipuri de creanțe fiscale principale, plafonul se
aplică totalului acestor creanțe.
143
144
70
În cazul creanțelor fiscale administrate de organul fiscal local, prin hotărâre, autoritățile
deliberative pot stabili şi ele un plafon al creanțelor fiscale la care pot renunța, dar care nu poate
depăși limita maximă de 20 de lei stabilită de lege pentru creanţele fiscale cuvenite statului.145
24. Forma și conținutul deciziei de impunere. Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe

lângă elementele prevăzute de lege pentru actele administrativ fiscale, și tipul creanței fiscale,
baza de impozitare, precum și cuantumul acesteia, pentru fiecare perioadă impozabilă.146
25. Sunt asimilate deciziilor de impunere și următoarele acte administrative fiscale:

a) deciziile privind soluționarea cererilor de rambursare de taxă pe valoarea adăugată și
deciziile privind soluționarea cererilor de restituiri de creanțe fiscale;
b) deciziile referitoare la bazele de impozitare;
c) deciziile referitoare la obligațiile fiscale accesorii;
d) deciziile privind nemodificarea bazei de impozitare.147
26. Bazele de impozitare se stabilesc separat, prin decizie referitoare la bazele de

impozitare, în următoarele situații:
a) când venitul impozabil este realizat de mai multe persoane. Decizia cuprinde și repartizarea
venitului impozabil pe fiecare persoană care a participat la realizarea venitului;
b) când sursa venitului impozabil se află pe raza altui organ fiscal decât cel competent teritorial.
În acest caz, competența de a stabili baza de impozitare o deține organul fiscal pe raza căruia
se află sursa venitului.
Dacă venitul impozabil este realizat de mai multe persoane, atunci acestea pot să-și
numească un împuternicit comun în relația cu organul fiscal.148
27. Decizii privind stabilirea unor creanțe bugetare. Creanțele bugetare reprezentând
prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice ce trebuie recuperate potrivit legii se stabilesc prin
decizie, de către autoritățile competente, în măsura în care legea specială nu prevede altfel.
Această decizia are valoare de titlu de creanță bugetară și capătăt prin aceasta regimul juridic
consacrat prin dispoziţiile C.pr.fisc. Aşadar, ea poate fi şi contestată, iar competenţa de
soluţionare a contestaţiei revine autorităţii emitente.149
3.2. Declarația fiscală
28. Declaraţia fiscală este actul întocmit de contribuabil/plătitor, în condiţiile şi situaţiile

prevăzute de lege, reprezentând declaraţia de impunere şi declaraţia informativă.150
29. Declaraţie de impunere este actul întocmit de contribuabil/plătitor care se referă la:
a) impozitele, taxele şi contribuţiile sociale datorate, în cazul în care, potrivit legii, obligaţia
calculării acestora revine contribuabilului/plătitorului.
145
146
147
148
149
150
71
b) impozitele, taxele şi contribuţiile sociale colectate, în cazul în care plătitorul are obligaţia
de a calcula, de a reţine şi de a plăti sau, după caz, de a colecta şi de a plăti impozitele, taxele şi
contribuţiile sociale;
c) bunurile şi veniturile impozabile, precum şi alte elemente ale bazei de impozitare, dacă
legea prevede declararea acestora.151
30. Declaraţie informativă este actul întocmit de contribuabil/plătitor referitor la orice

informaţii în legătură cu impozitele, taxele şi contribuţiile sociale, bunurile şi veniturile
impozabile, dacă legea prevede declararea acestora, altele decât cele ce se comunică prin
declaraţia fiscală.152
31. Obligația depunerii declarației fiscale revine categoriilor de persoane indicate prin
Codul fiscal sau prin alte legi speciale, la termenele stabilite de acestea. În cazul în care legea nu
prevede termenul de depunere a declarației fiscale, acest termen se stabilește astfel:
a) prin ordin al ministrului finanțelor publice, în cazul declarațiilor fiscale ce se depun la
organul fiscal central;
b) prin ordin al ministrului dezvoltării regionale și administrației publice, cu avizul
Ministerului Finanțelor Publice, în cazul declarațiilor fiscale ce se depun la organul fiscal local.
Obligația de a depune declarația fiscală se menține și în cazurile în care:
a) a fost efectuată plata obligației fiscale;
b) obligația fiscală respectivă este scutită la plată, conform reglementărilor legale;
c) pentru obligația fiscală nu rezultă, în perioada de raportare, sume de plată, dar există
obligația declarativă, conform legii;
d) veniturile sunt obținute în România de contribuabili nerezidenți și care potrivit
convențiilor de evitare a dublei impuneri nu sunt impozabile în România.
În caz de inactivitate temporară sau în cazul obligațiilor de declarare a unor venituri care,
potrivit legii, sunt scutite la plata impozitului pe venit, organul fiscal central poate aproba, la
cererea contribuabilului/plătitorului, alte termene sau condiții de depunere a declarațiilor fiscale,
în funcție de necesitățile administrării obligațiilor fiscale. Asupra termenelor și condițiilor decide
organul fiscal central potrivit competențelor aprobate prin ordin al președintelui A.N.A.F.
Contribuabilul care are sedii secundare înregistrate fiscal ca plătitoare de salarii și venituri
asimilate salariilor are obligația de a declara, în numele sediilor secundare, impozitul pe venitul
din salarii datorat de acestea, potrivit legii.
În cazul contribuabililor nerezidenți care desfășoară activități pe teritoriul României prin mai
multe sedii permanente, obligația de declarare se îndeplinește prin sediul permanent desemnat
potrivit prevederilor din Codul fiscal.153
32. Forma și conținutul declarației fiscale sunt stabilite de către organul fiscal, întrucât se
întocmește prin completarea unui formular pus la dispoziție gratuit de către acesta. În conţinutul
ei, contribuabilul trebuie să calculeze cuantumul obligației fiscale, dacă acest lucru este prevăzut
de lege. El are obligaţia de a completa declarația fiscală înscriind corect, complet și cu bună-
credință informațiile prevăzute de formular, corespunzătoare situației sale fiscale. Declarația
151
152
153
72
fiscală se semnează de către contribuabil sau, după caz, de către reprezentantul legal ori
împuternicitul acestuia.
Obligația de semnare a declarației fiscale se consideră a fi îndeplinită și în următoarele
situații:
a) în cazul transmiterii declarației fiscale prin sistemul electronic de plăți;
b) în cazul transmiterii declarației fiscale prin sisteme electronice de transmitere la distanță.
De asemenea, declarația fiscală trebuie să fie însoțită de documentația cerută de prevederile
legale.154
33. Depunerea declarației fiscale se face la registratura organului fiscal competent sau se
comunică prin poștă, cu confirmare de primire, ori prin mijloace electronice sau prin sisteme
electronice de transmitere la distanță. În cazul creanțelor fiscale administrate de organul fiscal
central, procedura privind transmiterea declarației fiscale prin mijloace electronice sau prin
sisteme electronice de transmitere la distanță, precum și declarațiile fiscale care se transmit
obligatoriu prin asemenea mijloace sau sisteme se stabilește prin ordin al președintelui A.N.A.F.
Organele fiscale locale în colaborare cu organele fiscale ale statului sunt obligate să acorde
asistență în vederea completării și/sau depunerii declarației unice privind impunerea veniturilor
persoanelor fizice pentru contribuabilii care au domiciliul fiscal în localitatea în care își are
sediul organul fiscal local și nu există o unitate teritorială a A.N.A.F. Declarația astfel completată
se transmite organului fiscal central competent în administrarea contribuabilului, prin mijloace
electronice de transmitere la distanță, fie de contribuabil, fie de organul fiscal local.
Declarația fiscală poate fi redactată de organul fiscal sub formă de proces-verbal, dacă din
motive independente de voința contribuabilului acesta este în imposibilitatea de a scrie.
34. Data depunerii declarației fiscale este data înregistrării acesteia la organul fiscal sau
data depunerii la poștă, după caz. În situația în care declarația fiscală se depune prin mijloace
electronice de transmitere la distanță, data depunerii declarației este data înregistrării acesteia pe
pagina de internet a organului fiscal, astfel cum rezultă din mesajul electronic de confirmare
transmis ca urmare a primirii declarației.
Data depunerii declarației fiscale prin mijloace electronice de transmitere la distanță este
data înregistrării acesteia pe portal, astfel cum rezultă din mesajul electronic transmis de sistemul
de tranzacționare a informațiilor, cu condiția validării conținutului declarației. În cazul în care
declarația nu este validată, data depunerii declarației este data validării astfel cum rezultă din
mesajul electronic.
Prin excepție de la această regulă, în situația în care declarația fiscală a fost depusă până la
termenul legal, iar din mesajul electronic transmis de sistemul de tranzacționare a informațiilor
rezultă că aceasta nu a fost validată ca urmare a detectării unor erori în completarea declarației,
data depunerii declarației este data din mesajul transmis inițial în cazul în care contribuabilul
depune o declarație validă până în ultima zi a lunii în care se împlinește termenul legal de
depunere.
În cazul creanțelor administrate de organul fiscal central sau de organul fiscal local,
declarația fiscală depusă și înregistrată la un organ fiscal necompetent este considerată a fi
depusă la data înregistrării acesteia la organul fiscal necompetent. În acest caz, organul fiscal
necompetent are obligaţia de a transmite declarația fiscală la organul fiscal competent în termen
de 5 zile lucrătoare de la data înregistrării declarației. În cazul în care la momentul depunerii
154
73
declarației fiscale la registratura organului fiscal acesta sesizează că declarația fiscală nu îi este
adresată nu o înregistrează și îi recomandă contribuabilului depunerea la organul fiscal
competent.155
35. Certificarea declarației fiscale depuse la organul fiscal central se poate realiza atunci
când contribuabilul optează pentru certificarea declarației fiscale, inclusiv a declarației fiscale
rectificative, anterior depunerii acestora la organul fiscal central, de către un consultant fiscal
care a dobândit această calitate potrivit reglementărilor legale cu privire la organizarea și
exercitarea activității de consultanță fiscală și care este înscris ca membru activ în Registrul
consultanților fiscali și al societăților de consultanță fiscală.
Certificarea declarației fiscale se realizează cu sau fără rezerve, potrivit normelor de
certificare aprobate, în condițiile legii, de Camera Consultanților Fiscali, cu avizul Ministerului
Finanțelor Publice. Documentele care se încheie ca urmare a certificării trebuie să cuprindă
obligatoriu explicații cu privire la cuantumul și natura creanței fiscale declarate, precum și, după
caz, cauzele care au generat rectificarea, iar în cazul unei certificări cu rezerve, motivația
acesteia.
Certificarea declarației fiscale de către un consultant fiscal care nu este înscris ca membru
activ în Registrul consultanților fiscali și al societăților de consultanță fiscală sau de către o
persoană care nu are calitatea de consultant fiscal are ca efect lipsa certificării.
Organul fiscal central notifică contribuabilul, în cazul în care constată că a fost depusă o
declarație fiscală certificată de un consultant fiscal care nu este înscris ca membru activ în
Registrul consultanților fiscali și al societăților de consultanță fiscală sau de către o persoană care
nu are calitatea de consultant fiscal, potrivit legii. În cazul în care certificarea nu se depune în
termen de 30 de zile de la notificare, efectul juridic constă tot în lipsa certificării.
Certificarea declarației fiscale de către un consultant fiscal reprezintă un criteriu de evaluare
în analiza de risc efectuată de organul fiscal central în scopul selectării contribuabililor pentru
inspecția fiscală.156
36. Corectarea declarației fiscale poate fi făcută de către contribuabil pe toată perioada
termenului de prescripție a dreptului de a stabili creanțe fiscale. De asemenea, declarația
informativă poate fi corectată de către contribuabil indiferent de perioada la care se referă.
Declarațiile pot fi corectate prin depunerea unei declarații rectificative.
În schimb, declarația de impunere nu poate fi depusă și nu poate fi corectată după anularea
rezervei verificării ulterioare. Prin excepție de la această regulă, declarația de impunere poate fi
depusă sau corectată după anularea rezervei verificării ulterioare în următoarele situații:
a) în situația în care corecția se datorează îndeplinirii sau neîndeplinirii unei condiții
prevăzute de lege care impune corectarea bazei de impozitare și/sau a creanței fiscale aferente;
b) în situația în care prin hotărâri judecătorești definitive s-au stabilit în sarcina plătitorului
obligații de plată reprezentând venituri sau diferențe de venituri către beneficiarii acestora care
generează obligații fiscale aferente unor perioade pentru care s-a anulat rezerva verificării
ulterioare.
În aceste situații, contribuabilul trebuie să menționeze în declarația de impunere depusă sau
rectificată, temeiul legal pentru depunerea ori corectarea bazei de impozitare și/sau a creanței
fiscale aferente.
155
156
74
În situația în care, în timpul inspecției fiscale contribuabilul depune sau corectează declarația
de impunere aferentă perioadelor și creanțelor fiscale ce fac obiectul inspecției fiscale, aceasta nu
va fi luată în considerare de organul fiscal.157
1.Definiţi noţiunea de act administrativ fiscal.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________
2. Definiţi noţiunea de titlu de creanţă fiscală..

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
3. Enunţaţi şi explicaţi trăsăturile titlului de creanţă fiscală.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
4.Enunţaţi clasificarea titlurilor de creanţă fiscală şi daţi exemple de categorii de titluri de

creanţă fiscală.
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________
5. Decizia de impunere şi declaraţia fiscal: asemănări şi deosebiri.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________
157
75
1. Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente:

a) denumirea organului fiscal emitent; ☻
b) data la care a fost emis și data de la care își produce efectele; ☻
c) datele de identificare a contribuabilului și, dacă este cazul, datele de identificare a persoanei
împuternicite de contribuabil; ☻
d) obiectul actului administrativ fiscal; ☻
e) motivele de fapt; ☻
f) temeiul de drept; ☻
g) numele și calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii; ☻
h) semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, precum și ștampila
organului fiscal emitent; ☻
i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și organul fiscal la care se
depune contestația; ☻
j) mențiuni privind audierea contribuabilului. ☻
2. Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie poate fi comunicat:

a) prin poștă;
b) prin remitere la domiciliul fiscal al contribuabilului ori împuternicitului sau curatorului
acestuia;
c) prin remitere la sediul organului fiscal;
d) prin publicitate.
3. Nulitatea actului administrativ fiscal se produce în una din următoarele situații:

a) dacă actul este emis cu încălcarea prevederilor legale privind competența; ☻
b) dacă actul nu cuprinde unul dintre elementele acestuia referitoare la numele, prenumele și
calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea
contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a
organului fiscal (cu excepția actelor emise în formă electronica), precum și organul fiscal
emitent; ☻
c) dacă actul este afectat de o gravă și evidentă eroare. ☻
4. Actul administrativ fiscal poate fi modificat în una din următoarele situaţii:

a) ca urmare a îndreptării erorilor materiale; ☻
b) dacă se constată nulitatea actului administrativ fiscal;
c) dacă se dovedeşte că titularul dreptului de proprietate asupra bunului sau valorii supuse
impozitării este altă persoană decât cea indicată prin actul administrativ fiscal;
d) ca urmare a modificării deciziei de impunere sub rezerva verificării ulterioare; ☻
e) în cazul în care intervine îndreptarea actului de executare ori a titlului executoriu contestat ca
urmare a soluţionării de către instanţa competentă a contestaţiei la executarea silită; ☻
f) dacă se pronunţă de către un organ fiscal sau o instanţă judecătorească desfiinţarea parţială a
actului administrativ, ca urmare a unei contestaţii formulate de către contribuabil; ☻
76
g) dacă s-au stabilit în mod eronat creanţe fiscale accesorii, indiferent dacă au fost sau nu
contestate de către contribuabil. ☻
5. Emiterea unui alt act administrativ fiscal ca urmare a desfiinţării celui dintâi este
posibilă:
a) dacă nu s-a împlinit termenul de prescripție prevăzut de lege; ☻
b) dacă viciile care au condus la anularea actului administrativ fiscal nu se referă la fondul
actului; ☻
c) dacă organul fiscal emitent al actului desfiinâat este competent material şi teritorial să emită
un nou act. ☻
Intrebari de evaluare.
1. Actul administrativ fiscal emis pe suport electronic nu va cuprinde (prin comparaţie cu

cel emis pe suport de hârtie) următoarele elemente:
a) antetul;
b) semnăturile;
c) data şi ora la care a fost emis.
2. Comunicarea actelor administrativ fiscale este obligatorie, deoarece:

a) îşi produce efectele de la data comunicării.
b) faptul necomunicării actului este socotit de lege drept contravenţie;
c) nu este obligatorie.
3. Actul administrativ fiscal emis în formă electronică se comunică:

a) prin publicitate;
b) prin mijloace electronice de transmitere la distanță;
c) prin remitere la sediul organului fiscal.
4.Sunt titluri de creanţă fiscală explicite:

a) decizia de impunere
b) declaraţia fiscală.
c) Procesul verbal de constatare şi sancţionare contravenţională..
5. Decizia de impunere se întocmeşte de către:

a) Contribuabil sau împuternicitul acestuia;
b) Organul fiscal al statului;
c) Organul fiscal local.
77
Bibliografie selectivă la tema 5
Tema 6
Inspecţia fiscală: noţiune, procedură, forme
Obiective: Studentul trebuie să cunoască şi să înţeleagă rolul şi importanţa

inspecţiei fiscale în cadrul procedurii fiscale, de unde şi varietatea de dorme de control fiscal şi
procedura detaliată de desfăşurare a inspecţiei fiscale.
Cuvinte cheie: inspecţie fiscală, acte, forme, metode şi proceduri de

control fiscal
Rezumat capitol:
1. Noţiunea, rolul şi funcţiile controlului fiscal
2. Reguli generale de desfășurare a inspecției fiscale.
3. Obiectul inspecţiei fiscale
4. Formele inspecției fiscale.
5. Atribuțiile inspecției fiscale.
6. Procedura executării controlului fiscal
78
Tema pentru acasă: Descrieţi procedura de realizare a inspecţiei fiscale.
Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 3ore şi 30 de min.
Conţinutul temei
1. Statul, indiferent de forma sa de organizare, şi-a creat întotdeauna un sistem de control ale
cărui principale obiective au vizat, în cele mai multe cazuri, activitatea de urmărire şi de realizare
a obligaţiilor fiscale ale cetăţenilor faţă de instituţiile sale.
1. Noţiunea, rolul şi funcţiile controlului fiscal
2. Controlul fiscal este definit ca ansamblul activităţilor care au ca scop verificarea

realităţii, legalităţii şi sincerităţii declaraţiilor, verificarea corectitudinii şi exactităţii
îndeplinirii, conform legii, a obligaţiilor fiscale de către contribuabili, precum şi activitatea
de investigare şi constatare a evaziunii fiscale.
Controlul fiscal se execută de către Ministerul Finanţelor Publice, prin aparatul fiscal şi
organele de control financiar abilitate de lege.
Sunt supuse controlului fiscal persoanele fizice şi juridice române şi străine, precum şi
asociaţiile fără personalitate juridică, cărora le revin, potrivit reglementărilor legale în vigoare,
obligaţii fiscale, denumite în continuare contribuabili.
3. Din punct de vedere terminologic, trebuie făcută precizarea că legiuitorul român foloseşte
sintagma inspecţie fiscală pe care am definit-o ca fiind activitatea de control fiscal exercitat de
către structuri specializate din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sau, după
caz, de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale ori de
alte autorităţi care sunt competente să administreze impozite, taxe şi alte contribuţii datorate
bugetelor publice.
Aşadar, noţiunea de „inspecţie fiscală” acoperă un spectru larg de activităţi de verificare, sub
aspect juridic şi contabil, a operaţiunilor realizate de instituţii cu natură juridică diferită.
79
Inspecţia fiscală este o instituţie reunind o sferă amplă de verificări financiare, fiscale şi
vamale, realizate cu scopul de a constata conformitatea sau lipsa conformităţii activităţii unei
instituţii cu dispoziţiile legale în materie158.
După cum se poate observa, cele două definiţii reţin, în linii mari, aceleaşi caracteristici
fundamentale.
4. Rolul controlului fiscal se referă la159:

 constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultând din activitatea
contribuabilului supus controlului sau altor persoane privind legalitatea şi conformitatea
declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor fiscale, în vederea
descoperirii de elemente noi relevante pentru aplicarea legii;
 analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale, în vederea confruntării declaraţiilor fiscale cu
informaţiile proprii sau din alte surse;
 sancţionarea potrivit legii a faptelor constatate şi dispunerea de măsuri pentru prevenirea şi
combaterea abaterilor de la prevederile legislaţiei fiscale.
În scopul îndeplinirii atribuţiilor de mai sus, organul de inspecţie fiscală va proceda la160:
 examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului;
 solicitarea de informaţii de la terţi;
 stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale de plată;
 verificarea locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri impozabile;
 dispunerea măsurilor asiguratorii în condiţiile legii;
 aplicarea de sancţiuni potrivit prevederilor legale;
 discutarea constatărilor şi solicitarea de explicaţii scrise de la reprezentanţii legali ai
contribuabililor sau împuterniciţii acestora.
5. Pentru a fi raţional, controlul fiscal trebuie să răspundă unor cerinţe, respectiv să

îndeplinească anumite funcţii, dintre care menţionăm:
 funcţia de mobilizare a resurselor bugetare la dispoziţia statului, necesare pentru acoperirea
cheltuielilor publice. Se pot distinge din acest punct de vedere sisteme fiscale mai liberale si
sisteme fiscale intervenţioniste, în care statul îşi propune să finanţeze mai multe activităţi şi are
nevoie de resurse mai mari, mobilizate îndeosebi prin impozite şi taxe;
 funcţia economico-stimulativă, în scopul dezvoltării sau stabilizării activităţilor economice,
corectării dezechilibrelor, sporirii volumului veniturilor, creării de noi locuri de muncă;
 funcţia socială prin care se urmăreşte, pe de o parte, să se asigure o anumită protecţie socială
unor categorii de contribuabili persoane fizice care realizează venituri mai mici şi au greutăţi
materiale mai mari, iar pe de altă parte să fie stimulaţi agenţii economici care utilizează forţă de
muncă cu randament mai redus (handicapaţi, nevăzători);
 funcţia de control asupra economiei exercitată de către Ministerul Finanţelor şi unităţile sale
teritoriale, prin aparatul fiscal şi organele de control financiar abilitate prin lege.
2. Reguli generale de desfășurare a inspecției fiscale.
158
I.M. Costea, Inspecţia fiscală: reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 1.
159
V. Roş, Drept financiar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 402.
160
Ibidem.
80
6. Derularea inspecţiei fiscale se face cu respectarea unor reguli de natură formală stabilite
prin dispoziţiile legale în vigoare.
Astfel, înaintea demarării ei, organul fiscal are obligaţia să înştiinţeze contribuabilul în
legătură cu acţiunea ce urmează să se desfăşoare prin comunicarea unui aviz de inspecţie fiscală
care cuprinde următoarele elemente:
 data de începere a inspecţiei fiscale;
 teiul juridic al inspecţiei fiscale;
 obligaţiile fiscale şi perioadele ce urmează a fi supuse inspecţiei fiscale;
 posibilitatea de a solicita, pentru motive întemeiate, amânarea datei de începere a inspecţiei
fiscale.
Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului în scris, înainte de începerea
inspecţiei fiscale, astfel:
 cu 30 de zile înainte pentru contribuabilii mari;
 cu 15 zile înainte pentru ceilalţi contribuabili.
7. Legea reglementează şi o serie de reguli de fond privind inspecţia fiscală, şi anume:

 inspecţia fiscală va avea în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi raporturile juridice
care sunt relevante pentru impunere;
 inspecţia fiscală va fi efectuată în aşa fel încât să afecteze cât mai puţin activitatea curentă a
contribuabililor;
 inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte
sume datorate bugetelor publice şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării161;
 inspecţia fiscală se exercită pe baza pricipiilor independenţei, unicităţii, autonomiei,
ierarhizării, teritorialităţii şi descentralizării;
 activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi se desfăşoară în baza unor programe anuale,
trimestriale şi lunare aprobate de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală,
respectiv prin acte ale autorităţilor administraţiei publice locale, după caz;
 la începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este obligat să prezinte contribuabilului legitimaţia
şi ordinul de serviciu semnat de conducătorul organului de control;
 începerea inspecţiei fiscale trebuie consemnată în registrul unic de control;
 la finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul este obligat să dea o declaraţie scrisă, pe
propria răspundere, din care să rezulte că au fost puse la dispoziţie toate documentele şi
informaţiile solicitate pentru inspecţia fiscală, precum şi dacă au i-au fost restituite sau nu
aceste documente;
 contribuabilul are obligaţia să colaboreze la constatarea stărilor de fapt punând la dispoziţia
organelor fiscale toate informaţiile şi documentele necesare clarificării situaţiilor de fapt
relevanre din punct de vedere fiscal;
 pe toată durata desfăşurării inspecţiei fiscale contribuabilii au dreptul de a beneficia de
asistenţă de specialiate sau juridică;
 contribuabilul are dreptul de a fi informat, aât pe parcursul, cât şi la încheierea inspecţiei
fiscale asupra constatărilor rezultate din aceasta;
161
Prin excepţie, conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de
la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare
necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influenţează rezultatele
acestora.
81
 la încheierea inspecţiei fiscale contribuabilul trebuie informat despre data, ora şi locul
prezentării concluziilor acesteia;
 contribuabilul are dreptul de a-şi prezenta în scris punctul de vedere cu privire la constatările
inspecţiei fiscale.
3. Obiectul inspecţiei fiscale
8. Inspecţia fiscală, ca formă de control financiar are caracter general. Ea are ca obiect
verificarea:
 bazelor de impunere;
 legalităţii şi conformităţii declaraţiilor 82iscal;
 corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili;
 respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile;
 stabilirii diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente acestora.
9. Ratione personae, această formă de control este opozabilă tuturor persoanelor care au
obligaţii de stabilire, reţinere şi plată a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate
bugetului general consolidat.
Inspecţia fiscală nu este opozabilă numai contribuabililor, ci oricăror persoane care au
conform legii fiscale obligaţii către bugetul general consolidat, fie acestea simple obligaţii de
evidenţiere şi declarare a anumitor operaţiuni, fie obligaţii de plată162.
Sfera persoanelor verificate include contribuabilii persoane fizice, contribuabilii persoane
juridice, entităţile fără personalitate juridică.
Procedura se poate extinde şi asupra altor persoane, privitor la operaţiunile economice
încheiate de acestea cu anumiţi contribuabili.
În cazul persoanelor juridice, verificarea poate privi activitatea sediilor principale sau a
sediilor secundare. În cazul sediilor secundare, se încheie fie acte de control provizorii, care se
centralizează la nivelul organului de control de la domiciliul fiscal, în actul final de control, fie
acte de control definitive, pentru obligaţiile fiscale datorate pentru sediul secundar - pct. 92.3 şi
92.4 din Normele metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală. În cazul persoanelor
juridice, verificarea va implica şi persoana având la debutul inspecţiei fiscale calitatea de gerant
de drept al acesteia - administrator, preşedinte etc.
10. Inspecţia fiscală poate fi generală sau parţială. Inspecţia fiscală generală presupune
verificarea tuturor obligaţiilor fiscale ale unui contribuabil163. Aceasta se extinde asupra
obligaţiilor patrimoniale şi nepatrimoniale proprii, precum şi asupra obligaţiilor nepatrimoniale
privind evidenţierea impunerilor prin stopaj la sursă. Inspecţia fiscală parţială presupune
verificarea uneia sau mai multor categorii de obligaţii fiscale [art. 96 alin. (1) Codul de
procedură fiscală].
11. O problemă specială o reprezintă extinderea ulterioară a obiectului inspecţiei fiscale.

Administraţia fiscală beneficiază de dreptul de a verifica toate raporturile relevante pentru
impozitare [art. 96 alin. (2) Codul de .procedură fiscală]. În acest caz, se pune problema
162
Costea Ioana Maria, Inspecţia fiscală: reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009,
pag.3
163
Cîrmaciu Diana, Dreptul finanţelor publice, Ed. Univ. din Oradea, 2010, pag. 162.
82
legalităţii avizării contribuabilului cu privire la obiectul inspecţiei. O nouă informare a
contribuabilului este necesară, extinderea obiectului inspecţiei fiscale neputând fi efectuată fără
ca acest fapt să fie comunicat în condiţiile art. 44 alin. (2) Codul de procedură fiscală.
12. Inspecţia fiscală este limitată din punct de vedere temporal în două sensuri. Pe de o parte,
o limitare derivă din perioada supusă inspecţiei fiscale (art. 98 Codul de procedură fiscală).
Regula este că inspecţia este limitată la termenul de prescripţie a dreptului de a stabili
obligaţii fiscale. Termenul de prescripţie general este de 5 ani, calculat de la data de 1 ianuarie a
anului următor constituirii creanţei fiscale [art. 91 alin. (2)] Codul de procedură fiscală. Calculul
termenelor se face prin raportare la dispoziţiile Codului de procedură civilă (art. 68).
Excepţia este dată de termenul de 10 ani prevăzut pentru ipoteza în care obligaţiile fiscale
rezultă din fapte prevăzute de legea penală [art. 91 alin. (3) Codul de procedură fiscală]. În
această ipoteză, se pot pune în discuţie două aspecte, pe de o parte, natura faptelor prevăzute de
legea penală, în sensul că în tăcerea legii poate fi vorba despre orice faptă prevăzută ca
infracţiune, în Codul penal sau legile speciale; pe de altă parte, se pune problema procedurii prin
care se constată dreptul organului fiscal de a extinde în timp inspecţia fiscală. Prin interpretarea
strictă a dispoziţiilor art. 91 alin. (3) Codul de procedură fiscală., simpla constatare a săvârşirii
unor fapte prevăzute de legea penală permite această extindere. Cum acest drept al organelor
fiscale are caracter derogatoriu, este necesar să se constate de organul competent săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, în acest sens, organul fiscal poate extinde verificarea sa la
ultimii 10 ani din activitatea contribuabilului numai atunci când organul judiciar penal a dispus
încetarea procesului penal [art. 11 alin. (1) lit. c) şi art. 11 alin. (2) lit. b) Codul de .procedură
penală.] sau instanţa competentă a dispus cu titlu definitiv condamnarea contribuabilului pentru o
infracţiune susceptibilă a afecta situaţia sa fiscală. În această ipoteză organul fiscal poate verifica
situaţia fiscală din ultimii 10 ani, în scopul de a stabili obligaţiile fiscale generate de activitatea
ilicită constituind faptă prevăzută de legea penală.
Descoperirea unor simple indicii privind săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală de
către organul fiscal nu îi acordă acestuia dreptul de a extinde ex oficii verificarea pentru ultimii
10 ani, fiind necesară în această ipoteză efectuarea de acte de cercetare de către organele
competente să verifice existenţa unor infracţiuni - organele judiciare164. Verificarea poate fi
extinsă numai în cadrul urmării penale, efectuate de organe judiciare, şi nu de autorităţi
administrative.
13. În materia perioadei supuse inspecţiei fiscale distingem mai multe ipoteze de lucru cu
titlu excepţional.
În cazul marilor contribuabili, termenul este derogatoriu de la dispoziţiile art. 98 alin. (1)
Codul de .procedură fiscală., fiind indicat de limita temporală a perioadei controlate anterior, cu
respectarea dispoziţiilor alin. (1). Un contribuabil aflat în categoria marilor contribuabili poate fi
verificat pentru obligaţiile fiscale din anii anteriori, în limita ultimei inspecţii efectuate, dublată
în subsidiar de limita termenului de 5, respectiv 10 ani a dreptului de a stabili obligaţii fiscale.
În cazul celorlalte categorii de contribuabili, termenul derogă limitativ de la dispoziţiile art.
98 alin. (1) Codul de .procedură fiscală. Astfel, se pot verifica creanţele născute în ultimii 3 ani
fiscali, dacă pentru acestea există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale.
164
pag.51
83
Pentru creanţele fiscale pentru care nu există obligaţia de depunere a declaraţiilor fiscale,
termenul rămâne de 5 ani - creanţe fiscale stabilite prin decizie de impunere, proces-verbal de
sancţionare a contravenţiei, ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii
judecătoreşti.
În cazul creanţelor fiscale pentru care există obligaţia de depunere a declaraţiei fiscale,
termenul poate fi extins dacă: există indicii privind diminuarea bazei de impunere sau a
creanţelor fiscale; nu au fost depuse declaraţiile; nu s-au efectuat plăţile pentru orice sume
datorate bugetului general consolidat [art. 98 alin. (3) lit. a) - c) Codul de procedură fiscală]. Este
necesar ca aceste situaţii să fie cunoscute înainte de începerea inspecţiei fiscale, pentru a se putea
determina prin avizul de inspecţie limitele temporale ale acesteia165.
Limitarea în timp a inspecţiei fiscale se face şi prin consacrarea regulii non bis in idem, în
sensul că pentru fiecare impozit, taxă sau contribuţie nu se poate efectua inspecţia fiscală de două
ori [art. 105 alin. (3) Codul de procedură fiscală].
Această regulă îşi găseşte o consacrare expresă în Carta drepturilor şi obligaţiilor
contribuabililor potrivit căreia pe timpul desfăşurării inspecţiei fiscale prin legiferarea dreptului
de a fi verificat numai pentru impozitele, taxele şi contribuţiile sociale aflate în cadrul termenului
de prescripţie.
14. Reverificarea este o garanţie specifică priveşte unicitatea inspecţiei fiscale şi condiţiile
speciale în care aceasta poate fi reluată pentru identitate de perioadă şi de obiect. Revenirea
asupra unei inspecţii deja efectuate se poate realiza pe cale de excepţie numai dacă intervin noi
elemente de probă, informaţii necunoscute sau erori de calcul şi numai în cadrul general al
termenului de prescripţie indicat de art. 91 alin. (1) şi alin. (3) Codul de .procedură fiscală. În
acest sens, o completare a acestui principiu o asigură Carta prin consacrarea dreptului de a fi
verificat o singură dată pentru fiecare impozit, taxă sau contribuţie socială şi pentru fiecare
perioadă supusă verificării/impozitării. Unicitatea poate fi încălcată doar pe motiv de apariţie a
unor date suplimentare. Sunt date suplimentare acele informaţii necunoscute organului fiscal
provenind (1) din constatările unui control încrucişat, efectuat la un contribuabil făcând parte din
acelaşi grup sau având legături comerciale, (2) din solicitările organelor de urmărire penală sau a
altor autorităţi competente, precum şi (3) din orice altă sursă, pe baza referatului motivat al
organului fiscal competent, conducătorul organului de inspecţie fiscală va decide asupra
oportunităţii reverificării şi va emite o decizie de reverificare a unei anumite perioade.
Calificarea greşită a documentelor prezentate de contribuabil sau analiza superficială a
acestora nu reprezintă o cauză de reluare a inspecţiei fiscale, fiind o simplă apariţie a unor
informaţii suplimentare166.
Motivul pentru care acele date nu au fost cunoscute organului fiscal, putând justifica
reverificarea, nu poate fi decât reaua-credinţă a contribuabilului, aceasta implicând şi
răspunderea sa penală pentru fals în declaraţii raportat la obligaţia sa de a declara că a pus la
dispoziţie toate informaţiile şi documentele necesare [art. 105 alin. (8). Codul de .procedură
fiscală].
Dacă necunoaşterea este imputabilă organului fiscal, care nu a apreciat corect situaţia de fapt
sau documentele prezentate, inspecţia nu va putea fi reluată167.
165
idem, pag. 54
166
idem, pag.58.
167
R. Bufan, Drepturile contribuabilului în cadrul procedurii de control fiscal, în Revista de Drept Comercial, nr.
12/2001, p. 18.
84
15. Formele variate de inspecţie fiscală pun în discuţie selectarea dosarelor de control.
Competenţa de a selecta contribuabilii, de verificat revine exclusiv administraţiei fiscale [art. 100
alin. (1) Codul de procedură fiscală]. În acelaşi sens, contribuabil nu are un drept de contestaţie
cu privire la selectarea sa şi nu poate supune nici unei forme de verificare modul în care a fost
selectat.
Premisa admisă, în mod general, este imposibilitatea administraţiei fiscale de a verifica în
totalitate masa de declaraţii depuse de contribuabili, ţinând cont de efectivele şi de mijloacele
acesteia. Pentru acest considerent, se impune elaborarea unui algoritm de selecţie a dosarelor de
verificat, „cu maxim de transparenţă, pentru a armoniza densitatea controalelor în funcţie de
sectoarele geografice sau profesionale, de tipurile de impozit, de categoria de contribuabili, în
ansamblu luptând cu prioritate împotriva formelor cele mai periculoase de evaziune fiscală.
Programarea controlului fiscal trebuie să se facă cu respectarea unui echilibru între diferitele
categorii de prelevări şi diferitele tipuri de contribuabili, pentru ca anumite „sectoare întregi,
geografice sau economice, să nu poată scăpa un timp îndelungat investigaţiilor serviciilor
fiscale”
Selectarea contribuabililor supuşi inspecţiei fiscale este un atribut exclusiv al administraţiei
fiscale. Aceasta poate primi informaţii de la alte persoane fizice sau juridice cu privire la
regularitatea activităţii unui anumit contribuabil, însă sesizarea se realizează exclusiv din oficiu.
Organul fiscal are dreptul discreţionar de a reţine anumite dosare pentru control, în pofida
sesizărilor unei terţe persoane.
16. Inspecţia fiscală debutează prin comunicarea avizului de inspecţie fiscală. Acest
demers are un rol fundamental în informarea contribuabilului, făcând menţiune expresă cu
privire la temeiul juridic al inspecţiei fiscale, data de începere a procedurii, obligaţiile fiscale şi
perioadele de verificat, precum şi posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a
inspecţiei fiscale.
Forma şi conţinutul acestui document sunt stabilite prin ordin al ministrului Finanțelor
Publice. Formularele şi documentele, fiind acte administrative fiscale, condiţiile de formă impuse
la nivel normativ sunt prevăzute ad validitatem, nerespectarea acestora fiind sancţionată cu
nulitatea absolută.
Omisiunile organului fiscal în completarea acestor documente şi formulare conform cu
instrucţiunile de completare indicate în ordinul respectiv atrag nulitatea absolută a înscrisului
respectiv şi a actului procedural astfel consemnat.
17. Cu privire la perioada supusă inspecţiei fiscale, este necesară indicarea expresă a
intervalului de timp verificat.
Depăşirea limitelor materiale şi temporale impuse de dispoziţii exprese ale Codului de
procedură fiscală pentru inspecţia fiscală ar trebui să dea dreptul contribuabilului de a contesta
avizul de inspecţie fiscală, ca act procedural marcând debutul inspecţiei fiscale.
În raport de conţinutul avizului de inspecţie fiscală şi de data comunicării acestuia, se pune
problema dacă extinderea materială sau temporală a inspecţiei fiscale poate fi realizată fără o
revenire, printr-o nouă avizare. În lumina art. 96 alin. (2) şi 98 alin. (3) Codul de .procedură
fiscală, inspecţia fiscală poate fi extinsă dincolo de limitele comunicate iniţial contribuabilului.
În scopul asigurării unei contradictorialităţi efective a procedurii de verificare fiscală apreciem că
85
extinderea trebuie comunicată expres contribuabilului verificat [art. 102 alin. (3) Codul de
procedură fiscală.].
18. Este necesară inserarea unei menţiuni exprese privind dreptul contribuabilului de a fi
asistat de un consilier. Consacrarea acestei obligaţii ar duce la extinderea obligativităţii
comunicării avizului de inspecţie fiscală, chiar şi în cazul controlului inopinat, fiind întotdeauna
necesară afirmarea expresă a dreptului de a fi asistat, de asemenea este necesar ca avizul de
inspecţie fiscală să facă referire expresă la Carta drepturilor şi obligaţiilor contribuabililor pe
timpul desfăşurării inspecţiei fiscale168. Astfel, conform dispoziţiilor Ordinului Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală nr. 713/2004, Carta va fi comunicată contribuabilului
împreună cu avizul de inspecţie fiscală.
3. Formele inspecției fiscale.
19. Criteriile de identificare a formelor inspecţiei fiscale sunt: agentul verificator, agentul
verificat, tematica verificării, tipul de verificare şi momentul verificării.
A. În raport de agentul verificator, distingem între inspecţie fiscală internă şi inspecţie
fiscală externă.
Inspecţia fiscală internă constă în verificarea realizată în cadrul unei instituţii de gerantul
acesteia, personal sau prin reprezentant, pentru a stabili dacă modul de organizare a activităţii,
politicile şi procedurile utilizate asigură atingerea obiectivelor stabilite169. Inspecţia fiscală
internă poate fi organizată atât la nivelul unei instituţii de drept public, cât şi la nivelul unei
instituţii de drept privat. Inspecţia fiscală internă este o inspecţie managerială şi are ca obiectiv
stabilirea gradului în care activitatea realizată este economică, eficientă şi eficace170.
Sub aspectul obligativităţii, Inspecţia fiscală internă este obligatorie în cadrul instituţiilor
publice şi opţională în cadrul instituţiilor private. Aceasta se realizează pe baza unui plan anual,
la anumite intervale de timp (semestrial, lunar), de către un compartiment/un salariat de
specialitate din structura instituţiei respective.
Inspecţia fiscală externă constă în verificarea realizată în cadrul unei instituţii, de către un
organ/organism reprezentând puterea publică, centrală sau locală, în scopul de a stabili gradul de
conformitate al activităţii respectivei instituţii cu dispoziţiile legale aplicabile. Inspecţia fiscală
externă este o inspecţie de regularitate şi conformitate. În cazul instituţiilor publice, poate fi şi un
control de performanţă.
Inspecţia fiscală externă verifică două surse de legitimitate: puterea administrativă - controlul
exercitat de autorităţile aflate în subordinea guvernului şi puterea legislativă - controlul exercitat
de autorităţile aflate în subordinea Parlamentului171.
În anumite ipoteze, inspecţia fiscală externă poate fi o manifestare a autorităţii judecătoreşti,
dacă verificarea se realizează de către organele judiciare.
În raport de reglementările comunitare, o misiune de control poate fi exercitată şi de
autorităţile Uniunii Europene, atunci când sunt utilizate fonduri comunitare.
168
pag. 64
169
idem
170
M. Ş. Minea, C. F. Costaş, Dreptul finanţelor publice, vol. II, Cluj-Napoca, Editura Sfera Juridică, 2006, pag.
266.
171
pag.3-4
86
În cadrul instituţiilor publice, este incident şi auditul extern. Acesta este o formă de control
exercitată de o entitate independentă, examinând nu numai legalitatea şi conformitatea activităţii
instituţiei auditate, dar şi nivelul de performanţă al acesteia.
B. În raport de agentul verificat, de statutul juridic al acestuia, distingem între inspecţia
fiscală asupra instituţiilor publice şi inspecţia fiscală asupra instituţiilor private.
Inspecţia fiscală asupra instituţiilor publice reprezintă forma externă de verificare şi
evaluare a activităţii instituţiilor publice, sub aspectul corectei gestionări a resurselor financiare
şi a atingerii obiectivelor proprii. Aceste verificări sunt forma propriu-zisă a inspecţiei fiscale,
vizând modul de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi
ale sectorului public.
Inspecţia fiscală asupra instituţiilor publice se defineşte ca activitatea prin care se verifică şi
se urmăreşte modul de respectare a legii privind constituirea, administrarea şi utilizarea
fondurilor publice. Sfera de incidenţă a acestei forme de control se limitează la stat şi instituţiile
publice, la societăţile comerciale cu capital de stat, la organismele autonome de asigurări sociale
sau de altă natură, care gestionează bunuri, valori sau fonduri, într-un regim legal obligatoriu, şi
incidental la alte instituţii de drept privat, care utilizează fonduri publice sau gestionează bunuri
aparţinând domeniului public ori privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.
Inspecţia fiscală asupra instituţiilor publice este centrată pe verificarea exerciţiului bugetar
specific acestor instituţii. Competenţa de verificare se extinde şi asupra modului de utilizare a
resurselor financiare provenind din finanţări comunitare172.
Principalul organism competent în acest sens este Curtea de Conturi a României. Sediul
materiei este dat de Legea nr. 94/1992 de organizare şi funcţionare a Curţii de Conturi. Pentru
fondurile comunitare nerambursabile, competenţa de verificare - audit revine Autorităţii de Audit
de pe lângă Curtea de Conturi.
Inspecţia fiscală asupra instituţiilor private reprezintă forma de verificare externă a
activităţii instituţiilor de drept privat, sub aspectul respectării dispoziţiilor legale în desfăşurarea
activităţii lor. Formele specifice de lucru sunt inspecţia fiscală şi controlul vamal. În anumite
ipoteze, asupra acestora se poate realiza şi o inspecţie fiscală173.
C. În raport de scopul pentru care se efectuează, distingem între inspecția fiscală
informativă și inspecția fiscală de rutină.
Inspecția fiscală informativă are caracter educativ-profesional pentru informarea agenţilor
economici nou înregistraţi asupra drepturilor şi obligaţiilor fiscale ce le revin;
Inspecția fiscală de rutină se realizează cu scopul menţinerii legăturii cu contribuabilii,
urmăririi modului de respectare de către contribuabili a obligaţiilor fiscale sau pentru
înregistrarea acestora ca plătitori de impozite şi taxe (de exemplu: constituirea şi plata
impozitului pe venit, constituirea şi plata accizelor,taxelor pentru desfaşurarea de jocuri de
noroc, etc).
D. În raport de sfera de cuprindere, distingem între inspecție fiscală generală și inspecție
fiscală parțială.
Inspecția fiscală generală, caracterizată prin faptul că, controlul cuprinde toate impozitele,
taxele şi conrtibuţiile datorare de contribuabili şi stabilirii unui impozit, precum şi plata acestuia
la bugetul statului;
Inspecția fiscal parţială/limitată fiind acea formă a inspecției fiscal care se exercită cu
privier la anumite impozite şi taxe.
172
idem
173
idem
87
E. În raport de operaţiunile supuse controlului fiscal, distingem între inspecția fiscală de
fond sau inspecția fiscală selectivă.
Inspecția fiscală completă (de fond), conrolându-se toate operaţiunile, documentele şi
evidenţele care au stat la baza constituirii şi stabilirii unui impozit, precum şi plata acestuia la
bugetul statului. Acest tip de control fiscal începe printr-un test de credibilitate ce include
verificarea integrităţii sistemului şi evidenţelor contabile. Controlul de fond se realizează prin
efectuarea verificărilor asupra : conturilor, documentelor referitoare la achiziţii şi vânzâri şi a
conformităţii documentelor justificative înregistrate în evidenţa cotabilă, precum şi a sincerităţii
şi corectitudinii datelor din toate declaraţiile fiscale depuse de contribuabil la organul fiscal
competent.
Inspecția fiscală selectivă (prin sondaj), când se controlează numai anumite operaţiuni,
documente sau perioade cu privire la constituirea şi stabilirea unui impozit. În cazul când
controlul selectiv relevă nereguli de fond cercetarea fiscală continuă, programându-se şi
efectuându-se un control fiscal complet. Acest control are ca scop diminuarea evaziunii fiscale,
în cel mai scurt timp posibil, prin axarea controlului fical pe anumite activităţi economico-
financiare ale contribuabililor, care prezintă un risc ridicat ( de exemplu: în domeniul producţiei
şi comercializării alcoolului, produselor petroliere, etc, verificându-se în special comercializarea
acestora cu documente fiscale speciale, constituirea şi plata accizelor aferente sau cu privire cu
munca la „negru” utilizată tot mai des de angajatori).
F. În raport de gradul de cunoaştere a realităţii unor operaţiuni ce nasc operaţii fiscale,
distingem între inspecția fiscală documentară şi inspecţia fiscală faptică.
Inspecția fiscală documentară, examinându-se forma şi conţinutul, realitatea şi legalitatea
operaţiunilor economico-financiare efectuate de contribuabil. La rândul său, aceasta poate fi:
 Inspecție fiscală de formă, verificându-se modul de completare a declaraţiilor de impozite şi
taxe, identificarea erorilor de completare, de aplicare eronată a cotelor de impozitare, stabilirea
incorectă a obligaţiei de plată.În baza rezultatelor controlului documentar (controlului de formă),
se procedează la corectarea sumelor/datelor înscrise în declaraţiile de impozite şi taxe, conform
procedurilor legale (notificare a contribuabililor pentru depunerea de declaraţii rectificative şi
înregistrarea obligaţiilor fiscale în evidenţa de plătitori organizată la nivelul unităţilor fiscale,
pentru urmărirea şi încasarea lor la bugetul statului);
 Inspecție fiscală asupra conţinutului declaraţiilor – se compară datele şi informaţiile din
declaraţia de impozite şi taxe cu informaţiile existente în baza de date a organului fiscal şi în
dosarul fiscal al contribuabilului, existenţa documentelor de plată a obligaţiilor fiscale în
trezorerie şi respectarea termenelor scadente.
Inspecție fiscală faptică, prin care se verifică corelația documentelor cu realitatea faptică
existent la locul desfășurării activităților impozabile sau taxabile.
4. Atribuțiile inspecției fiscale.
20. În vederea realizării obiectivelor inspecţiei fiscale, aceasta realizează următoarele

atribuţii174:
174
A se vedea HG 1050/20 iulie 2004 – Hotărâre pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Codului de
procedură fiscală
88
 constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultând din activitatea
contribuabilului supus inspecţiei sau altei persoane, privind legalitatea şi conformitatea
declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor fiscale în vederea
descoperirii de elemente noi pentru aplicarea legii fiscale;
 constată contravenţiile şi aplică amenzile prevazute de legile fiscale şi dispune măsurile
necesare îndeplinirii corecte de către contribuabil a obligaţiilor fiscale ce le revin;
 confiscă, în condiţiile legii, bunurile sustrase de la plata impozitelor şi taxelor, precum şi
sumele în lei şi valută dobândite ilicit;
 verifică organizarea şi conducerea evidenţelor contabile ale contribuabililor în vederea
stabilirii înregistrării şi plăţii impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat;
 verificarea respectarii reglementărilor financiar-valutare şi bugetare;
 efectuează controlul respectării regimului fiscal al activităţilor desfăşurate de producătorii de
alcool;
 efectuează verificarea privind modul de aplicare a prevederilor legale referitoare la
constituirea şi organizarea obligaţiilor fiscale la societăţile comerciale din domeniul jocurilor
de noroc, producătorii sau importatorii de alcool, cafea, tutun precum şi cei ce
comercializează băuturi alcoolice;
 actionează prin mijloace specifice pentru identificarea evaziunii fiscale;
 în timpul controlului întreprinde măsuri legale pentru încasarea creanţelor bugetare ale
agentului economic verificat;
 efectuează controlul respectării regimului legal al activităţilor desfăşurate de producătorii de
alcool;
 discută constatarile şi solicită explicaţii scrise de la reprezentanţii legali ai contribuabililor
sau împuterniciţii legali ai acestora;
 solicită informaţii de la terţi;
 dispune măsuri asiguratorii în condiţiile legii.
21. Pentru a-şi putea duce la îndeplinire sarcinile, inspecţia fiscală este obligată să efectueze
anumite acte şi operaţiuni:
 examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului;
 verificarea concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa contabilă a
contribuabilului;
 discutarea constatărilor şi solicitarea de explicaţii scrise de la reprezentanţii legali ai
contribuabililor sau împuterniciţii acestora;
 solicitarea de informaţii de la terţi;
 stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale de plată;
 verificarea locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri impozabile;
 dispunerea măsurilor asigurătorii, în condiţiile legii;
 efectuarea de investigaţii fiscale;
 aplicarea de sancţiuni, potrivit dispoziţiilor legale.
22. Inspectorul de specialitate va elabora rapoarte zilnice, saptamânale, lunare şi anuale la

termenele stabilite prin programele de activitate a organelor superioare competente şi
transmiterea acestora la termen.
89
5. Procedura executării controlului fiscal
23. Controlul fiscal presupune respectarea unor reguli unitare de acţiune şi de adoptare a unor
procedee, tehnici şi modalităţi sau instrumente de control specifice. În vederea realizării
funcţiilor controlului fiscal se pot aplica diferite proceduri de control fiscal175. Ele pot fi
clasificate după mai multe criterii.
A. După obiectul controlului și complexitatea acestuia, distingem:

a) controlul prin sondaj, care constă în activitatea de verificare selectivă a documentelor şi
operaţiunilor semnificative în care sunt reflectate modul de calcul, de evidenţiere şi de plata a
obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidate;
În cazul efectuării controlului fiscal prin sondaj, se va specifica în actul de control perioada
supusă sondajului, care nu poate fi mai mică de o lună calendaristică din cadrul unui trimestru.
Sondajul se va efectua asupra documentelor, menţionându-se plafonul valoric până la care s-a
verificat. Când se constată abateri de natura evaziunii fiscale, controlul se va efectua asupra
tuturor documentelor financiar-contabile.
Pentru perioadele verificate ce depăşesc un trimestru dintr-un an fiscal, controlul prin
sondaj se va efectua pentru cel puţin o lună calendaristică din fiecare trimestru.
În cazul în care contribuabilii nu răspund în termen de 5 zile lucrătoare de la data primirii
solicitării, se va consemna aceasta în procesul-verbal de control şi se vor aplica sancţiunile
prevăzute de ordonanţă.
Persoana desemnată de contribuabil să însoţească organul de control fiscal trebuie să
cunoască activitatea desfăşurată de contribuabil.
Accesul organului de control fiscal este permis şi în afara programului normal de lucru al
contribuabilului, dacă sunt îndeplinite simultan următoarele două condiţii:
 există autorizarea scrisă a conducătorului organului de control fiscal. Această autorizaţie se
obţine în baza referatului întocmit de echipa de control fiscal, prin care se motivează
solicitarea accesului în afara programului normal de lucru al contribuabilului;
 se obţine acordul scris al contribuabilului. Acordul va fi înregistrat la registratura
contribuabilului şi se va anexa la actul de control încheiat.
Contribuabilul răspunde de îndeplinirea de către sistemul de prelucrare a datelor a condiţiilor
minimale stabilite de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi va asigura o persoană de specialitate
pentru prezentarea informaţiilor solicitate de organul de control fiscal.
b) controlul inopinat, care constă în activitatea de verificare faptică si documentară, în
principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la existenţa unor fapte de încălcare a legislaţiei
fiscale, fără anunţarea în prealabil a contribuabilului
Controlul inopinat se efectuează de organele de control fiscal cu atribuţii în acest sens şi se
exercită operativ, iar în raport de constatări se vor efectua controale de fond sau tematice.
c) controlul încrucişat, care constă în verificarea documentelor şi operaţiunilor impozabile
ale contribuabilului în corelaţie cu cele deţinute de alte persoane; Controlul încrucişat poate fi şi
inopinat.
B. După sfera de întindere a controlului, distingem:
175
Dumitru A. P. Florescu şi alţii, Fiscalitatea în România, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pag 431
90
a) inspecţia fiscală generală, care reprezintă activitatea de verificare a tuturor obligaţiilor
fiscale ale unui contribuabil pentru o perioadă de timp determinată;
b) inspecţia fiscală parţială, care reprezintă activitatea de verificare a uneia sau mai multor
obligaţii fiscale pentru o perioadă de timp determinată.
În funcţie de scopul, obiectivele, complexitatea, dificultatea, specificul activităţii controlate
ori durata controlului, se va decide asupra uneia sau mai multor proceduri de control combinate.
C. După gradul de întindere a controlului fiscal, distingem :

a) controlul de grup, caracterizat printr-un control inopinant, şi simultan la mai mulţi
contribuabili între care există legături financiare şi/sau comerciale, pentru stabilirea
legăurilor şi realităţii operaţiunilor derulate între aceştia şi modul cum sunt evidenţiate şi
declarate obligaţiile fiscale ce decurg din aceste operaţiuni. Cu ocazia desfășurării unui
astfel de control se procedează la îmbinarea tuturor tipurilor de control cu cunoştinţe din
domeniile comercial şi juridic.
b) controlul diagnostic, este un control tematic desfășurat cu scopul de a verifica
corectitudinea fiscală a contribuabilului fiind de scurta durată şi evaluând seriozitatea sa.
24. Controlul fiscal nu va putea începe înainte ca organul fiscal să îşi îndeplinească obligaţia
legală de a înştiinţa contribuabilul în legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin
transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală.
Avizul de inspecţie fiscală trebuie comunicat contribuabilului în scris, înainte de începerea
inspecţiei fiscale, cu 30 de zile pentru marii contribuabili şi 15 zile pentru ceilalţi contribuabili.
Avizul de verificare va cuprinde176:
 denumirea unităţii fiscale care a dispus controlul fiscal;
 numele şi prenumele sau denumirea contribuabilului, inclusiv a sucursalelor/punctelor de
lucru;
 adresa sediului social, domiciliul sau reşedinţa contribuabilului;
 codul unic de înregistrare la oficiul registrului comerţului;
 baza legală a desfăşurării controlului fiscal;
 data la care este programat să înceapă controlul fiscal;
 impozitele, taxele şi contribuţiile care vor fi verificate;
 perioada care urmează să fie supusă controlului fiscal;
 semnătura conducătorului unităţii fiscale.
De asemenea, în avizul de verificare se va menţiona obligaţia contribuabililor de a pune la
dispoziţia organelor de control fiscal toate documentele şi evidenţele contabile, precum şi de a
asigura spaţiul de lucru, precum şi toate celelalte condiţii necesare pentru desfăşurarea
controlului fiscal.
Avizul de verificare va fi însoţit de un extras din Carta drepturilor şi obligaţiilor
contribuabililor pe timpul desfăşurării controlului fiscal, aprobată prin ordin al ministrului
finanţelor publice.
25. Locul desfăşurării inspecţiei fiscale, trebuie să privească în special pe contribuabilul

supus acestei inspecţii, urmând să se desfăşoare, de regulă, în spaţiile de lucru ale
176
HG nr. 1168 din 2 octombrie 2003 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor OG
nr. 70/1997 privind controlul fiscal
91
contribuabilului. Pentru aceasta, contribuabilul trebuie să pună la dispoziţie un spaţiu adecvat,
precum şi logistica necesară.
Când nu există un spaţiu de lucru adecvat pentru derularea inspecţiei fiscale, activitatea de
inspecţie se va desfaşura la sediul organului fiscal sau în orice alt loc stabilit de comun accord cu
contribuabilul.
Inspecţia fiscală nu este limitată în efectuarea controlului doar la sediul contribuabilului, ci
acesta, indiferent de locul unde se desfăşoară inspecţia fiscală, dă dreptul organului fiscal să
inspecteze locurile în care se desfăşoară activitatea, în prezenţa contribuabilului sau a unei
personae desemnate de acesta.
Controlul fiscal se desfășoară la sediul, domiciliul ori reşedinţa contribuabilului sau la sediul
organului de control fiscal ori, după caz, la sediul serviciilor de specialitate ale autorităţilor
administraţiei publice locale, se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit şi pentru fiecare
perioadă supusă impozitării.
Domiciliul fiscal se înregistrează la organul fiscal în toate cazurile în care acesta este diferit
de domiciliul sau de sediul social.
Înregistrarea domiciliului fiscal, pentru persoanele fizice, se face prin depunerea unei cereri
de înregistrare a domiciliului fiscal, însoţită, după caz, de următoarele documente:177
 copie de pe actul care face dovada titlului în temeiul căruia, potrivit legii, persoana deţine
spaţiul destinat domiciliului fiscal (calitatea de proprietar, chiriaş, uzufructuar şi altele
asemenea);
 copie de pe actul de identitate în care a fost înscrisă, potrivit legii speciale, menţiunea de
stabilire a domiciliului şi a reşedinţei la care se solicită înregistrarea domiciliului fiscal.
În cazul persoanelor juridice, cererea de înregistrare a domiciliului fiscal va fi însoţită de
copii de pe actele care fac dovada deţinerii legale a spaţiului pentru domiciliul fiscal.. Copiile de
pe documente vor fi certificate pe fiecare pagină de organul fiscal competent, pentru
conformitate cu originalul.
Cererea se depune la organul fiscal în a cărui rază teritorială urmează a se stabili domiciliul
fiscal.
În cazul contribuabililor care au sedii secundare, controlul fiscal se exercită, de regulă,
concomitent, la sediul principal şi la sediile secundare, de către organul fiscal competent. Există
şi posibilitatea pentru organul fiscal competent să poată delega competenţa de efectuare a
controlului fiscal organelor fiscale în a căror rază teritorială se află sediile secundare, caz în care
coordonarea activităţii de control fiscal se face de către organul fiscal în a cărui rază teritorială se
află domiciliul fiscal al contribuabilului.
26. Intervalul orar în care se desfăşoară controlul fiscal este de regulă cel din timpul
programului de lucru al contribuabilului. Acesta se poate însă desfăşura şi în afara programului
de lucru al contribuabilului, cu acordul scris al acestuia si cu aprobarea conducătorului organului
fiscal.
Excepţia de la regula ca, controlul fiscal să se desfăşoare în timpul programului normal de
lucru al contribuabilului se aplică doar în cazul îndeplinirii cumulative a celor două condiţii:
acordul scris al contribuabilului şi aprobarea conducătorului organului fiscal, lipsa acestora sau
numai a uneia din condiţii face ca orice inspecţie astfel efectuată să fie în afara normelor legale,
contribuabilul nemaifiind ţinut de obligaţiile legale de a coopera cu organul fiscal care nu se
încadrează în prevederile legii.
177
idem
92
Durata efectuării controlului fiscal este stabilită de organele de inspecţie fiscală sau, după
caz, de compartimentele de specialitate ale autorităţilor publice locale, în funcţie de obiectivele
controlului şi este limitată de lege în timp, motiv pentru care nu poate fi mai mare de 3 luni. Şi în
acest caz există o explicaţie legală, care se aplică în cazul marilor contribuabili sau al celor care
au sedii secundare, cazuri în care durata controlului nu poate fi mai mare de 6 luni.
Regula în ceea ce priveşte perioada supusă controlului fiscal este diferită pentru
contribuabilii mari, în cazul cărora perioada supusă controlului fiscal începe de la sfârşitul
perioadei controlate anterior. Pentru celelalte categorii de contribuabili, controlul fiscal se
efectuează, de regulă, asupra creanţelor născute în ultimii 3 ani fiscali , pentru care există
obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale, ea însă se poate extinde pe perioada de prescripţie a
dreptului de a stabili obligaţii fiscale, dacă sunt îndeplinite una din următoarele condiţii :
 există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate
bugetului general consolidat;
 nu au fost depuse declaraţii fiscale;
 nu au fost îndeplinite obligaţiile de plată a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume
datorate bugetului general consolidat;
Atunci când nici una dintre condiţiile enumerate mai sus nu se găseşte în situaţia
contribuabilului supus inspecţiei fiscale, organul fiscal nu poate depăşi perioada ultimilor 3 ani
fiscali.
Controlul fiscal poate fi suspendat178 când este îndeplinită una dintre următoarele condiţii şi
numai dacă neîndeplinirea acesteia împiedică finalizarea controlului fiscal :
a. necesitatea efectuării unuia sau mai multor controale încrucişate;
b. necesitatea remedierii unor deficienţe constatate în timpul inspecţiei fiscale şi care au făcut
obiectul unei "Dispoziţii privind măsurile stabilite de organele de control fiscal";
c. necesitatea obţinerii unui punct de vedere de la una sau mai multe direcţii de specialitate din
cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor sau al Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală ori emiterii unei decizii a Comisiei fiscale centrale;
d. necesitatea efectuării unei expertize conform Codului de procedură fiscală;
e. necesitatea efectuării de cercetări specifice pentru identificarea unor persoane fizice sau
stabilirea realităţii unor tranzacţii;
f. solicitarea suspendării formulată de către contribuabil ca urmare a apariţiei unei situaţii
obiective care împiedică desfăşurarea inspecţiei fiscale. Pe parcursul desfăşurării unui control
fiscal, contribuabilul poate solicita, în scris, suspendarea acestuia, numai o singură dată;
g. necesitatea solicitării unor informaţii suplimentare de la autorităţile fiscale similare din alte
state membre ale Uniunii Europene sau din state cu care România are încheiate convenţii
internaţionale pentru schimburi de informaţii în scopuri fiscale;
h. necesitatea elaborării şi prezentării unui dosar al preţurilor de transfer în cazul
contribuabililor care desfăşoară tranzacţii cu persoane afiliate.
Propunerea de suspendare va fi făcută în scris de către organele de control fiscal prin
întocmirea unui referat avizat de şeful de serviciu coordonator, care va fi supus aprobării
conducătorului controlului fiscal competent.
178
Ordinul președintelui ANAF nr. 708 din 7 septembrie 2006 privind condiţiile şi modalităţile de suspendare a
inspecţiei fiscale, modificat prin Ordinul președintelui ANAF nr. 1.182/2007
93
După încetarea condiţiilor care au generat suspendarea, controlul fiscal va fi reluat, data
acestuia fiind comunicată în scris contribuabilului
Data de la care se suspendă acţiunea de controlul fiscal va fi comunicată în scris
contribuabilului.
Referatul aprobat de conducătorul controlul fiscal competent va fi anexat la raportul de
controlul fiscală încheiat la finalizarea controlul fiscal.
27. Rezultatul inspecţiei fiscale trebuie consemnat într-un raport scris în care se vor
consemna constatările faptice şi concluziile legale ce se impun. Dacă prin acesta se constată că se
modifică baza de impunere el va reprezenta temeiul emiterii deciziei de impunere.
În măsura în care organele fiscale vor constata, în timpul inspecţiei fiscale, fapte ce ar putea
întruni elementele constitutive ale unor infracţiuni, ele vor trebui să sesizeze organele de
urmărire penală, sens în care vor întocmi un proces verbal ce va fi semnat de organul de inspecţie
şi de către contribuabilul supus inspecţiei, cu sau fără explicaţii sau obiecţiuni din partea
acestuia. Eventualul refuz al celui controlat de a semna procesul verbal se va consemna în
cuprinsul acestuia.
28. Documentele ce se întocmesc în urma desfășurării controlului fiscal sunt procese-verbale

de control, note de constatare sau în procese-verbale de constatare a contravenţiilor, după caz.
Data comunicării către contribuabil a rezultatelor controlului fiscal este considerată data
semnării procesului-verbal de control de către contribuabil sau de reprezentantul său legal.
În cazul în care contribuabilul sau reprezentantul său legal refuză semnarea procesului-verbal
de control, rezultatele controlului fiscal vor fi comunicate acestuia printr-o scrisoare recomandată
cu confirmare de primire, data primirii de către contribuabil a scrisorii constituind data
comunicării.
Procesul-verbal de control fiscal va fi înregistrat la registratura unităţii fiscale care a dispus
controlul, în termen de 3 zile lucrătoare de la încheierea controlului fiscal.
Procesul-verbal de control se înregistrează în Registrul unic de control existent la
contribuabil.
Nota de constatare se întocmeşte şi în cazul în care, în timpul controlului fiscal, se fac
constatări a căror reconstituire ori dovedire ulterioară nu este întotdeauna posibilă sau ori de câte
ori organul de control fiscal consideră necesar.
Procesul-verbal de constatare a contravenţiilor se încheie pentru acele fapte ale căror
constatare şi sancţionare sunt de competenţa organelor fiscale, în conformitate cu legislaţia în
vigoare privind regimul contravenţiilor.
Pentru urmărirea efectuării plăţii obligaţiilor bugetare stabilite prin actul de control, organul
de control fiscal va transmite actul de control încheiat şi celelalte documente unităţii fiscale unde
este înregistrat contribuabilul.
1.Definiţi noţiunea de control fiscal.
94
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________
2. Definiţi noţiunea de inspecţie fiscală.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________
3. Care sunt regulile generale de desfăşurare a inspecţiei fiscale?

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________
4.Care sunt formele inspecţiei fiscale?.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________
5. Descrieţi procedura executării inspecţiei fiscale.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________
1. Funcţiile inspecţiei fiscale sunt:

a) funcţia de mobilizare a resurselor bugetare la dispoziţia statului; ☻
b) funcţia economico-stimulativă; ☻
c) funcţia socială; ☻
d) funcţia de control asupra economiei. ☻
2. Inspecţia fiscală este:

a) Un organ de control fiscal; ☻
b) O activitate specifică a ANAF; ☻
c) O procedură după care se realizează controlul fiscal. ☻
95
3.Durata inspecţiei fiscal nu poate depăşi:
a) 1 lună de zile;
b) 3 luni de zile; ☻
c) 6 luni de zile.
4.Rezultatul inspecţiei fiscale în toate cazurile se consemnează în:

a) Raportul de inspecţie fiscală; ☻
b) Proces-verbal de sesizare a organelor de urmărire penală;
c) Proces-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională.
5.Locul desfăşurării inspecţiei fiscal poate fi:

a) La domiciliul fiscal al contribuabilului; ☻
b) La locul unde se desfăşoară activităţile supuse impunerii; ☻
c) La domiciliul legal al contribuabilului; ☻
d) La reşedinţa contribuabilului; ☻
e) La sediul persoanei juridice. ☻
6. Pentru ce categorii de creante se efectueaza inspectie fiscala?

a) impozite; ☻
b) taxe; ☻
c) contributii sociale. ☻
7. Controlul financiar intern se exercita de catre:

a) structuri specializate din cadrul unitatii controlate. ☻
b) structuri specializate din cadrul organului fiscal cu atributii in colectarea acelor creante
c) Garda financiara.
1. După criteriul sferei de cuprindere, inspecţia fiscală poate fi:

a) Inspecţie fiscală generală,
b) Inspecţie fiscală partială;
c) Inspecţie fiscală sectorială.
2. Perioada supusă inspecţiei fiscale este:

a) 5 ani în urmă, conform termenului de prescripţie;
b) 3 ani, în anumite împrejurări;
c) 10 ani, în anumite împrejurări.
3. Avizul de inspecţie fiscală trebuie:
96
a) emis în formă scrisă şi comunicat contribuabilului înainte de începerea inspecţiei fiscale cu 30
de zile pentru marii contribuabili şi 15 zile pentru ceilalţi contribuabili.
b) comunicat contribuabilului prin orice mijloc legal de comunicare înainte de începerea
inspecţiei fiscale cu 30 de zile pentru marii contribuabili şi 15 zile pentru ceilalţi contribuabili.
c) nu trebuie emis şi comunicat contribuabilului.
4. După obiectul controlului, distingem:

a) Control fiscal prin sondaj;
b) Control fiscal inopinat;
c) Control fiscal încrucişat
d) Control fiscal îmbrăţişat,
5. Inspecţia fiscală este o formă de control:

a) financiar.
b) fiscal.
c) şi financiar şi fiscal.
6. Primăriile au atributii de inspectie fiscala?

a) da.
b) nu.
7. Organele fiscale au atributii sub aspectul constatării şi sancţionării infracţiunilor de

natura fiscală?
a) Da.
b) Nu.
c) Numai sub aspectul constatării nu şi al sancţionării.
Tema 7
97
Modificarea creanţelor fiscale. Contenciosul fiscal
Obiective: Studentul trebuie să cunoască toate căile legale prin care se poate
ajunge la modificarea creaţei fiscale şi să înţeleagă care sunt consecinţele juridice ale acestor
modificări. Pentru aceasta trebuie să cunoască procedurile institute de lege ca instrumente de
protecţie a debitorului creanţei fiscale faţă de eventualele erori sau abuzuri ale organelor
fiscale.
Cuvinte cheie: modificarea creanţelor fiscale, contencios fiscal, procedură.
Rezumat capitol:
1. Aspecte introductive privind modificarea creanţelor fiscale
1.1. Modificarea elementelor în raport de care s-a făcut individualizarea obligaţiilor
fiscale
1.2. Modificarea situaţiei juridice a contribuabilului
1.3. Modificarea obligaţiei fiscale prin acordarea înlesnirilor la plată
1.4. Modificarea actelor normative prin care se instituie sarcini fiscale
2. Contenciosul fiscal
2.1. Consideraţii generale
2.2. Apariţia şi evoluţia contenciosului fiscal în România179
2.3. Procedura contenciosului administrativ-fiscal
Tema pentru acasă: Analizaţi practica judiciară a instanţelor superioare

privitoare la suspendarea executării creanţelor supuse contenciosului fiscal.
Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: ore şi 30 min.
179
A. Fanu-Moca, Dezvoltarea instituţiei contenciosului fiscal în România, în RDC nr. 5/2003, p. 152 şi urm.;
C.D. Popa, Scurtă privire diacronică asupra contenciosului fiscal românesc, în RDC nr. 10/2002, p. 137 şi urm.
98
Conţinutul temei
1. Aspecte introductive privind modificarea creanţelor fiscale
1. După ce creanţele fiscale au luat naştere ca urmare a emiterii titlului de creanţă fiscală şi au
fost stabilite condiţiile de realizare a acestora, se poate proceda, în anumite împrejurări, la
modificarea creanţei, în condiţiile prevăzute de lege.
Din punct de vedere temporal, acest lucru trebuie să se producă înainte de data împlinirii
termenului de scadenţă, întrucât din acest moment se va intra în ultima etapă pe care o parcurge o
creanţă fiscală, adică se va proceda la stingerea acesteia.
Cu toate acestea, până în momentul stingerii obligaţiei, pot interveni o serie de situaţii, expres
reglementate de lege, care să determine modificarea obligaţiei fiscale stabilite iniţial. În asemenea
situaţii, titlul de creanţă fiscală va fi modificat, obligaţia astfel constatată urmând a fi adusă la
îndeplinire în conformitate cu noul său conţinut.
2. Principalele situaţii care generează modificarea obligaţiei fiscale iniţiale, identificate în

literatura de specialitate, sunt180:
 Modificarea elementelor în raport de care s-a făcut individualizarea obligaţiei fiscale;
 Modificarea situaţiei juridice a contribuabilului;
 Modificarea obligaţiei fiscale prin acordarea înlesnirilor la plată;
 Modificarea actelor normative prin care se instituie sarcini fiscale.
1.1. Modificarea elementelor în raport de care s-a făcut individualizarea obligaţiilor

fiscale
3. Până în momentul în care creanţa bugetară devine exigibilă, este posibilă apariţia unor
modificări în ceea ce priveşte premisele în raport de care a avut loc individualizarea obligaţiei
bugetare în sarcina unui subiect plătitor. Elementele arătate de acesta prin declaraţia de impunere
sau constatate direct de organele fiscale şi care au stat la baza emiterii titlului de creanţă ce
individualizează obligaţia fiscală se pot modifica până în momentul executării obligaţiei. În
consecinţă, obligaţia bugetară se va modifica.
Actele normative în materie fiscală cuprind în mod constant dispoziţii referitoare la obligaţia
ce revine contribuabililor, de a comunica în timp util organelor de impunere orice modificare
intervenită în legătură cu datele declarate iniţial.
Astfel, modificarea elementelor care au stat la baza individualizării obligaţiei fiscale se poate
produce cu prilejuri diferite:
 poate fi adusă la cunoştinţa organelor fiscale de către contribuabil. În cazul în care
ulterior întocmirii de către contribuabil a declaraţiei de impunere, organele financiare competente
constată că acesta nu a stabilit, conform prevederilor legale, obligaţiile sale către bugetul de stat,
vor proceda la determinarea corectă a acestor obligaţii. Conform art. 84 C. pr. fisc., declaraţiile
fiscale pot fi corectate de către contribuabili din proprie iniţiativă. Articolele 79-82 reglementează
amănunţit obligaţiile contribuabililor de întocmire şi depunere a declaraţiilor fiscale pe baza cărora
180
D. Drosu Șaguna, D. Șova, Drept fiscal, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pp. 51-55.
99
urmează să se stabilească masa impozabilă la care se aplică impozitele şi taxele. De asemenea,
actele normative ce instituie impozite şi taxe stabilesc obligaţia ce revine subiectului plătitor de a
comunica organelor fiscale modificările intervenite în legătură cu declaraţiile iniţiale.
 poate fi constatată de către organele fiscale cu ocazia unor acţiuni de control. Actul de
constatare, întocmit de organele de control financiar, va reprezenta titlul executoriu, contribuabilul
urmând a fi ţinut de obligaţia astfel stabilită de organele competente potrivit prevederilor legale.
 poate interveni în urma admiterii contestaţiilor formulate de contribuabili împotriva
actelor de stabilire a obligaţiilor fiscale. În consecinţă, obligaţia fiscală stabilită iniţial va fi
modificată conform hotărârii de admitere a contestaţiei, în sensul reducerii întinderii obligaţiei,
acordării unor înlesniri, neaplicării sancţiuni sau reducerii acesteia etc. În acest caz, suma datorată
va fi cea stabilită prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar în cazul formulării unei
contestaţii sau cereri de revizuire, suma datorată va fi cea prevăzută în decizia organului competent
învestit cu soluţionarea cererii. Pentru obligaţia de plată a sumei astfel constatate, hotărârea
judecătorească sau decizia organului competent va reprezenta titlul executoriu. Actualmente,
procedura contestării actelor administrative fiscale este reglementată de Codul de procedură fiscală
la art. 205-218.
 poate interveni în situaţia inventarierii patrimoniului şi reevaluării imobilizărilor
corporale, fuziunii şi divizării persoanei juridice, auditării situaţiilor financiare anuale.
1.2. Modificarea situaţiei juridice a contribuabilului
4. Și în acest caz, modificarea obligaţiei bugetare va interveni în măsura în care sunt

îndeplinite condiţiile prevăzute de actele normative.
În situaţia lichidării/dizolvării unui contribuabil, pentru determinarea profitului impozabil se ia
în calcul şi profitul rezultat din lichidarea patrimoniului acestuia.
În cazul fuziunii sau divizării unui contribuabil care îşi încetează existenţa, sumele rezultate
din evaluările generate de aceste operaţiuni se vor reflecta în conturile de rezerve ale entităţilor
rezultate, fără a fi utilizate la majorarea capitalului social.
Cazurile în care modificarea situaţiei juridice a contribuabilului atrage schimbarea elementelor
avute în vedere la determinarea obligaţiei fiscale, ducând astfel la modificarea acesteia, fac obiectul
reglementărilor referitoare la fiecare categorie de venituri bugetare în parte.
1.3. Modificarea obligaţiei fiscale prin acordarea înlesnirilor la plată
5. Acest caz de modificare a obligaţiei fiscale intervine în situaţiile în care, ulterior

individualizării obligaţiei în sarcina unui contribuabil, acesta solicită şi obţine acordarea de
înlesniri prevăzute de lege – amânări, eşalonări, reduceri, scutiri.
În măsura stabilirii acestor înlesniri, obligaţia fiscală iniţială va fi modificată fie în privinţa
termenelor la care va fi scadenţa, fie în privinţa cuantumului sumei ce face obiectul obligaţiei.
Reglementarea de principiu a înlesnirilor legale ce pot fi acordate de organele financiare ale
statului se regăseşte la art. 125 C. pr. fisc. Actele normative ce instituie venituri ale bugetului de
stat datorate de persoane fizice sau juridice pot reglementa însă, pentru fiecare asemenea categorie
de venituri, înlesnirile ce pot fi acordate, precum şi competenţele în această materie. Înlesnirile
pentru impozitele şi taxele datorate bugetului de stat se pot acorda atât înaintea începerii executării
silite, cât şi în timpul efectuării acesteia.
100
1.4. Modificarea actelor normative prin care se instituie sarcini fiscale
6. Raporturile juridice obligaţionale de drept financiar sunt relaţii financiare supuse

reglementării unor norme de drept. Orice modificare intervenită în conţinutul normelor juridice va
genera aplicarea unor reguli juridice noi aceloraşi relaţii sociale şi va genera, implicit, modificarea
obligaţiilor fiscale.
Aceste acte normative se aplică tuturor raporturilor juridice existente, ceea ce duce la
modificarea în mod corespunzător a tuturor obligaţiilor bugetare stabilite anterior, în sensul
reducerii, majorării sau stingerii acestora.
Organele fiscale competente au obligaţia de a aplica aceste modificări tuturor titlurilor de
creanţă bugetară înscrise în evidenţele lor, comunicând contribuabililor modificările intervenite.
Actele normative în materie fiscală sunt întotdeauna de imediată aplicare, ele modificând
obligaţiile bugetare născute înainte de intrarea lor în vigoare, dar încă neajunse la scadenţă. Actele
normative fiscale nu modifică însă titlurile de creanţă fiscale şi nici titlurile executorii emise înainte
de intrarea în vigoare a noii reglementări fiscale.
7. În situaţiile de mai sus, are loc transformarea obligaţiei fiscale. Aceasta constă în
transformarea raportului juridic obligaţional existent, fără a fi vorba de încetarea efectelor sale,
într-un alt raport juridic obligaţional în care obligaţia veche este înlocuita cu una nouă.
În majoritatea cazurilor ce determină modificarea obligaţiei bugetare intervin schimbări în ceea
ce priveşte materia impozabilă, în sensul majorării sau reducerii acesteia, schimbări care au loc
însă în intervalul de timp cuprins între individualizarea obligaţiei şi momentul stingerii acesteia.
2. Contenciosul fiscal
2.1. Consideraţii generale
8. Persoana care se consideră lezată în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin
lipsa acestuia are dreptul să formuleze contestaţie în acest sens, fapt ce poate conduce la
modificarea creanţei fiscale.
9. Orice analiză a noţiunii de contencios fiscal considerăm că ar trebui să demareze de la

noţiunea de contencios administrativ.
În sens larg, acesta desemnează totalitatea litigiilor în care este implicată o autoritate publică
atunci când acţionează cu putere publică, indiferent de instanţa competentă să soluţioneze
litigiul181.
În sens restrâns însă, contenciosul administrativ evocă totalitatea litigiilor de competenţa
secţiilor de contencios administrativ ale instanţelor judecătoreşti182.
Legea defineşte contenciosul administrativ ca fiind activitatea de soluţionare, de către
instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puţin una
dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după
caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din
refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim183.
181
D.C. Dragoş, Legea contenciosului administrativ. Comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 9.
182
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. 4, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 489.
183
Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, art. 2 alin. (1) lit. e).
101
Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a actelor emise de către organele fiscale (a se vedea
natura juridică a titlurilor de creanţă fiscală), rezultă că şi controlul judecătoresc ce se poate
exercita asupra acestora va avea o dublă natură, şi anume una administrativă şi una fiscală.
10. Contenciosul fiscal, privit ca mijloc derivat de apărare a drepturilor omului, reprezintă, în
sens procedural, ansamblul acţiunilor şi căilor de atac prin care se soluţionează de către
autoritatea judecătorească a statului, cu putere de adevăr legal, toate litigiile ce derivă din
procesul de impunere şi care pun faţă în faţă contribuabilul (persoană fizică sau juridică) şi
organele fiscal-administrative ale statului184.
11. Pornindu-se de la criteriul instanţei competente să soluţioneze litigiul iscat, precum şi de la

cel al procedurii aplicabile, contenciosul fiscal român se poate împărţi în două categorii:
contenciosul fiscal de drept comun şi contenciosul administrativ-fiscal185.
Contenciosul fiscal de drept comun desemnează acţiunile şi căile de atac prin care instanţele
judecătoreşti de drept comun soluţionează, după regulile de procedură comune, litigiile iscate între
contribuabili şi organele fiscale ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale (spre
exemplu, contestaţia la executarea silită).
Contenciosul administrativ-fiscal, ca specie a contenciosului administrativ, desemnează
ansamblul căilor de atac împotriva actelor de impunere şi de control prin care se solicită
diminuarea sau anularea creanţelor fiscale (atât a celor principale, cât şi a celor derivate) constatate
şi aplicate de către autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, abilitate, potrivit legii, să
efectueze acte de control sau de impunere, care se soluţionează după o procedură specială de către
organe administrativ-jurisdicţionale şi/sau instanţe judecătoreşti (spre exemplu, contestarea
titlurilor de creanţă fiscală).
12. Ca natură juridică186, cele două tipuri de contencios fiscal sunt diferite. Astfel,
contenciosul fiscal de drept comun reprezintă practic o contestaţie la executarea silită cu caracter
special. Acesta derivă din aceea că dispoziţiile Codului de procedură fiscală sunt derogatorii de la
cele cuprinse în Codul de procedură civilă, cu al căror conţinut se completează atunci când legea
specială nu reglementează.
Cu privire la contenciosul administrativ-fiscal, acesta are natura unui contencios administrativ
special, conferită mai ales de marea asemănare cu procedura contenciosului administrativ, care
cuprinde două faze procedurale, şi anume: etapa administrativă şi cea judecătorească.
Se vorbeşte totuşi de un contencios administrativ special, deoarece izvoarele formale ale
contenciosului administrativ-fiscal diferă de cele ale contenciosului administrativ general.
În acelaşi timp, există numeroase asemănări cu contenciosul administrativ, acestea fiind cele
care ne-au îndemnat să apreciem faptul că formularea unei contestaţii împotriva titlurilor de
creanţă fiscală reprezintă practic o veritabilă acţiune în contencios administrativ-fiscal.
Astfel, în ceea ce priveşte competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în faţa instanţei,
există asemănări esenţiale între procedura contenciosului administrativ obişnuit şi cea a
contenciosului administrativ-fiscal. Judecarea acţiunilor în contencios administrativ este dată în
competenţa tribunalului sau curţii de apel în a căror rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul,
iar deciziile direcţiilor generale ale finanţelor publice din fiecare judeţ, respectiv a municipiului
184
M.Şt. Minea, Dreptul finanţelor publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 1999, 34.
185
C.D. Popa, Noţiunea, natura juridică şi importanţa contenciosului fiscal, în RDC nr. 7-8/2001, p. 302.
186
C.D. Popa, op. cit., p. 303.
102
Bucureşti, precum şi deciziile Ministerului Finanţelor Publice pot fi atacate la instanţa
judecătorească competentă în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul, după caz,
contestatorul, exact după regulile contenciosului administrativ.
Referitor la obiectul acţiunii, în cazul contenciosului administrativ comun, acesta este
reprezentat de actul administrativ de autoritate prin care au fost lezate drepturile unei persoane
fizice sau persoane juridice sau de refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a întocmi
un act referitor la un drept recunoscut de lege.
În cazul contenciosului administrativ-fiscal, obiectul acţiunii îl reprezintă actele administrative
fiscale ale organelor Ministerului Finanţelor Publice sau ale autorităţilor publice locale cu
competenţă în materie fiscală.
Se poate observa că, dacă în cazul contenciosului administrativ obiect al acţiunii îl poate forma
orice act administrativ de autoritate emis cu nesocotirea prevederilor legale, în cazul contenciosului
administrativ-fiscal, obiectul acţiunii este tot un act administrativ de autoritate, însă unul special,
prin care se realizează de către organele administraţiei financiare colectarea creanţelor fiscale prin
mijloacele puse la îndemâna acestora de către legiuitor
Faţă de aspectele mai sus arătate rezultă că un act administrativ de autoritate ce are drept obiect
impunerea contribuabilului persoană fizică sau persoană juridică nu va putea fi atacat în
conformitate cu procedura contenciosului administrativ, cu atât mai mult cu cât legislaţia privind
colectarea creanţelor fiscale cuprinde dispoziţii legale derogatorii de la dreptul comun în materie.
În concluzie, putem observa faptul că dreptul fiscal, atât cel material, cât mai ales cel
procedural, este chemat să apere drepturile şi libertăţile patrimoniale ale contribuabililor împotriva
excesului de putere ce poate veni din partea administraţiei fiscale, menire realizată prin intermediul
procedurii contenciosului fiscal, ca parte integrantă a contenciosului general, el însuşi considerat o
formă de apărare a drepturilor omului.
2.2. Apariţia şi evoluţia contenciosului fiscal în România187
13. În amplul şi dificilul proces de realizare a resurselor financiare ale statului sau ale unităţilor
administrativ-teritoriale au apărut o serie de situaţii conflictuale între contribuabilul, care are
obligaţia de a-şi plăti contribuţia fiscală, şi o serie de organe ale statului chemate să aplice politica
fiscală a acestuia.
Aceste raporturi juridice conflictuale, într-o ordine juridică fundamentată pe principiile statului
de drept, nu puteau fi însă soluţionate de către părţile implicate în mod direct, ci acestea din urmă
erau obligate să apeleze la anumite organe ale statului specializate pentru a tranşa aceste conflicte
în baza unor norme procedurale, ce alcătuiesc ceea ce s-ar putea numi contenciosul fiscal, instituţie
care a cunoscut o interesantă evoluţie istorică în peisajul juridic românesc.
Astfel, în literatura interbelică de specialitate s-a arătat că prin contencios fiscal, în sens
formal, se înţelege totalitatea regulilor privitoare la desfăşurarea litigiilor în care se discută efectele
actelor administrative cu caracter fiscal săvârşite de puterea publică.
Instituţia contenciosului fiscal a cunoscut o evoluţie istorică constantă pe parcursul epocilor de
dezvoltare juridico-fiscală a statului modern, strâns legată de organizarea constituţională a acestuia.
Astfel, o serie de reglementări actuale în materia procedurii fiscale şi, implicit, a
contenciosului fiscal îşi găsesc izvorul în dispoziţii legale din prima jumătate a secolului XX.
187
A. Fanu-Moca, Dezvoltarea instituţiei contenciosului fiscal în România, în RDC nr. 5/2003, p. 152 şi urm.;
C.D. Popa, Scurtă privire diacronică asupra contenciosului fiscal românesc, în RDC nr. 10/2002, p. 137 şi urm.
103
Primul Cod de procedură fiscală în România a fost adoptat prin Legea nr 267/1942, însă în
evoluţia concepţiilor asupra contenciosului fiscal român au avut o însemnătate deosebită
reglementările anterioare, chiar dacă în lumina acestora este dificil să se vorbească despre o
procedură jurisdicţională închegată şi uniformă.
Prin Legea din mai 1877, pentru aşezarea contribuţiunilor directe au fost instituite pentru prima
dată veritabile comisii de apel, formate dintr-un judecător care avea şi rolul de preşedinte,
desemnat de tribunalul judeţului, şi doi membri ai consiliului judeţean, aleşi de către aceştia, un
membru al consiliului comunal şi un reprezentant al fiscului.
Actele de impunere care se puteau ataca cu contestaţie în faţa comisiunii de apel erau procesele
verbale de impunere încheiate de comisiile comunale, care în comunele rurale erau formate dintr-
un delegat al consiliului local, un delegat al fiscului şi un delegat al contribuabililor, iar în
comunele urbane, din doi delegaţi ai consiliului comunal, un delegat al fiscului, un comerciant din
partea contribuabililor şi un delegat al administraţiei.
Sistemul instituit de această lege a rămas în vigoare până în anul 1893, când printr-o lege nouă
este reglementată procedura de judecată bazată pe contradictorialitate şi citarea părţilor. Acestea
demonstrează natura juridică de jurisdicţie specială administrativă a acestui organ, independent, în
pronunţarea unei soluţii, faţă de administraţia financiară activă.
În vederea soluţionării apelurilor contribuabililor, comisia pronunţa sentinţe care erau
definitive, dar care nu erau susceptibile de calea de atac a recursului în casaţiune pentru exces de
putere, incompetenţă ori violare a legii.
Aceste sentinţe pronunţate de un organ administrativ colegial independent de administraţia
activă, în urma unor dezbateri contradictorii, nu puteau fi decât acte administrative cu caracter
jurisdicţional, care constatau cu putere de adevăr legal o situaţie juridică.
Recursul în casaţiune nu era suspensiv de executare şi se declara, ca şi apelul, tot la casierul
general al administraţiei financiare, acesta având obligaţia de a-l înainta Înaltei Curţi de Casaţie,
care judeca fără citarea părţilor, iar în cazul în care admitea recursul şi casa sentinţa atacată,
trimitea cauza spre rejudecarea comisiei de apel, aceasta fiind, la rândul său, obligată să se
conformeze deciziei instanţei supreme.
Ceea ce Legea din 29 mai 1893 a inovat în materia procedurii fiscale a fost faptul că aceasta
reglementa pentru prima dată dreptul la recursul în casaţiune împotriva sentinţelor comisiunilor de
apel fiscale, în fapt acte administrative jurisdicţionale, aducând astfel în faţa puterii judecătoreşti
litigiul fiscal şi consacrând, în felul acesta, liberul acces la justiţie în materie fiscală, precum şi
garanţia unui litigiu soluţionat cât mai obiectiv. Nu în ultimul rând, aceasta era calea realizării unei
atât de dorite unităţi de interpretare şi aplicare a legii contribuţiunilor directe.
În anul 1921 a fost adoptată o nouă lege cunoscută sub denumirea de Legea Titulescu, care
mai târziu a fost modificată prin Legea Vintilă Brătianu din 22 februarie 1923188.
Legea nr. 661 din 22 februarie 1923 pentru unificarea contribuţiunilor directe şi pentru
înfiinţarea impozitului pe venitul global a instituit un nou sistem de stabilire a impozitelor, bazat pe
ideea de ordine publică a acestuia, ceea ce atrage în sarcina contribuabilului o serie de obligaţii noi
referitoare la completarea unor declaraţii de venituri ce urmează a fi înaintate autorităţilor fiscale.
Pentru veniturile care se constată şi se impun anual, impozitele se stabilesc de către
comisiunile anuale care se compun dintr-un delegat al consiliului judeţean sau, în comunele
urbane, un delegat al consiliului comunal ori al instituţiilor care le ţin locul, un delegat al fiscului şi
un delegat al contribuabililor, desemnat prin tragere la sorţi, efectuată de către judecătorul ocolului
188
Aceste acte normative erau denumite în epocă după numele iniţiatorilor lor, în speţă Nicolae Titulescu şi
Vintilă Brătianu, miniştri de finanţe.
104
respectiv. Pentru oraşele unde existau tribunale, comisia era compusă din preşedinte sau primul
preşedinte al tribunalului, care, dintr-o listă de 20 de contribuabili ştiutori de carte dintre cei mai
competenţi şi cunoscători ai condiţiunilor locale, care nu erau funcţionari publici, se trăgeau la sorţi
membrii acestei comisii.
Natura juridică a acestor organe cu atribuţii în stabilirea impozitelor a fost studiată şi în
literatura interbelică de specialitate, care a statuat că ar fi vorba despre un contencios preventiv,
ceea ce ar însemna ca impozitele să se stabilească într-un mod judiciar-administrativ, fiscul luptând
cu forţe egale împotriva contribuabilului pentru stabilirea în mod contradictoriu a drepturilor
pecuniare pe care le va avea de încasat189.
Legiuitorul de la 1923, atunci când făcea referire la aceste organe, folosea expresia de „prima
instanţă”.
Pornind de la criteriile modului de compunere şi al naturii actului juridic emis, s-a conchis că
organele care alcătuiesc ceea ce legiuitorul fiscal a numit „prima instanţa” de stabilire a
impozitelor, au natura juridică a unor comisiuni administrative care adoptă acte cu caracter pur
administrativ.
Organele de impunere erau denumite, în concepţia legiuitorului român din perioada interbelica,
„prime instanţe” de impunere, cu toate că ele erau veritabile organe administrativ-fiscale care
adoptau sau emiteau acte administrative de autoritate.
În literatura juridică interbelică, apelul fiscal avea caracterul unei cereri introductive în faţa
unei instanţe jurisdicţionale, şi nu acela de cale de atac prin care se tinde la judecarea pentru a doua
oară a unui litigiu în faţa unei instanţe superioare.
Apelurile erau soluţionate de către comisiunile de apel, care se compuneau din primul
preşedinte sau preşedintele tribunalului, dacă acesta are o singură secţie, sau un magistrat delegat
de el, care avea rolul de preşedinte, un delegat al fiscului, un delegat al contribuabililor, desemnat
prin tragere la sorţi de preşedintele tribunalului, dintr-o listă de 20 de contribuabili, care nu erau
funcţionari publici, un delegat numit de către Camera de comerţ şi industrie şi un delegat numit de
către organizaţiile profesionale recunoscute prin lege.
Deciziile comisiunii de apel erau definitive în ceea ce priveşte chestiunile relative la constatări
de fapt, la evaluări şi aprecieri.
Comisiunea era obligată să judece după memoriile şi actele prezentate, chiar în lipsa părţii.
Membrii comisiunii de impunere sau de apel care nu aveau calitatea de funcţionari publici, ca şi
experţii, care îşi desfăşurau activitatea pe lângă acestea, erau obligaţi să depună jurământ în faţa
comisiunii înainte de a funcţiona.
În ceea ce priveşte calitatea de apelant, trebuie observat faptul că pe lângă contribuabil, apelul
mai putea fi introdus şi de către fisc prin organele sale abilitate. Această posibilitate recunoscută
fiscului, de a introduce apel împotriva unui act administrativ al cărui autor este el însuşi, reprezintă
un apanaj al administraţiei publice de specialitate şi apare ca o garanţie pentru fisc că eventualele
erori ce s-ar fi putut strecura la impunerea făcută în „primă instanţă” să nu rămână definitivă.
Aşa cum s-a arătat în doctrina interbelică, apelul fiscului nu poate fi considerat decât un mijloc
de control administrativ, şi nu o cale de atac introdusă împotriva unui act jurisdicţional propriu-zis.
189
Noţiunea de contencios preventiv este înţeleasă ca un contencios a priori, ca o modalitate fiscală de justiţie
preventivă, avându-şi originea în literatura juridică franceză dintre cele doua războaie mondiale. Spre deosebire de
contenciosul administrativ, care de regulă intervine sub forma unui control jurisdicţional ulterior al actelor săvârşite de
către administraţie, contenciosul preventiv presupune faptul că acest control de legalitate se face înainte ca
administraţia să ia o anumită decizie, împietând asupra caracterului executoriu al deciziei administrative, precum şi
asupra caracterului de promptitudine şi celeritate al acesteia, anihilându-se pe această cale acţiunea din oficiu specifică
dreptului public.
105
Împotriva deciziilor comisiei de apel, contribuabilul sau administraţia financiară puteau
introduce recurs în termen de 20 de zile, motivele de recurs trebuind să fie depuse în scris până la
prima zi fixată pentru judecată, moment după care ele nu mai pot fi schimbate în fondul lor sau
adăugate.
Recursul trebuia declarat la administraţia financiară în a cărei arie de competenţă se afla
domiciliul sau sediul contribuabilului, competenţa judecării lui fiind stabilită în funcţie de suma
care făcea obiectul litigiului. Astfel, dacă suma nu depăşea 100.000 lei, competenţa aparţinea
tribunalului local, iar dacă suma depăşea pragul respectiv, ea revenea curţii de apel.
În caz de casare a deciziei comisiei de apel, cauza urma să fie trimisă spre rejudecarea acesteia,
pe fond comisia de apel fiind obligată a reface impunerea în acord cu dispozitivul deciziei de
casare.
Din cele arătate rezultă că evoluţia acestei instituţii a fost marcată de caracteristicile vieţii
economico-sociale, în sensul că opţiunea legiuitorului a diferit în funcţie de specificul orânduirii
sociale şi de modul în care statul a dorit să apere interesele contribuabilului.
Astfel, în anii socialismului, nemulţumirile de ordin fiscal erau soluţionate pe cale exclusiv
administrativă.
După 1989 fiecare Lege specială privind impozitul şi taxele prevedea o procedură de rezolvare
a contestaţiilor.
Prin Legea 105/1997 s-a folosit o formulă mixtă potrivit căreia nemulţumirile se rezolvau întâi
pe cale administrativă, în trei etape (organul emitent al titlului de creanţă, organul ierarhic superior
al acestuia şi Ministerul Finanţelor), după care persoana nemulţumită putea folosi calea judiciară.
Legea nr. 105/1997 a fost abrogată prin O.G. nr. 13/2001, din care rezulta că nemulţumirile
contribuabililor rezultate din actul de impunere, ca şi cele formulate de către organele supuse
controlului puteau forma obiectul unor contestaţii a căror soluţionare presupunea parcurgerea unei
etape administrative ce deschidea calea spre instanţele de contencios administrativ, în cadrul etapei
jurisdicţionale.
La rândul său, O.G. nr. 13/2001 a fost abrogată prin Codul de procedură fiscală, ce
reglementează, de data aceasta, contestaţiile împotriva actelor administrative fiscale (contenciosul
administrativ fiscal), şi nu doar pe cele împotriva titlurilor de creanţă fiscală.
2.3. Procedura contenciosului administrativ-fiscal
14. Derularea contenciosului administrativ-fiscal presupune o înşiruire de acte procedurale, aşa

cum sunt ele reglementate de Codul de procedură fiscală, care împreună formează ceea ce numim
procedura contenciosului administrativ-fiscal. Aceasta presupune parcurgerea a două etape, şi
anume etapa administrativă, prealabilă celei judecătoreşti.
Dacă în ceea ce priveşte etapa administrativă, legiuitorul face precizări importante, în ceea ce
priveşte etapa judecătorească, legiuitorul trimite la dispoziţiile dreptului comun în materia
contenciosului administrativ.
Natura juridică a contestaţiei ce se poate formula împotriva titlurilor de creanţă fiscale şi a altor
acte administrative fiscale a fost îndelung dezbătută în doctrina dreptului financiar public,
controversa190 putând fi tranşată acceptându-se, de către majoritatea specialiştilor, calificarea
procedurii contestaţiei fiscale ca fiind una administrativ-jurisdicţională191.
190
Incoerenţa literaturii de specialitate a fost determinată de lipsa totală de consecvenţă a jurisprudenţei Curţii
Constituţionale, care uneori califică contestaţia ca fiind un recurs administrativ (a se vedea Decizia Curţii
Constituţionale nr. 409/2004 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a art. 178 din O.G. nr. 92/2003), iar alteori îi
106
Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se
consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia. Este
îndreptăţit la contestaţie numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act
administrativ fiscal.192
15. În ceea ce priveşte obiectul contestaţiilor, trebuie arătat faptul că, deşi se pune un accent
deosebit asupra contestării titlurilor de creanţă, totuşi nu este exclusă nici posibilitatea atacării şi a
altor categorii de acte administrative fiscale. Aşadar, obiectul contestaţiei îl constituie numai
sumele şi măsurile stabilite şi înscrise de organul fiscal în titlul de creanţă sau în actul
administrativ fiscal atacat.
Prin contestaţie se poate solicita diminuarea sau anularea, după caz, a taxelor, impozitelor,
datoriei vamale, contribuţiilor, dobânzilor, penalităţilor de întârziere şi a majorărilor de întârziere
ori a altor sume constatate şi stabilite prin măsurile dispuse de organele fiscale cu atribuţii de
impunere şi control.
De asemenea, baza de impunere şi impozitul, taxa sau contribuţia stabilite prin decizie de
impunere pot fi contestate, dar numai împreună, dat fiind raportul de interdependenţă dintre cele
două elemente. Pot fi contestate şi deciziile de nemodificare a bazei de impozitare prin care nu
sunt stabilite creanţe fiscale.
Dacă contestaţia se referă la baza de impunere, ea poate fi depusă de către orice persoană care
participă la realizarea venitului impozabil vizat. Bazele de impunere constatate separat prin decizii
referitoare la acestea pot fi atacate numai prin contestarea deciziei.
Bazele de impozitare constatate separat într-o decizie referitoare la baza de impozitare pot fi
atacate numai prin contestarea acestei decizii.
În contestaţiile care au ca obiect sume, trebuie să se specifice cuantumul sumei totale
contestate, individualizată pe categorii de creanţe fiscale, precum şi accesorii ale acestora. În
situaţia în care se constată nerespectarea acestei obligaţii, organul fiscal de soluţionare competent
solicită contestatorului, în scris, ca acesta să precizeze, în termen de 5 zile de la comunicarea
solicitării, cuantumul sumei contestate, individualizată. În cazul în care contestatorul nu
comunică suma, se consideră contestat întregul act administrativ fiscal atacat.193
16. În ceea ce priveşte forma contestaţiei194, ea trebuie să fie întotdeauna cea scrisă, iar în
ceea ce priveşte conţinutul acesteia, legiuitorul înţelege să îl indice în mod expres, astfel:
 datele de identificare (numele sau denumirea, domiciliul sau sediul) contestatorului;
 obiectul contestaţiei, şi anume: cuantumul sumei contestate (individualizată pe categorii de
impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală şi accesorii ale acestora), precum şi măsurile stabilite de
organul fiscal prin titlul de creanţă sau prin actul administrativ fiscal atacat, cu excepţia contestaţiei
formulate împotriva refuzului nejustificat de emitere a unui act administrativ fiscal);
 motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază contestaţia;
 dovezile pe care se întemeiază contestaţia;
atribuie o natură administrativ-jurisdicţională (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 208/2000 pentru declararea
neconstituţionalităţii unor dispoziţii cuprinse în Legea nr. 105/1997).
191
A se vedea, în acest sens, analiza amplă a literaturii de specialitate şi concluziile formulate (D. Dascălu, C.
Alexandru, Explicaţiile teoretice şi practice ale Codului de procedură fiscală, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, pp. 477-
496).
192
Conform art. 268, alin. (19 şi (2) din C.pr.fisc.
193
194
Conform art. 269 din C. pr. fisc.
107
 semnătura contestatorului sau a împuternicitului legal al acestuia (în cazul persoanelor
juridice, contestaţia trebuie să poarte şi ştampila acestora).
Calitatea de reprezentant legal se dovedeşte prin împuternicire avocaţială sau prin procură
autentificată când reprezentantul legal nu este o persoană având calitatea de avocat.
Contestaţia se depune la organul fiscal emitent al actului administrativ atacat şi nu este
supusă taxelor extrajudiciare de timbru.
17. Termenul de depunere195 a contestaţiei este de 45 de zile de la data comunicării actului

atacat, nerespectarea lui atrăgând sancţiunea decăderii. Când se trimite prin poştă, termenul de
sesizare este cel care figurează pe recipisa de expediere a scrisorii recomandate.
În cazul în care contestaţia nu este depusă la organul fiscal emitent, aceasta se înaintează, în
termen de cel mult 5 zile de la data primirii, organului fiscal emitent al actului administrativ
atacat. Dacă, însă, competenţa de soluţionare nu aparţine organului emitent al actului
administrativ fiscal atacat, contestaţia se înaintează de către acesta, în termen de 5 zile de la
înregistrare, organului de soluţionare competent.
Dacă actul administrativ fiscal nu conţine precizări privitoare la posibilitatea de a fi
contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se depune contestaţia,
aceasta poate fi depusă, în termen de 3 luni de la data comunicării actului administrativ fiscal, la
organul fiscal emitent al actului administrativ atacat.
18. Retragerea contestaţiei196 poate fi făcută de către contestator până la soluţionarea

acesteia. În acest caz, organul de soluţionare competent comunică contestatorului decizia prin
care se ia act de renunţarea la contestaţie. Prin retragerea contestaţiei nu se pierde dreptul de a se
înainta o nouă contestaţie în interiorul termenelor indicate mai sus.
19. Organul competent să soluţioneze contestaţiile formulate împotriva deciziilor de

impunere, a actelor administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, a deciziilor pentru
regularizarea situaţiei emise în conformitate cu legislaţia în materie vamală, a măsurii de
diminuare a pierderii fiscale stabilite prin dispoziţie de măsuri, precum şi împotriva deciziei de
reverificare se soluţionează de către structurile specializate din cadrul organelor fiscal abilitate de
lege.
Structura specializată de soluţionare a contestaţiilor din cadrul direcţiilor generale
regionale ale finanţelor publice în a căror rază teritorială îşi au domiciliul fiscal contestatarii
este competentă pentru soluţionarea contestaţiilor ce au ca obiect:
a) creanţe fiscale în cuantum de până la 5 milioane lei;
b) măsura de diminuare a pierderii fiscale în cuantum de până la 5 milioane lei şi deciziile de
reverificare, cu excepţia celor pentru care competenţa de soluţionare aparţine direcţiei generale
de soluţionare a contestaţiilor din cadrul A.N.A.F.
Structura specializată de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Direcţiei Generale de
Administrare a Marilor Contribuabili este competentă să soluţioneze contestaţiile formulate
de marii contribuabili ce au ca obiect:
a) creanţe fiscale în cuantum de până la 5 milioane lei, cu excepţia celor emise în
conformitate cu legislaţia în materie vamală pentru care competenţa de soluţionare aparţine
direcţiei generale de soluţionare a contestaţiilor din cadrul A.N.A.F.
195
196
108
b) măsura de diminuare a pierderii fiscale în cuantum de până la 5 milioane lei.
Contestaţiile formulate de contribuabilii nerezidenţi care nu au pe teritoriul României un
sediu permanent ce au ca obiect creanţe fiscale în cuantum de până la 5 milioane lei se
soluţionează de structura specializată de soluţionare a contestaţiilor din cadrul direcţiilor
generale regionale ale finanţelor publice/Direcţia Generală de Administrare a Marilor
Contribuabili competentă pentru administrarea creanţelor respectivului contribuabil nerezident.
În cazul în care competenţa de administrare a creanţelor datorate de contribuabilul nerezident
revine Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, iar contestaţiile au ca obiect
creanţe fiscale în cuantum de 5 milioane lei sau mai mare, competenţa de soluţionare a
contestaţiilor revine direcţiei generale de soluţionare a contestaţiilor din cadrul A.N.A.F.
Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor din cadrul A.N.A.F. este competentă
pentru soluţionarea contestaţiilor care au ca obiect:
a) creanţe fiscale în cuantum de 5 milioane lei sau mai mare;
b) măsura de diminuare a pierderii fiscale în cuantum de 5 milioane lei sau mai mare;
c) decizia de reverificare, în cazul contestaţiilor formulate de marii contribuabili;
d) creanţe fiscale şi măsura de diminuare a pierderii fiscale indiferent de cuantum, precum şi
decizia de reverificare, în cazul contestaţiilor formulate de contribuabili împotriva actelor emise
de organele fiscale din aparatul central al A.N.A.F.;
e) deciziile de regularizare emise în conformitate cu legislaţia în materie vamală, în cazul
contestaţiilor formulate de marii contribuabili, indiferent de cuantum.
Contestaţiile formulate împotriva altor acte administrative fiscale decât cele indicate mai sus,
se soluţionează de către organele fiscale emitente.
Contestaţiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de organele fiscale
locale se soluţionează de către acestea.
Contestaţiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de alte autorităţi
publice care, potrivit legii, administrează creanţe fiscale se soluţionează de către aceste
autorităţi.
Competenţa de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale
se poate delega altui organ de soluţionare, în condiţiile stabilite prin ordinul preşedintelui
A.N.A.F. Contestatorul şi persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei sunt
informaţi cu privire la schimbarea competenţei de soluţionare a contestaţiei.197
20. Astfel, o problemă deosebit de importantă se referă la suspendarea executării actului

administrativ fiscal atacat.198 În acest sens, trebuie cunoscut faptul că introducerea contestaţiei pe
calea administrativă nu suspendă de drept executarea actului administrativ fiscal. Acest lucru se
poate întâmpla numai la cererea temeinic justificată a contestatorului, până la soluţionarea
contestaţiei. În acest sens, organul de soluţionare a contestaţiei va pronunţa, în regim de urgenţă, o
decizie motivată.
În cazul în care se dispune suspendarea executării unei decizii referitoare la baza de impunere,
atunci se va proceda şi la suspendarea executării deciziei de impunere ulterioare şi subsecvente
celei dintâi.
197
198
109
Odată cu pronunţarea deciziei de suspendare a executării unui act administrativ fiscal, organul
de soluţionare poate dispune instituirea măsurilor asigurătorii de către organul administrativ fiscal
competent.
21. În vederea soluţionării corecte şi juste a contestaţiei, în anumite cazuri este necesară
introducerea altor persoane decât petentul în procedura de soluţionare199. Aceste persoane
sunt cele ale căror interese juridice de natură fiscală pot fi afectate în urma emiterii deciziei de
soluţionare a contestaţiei.
Persoanele care participă la realizarea venitului impozabil cuprins în actul administrativ fiscal
contestat vor fi introduse din oficiu în procedura de soluţionare a contestaţiei.
Această instituţie juridică este similară intervenţiei forţate şi celei voluntare reglementate de
Codul de procedură civilă, ale cărui dispoziţii, de altfel, sunt aplicabile în această materie în
completarea dispoziţiilor Codului de procedură fiscală.
Astfel, legea stipulează faptul că persoanelor introduse în procedura de licitaţie li se vor
comunica toate cererile şi declaraţiile celorlalte părţi. Mai exact, ele au toate drepturile şi obligaţiile
ce revin părţilor din raportul de drept fiscal ce formează obiectul contestaţiei, aşa cum au şi dreptul
de a formula propriile lor cereri.
Tot în scopul adoptării celei mai juste soluţii, organul fiscal competent trebuie să ţină seama de
o serie de reguli consacrate în dreptul comun şi care se referă la aspecte diferite, dar deopotrivă
importante, cum ar fi faptul că soluţia trebuie să se încadreze în limitele actului de sesizare
(contestaţiei); analiza contestaţiei se face în raport de susţinerile părţilor, de dispoziţiile legale
invocate de acestea, dar şi de cele aplicabile în cauză, de documentele existente la dosarul cauzei;
prin soluţionarea contestaţiei nu se poate crea o situaţie mai grea contestatorului în propria cale de
atac; contestatorul, intervenienţii sau împuterniciţii acestora pot să depună probe noi, relevante în
susţinerea cauzei, chiar dacă acestea nu au fost cunoscute şi, implicit, cercetate de organele de
inspecţie fiscală; organul de soluţionare se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi
de fond, iar dacă va dispune admiterea lor, nu se va mai proceda la analiza pe fond a cauzei.
22. Organul de soluţionare a contestaţiei poate dispune suspendarea soluţionării cauzei prin
decizie motivată, atunci când există indiciile săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o
influenţă hotărâtoare asupra soluţiei ce se reclamă să fie dată sau când soluţionarea cauzei depinde,
în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul altei judecăţi200.
Suspendarea soluţionării cauzei poate fi pronunţată şi la cerere, atunci când se face dovada
existenţei unor motive întemeiate care să determine această soluţie. În aceste împrejurări, odată cu
admiterea acestei cereri, organul de soluţionare va preciza şi data până la care operează
suspendarea. Cererea de suspendare poate fi formulată o singură dată în cadrul procedurii de
soluţionare a unei contestaţii.
După ce suspendarea soluţionării cauzei încetează se reia procedura de unde a fost oprită în
momentul în care s-a declanşat suspendarea.
199
200
Condiţiile prevăzute de Codul de procedură fiscală în art. 277, pentru suspendarea procedurii de soluţionare a
contestaţiei pe cale administrativă, nu se consideră a fi îndeplinite în lipsa oricăror mijloace de probaţiune din care să
rezulte în mod direct implicarea unor persoane fizice determinate (salariaţi sau administratori ai contribuabilului –
societate comercială) în săvârşirea unor fapte penale, precum şi existenţa unui raport de interdependenţă între faptele
respective şi creanţele fiscale stabilite prin actul administrativ fiscal ce formează obiectul contestaţiei.
110
23. În soluţionarea contestaţiei, organul competent competent va pronunţa o decizie. Decizia
emisă în soluţionarea contestaţiei este definitivă în sistemul căilor administrative de atac şi este
obligatorie pentru organul fiscal emitent al actelor administrative fiscale contestate.201
Această decizie se poate emite numai în formă scrisă şi trebuie să cuprindă: preambulul,
considerentele şi dispozitivul.
Preambulul cuprinde: denumirea organului învestit cu soluţionarea, datele de identificare ale
contestatorului, numărul de înregistrare a contestaţiei la organul de soluţionare competent,
obiectul cauzei, precum şi sinteza susţinerilor părţilor atunci când organul competent de
soluţionare a contestaţiei nu este organul emitent al actului atacat.
Considerentele cuprind motivele de fapt şi de drept care au format convingerea organului de
soluţionare competent în emiterea deciziei.
Dispozitivul cuprinde soluţia pronunţată, calea de atac, termenul în care aceasta poate fi
exercitată şi instanţa competentă.
Decizia se semnează de către conducătorul structurii de soluţionare a contestaţiei ori
conducătorul organului fiscal emitent al actului administrativ atacat sau de înlocuitorii acestora,
după caz.202
24. Soluţiile asupra contestaţiei203, ce pot fi adoptate prin deciziile pronunţate, sunt de
admitere în totalitate sau în parte a contestaţiei ori de respingere a acesteia.
În cazul admiterii contestaţiei, se va decide anularea totală sau parţială a actului atacat, după
caz. În cazul în care, prin decizie, se desfiinţează, în tot sau în parte, actul administrativ fiscal
atacat, se va proceda la încheierea altuia, care va avea în vedere strict considerentele deciziei de
soluţionare.
În cazul respingerii contestaţiei, actul administrativ fiscal atacat se menţine.
Decizia pronunţată se comunică atât către contestator şi către persoanele introduse în cauză, cât
şi către organul fiscal emitent al actului atacat.
25. Deciziile emise ca urmare a soluţionării contestaţiei pot fi atacate, potrivit legii, la instanţa
judecătorească competentă (competenţa materială se va stabili în funcţie de dispoziţiile Codului de
procedură civilă cu privire la competenţa instanţelor de contencios administrativ), iar partea
nemulţumită astfel formula recurs împotriva deciziei pronunţate de către organul fiscal de
jurisdicţie204.
Competenţa teritorială a instanţei judecătoreşti este determinată de domiciliul sau sediul
contestatorului, conform regulilor dreptului procesual civil, în sensul că va avea competenţă de
soluţionare instanţa în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul contestatorul.
201
202
203
204
Pentru mai multe explicaţii privind căile de atac ce pot fi formulate împotriva hotărârilor pronunţate de către
instanţele judecătoreşti, a se vedea S. Spinei, Reglementarea căilor de atac în dreptul procesual civil, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 105-138.
111
1.Enunţaţi situaţiile care generează modificarea obligaţiilor fiscale..
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
___________________
2. Definiți contenciosul fiscal.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
___________________
3. Indicaţi natura juridică a contenciosului fiscal.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________
4. Prezentaţi procedura contenciosului fiscal romţnesc.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
___________________
Intrebari de autoevaluare.
1. Obiectul contestaţiilor poate fi:

a) titlurilor de creanţă în ansamblul lor; ☻
b) alte acte administrativ fiscale; ☻
c) creanţe de natura taxelor, impozitelor, datoriei vamale, contribuţiilor, dobânzilor, penalităţilor
de întârziere şi a majorărilor de întârziere ori a altor sume constatate şi stabilite prin măsurile
dispuse de organele fiscale cu atribuţii de impunere şi control. ☻
2. Contestaţia trebuie să cuprindă cel puţin următoarele elemente:

a) datele de identificare (numele sau denumirea, domiciliul sau sediul) contestatorului; ☻
b) obiectul contestaţiei; ☻
c) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază contestaţia; ☻
d) dovezile pe care se întemeiază contestaţia; ☻
e) semnătura contestatorului sau a împuternicitului legal al acestuia. ☻
3. Termenul de depunere a contestaţiei este de:

a) 45 de zile de la data comunicării actului atacat; ☻
112
b) 30 de zile de la data comunicării actului atacat;
c) 90 de zile de la data comunicării actului atacat, dacă actul atacat nu conţine precizări
privitoare la posibilitatea de a fi contestat. ☻
4. Reguli consacrate în dreptul comun privind desfăşurarea contenciosului fiscal:

a) soluţia trebuie să se încadreze în limitele actului de sesizare (contestaţiei); ☻
b) prin soluţionarea contestaţiei nu se poate crea o situaţie mai grea contestatorului în propria cale
de atac; ☻
c) contestatorul, intervenienţii sau împuterniciţii acestora pot să depună probe noi, relevante în
susţinerea cauzei, chiar dacă acestea nu au fost cunoscute şi, implicit, cercetate de organele de
inspecţie fiscală; ☻
d) organul de soluţionare se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi de fond, iar
dacă va dispune admiterea lor, nu se va mai proceda la analiza pe fond a cauzei. ☻
5. Preambulul deciziei de soluţionare a contestaţiei cuprinde:

a) denumirea organului învestit cu soluţionarea; ☻
b) datele de identificare ale contestatorului; ☻
c) numărul de înregistrare a contestaţiei la organul de soluţionare competent; ☻
d) obiectul cauzei; ☻
e) sinteza susţinerilor părţilor atunci când organul competent de soluţionare a contestaţiei nu
este organul emitent al actului atacat. ☻
1. Decizia organului administrativ fiscal de soluţionare a contestaţiei trebuie să cuprindă:

a) Preambulul;
b) Considerentele;
c) Dispozitivul,
d) Sancţiunile.
2. Soluţiile asupra contestaţiei ce pot fi adoptate prin deciziile pronunţate de către organele
administrativ fiscale sunt:
a) de admitere în totalitate;
b) de admitere în parte;
c) de respingere.
3. Suspendarea soluţionării cauzei prin decizie motivată poate să intervină:

a) de drept;
b) când există indiciile săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o influenţă hotărâtoare
asupra soluţiei ce se reclamă să fie dată;
113
c) când soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept
care face obiectul altei judecăţi.
4. Introducerea contestaţiei pe calea administrativă:

a) nu suspendă de drept executarea actului administrativ fiscal;
b) suspendă de drept executarea actului administrativ fiscal;
c) se poate suspenda executarea actului administrativ fiscal de către organul fiscal la cererea
expresă a contestatorului şi dacă se face dovada existenţei unor motive întemeiate.
5. Analiza contestaţiei se face în raport de:

a) susţinerile părţilor;
b) de dispoziţiile legale invocate de acestea;
c) de dispoziţiile legale aplicabile în cauză;
d) de probele existente la dosarul cauzei.
Tema 8
Stingerea obligaţiilor fiscale prin plată şi compensare
114
Obiective: Studentul trebuie să cunoască cele mai importante reguli
privitoare la stingerea creanţelor fiscale prin plată şi compensare, dar şi ce se întâmplă în caz de
neplată la termen a creanţelor fiscale.
Cuvinte cheie: plată, compensare, neplată la termen, dobânzi, penalităţi de

întârziere, penalităţi de nedeclarare, majorări de întârziere.
Rezumat capitol:
1. Consideraţii introductive privind stingerea creanţelor fiscale

2. Stingerea creanţelor fiscale prin plată
3. Stingerea creanţelor fiscale prin compensare
Tema pentru acasă: Realizaţi o analiză comparativă a dobânzilor,

penalităţilor de întârziere, penalităţilor de nedeclarare şi a majorărilor de întârziere.
Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 3ore şi 30 min.
Conţinutul temei
1. Consideraţii introductive privind stingerea creanţelor fiscale
1. Stingerea creanţelor bugetare reprezintă scopul final urmărit de-a lungul întregii proceduri
fiscale, încă de la stabilirea acestora. În realizarea acestui scop, organele fiscale abilitate efectuează
o serie de acte şi operaţiuni de colectare a creanţelor fiscale.
115
Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală205, colectarea constă în exercitarea acţiunilor
care au ca scop stingerea creanţelor fiscale.
După cum se poate observa, între noţiunea de colectare şi cea de stingere a creanţelor fiscale
există şi o diferenţă, dar şi o relaţie directă. Astfel, colectarea reprezintă mijlocul de realizare a
scopului urmărit, şi anume acela de stingere şi, implicit, de realizare a creanţelor fiscale.
2. Stingerea creanţelor fiscale este o noţiune cu o sferă de cuprindere mai largă decât aceea de
colectare a creanţelor fiscale, căci ea poate să conducă, sau nu, la formarea fondurilor publice.
Există, conform dispoziţiilor actuale ale Codului de procedură fiscală, numeroase modalităţi de
stingere a creanţelor fiscale. Astfel, potrivit Codului de procedură fiscală, creanţele fiscale se
sting prin plată, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripţie, dare în plată şi prin
alte modalităţi prevăzute expres de lege.206
O parte dintre acestea, cum ar fi plata, compensarea sau restituirea, vor conduce la constituirea
sumelor de bani în fondurile publice, în tot sau în parte, fără intervenţia forţei de constrângere a
statului.
Alte modalităţi de stingere a creanţelor fiscale, cum ar fi executarea silită, vor conduce şi ele la
colectarea sumelor de bani (în totalitate sau doar parţial), dar numai ca urmare a intervenţiei forţate
a organelor ce au atribuţii în acest sens.
Există şi o a treia categorie de modalităţi de stingere a creanţelor fiscale, dar care nu conduc şi
la colectarea sumelor de bani, cum ar fi prescripţia dreptului de a mai cere realizarea creanţelor
fiscale, insolvabilitatea debitorului, anularea creanţelor fiscale ori deschiderea procedurii de
reorganizare judiciară şi faliment.
Colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă sau a unui titlu
executoriu207 (explicaţii mai ample privind noţiunea de titlu executoriu se găsesc în capitolul
referitor la executarea silită).
În scopul exercitării activității de colectare a creanțelor fiscale, organul fiscal organizează,
pentru fiecare contribuabil/plătitor, evidența creanțelor fiscale și modul de stingere a acestora.
Evidența se organizează pe baza titlurilor de creanță fiscală și a actelor referitoare la stingerea
creanțelor fiscale.Contribuabilul/Plătitorul are acces la informațiile din evidența creanțelor
fiscale, la cererea acestuia, adresată organului fiscal competent.208
În cele ce urmează vom aborda toate modalităţile de stingere a creanţelor fiscale în ordinea
importanţei lor, respectiv în ordinea eficienţei lor în realizarea resurselor financiare publice.
Legiuitorul acordă o importanţă deosebită acelor modalităţi de stingere a creanţelor fiscale care
determină constituirea resurselor financiare ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale.
De altfel, acesta este şi motivul pentru care denumeşte partea din Codul de procedură fiscală
consacrată acestor aspecte „colectarea creanţelor fiscale”.
2. Stingerea creanţelor fiscale prin plată
3. Plata este modalitatea clasică de stingere a unei creanţe fiscale, generând în acelaşi timp şi
realizarea acesteia.
205
206
207
208
Art. 152 alin. (1) şi (2) C. pr. fisc.
116
Plăţile către organul fiscal se efectuează prin intermediul băncilor, trezoreriilor şi al altor
instituţii autorizate să deruleze operaţiuni de plată. În cazul creanţelor fiscale administrate de
organul fiscal central debitorii efectuează plata acestora într-un cont unic, prin utilizarea unui
ordin de plată pentru Trezoreria Statului pentru obligaţiile fiscale datorate bugetului de stat şi a
unui ordin de plată pentru Trezoreria Statului pentru celelalte obligaţii fiscale.209
4. Distribuirea sumelor din contul unic se face de organul fiscal competent, distinct pe
fiecare buget sau fond, după caz, proporţional cu obligaţiile fiscale datorate.
În cazul în care suma plătită nu acoperă obligaţiile fiscale datorate unui buget sau fond,
distribuirea în cadrul fiecărui buget sau fond se face în următoarea ordine:
a) pentru toate impozitele şi contribuţiile sociale cu reţinere la sursă;
b) pentru toate celelalte obligaţii fiscale principale;
c) pentru obligaţiile fiscale accesorii.
În cazul în care suma achitată nu acoperă toate obligaţiile fiscale aferente uneia dintre
categoriile menţionate anterior, distribuirea se face, în cadrul categoriei respective, proporţional
cu obligaţiile fiscale datorate.
Plata obligaţiilor fiscale, altele decât cele indicate anterior, se efectuează de către debitori,
distinct pe fiecare tip de creanţă fiscală.210
5. Subiectul care efectuează plata. Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de debitor. Plata
poate fi efectuată în numele debitorului şi de către o altă persoană decât acesta. Aşadar, plata
obligaţiilor fiscale poate fi efectuată de către orice persoană fizică sau juridică, pentru sine sau
pentru altă persoană, indiferent dacă s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului de a stabili
obligaţii fiscale sau termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită ori dacă
obligaţiile fiscale erau datorate de o persoană juridică care şi-a încetat existenţa. Persoana care
efectuează plata pentru altul trebuie să depună la organul fiscal o declaraţie pe propria
răspundere cu privire la opţiunea efectuării unei asemenea plăţi.211
6. În cazul stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale, momentul plăţii este:212

a) în cazul plăţilor în numerar, data înscrisă în documentul de plată eliberat de organul fiscal,
unităţile Trezoreriei Statului sau organele ori persoanele abilitate de acestea;
b) în cazul plăţilor efectuate prin mandat poştal, data poştei, înscrisă pe mandatul poştal;
c) în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară, data la care băncile debitează contul
persoanei care efectuează plata pe baza instrumentelor de decontare specifice, astfel cum această
informaţie este transmisă prin mesajul electronic de plată de către instituţia bancară iniţiatoare,
potrivit reglementărilor specifice în vigoare, data putând fi dovedită prin extrasul de cont;
d) în cazul plăţilor efectuate prin intermediul cardurilor bancare, data la care a fost efectuată
tranzacţia, astfel cum este confirmată prin procedura de autorizare a acesteia. În cazul creanţelor
fiscale administrate de organul fiscal central, procedura şi tipurile de creanţe fiscale care pot fi
plătite prin intermediul cardurilor bancare se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice.
209
Conform art. 163, alin. (1) şi (2) din C. pr. fisc.
210
Conform art. 163, alin. (3), (4) şi (7) din C. pr. fisc.
211
Conform art. 161 şi art. 163, alin. (9) din C.pr.fisc.
212
Conform art. 163, alin. (11) C. pr. fisc.
117
e) în cazul stingerii obligaţiilor fiscale prin valorificarea garanţiei, data stingerii este data
constituirii garanţiei.
7. Termenele de plată sunt stabilite prin dispoziţiile Codului fiscal sau prin alte legi care
reglementează diferite categorii de impozite, taxe, contribuţii ori alte sume datorate vreunuia
dintre bugetele publice. Pentru obligaţiile fiscale administrate de Ministerul Finanţelor Publice şi
ale căror termene de plată nu sunt stabilite prin Codul fiscal şi alte legi speciale, aşa cum am
arătat, termenele de plată se stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor publice. Pentru creanţele
fiscale destinate bugetelor locale care nu au termene de plată stabilite prin legile care le
reglementează, acestea se stabililesc prin ordin comun al ministrului finanţelor publice,
ministrului dezvoltării regionale şi al administraţiei publice. Pentru creanțele fiscale administrate
de organul fiscal central stabilite pe baza declarațiilor de impunere, care se plătesc în contul unic
și care au scadența diferită de data de 25, aceasta se înlocuiește cu data de 25 a lunii prevăzute de
actul normativ care le reglementează.213
Termenele de plată pot fi diferite faţă de cele mai sus indicate, în următoarele cazuri:
a. pentru diferențele de obligații fiscale principale și pentru obligațiile fiscale accesorii, stabilite
prin decizie de impunere potrivit legii,
b. pentru decizia de atragere a răspunderii solidare;
c. pentru creanţele bugetare reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publice ce trebuie
recuperate, în cazul în care legea nu prevede un alt termen de plată;
d. pentru decizia de impunere emisă de organul fiscal pe baza declarației rectificative depuse de
contribuabil.
e. pentru decizia de impunere emisă de organul fiscal pentru obligațiile fiscale a căror scadență
era împlinită la data comunicării deciziei.
În toate aceste cazuri, termenul de plată se stabilește în funcție de data comunicării deciziei,
astfel:
 dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată este
până la data de 5 a lunii următoare, inclusiv;
 dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este
până la data de 20 a lunii următoare, inclusiv;
Pentru obligațiile fiscale eșalonate la plată, precum și pentru accesoriile acestora termenul de
plată se stabilește prin documentul prin care se acordă eșalonarea.
În cazul creanțelor fiscale administrate de organul fiscal central, pentru diferențele de
obligații fiscale principale stabilite de contribuabil/plătitor prin declarații fiscale rectificative,
termenul de plată al diferențelor este data depunerii declarației rectificative la organul fiscal.
8. Ordinea stingerii obligaţiilor fiscale.214 Dacă un debitor datorează mai multe tipuri de
obligaţii fiscale, iar suma plătită nu este suficientă pentru a stinge toate obligaţiile, atunci se
stinge obligaţia fiscală pe care o indică debitorul, potrivit legii, sau care este distribuită potrivit
reglementărilor din C.pr.fisc., după caz, stingerea efectuându-se, de drept, în următoarea ordine:
a) toate obligaţiile fiscale principale, în ordinea vechimii, şi apoi obligaţiile fiscale accesorii,
în ordinea vechimii;
b) obligaţiile cu scadenţe viitoare, la solicitarea debitorului.
213
Conform art. 154 C. pr. fisc.
214
118
În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal al unităţii administrativ-teritoriale,
cu suma plătită se sting cu prioritate amenzile contravenţionale individualizate în titluri
executorii, în ordinea vechimii, chiar dacă debitorul indică un alt tip de obligaţie fiscală. Această
regulă nu se aplică şi în cazul plăţii taxelor.
În scopul stingerii obligaţiilor fiscale, vechimea acestora se stabileşte astfel:
a) în funcţie de scadenţă, pentru obligaţiile fiscale principale;
b) în funcţie de termenul de plată, pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale stabilite
de organul fiscal competent, precum şi pentru obligaţiile fiscale accesorii;
c) în funcţie de data depunerii la organul fiscal a declaraţiilor fiscale rectificative, pentru
diferenţele de obligaţii fiscale principale stabilite de contribuabil/plătitor, în cazul în care legea
prevede obligaţia acestuia de a calcula cuantumul obligaţiei fiscale;
d) în funcţie de data primirii, în condiţiile legii, a titlurilor executorii transmise de alte
instituţii.
Pentru beneficiarii unei eşalonări la plată, ordinea de stingere este următoarea:
a) ratele de eşalonare şi/sau, după caz, obligaţiile fiscale de a căror plată depinde menţinerea
valabilităţii eşalonării la plată;
b) sumele datorate în contul următoarelor rate din graficul de plată, până la concurenţa cu
suma eşalonată la plată sau până la concurenţa cu suma achitată, după caz.
Pentru beneficiarii unei amânări la plată, ordinea de stingere este următoarea:
a) obligaţiile fiscale datorate, altele decât cele care fac obiectul amânării la plată;
b) obligaţiile fiscale amânate la plată.
Pentru debitorii care se află sub incidenţa legislaţiei privind insolvenţa, ordinea de stingere
este următoarea:
a) obligaţii fiscale născute după data deschiderii procedurii insolvenţei, în ordinea vechimii;
b) sume datorate în contul ratelor din programele de plăţi ale obligaţiilor fiscale, cuprinse în
planul de reorganizare judiciară confirmat, precum şi obligaţiile fiscale accesorii datorate pe
perioada reorganizării, dacă în plan s-au prevăzut calcularea şi plata acestora;
c) obligaţii fiscale născute anterior datei la care s-a deschis procedura insolvenţei, în ordinea
vechimii, până la stingerea integrală a acestora, în situaţia contribuabililor aflaţi în stare de
faliment;
În cazul contribuabililor care beneficiază de ajutor de stat sub formă de subvenţii de la
bugetul de stat pentru completarea veniturilor proprii, potrivit legii, se sting cu prioritate
obligaţiile fiscale aferente perioadei fiscale la care se referă subvenţia, indiferent dacă plata este
efectuată din subvenţie sau din veniturile proprii.
În cazul obligaţiilor fiscale de plată stabilite de organele de inspecţie fiscală, precum şi a
amenzilor de orice fel, se stinge cu prioritate obligaţia fiscală sau amenda pe care o alege
contribuabilul.
Organul fiscal competent comunică debitorului modul în care a fost efectuată stingerea
obligaţiilor fiscale, cu cel puţin 5 zile înainte de următorul termen de plată a obligaţiilor
fiscale.215
9. Neplata la termen a creanţelor fiscale poate produce dezechilibre majore în plan

economic, care pot fi, doar într-o oarecare măsură, contracarate prin obligarea debitorilor fiscali la
plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere ori a majorărilor de întârziere, după caz.
215
119
Referindu-se la acestea, legislaţia fiscală mai foloseşte şi expresia de accesorii ale creanţelor
fiscale, creând o oarecare derută, în sensul că uneori nu este foarte clar dacă se referă la majorări de
întârziere sau la dobânzi şi penalităţi de întârziere, aşa cum au fost ele, la un moment dat,
consacrate în legislaţia fiscală românească. De fapt, din ansamblul reglementărilor deducem că se
referă la toate trei, în egală măsură.
10. Dobânda este obligaţia fiscală accesorie reprezentând echivalentul prejudiciului creat
titularului creanţei fiscale principale ca urmare a neachitării la scadenţă de către debitor a
obligaţiilor fiscale principale.216
Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare
termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.
Pentru diferențele suplimentare de creanțe fiscale rezultate din corectarea declarațiilor sau
modificarea unei decizii de impunere, dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare
scadenței creanței fiscale pentru care s-a stabilit diferența și până la data stingerii acesteia,
inclusiv.
În situația în care diferențele rezultate din corectarea declarațiilor de impunere sau
modificarea unei decizii de impunere sunt negative în raport cu sumele stabilite inițial, se
datorează dobânzi pentru suma datorată după corectare ori modificare, începând cu ziua imediat
următoare scadenței și până la data stingerii acesteia, inclusiv.
Se datorează dobânzi după cum urmează:
a) pentru creanțele fiscale stinse prin executare silită, până la data întocmirii procesului-verbal de
distribuire a sumelor, inclusiv. În cazul plății prețului în rate, dobânzile se calculează până la data
întocmirii procesului-verbal de distribuire a avansului. Pentru suma rămasă de plată, dobânzile
sunt datorate de către cumpărător;
b) pentru obligațiile fiscale datorate de către debitorul declarat insolvabil care nu are venituri și
bunuri urmăribile, până la data comunicării procesului-verbal de insolvabilitate, urmând ca de la
data trecerii obligațiilor fiscale în evidența curentă să se datoreze dobânzi.
Nivelul dobânzii este de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere.
11. Penalitatea de întârziere este obligaţia fiscală accesorie reprezentând sancţiunea pentru
neachitarea la scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale.217
Penalitățile de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua
imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.
Nivelul penalității de întârziere este de 0,01% pentru fiecare zi de întârziere.
Plata penalităţii de întârziere nu înlătură obligația de plată a dobânzilor, aşa cum penalitatea
de întârziere nu se aplică pentru obligațiile fiscale principale pentru care se datorează penalitate
de nedeclarare.
12. Penalitatea de nedeclarare218 este obligaţia fiscală accesorie reprezentând sancţiunea

pentru nedeclararea sau declararea incorectă, în declaraţii de impunere, a impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor sociale.219
216
217
218
Vector fiscal reprezintă totalitatea tipurilor de obligaţii fiscale pentru care există obligaţii de declarare cu
caracter permanent.
219
120
Pentru obligațiile fiscale principale nedeclarate sau declarate incorect de contribuabil/plătitor
și stabilite de organul de inspecție fiscală prin decizii de impunere, contribuabilul/plătitorul
datorează o penalitate de nedeclarare de 0,08% pe fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare
scadenței și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv, din obligațiile fiscale principale
nedeclarate sau declarate incorect de contribuabil/plătitor și stabilite de organul de inspecție
fiscală prin decizii de impunere.
Ea se poate reduce, la cererea contribuabilului, cu 75%, dacă obligațiile fiscale principale
stabilite prin decizie:
a) se sting prin plată sau compensare până la termenul de scadenţă;
b) sunt eșalonate la plată, în condițiile legii. În acest caz, reducerea se acordă la finalizarea
eșalonării la plată.
Penalitatea de nedeclarare se majorează cu 100% în cazul în care obligațiile fiscale
principale au rezultat ca urmare a săvârșirii unor fapte de evaziune fiscală, constatate de organele
judiciare, potrivit legii.
Aplicarea penalității de nedeclarare nu înlătură obligația de plată a dobânzilor, dar înlătură
obligaţia de plată de penalităţilor de întârziere.
Penalitatea de nedeclarare constituie venit al bugetului de stat. Dar organul fiscal nu mai
stabilește penalitatea de nedeclarare, dacă aceasta este mai mică de 50 lei.
De asemenea, penalitatea de nedeclarare nu se aplică dacă obligațiile fiscale principale
nedeclarate sau declarate incorect de contribuabil și stabilite de organul de inspecție fiscală prin
decizii de impunere, rezultă din aplicarea unor prevederi ale legislației fiscale de către
contribuabil, potrivit interpretării organului fiscal cuprinse în norme, instrucțiuni, circulare sau
opinii comunicate contribuabilului/plătitorului de către organul fiscal central.
Despre aplicarea penalității de nedeclarare sau, după caz, despre neaplicarea acesteia, se
consemnează și se motivează în raportul de inspecție fiscală.
În situația în care obligațiile fiscale principale sunt stabilite de organul de inspecție fiscală ca
urmare a nedepunerii declarației de impunere, se aplică numai penalitatea de nedeclarare, fără a
se aplica sancțiunea contravențională pentru nedepunerea declarației.
Penalitatea de nedeclarare, în principiu, nu poate fi mai mare decât creanța fiscală principală
la care se aplică.
Toate aceste reguli privitoare la penalitatea de nedeclarare se aplică în mod corespunzător și
pentru obligațiile fiscale principale stabilite prin decizie de impunere emisă ca urmare a
procedurii de verificare a situației fiscale personale. În acest caz, penalitatea de nedeclarare se
calculează începând cu prima zi a anului fiscal următor celui de impunere și până la data stingerii
sumei datorate inclusiv.
13. Majorarea de întârziere este obligaţia fiscală accesorie reprezentând echivalentul

prejudiciului creat titularului creanţei fiscale principale, precum şi sancţiunea, ca urmare a
neachitării la scadenţă, de către debitor, a obligaţiilor fiscale principale.220
Aşadar, pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor fiscale
principale datorate bugetelor locale, se datorează după împlinirea acestui termen majorări de
întârziere.
Nivelul majorării de întârziere este de 1% din cuantumul obligațiilor fiscale principale
neachitate în termen, calculată pentru fiecare lună sau fracțiune de lună, începând cu ziua imediat
următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.
220
121
Pentru sumele de restituit de la bugetul local se datorează majorări de întârziere.
14. Restituiri de sume. Potrivit legii, orice sumă plătită în plus sau încasată fără a fi
datorată, se va restitui contribuabilului ca urmare a cererii exprese formulate de către acesta nşi
adresată organului fiscal.
Restituirea se va face, totuşi, din oficiu în următoarele cazuri:
a) pentru diferențe de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit
datorat de persoanele fizice, care se restituie în termen de cel mult 60 de zile de la data
comunicării deciziei de impunere;
b) pentru sume încasate prin poprire, în plus față de creanțele fiscale pentru care s-a înființat
poprirea, care se restituie în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data încasării.
Diferențele de impozit pe venit și/sau contribuții sociale de restituit mai mici de 10 lei rămân
în evidența fiscală spre a fi compensate cu datorii viitoare, urmând să se restituie atunci când
suma cumulată a acestora depășește limita menționată. Totuşi, diferențele mai mici de 10 lei se
pot restitui în numerar, dacă contribuabilul solicită acest lucru.
În cazul restituirii sumelor în valută confiscate, aceasta se realizează conform legii, în lei la
cursul de referință al pieței valutare pentru euro, comunicat de Banca Națională a României, de
la data rămânerii definitivă a hotărârii judecătorești prin care se dispune restituirea.
Dacă contribuabilul înregistrează obligații restante, restituirea ori rambursarea se efectuează
numai după efectuarea compensării. În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai
mică decât obligațiile restante ale contribuabilului, se efectuează compensarea până la
concurența sumei de rambursat sau de restituit. Dacă, însă, suma de rambursat sau de restituit
este mai mare decât suma reprezentând obligații restante ale contribuabilului, compensarea se
efectuează până la concurența obligațiilor restante, diferența rezultată restituindu-se
contribuabilului.
În cazul în care după decesul persoanei fizice sau încetarea persoanei juridice se stabilesc
sume de restituit sau de rambursat prin hotărâri judecătorești definitive, aceste sume se restituie
sau se rambursează numai dacă există succesori ori alți titulari care au dobândit drepturile de
rambursare sau de restituire în condițiile legii.
Dacă o instituție de credit virează, din eroare, organului fiscal sume reprezentând credite
nerambursabile sau finanțări primite de la instituții sau organizații naționale ori internaționale
pentru derularea unor programe ori proiecte, sumele respective se restituie la cererea instituției
de credit sau a contribuabilului, chiar dacă acesta înregistrează obligații restante.
Creanţele fiscale privind drepturi de rambursare sau de restituire ale contribuabilului pot fi
cesionate numai după stabilirea lor prin decizie de restituire. Cesiunea produce efecte faţă de
organul fiscal competent numai de la data la care aceasta i-a fost notificată. Desfiinţarea cesiunii
sau constatarea nulităţii acesteia ulterior stingerii obligaţiei fiscale nu este opozabilă organului
fiscal.221
3. Stingerea creanţelor fiscale prin compensare
15. Prin compensare se sting creanțele statului sau unităților administrativ-teritoriale ori
subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte sume datorate bugetului
general consolidat cu creanțele debitorului reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de
221
122
plată de la buget, până la concurența celei mai mici sume, când ambele părți dobândesc reciproc
atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor, cu condiția ca respectivele creanțe să fie
administrate de aceeași autoritate publică, inclusiv unitățile subordonate acesteia.
Prin sume de plată de la buget se înțeleg sumele pe care statul sau unitatea administrativ-
teritorială trebuie să le plătească unei persoane, inclusiv cele care rezultă din raporturi juridice
contractuale, dacă acestea sunt stabilite prin titluri executorii.
Creanțele debitorului se compensează cu obligații datorate aceluiași buget, urmând ca din
diferența rămasă să fie compensate obligațiile datorate altor bugete, în mod proporțional.
Creanțele fiscale rezultate din raporturi juridice vamale se compensează cu creanțele
debitorului reprezentând sume de restituit de aceeași natură. Eventualele diferențe rămase se
compensează cu alte obligații fiscale ale debitorului.
În principiu, compensarea operează de drept la data la care creanțele există deodată, fiind
deopotrivă certe, lichide și exigibile.
Creanțele fiscale devin exigibile în una din următoarele situaţii:
a) la data scadenței;
b) la termenul prevăzut de lege pentru depunerea decontului cu sumă negativă de TVA cu
opțiune de rambursare, în limita sumei aprobate la rambursare prin decizia emisă de organul
fiscal central, potrivit legii;
c) la data depunerii cererii de restituire, în limita sumei aprobate pentru restituire prin
decizia emisă de organul fiscal central, potrivit legii, pentru cererile de restituire a accizei sau
taxei pe valoarea adăugată, după caz, depuse potrivit Codului fiscal;
d) la data comunicării deciziei, pentru obligațiile fiscale principale, precum și pentru
obligațiile fiscale accesorii stabilite de organul fiscal competent prin decizie;
e) la data depunerii la organul fiscal a declarațiilor de impunere rectificative, pentru
diferențele de obligații fiscale principale stabilite de contribuabil/plătitor în cazul în care legea
prevede obligația acestuia de a calcula cuantumul obligației fiscale;
f) la data comunicării actului de individualizare a sumei, pentru obligațiile de plată de la
buget;
g) la data primirii, în condițiile legii, de către organul fiscal a titlurilor executorii emise de
alte instituții, în vederea executării silite;
h) la data nașterii dreptului la restituire.
Creanțele fiscale rezultate din cesiunea notificată se sting prin compensare cu obligațiile
cesionarului la data notificării cesiunii.
Compensarea se constată de către organul fiscal competent, la cererea debitorului sau din
oficiu. Organul fiscal competent comunică debitorului decizia cu privire la efectuarea
compensării, în termen de 7 zile de la data efectuării operațiunii.222
Intrebari recapitulative:
1.Ce este plata?:

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
222
123
______________________________________________________________________________
___________________
2. Ce este compensarea?
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
___________________
3. Cum se stabilesc termenele de plată?

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________
4. Care este ordinea stingerii obligaţiilor fiscale?

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________
5. Ce se întâmplă în caz de neplată la termen a creanţrlor fiscale?

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
___________________
1. În cazul stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale, momentul plăţii este:

a) în cazul plăţilor în numerar, la data înscrisă în documentul de plată eliberat de organul fiscal,
unităţile Trezoreriei Statului sau organele ori persoanele abilitate de acestea; ☻
b) în cazul plăţilor efectuate prin mandat poştal, la data poştei, înscrisă pe mandatul poştal; ☻
c) în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară, la data la care băncile debitează contul
persoanei care efectuează plata pe baza instrumentelor de decontare specifice, astfel cum
această informaţie este transmisă prin mesajul electronic de plată de către instituţia bancară
iniţiatoare, data putând fi dovedită prin extrasul de cont; ☻
d) în cazul plăţilor efectuate prin intermediul cardurilor bancare, data la care a fost efectuată
tranzacţia, astfel cum este confirmată prin procedura de autorizare a acesteia. ☻
e) în cazul stingerii obligaţiilor fiscale prin valorificarea garanţiei, la data constituirii garanţiei.
☻
124
2. În cazul creanţelor fiscale stabilite prin diferite categorii de decizii de impunere,
termenul de plată se stabilește în funcție de data comunicării deciziei, astfel:
a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată este până la
data de 5 a lunii următoare, inclusiv; ☻
b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este până
la data de 20 a lunii următoare, inclusiv; ☻
3. Distribuirea sumelor din contul unic, în cazul în care suma plătită nu acoperă obligaţiile
fiscale datorate unui buget sau fond, distribuirea în cadrul fiecărui buget sau fond se face
în următoarea ordine:
a) pentru toate impozitele şi contribuţiile sociale cu reţinere la sursă; ☻
b) pentru toate celelalte obligaţii fiscale principale; ☻
c) pentru obligaţiile fiscale accesorii. ☻
4. Restituirea se va face din oficiu în următoarele cazuri:

a) pentru diferențe de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat
de persoanele fizice, care se restituie în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării
deciziei de impunere; ☻
b) pentru sume încasate prin poprire, în plus față de creanțele fiscale pentru care s-a înființat
poprirea, care se restituie în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data încasării. ☻
5. Creanțele fiscale devin exigibile în una din următoarele situaţii:

a) la data scadenței; ☻
b) la termenul prevăzut de lege pentru depunerea decontului cu sumă negativă de TVA cu
opțiune de rambursare; ☻
c) la data depunerii cererii de restituire, pentru cererile de restituire a accizei sau taxei pe
valoarea adăugată; ☻
d) la data comunicării deciziei, pentru obligațiile fiscale principale, precum și pentru obligațiile
fiscale accesorii stabilite de organul fiscal competent prin decizie; ☻
e) la data depunerii la organul fiscal a declarațiilor de impunere rectificative, pentru diferențele
de obligații fiscale principale stabilite de contribuabil în cazul în care legea prevede obligația
acestuia de a calcula cuantumul obligației fiscale; ☻
f) la data comunicării actului de individualizare a sumei, pentru obligațiile de plată de la buget;
☻
g) la data primirii de către organul fiscal a titlurilor executorii emise de alte instituții, în vederea
executării silite; ☻
h) la data nașterii dreptului la restituire. ☻
NOTĂ: Simbolul ☻ reprezintă răspuns corect
125
1. Pentru neplata la termen a creanţelor fiscale datorate bugetelor statului, debitorii fiscali
datorează.
a) dobânzi;
b) penalităţilor de întârziere;
c) majorărilor de întârziere.
2. Compensarea operează de drept la data la care ambele creanțe există şi sunt reciproce,
fiind deopotrivă şi în acelaşi timp:
a) Certe;
b) Lichide;
c) Exigibile;
d) Plătibile.
3.Care este nivelul dobânzilor:

a) 1%;
b) 0,1%;
c) 0,01%;
d) 0,02%.
4.Care este nivelul penalităţilor de întârziere:

a) 1%;
b) 0,1%;
c) 0,01%;
d) 0,02%.
5.Care este nivelul dobânzilor:

a) 1%;
b) 0,1%;
c) 0,01%;
d) 0,02%.
126
Tema 9
Înlesnirile la plata creanţelor fiscale
Obiective: Studentul trebuie să înţeleagă rolul şi importanţa înlesnirilor la

plată, precum şi mecanismul lor de funcţionare pentru a putea observa care sunt efectele juridice
ale acestora asupra modului de colectare a creanţelor fiscale.
Cuvinte cheie: înlesniri la plată, amânări la plată, eşalonări la plată,

termene de plată, procedură..
Rezumat capitol:
1. Consideraţii introductive privind acordarea înlesnirilor la plată

2. Procedura de acordare a înlesnirilor la plată.
Tema pentru acasă: Descrieţi principalele etape ale procedurii de acordare a

înlesnirilor la plată..
127
Conţinutul temei
1. Consideraţii introductive privind acordarea înlesnirilor la plată
1. Înlesniri la plata obligaţiilor fiscale sunt reglementate în Codul de procedură fiscală şi au

fost gândite ca instrumente ce pot fi puse în mâna debitorilor fiscali de bună-credinţă, care doresc
să îşi onoreze obligaţiile fiscale pe care le au, dar care se confruntă temporar cu dificultăţi
financiare. În principiu, este vorba despre contribuabili care pot dovedi atât faptul că au
capacitatea să se redreseze financiar, cât şi faptul că starea de dificultate financiară are caracter
temporar. Cu toate acestea ei înregistrează obligaţii fiscale restante pentru a căror onorare este
necesară acordarea unei înlesniri.
2. Prin obligaţii fiscale restante se înţelege:223

a) obligaţii fiscale pentru care s-a împlinit scadenţa sau termenul de plată;
b) diferenţele de obligaţii fiscale principale şi accesorii stabilite prin decizie de impunere,
chiar dacă pentru acestea nu s-a împlinit termenul de plată.
Nu sunt considerate obligaţii fiscale restante:
a) obligaţiile fiscale pentru care s-au acordat şi sunt în derulare înlesniri la plată, potrivit
legii, dacă pentru acestea nu s-a împlinit termenul de plată prevăzut în actul de acordare a
înlesnirii;
b) obligaţiile fiscale stabilite în acte administrative fiscale a căror executare este suspendată
în condiţiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările şi
completările ulterioare;
c) obligaţiile fiscale cu termene de plată viitoare stabilite în planul de reorganizare judiciară
aprobat în condiţiile legii.
Nu se consideră că un contribuabil înregistrează obligaţii fiscale restante în situaţia în care
suma obligaţiilor fiscale înscrise în certificatul de atestare fiscală emis de organul fiscal, este mai
mică sau egală cu suma de rambursat ori de restituit. În cazul în care apar astfel de situaţii ele
trebuie menţionate în certificatul de atestare fiscală.
3. Documentul care face dovada deplină a existenţei, sau nu, a unor obligaţii fiscale restante
este certificatul de atestare fiscală. El se emite de către organul fiscal central competent la
solicitarea contribuabilului. Certificatul se poate emite şi din oficiu sau la solicitarea altor
autorităţi publice, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de reglementările legale în vigoare,
precum şi la solicitarea oricărei persoane care deţine titluri de participare la o societate.
Certificatul de atestare fiscală se eliberează pe baza datelor cuprinse în evidenţa creanţelor
fiscale a organului fiscal central competent şi cuprinde obligaţiile fiscale restante existente în
sold în ultima zi a lunii anterioare depunerii cererii şi nestinse până la data eliberării acestuia,
precum şi alte creanţe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii şi existente
în evidenţa organului fiscal central în vederea recuperării.
Organul fiscal central emitent înscrie în certificatul de atestare fiscală sumele certe, lichide şi
exigibile pe care contribuabilul ori plătitorul solicitant le are de încasat de la autorităţi
223
128
contractante în temeiul legislaţiei existente în materia achiziţiilor publice. 224 Înscrierea se face în
baza unui document eliberat de autoritatea contractantă prin care se certifică faptul că sumele
sunt certe, lichide şi exigibile.
Certificatul de atestare fiscală se emite în maximum 3 zile lucrătoare de la data depunerii
cererii şi poate fi utilizat de persoana interesată pe o perioadă de până la 30 de zile de la data
eliberării. În cazul persoanelor fizice, perioada în care poate fi utilizat este de până la 90 de zile
de la data eliberării. Pe perioada de utilizare, certificatul poate fi prezentat de
contribuabil/plătitor, în original sau în copie legalizată, oricărui solicitant.
Prin excepţie, în situaţia contribuabilului supus unei inspecţii fiscale şi care solicită
eliberarea unui certificat de atestare fiscală în scopul radierii din registrele în care a fost
înregistrat, certificatul de atestare fiscală se emite în termen de 5 zile lucrătoare de la data
emiterii deciziei de impunere sau a deciziei de nemodificare a bazei de impozitare, după caz.225
Certificatul de atestare fiscală se poate solicita (şi pe cale de consecinţă se va emite) de la
organul fiscal local. Cererea se poate formula fie de către contribuabil, fie de către autorităţile
publice în cazurile şi în condiţiile prevăzute de reglementările legale în vigoare, precum şi la
solicitarea notarului public, conform delegării date de către contribuabil. Acest certificat de
atestare fiscală se eliberează pe baza datelor cuprinse în evidenţa creanţelor fiscale a organului
fiscal local şi cuprinde obligaţiile fiscale restante şi, după caz, obligaţiile fiscale scadente până în
prima zi a lunii următoare depunerii cererii, precum şi alte creanţe bugetare individualizate în
titluri executorii emise potrivit legii şi existente în evidenţa organului fiscal local în vederea
recuperării. El se emite în termen de cel mult două zile lucrătoare de la data solicitării şi este
valabil 30 de zile de la data emiterii.226.
Orice persoană fizică sau juridică poate solicita organelor fiscale certificatul de atestare
fiscală sau documente care să ateste situaţia fiscală a unui contribuabil numai cu acordul scris al
contribuabilului în cauză. Prin excepţie, ori de câte ori se dezbate succesiunea unei persoane
fizice decedate, notarul public are obligaţia de a solicita organului fiscal central şi organului
fiscal local, certificatul de atestare fiscală pentru persoana fizică pentru care se dezbate
succesiunea.227
4. Organele fiscale au obligaţia de a publica pe pagina de internet proprie lista debitorilor

persoane fizice şi juridice care înregistrează obligaţii fiscale restante, precum şi cuantumul
acestor obligaţii. Lista se publică trimestrial, până în ultima zi a primei luni din trimestrul
următor celui de raportare şi cuprinde obligaţiile fiscale restante la sfârşitul trimestrului şi
neachitate la data publicării listei. al căror plafon se stabileşte astfel:
224
Conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările şi completările ulterioare.
225
226
Conform art. 159, alin. (5), (6) şi (7) din C.pr.fisc, pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor,
terenurilor şi a mijloacelor de transport, proprietarii bunurilor ce se înstrăinează trebuie să prezinte certificate de
atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligaţiilor de plată datorate bugetului local al unităţii
administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează. Pentru bunul ce se
înstrăinează, proprietarul bunului trebuie să achite impozitul datorat pentru anul în care se înstrăinează bunul, cu
excepţia cazului în care pentru bunul ce se înstrăinează impozitul se datorează de altă persoană decât proprietarul.
Actele prin care se înstrăinează clădiri, terenuri, respectiv mijloace de transport, cu încălcarea prevederilor legale
privitoare la emiterea de certificate de atestare fiscală, sunt nule de drept. Aceste reguli, totuşi, nu sunt aplicabile în
cazul procedurii de executare silită, procedurii insolvenţei şi procedurilor de lichidare.
227
129
Înainte de publicare, obligaţiile fiscale restante se notifică debitorilor. Obligaţiile fiscale ale
sediilor secundare plătitoare de salarii şi venituri asimilate salariilor se notifică persoanei în
structura căreia acestea funcţionează.
În termen de 15 zile de la achitarea integrală a obligaţiilor fiscale datorate, organul fiscal
competent operează modificările pentru fiecare debitor care şi-a achitat aceste obligaţii.
Aceste reguli se aplică şi pentru obligaţiile fiscale stabilite prin titluri de creanţă împotriva
cărora contribuabilul a exercitat căile de atac prevăzute de lege, până la soluţionarea căilor de
atac, caz în care organul fiscal face menţiuni cu privire la această situaţie.228
5. În situaţii temeinic justificate, organele fiscale pot acorda înlesniri la plata obligaţiilor
fiscale restante. Acestea pot interveni atât înaintea, cât şi în timpul executării silite, dar înainte de
realizarea valorificării bunurilor.
În principiu, legea permite această posibilitate atât statului, cât şi unităţilor administrativ-
teritoriale, dar cu respectarea anumitor reguli.
Deşi legiuitorul nu face precizările cuvenite în acest sens, totuşi putem deduce din ansamblul
reglementărilor exstente în această materie, faptul că există două categorii de înlesniri la plată, şi
anume:
 amânări la plata creanţelor fiscale, care constau în stabilirea unui nou termen de plată, o
singură dată pentru întreaga creanţă, împrejurare în care toate efectele juridice legate de termenul
de scadenţă se vor proroga până la noul termen de scadenţă stabilit;
 eşalonări la plata, care constau în divizarea creanţei fiscale în mai multe fracţiuni de creanţă
şi stabilirea unui nou termen de scadenţă pentru fiecare dintre fracţiile de creanţă rezultate. Şi în
acest caz, efectele juridice legate de termenul de scadenţă se vor proroga până la noile termene de
scadenţă ce au fost stabilite prin graficul de eşalonare.
6. Organele fiscale ale statului pot acorda, la cererea debitorilor fiscali, înlesniri la plată pe
o perioadă de cel mult 5 ani, dacă sunt îndeplinite condițiile de acordare a acestora. Pentru
debitorii care nu constituie niciun fel de garanție, înlesnirea se poate acorda pe cel mult 6 luni.
Înlesnirea la plată se acordă pentru toate obligațiile fiscale înscrise în certificatul de atestare
fiscală, inclusiv pentru obligațiile fiscale preluate de organele fiscale de la alt organ fiscal sau de
la altă autoritate publică ca urmare a transferului de competență, în situația în care acesta are loc
pe perioada derulării unei eșalonări la plată. În acest scop, organul fiscal competent comunică
debitorului o înștiințare de plată privind obligațiile fiscale individualizate în acte administrative
preluate ca urmare a transferului de competență, precum și deciziile referitoare la obligațiile
fiscale accesorii aferente.
În scopul acordării înlesnirilor la plată, sunt asimilate obligațiilor fiscale:
a) amenzile de orice fel administrate de organul fiscal;
b) creanțele bugetare stabilite de alte organe și transmise spre recuperare organelor fiscale,
potrivit legii, inclusiv creanțele bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale stabilite prin
hotărâri judecătorești sau alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii.
Înlesnirea la plată nu se acordă pentru:
a) obligațiile fiscale care au făcut obiectul unei eșalonări acordate în temeiul prezentului capitol,
care și-a pierdut valabilitatea;
228
130
b) obligațiile fiscale care au scadența și/sau termenul de plată după data eliberării certificatului
de atestare fiscală;
c) obligațiile fiscale care, la data eliberării certificatului de atestare fiscală, intră sub
incidența dispoziţiilor privitoare la compensare;
d) obligațiile fiscale stabilite prin acte administrative fiscale care, la data eliberării certificatului
de atestare fiscală, sunt suspendate în condițiile Legii contenciosului administrativ. În cazul în
care suspendarea executării actului administrativ fiscal încetează după data comunicării unei
decizii de eșalonare la plată, debitorul poate solicita includerea în eșalonare a obligațiilor fiscale
ce au făcut obiectul suspendării, precum și a obligațiilor fiscale accesorii aferente. În acest scop,
organul fiscal competent comunică debitorului o înștiințare de plată privind obligațiile fiscale
individualizate în acte administrative pentru care a încetat suspendarea executării, precum și
deciziile referitoare la obligațiile fiscale accesorii aferente.
Eșalonarea la plată nu se acordă nici pentru obligațiile fiscale în sumă totală mai mică de 500
lei în cazul persoanelor fizice și 5.000 lei în cazul persoanelor juridice.
Perioada de eșalonare la plată se stabilește de organul fiscal competent în funcție de
cuantumul obligațiilor fiscale și de capacitatea financiară de plată a debitorului. Perioada de
eșalonare la plată acordată nu poate fi mai mare decât perioada de eșalonare la plată solicitată.229
7. Organele fiscale ale unităţilor administrativ-teritoriale au şi ele posibilitatea de a

acorda înlesnirilor la plată. Astfel, la cererea temeinic justificată a contribuabilului, organul fiscal
local poate acorda pentru obligațiile fiscale restante următoarele înlesniri la plată:
a) eșalonări și/sau amânări la plata obligațiilor fiscale și bugetare;
b) scutiri sau reduceri de majorări de întârziere.
Eșalonarea la plată se poate acorda pe o perioadă de cel mult 5 ani, iar amânarea la plată
se acordă pe o perioadă de cel mult 6 luni, dar aceasta nu poate depăși data de 20 decembrie a
anului fiscal în care se acordă.
Pe perioada pentru care au fost acordate amânări sau eșalonări la plată, pentru obligațiile
fiscale principale eșalonate sau amânate la plată, se datorează majorări de întârziere de 0,5% pe
lună sau fracțiune de lună, reprezentând echivalentul prejudiciului. Restul de 50% din majorările
de întârziere reprezentând componenta de penalitate a acestora, aferente obligațiilor fiscale
eșalonate sau amânate la plată, se amână la plată. În situația în care sumele eșalonate sau
amânate au fost stinse în totalitate, majorările de întârziere amânate la plată şi reprezentând
partea de sancţiune, se anulează.
Pentru obligațiile fiscale eșalonate și/sau amânate la plată, contribuabilii trebuie să
constituie garanții astfel:
a) în cazul persoanelor fizice, o sumă egală cu două rate medii din eșalonare, reprezentând
obligații fiscale locale eșalonate și majorări de întârziere calculate, în cazul eșalonărilor la plată,
sau o sumă rezultată din raportul dintre contravaloarea debitelor amânate și majorările de
întârziere calculate și numărul de luni aprobate pentru amânare la plată, în cazul amânărilor la
plată;
b) în cazul persoanelor juridice garanția trebuie să acopere totalul obligațiilor fiscale eșalonate
și/sau amânate la plată.
În cazul contribuabilului persoană juridică, acordarea înlesnirilor la plată se va face cu
respectarea dispoziţiilor legale existente în materia ajutorului de stat.230
229
230
131
8. Condiții generale de acordare a eșalonării la plată. Pentru acordarea unei eșalonări la
plată de către organul fiscal central, debitorul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiții:
a) să se afle în dificultate generată de lipsa temporară de disponibilități bănești și să aibă
capacitate financiară de plată pe perioada de eșalonare la plată. Aceste situații se apreciază de
organul fiscal competent pe baza programului de restructurare sau de redresare financiară ori a
altor informații și/sau documente relevante, prezentate de debitor sau deținute de organul fiscal;
b) să aibă constituită garanția;
c) să nu se afle în procedura insolvenței;
d) să nu se afle în dizolvare potrivit prevederilor legale în vigoare;
e) să nu li se fi stabilit răspunderea potrivit legislației privind insolvența și/sau răspunderea
solidară. Prin excepție, dacă actele prin care s-a stabilit răspunderea sunt definitive în sistemul
căilor administrative și judiciare de atac, iar suma pentru care a fost atrasă răspunderea a fost
achitată, condiția se consideră îndeplinită.
Pe lângă condițiile de mai sus, debitorul trebuie să aibă depuse toate declarațiile fiscale,
potrivit vectorului fiscal. Această condiție trebuie îndeplinită la data eliberării certificatului de
atestare fiscală. De asemenea, ea se consideră îndeplinită și în cazul în care, pentru perioadele în
care nu s-au depus declarații fiscale, obligațiile fiscale au fost stabilite, prin decizie, de către
organul fiscal.
Prin excepție, în cazul debitorilor care nu dețin bunuri în proprietate, situația de dificultate
generată de lipsa temporară de disponibilități bănești și capacitatea financiară de plată pe
perioada de eșalonare la plată se menționează de debitor în cererea depusă. Organul fiscal
competent verifică și constată situația de dificultate generată de lipsa temporară de disponibilități
bănești din informațiile prezentate de debitor în cerere și/sau din informații și/sau documente
relevante deținute de organul fiscal.
În situația debitorilor care nu dețin bunuri în proprietate sau acestea sunt insuficiente pentru
a constitui garanțiile, organul fiscal poate acorda eșalonarea la plată dacă sunt îndeplinite
celelalte condiții. În acest caz, penalitățile de întârziere cuprinse în certificatul de atestare fiscală
nu se amână la plată și se includ în eșalonare.
2. Procedura de acordare a înlesnirilor la plată.
9. Acordarea înlesnirilor la plată se pote face doar dacă sunt parcurse anumite etape
reglementate de lege într-o anumită succesiune logică şi cronologică pe care o vom prezenta în
cele ce urmează.
10. Cererea de acordare a eșalonării la plată. Cererea de acordare a eșalonării la plată se

formulează de către debitorii fiscali interesaţi şi se depune la registratura organului fiscal
competent sau se transmite prin poștă cu confirmare de primire și se soluționează de organul
fiscal competent, în termen de 60 de zile de la data înregistrării cererii.
În cazul debitorilor care nu dețin bunuri în proprietate, cererea poate fi însoțită de o
propunere de grafic de eșalonare la plată. Ea se soluționează de organul fiscal competent în
termen de 15 zile de la data înregistrării acesteia.231
231
132
Cererea poate fi retrasă de debitor până la emiterea deciziei de eșalonare la plată sau a
deciziei de respingere. Organul fiscal competent comunică debitorului decizia prin care se ia act
de retragerea cererii. Prin retragerea cererii, debitorul nu pierde dreptul de a depune o nouă
cerere.232
11. Eliberarea certificatului de atestare fiscală. După primirea cererii, organul fiscal
competent eliberează, din oficiu, certificatul de atestare fiscală, pe care îl comunică debitorului.
Eliberarea certificatului de atestare fiscală în scopul acordării eșalonării la plată nu este supusă
taxei extrajudiciare de timbru.
Certificatul de atestare fiscală se eliberează în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la
înregistrarea cererii. Prin excepție, termenul de eliberare a certificatului de atestare fiscală poate
fi de cel mult 10 zile lucrătoare în cazul cererilor depuse de debitorii persoane fizice care
desfășoară activități economice în mod independent sau exercită profesii libere.
Atunci când există diferențe între sumele solicitate de către debitor în cerere și cele înscrise
în certificatul de atestare fiscală, se procedează la punerea de acord a acestora.
Certificatul de atestare fiscală are valabilitate de 90 de zile de la data eliberării.233
12. Modul de soluționare a cererii. Cererea debitorului se soluționează de organul fiscal

competent prin decizie de eșalonare la plată ori decizie de respingere, după caz. Cuantumul și
termenele de plată a ratelor de eșalonare se stabilesc prin grafice de eșalonare care fac parte
integrantă din decizia de eșalonare la plată.
În cazuri justificate, în funcție de specificul activității contribuabilului și de capacitatea
financiară de plată a acestuia pe parcursul unui an, la cererea debitorului, organul fiscal al
statului poate aproba plata diferențiată a ratelor de eșalonare.
După eliberarea certificatului de atestare fiscală și, după punerea de acord a sumelor, dacă
este cazul, organul fiscal competent verifică dacă cererea se încadrează în condiţiile impuse de
lege și comunică debitorului decizia de respingere sau acordul de principiu privind eșalonarea la
plată, după caz. Prin excepție, în cazul debitorilor care nu dețin bunuri în proprietate, nu se emite
acord de principiu privind eșalonarea la plată.234
13. Constituirea garanțiilor în cadrul procedurii de acordare a înlesnirilor la plată. În

termen de cel mult 30 de zile de la data comunicării acordului de principiu, debitorul trebuie să
constituie garanții. La cererea temeinic justificată a debitorului, organul fiscal competent poate
aproba prelungirea acestui termen cu cel mult 30 de zile.
Pentru obligațiile fiscale eșalonate la plată, precum și cele care fac obiectul amânării la plată
de până la 5.000 lei în cazul persoanelor fizice și, respectiv, 20.000 lei în cazul persoanelor
juridice, nu este necesară constituirea de garanții.
De asemenea, următoarele categorii de debitori nu trebuie să constituie garanții:
a) instituțiile publice;235
b) autoritățile ori serviciile publice autonome înființate prin lege organică;
c) unitățile și instituțiile de drept public;236
232
233
234
235
astfel cum sunt definite prin Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările
ulterioare, precum și prin Legea nr. 273/2006, cu modificările și completările ulterioare.
133
d) instituțiile de învățământ superior de stat.
Prin acordul de principiu organul fiscal stabilește perioada de eșalonare la plată, data până la
care este valabilă şi garanția în cazul în care aceasta este constituită sub forma scrisorii de
garanție/poliței de asigurare de garanție, precum și cuantumul garanției, cu menționarea sumelor
eșalonate la plată, a dobânzilor datorate pe perioada de eșalonare la plată, corespunzător
perioadei de eșalonare.
Garanțiile pot consta în:
a) mijloace bănești consemnate pe numele debitorului la dispoziția organului fiscal la o
unitate a Trezoreriei Statului;
b) scrisoare de garanție/poliță de asigurare de garanție;
c) instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor proprietate a debitorului;
d) încheierea unui contract de ipotecă sau gaj în favoarea organului fiscal competent pentru
executarea obligațiilor fiscale ale debitorului pentru care există un acord de eșalonare la plată,
având ca obiect bunuri proprietate a unei terțe persoane. Aceste bunuri trebuie să fie libere de
orice sarcini, cu excepția cazului în care acestea sunt sechestrate exclusiv de către organul fiscal
competent.
Pot forma obiect al garanțiilor şi bunurile mobile care nu au durata normală de funcționare
expirată,237 precum și bunurile mobile care, deși au durata normală de funcționare expirată, au
fost supuse reevaluării potrivit regulilor contabile în vigoare.
Nu pot face obiectul garanțiilor bunurile perisabile. De asemenea, odată ce un bun a fost
constituit drept garanție, el nu poate să mai poate face obiectul unei garanții pentru eșalonarea la
plată a obligațiilor altui debitor. Nu în ultimul rănd, trebuie menţionat faptul că atunci când
valoarea bunurilor sechestrate este insuficientă, debitorul fiscal trebuie să constituie garanții
suplimentare.
Bunurile oferite drept garanție se evaluează de un expert evaluator independent, care
întocmește un raport de evaluare. În cazul bunurilor imobile a căror valoare stabilită în raportul
de evaluare este mai mare decât valoarea orientativă stabilită prin expertizele utilizate de camera
notarilor publici, valoarea bunurilor se determină la nivelul valorii orientative stabilite prin
expertiza întocmită de camera notarilor publici. În cazul bunurilor mobile a căror valoare
stabilită în raportul de evaluare este vădit disproporționată față de valoarea de piață a acestora,
organul fiscal competent poate efectua o nouă evaluare. În acest caz, termenul de soluționare a
cererii se prelungește cu perioada cuprinsă între data depunerii raportului de evaluare și data
efectuării noii evaluări.
Garanțiile trebuie să acopere sumele eșalonate la plată, dobânzile datorate pe perioada
eșalonării la plată, plus un procent de până la 16% din sumele eșalonate la plată, în funcție de
perioada de eșalonare la plată, astfel:
a) pentru eșalonări de la 13 la 24 de luni, procentul este de 4%;
b) pentru eșalonări de la 25 la 36 de luni, procentul este de 8%;
c) pentru eșalonări de la 37 la 48 de luni, procentul este de 12%;
236
prevăzute la art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea științifică și dezvoltarea
tehnologică, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 324/2003, cu modificările și completările ulterioare,
precum și unitățile și instituțiile de drept public prevăzute la art. 26 alin. (1) din Legea nr. 45/2009 privind
organizarea și funcționarea Academiei de Științe Agricole și Silvice «Gheorghe Ionescu-Șișești» și a sistemului de
cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii și industriei alimentare, cu modificările și completările
ulterioare.
237
potrivit Legii nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale,
republicată, cu modificările și completările ulterioare.
134
d) pentru eșalonări de peste 49 de luni, procentul este de 16%.
Pe parcursul derulării eșalonării la plată, garanția se poate înlocui sau redimensiona în
funcție de valoarea ratelor rămase de achitat, la cererea debitorului. În acest caz, procentajul
suplimentar al garanției care se ia în calcul la stabilirea valorii garanției este cel în vigoare la data
înlocuirii sau redimensionării garanției, corespunzător perioadei de timp rămase din eșalonarea la
plată acordată.
În cazul în care, pe parcursul derulării eșalonării la plată, garanția se execută de către un alt
creditor, iar sumele distribuite din valorificare, în favoarea organului fiscal competent, nu
acoperă valoarea garanțiilor stabilită prin lege şi indicată mai sus, debitorul are obligația
reîntregirii acesteia, pentru obligațiile fiscale rămase nestinse din eșalonarea la plată. Dacă, însă,
pe parcursul derulării eșalonării la plată, bunul care face obiectul garanției se execută de către
organul fiscal pentru obligațiile de plată ale garantului, debitorul are obligația constituirii de
garanții pentru obligațiile fiscale rămase nestinse din eșalonarea la plată. În acest caz, până la
constituirea garanției, sumele rămase după efectuarea distribuirii sunt indisponibilizate în
favoarea organului fiscal, urmând a stinge obligațiile rămase din eșalonarea la plată dacă garanția
nu este constituită în termenele legale.
La cererea debitorului fiscal, organul fiscal competent poate executa garanția constituită de
către acesta sau poate aproba valorificarea bunurilor potrivit înțelegerii părților, în situația în care
se stinge întreaga sumă eșalonată la plată.
În cazul în care, pe parcursul eșalonării la plată bunurile care fac obiectul garanției s-au
degradat ori dreptul de proprietate a acestor bunuri s-a modificat prin hotărâri judecătorești care
constituie titluri executorii, la solicitarea organului fiscal central, debitorul are obligația
reconstituirii garanțiilor pentru obligațiile fiscale rămase nestinse din eșalonarea la plată dacă
celelalte garanții nu sunt îndestulătoare.238
Organul fiscal competent eliberează garanțiile după comunicarea deciziei de finalizare a
eșalonării la plată.
14. Condiții de menținere a valabilității eșalonării la plată. Eșalonarea la plată își menține
valabilitatea doar în măsura în care sunt respectate, pe toată durata eşalonării la plată, toate
condiţiile legale la care am făcut referire anterior.
15. Modificarea deciziei de eșalonare la plată în perioada de valabilitate a eșalonării. Pe

perioada de valabilitate a eșalonării, decizia de eșalonare la plată poate fi modificată la cererea
debitorului prin includerea în eșalonare şi a altor obligații fiscale ce au fost cuprinse în
certificatul de atestare fiscală emis de organul fiscal competent.
Un contribuabil poate depune cel mult două cereri de modificare a deciziei de eșalonare la
plată într-un an calendaristic sau, după caz, într-o fracție de an calendaristic. Printr-o cerere se
poate solicita modificarea deciziei de eșalonare la plată prin includerea tuturor obligațiilor fiscale
ce reprezintă condiție de menținere a valabilității eșalonării la plată la data depunerii cererii.
Cuantumul și termenele de plată ale noilor rate de eșalonare se stabilesc prin grafice de
eșalonare care fac parte integrantă din decizia de modificare a deciziei de eșalonare la plată.
După depunerea cererii, în termen de 10 zile de la emiterea acordului de principiu de către
organul fiscal central, debitorul trebuie să constituie și garanțiile prevăzute de lege,
corespunzător condițiilor în care urmează să se modifice decizia de eșalonare la plată. Debitorul
nu trebuie să constituie garanții în situația în care valoarea garanțiilor deja constituite acoperă
238
135
obligațiile fiscale rămase din eșalonarea la plată, precum și obligațiile fiscale pentru care se
solicită modificarea deciziei de eșalonare la plată.
În situația în care cererea de modificare a deciziei de eșalonare la plată se respinge, debitorul
are obligația să plătească sumele datorate în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei
de respingere.
Dacă, însă, pe perioada de valabilitate a înlesnirii debitorul obține o suspendare a executării
actului administrativ fiscal în care sunt individualizate creanțe fiscale ce fac obiectul eșalonării la
plată, decizia de eșalonare la plată se modifică, la cererea debitorului fiscal. Dacă, pe perioada de
valabilitate a eșalonării se desființează sau se anulează, în tot sau în parte, actul administrativ
fiscal în care sunt individualizate creanțe fiscale ce fac obiectul eșalonării la plată, decizia de
eșalonare la plată se modifică în mod corespunzător, la cererea debitorului fiscal.
Nu în ultimul rând, menţionăm faptul că toate aceste reguli sunt aplicabile și pentru
obligațiile fiscale ale unui debitor care nu beneficiază de eșalonare la plată, dar fuzionează,
potrivit legii, cu un alt debitor care beneficiază de eșalonarea la plată.239
16. Renunțarea la eșalonarea la plată. Debitorul poate renunța la eșalonarea la plată pe

perioada de valabilitate a acesteia, prin depunerea unei cereri de renunțare la eșalonare. În acest
caz, debitorul trebuie să achite obligațiile fiscale rămase din eșalonare până la data la care
intervine pierderea valabilității eșalonării la plată. În cazul nerespectării acestei obligații, devin
incidente prevederile legale referitoare la pierderea valabilității eșalonării la plată.240
17. Pierderea valabilității eșalonării la plată și consecințele ei. Eșalonarea la plată își
pierde valabilitatea la data la care nu mai sunt îndeplinite condiţiile de menţinere a valabilităţii
eşalonării la plată. Organul fiscal competent emite o decizie de constatare a pierderii valabilității
eșalonării la plată, care se comunică debitorului fiscal.
Pierderea valabilității eșalonării la plată atrage începerea sau continuarea, după caz, a
executării silite pentru întreaga sumă nestinsă. În acest caz, pentru sumele rămase de plată din
eșalonarea la plată acordată de organul fiscal central, reprezentând obligații fiscale principale
și/sau obligații fiscale accesorii eșalonate la plată, se datorează o penalitate de 5%. Această
regulă nu se aplică pentru obligațiile fiscale principale eșalonate la plată și pentru care se
datorează penalitate de nedeclarare.
În cazul pierderii valabilității eșalonării la plată acordate de organul fiscal, pentru obligațiile
fiscale principale rămase de plată din eșalonarea la plată acordată, se datorează de la data emiterii
deciziei de eșalonare la plată dobânzi241 şi penalităţi de nedeclarare.242
De asemenea, în cazul pierderii valabilității eșalonării la plată, organul fiscal competent
execută garanțiile în contul obligațiilor fiscale rămase nestinse.243
18. Menținerea eșalonării la plată. În ciuda pierderii valabilităţii eşalonării la plată,

debitorul fiscal poate solicita organului fiscal competent menținerea unei eșalonări a cărei
valabilitate a fost pierdută, cu excepția cazului în care eșalonarea a fost pierdută ca urmare a
239
240
241
242
243
136
intrării în procedură de insolvenţă sau de dizolvare de două ori într-un an calendaristic, sau
fracție de an calendaristic.
Pentru aceasta, debitorul fiscal trebuie să depună o cerere înainte de executarea garanției de
către organul fiscal competent sau înainte de stingerea tuturor obligațiilor fiscale care au făcut
obiectul eșalonării la plată, după caz. Cererea se soluționează prin emiterea unei decizii de
menținere a valabilității eșalonării, cu păstrarea perioadei de eșalonare deja aprobate.
Pentru menținerea valabilității eșalonării, debitorul are obligația să achite obligațiile fiscale
exigibile la data comunicării deciziei de menținere a valabilității eșalonării, cu excepția celor
care au făcut obiectul eșalonării a cărei valabilitate a fost pierdută, în termen de 90 de zile de la
data comunicării deciziei.244
19. Calcularea termenelor. Termenele stabilite în materia înlesnirilor la plată se calculează

pe zile calendaristice începând cu ziua imediat următoare acestor termene și expiră la ora 24,00 a
ultimei zile a termenelor. În situația în care termenele sfârșesc într-o zi de sărbătoare legală sau
când serviciul este suspendat, acestea se prelungesc până la sfârșitul primei zile lucrătoare ce
urmează.245
20. Plata anticipată a creanţelor fiscale pentru care s-a acordat înlesnire la plată.
Debitorul fiscal poate plăti anticipat, parțial sau total, sumele cuprinse în graficul de eșalonare la
plată. În acest caz, debitorul notifică organului fiscal, prin cerere, intenția de a stinge anticipat
aceste sume. În cazul achitării anticipate parțiale, organul fiscal competent înștiințează debitorul,
până la următorul termen de plată din graficul de eșalonare, cu privire la stingerea sumelor
datorate în contul următoarelor rate de eșalonare aprobate până la concurența cu suma achitată.
În situația în care se sting anticipat mai mult de 3 rate din graficul de eșalonare la plată,
organul fiscal competent, din oficiu, reface graficul de eșalonare, până la următorul termen de
plată a ratelor, cu respectarea perioadei de eșalonare aprobate. În acest caz, ratele ce fac obiectul
stingerii anticipate sunt exigibile la data plății sau la data emiterii deciziei de rambursare, după
caz. Noul grafic de eșalonare se comunică debitorului prin decizia organului fiscal.
În cazul în care în perioada cuprinsă între data eliberării certificatului de atestare fiscală și
data comunicării deciziei de eșalonare la plată s-au stins obligații fiscale prin orice modalitate
prevăzută de lege și care sunt cuprinse în suma care face obiectul eșalonării la plată, debitorul
achită ratele eșalonate până la concurența sumei rămase de plată.
În situația în care în graficul de eșalonare există și creanțe bugetare stabilite de alte organe și
transmise spre recuperare organului fiscal, potrivit legii, iar acestea au fost stinse, total sau
parțial, potrivit legislației specifice, de către organele care le gestionează, graficul de eșalonare se
reface în mod corespunzător.
Ori de câte ori se modifică graficul de eșalonare potrivit prezentului capitol, organul fiscal
competent emite decizie de modificare a deciziei de eșalonare la plată, la care anexează noul
grafic.246
244
245
246
137
21. Debitorii cu risc fiscal mic. În cazul debitorilor cu risc fiscal mic, organul fiscal
competent poate aproba eșalonarea la plată a obligațiilor fiscale restante, pe o perioadă de cel
mult 12 luni.
Pentru a beneficia de înlesnire la plată, debitorul cu risc fiscal mic trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiții:
a) debitorul trebuie să depună o cerere la organul fiscal competent. La cerere, debitorul poate
anexa graficul de eșalonare cuprinzând cuantumul propus al ratelor de eșalonare;
b) debitorul trebuie să îndeplinească condițiile legale generale de acordare a înlesnirii la
plată;
c) debitorul trebuie să depună, în cel mult 30 de zile de la data comunicării certificatului de
atestare fiscală, o garanție în valoare de minimum 20% din sumele ce pot face obiectul eșalonării
la plată, precum și a penalităților de întârziere ce pot face obiectul amânării la plată potrivit art.
208, înscrise în certificatul de atestare fiscală emis în condițiile prezentului capitol.
Este considerat debitor cu risc fiscal mic acela care, la data depunerii cererii, îndeplinește,
cumulativ, următoarele condiții:
a) nu are fapte înscrise în cazierul fiscal;
b) administratorii, în cazul societăților pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, și asociații
majoritari sau, după caz, asociatul unic și/sau administratorii, în cazul celorlalte societăți, altele
decât societățile pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, nu au fapte înscrise în cazierul fiscal;
c) nu se află în inactivitate temporară înscrisă la registrul comerțului sau în registre ținute de
instanțe judecătorești competente;
d) nu are obligații fiscale restante mai mari de 12 luni;
e) nu a înregistrat, conform reglementărilor contabile, pierderi din exploatare în ultimul
exercițiu financiar închis;
f) în cazul persoanelor juridice, să fi fost înființate cu minimum 12 luni anterior depunerii
cererii.
Cererea de acordare a înlesnirilor la plată se soluționează de organul fiscal competent în
termen de 15 zile lucrătoare de la data înregistrării acesteia. Acest termen se prelungește cu
perioada cuprinsă între data comunicării certificatului de atestare fiscală de către organul fiscal
competent și data depunerii garanției de către debitor.
Debitorii care, la data depunerii cererii, nu au obligații fiscale restante pot solicita eșalonarea
la plată a obligațiilor fiscale declarate, precum și a obligațiilor fiscale stabilite prin decizie de
impunere și pentru care nu s-a împlinit scadența sau termenul de plată.
În situația în care, ulterior emiterii deciziei de eșalonare la plată, organul fiscal constată că
informațiile cuprinse în documentele anexate la cererea nu corespund realității, organul fiscal
este obligat să emită o decizie de anulare a deciziei de eșalonare la plată ori a deciziei de
amânare la plată a penalităților de întârziere.247
247
138
1.Explicaţi rolul certificatului de atestare fiscală în cadrul procedurii de acordare a
înlesnirilor la plată..
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
___________________
2. Descrieţi principalele etape ale procedurii de acordare a înlesnirilor la plată de către

organele fiscale ale statului.
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
___________________
3. Descrieţi principalele etape ale procedurii de acordare a înlesnirilor la plată de către

organele fiscale ale unităţilor administrativ-teritoriale.
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________
4. Care sunt condiţiile generale ale acordării înlesnirii la plată?

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
___________________
5. Care sunt garanţiile ce trebuie constituite de către debitorii fiscali ce solicită înlesniri la
plată?
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
___________________
6. Care sunt consecinţele pierderii valabilităţii eşalonării la plată?

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
___________________
139
1. Condiții generale pe care trebuie să le îndeplinească debitorul fiscal pentru a putea să
beneficieze de eșalonare la plată:
a) să se afle în dificultate generată de lipsa temporară de disponibilități bănești și să aibă
capacitate financiară de plată pe perioada de eșalonare la plată; ☻
b) să aibă constituită garanția; ☻
c) să nu se afle în procedura insolvenței; ☻
d) să nu se afle în dizolvare potrivit prevederilor legale în vigoare; ☻
e) să nu li se fi stabilit răspunderea potrivit legislației privind insolvența și/sau răspunderea
solidară. ☻
2. Debitor cu risc fiscal mic este acela care îndeplinește, cumulativ, următoarele condiții:
a) nu are fapte înscrise în cazierul fiscal; ☻
b) administratorii, în cazul societăților pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, și asociații
majoritari sau, după caz, asociatul unic și/sau administratorii, în cazul celorlalte societăți,
altele decât societățile pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, nu au fapte înscrise în cazierul
fiscal; ☻
c) nu se află în inactivitate temporară înscrisă la registrul comerțului sau în registre ținute de
instanțe judecătorești competente; ☻
d) nu are obligații fiscale restante mai mari de 12 luni; ☻
e) nu a înregistrat, conform reglementărilor contabile, pierderi din exploatare în ultimul
exercițiu financiar închis; ☻
f) în cazul persoanelor juridice, să fi fost înființate cu minimum 12 luni anterior depunerii
cererii. ☻
3. Înlesnirile la plată se pot acorda pentru următoarele categorii de creanţe:

a) obligațiile fiscale; ☻
b) amenzile de orice fel administrate de organul fiscal; ☻
c) creanțele bugetare stabilite de alte organe și transmise spre recuperare organelor fiscale; ☻
d) creanțele bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale stabilite prin hotărâri
judecătorești sau alte înscrisuri care constituie titluri executorii. ☻
4. Pentru acordarea eşalonării la plată, garanțiile pot consta în:

a) mijloace bănești consemnate pe numele debitorului la dispoziția organului fiscal la o unitate
a Trezoreriei Statului; ☻
b) scrisoare de garanție/poliță de asigurare de garanție; ☻
c) instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor proprietate a debitorului; ☻
d) încheierea unui contract de ipotecă sau gaj în favoarea organului fiscal, având ca obiect
bunuri proprietate a unei terțe persoane. ☻
140
1. Categoriile de înlesniri la plată sunt:
a) amânări la plata creanţelor fiscale;
b) eşalonări la plata;
c) amnistieri la plată.
2. Organele fiscale ale unităţilor administrativ-teritoriale au posibilitatea de a acorda

înlesnirilor la plată, astfel:
a) eșalonări la plata obligațiilor fiscale și bugetare;
b) amânări la plata obligațiilor fiscale și bugetare;
c) scutiri de majorări de întârziere;
d) reduceri de majorări de întârziere.
3. Pentru debitorii care nu constituie niciun fel de garanție, înlesnirea se poate acorda
pentru o perioadă de cel mult:
a) 6 luni;
b) 1 an;
c) 5 ani.
4. Nu este necesară constituirea de garanții:

a) pentru obligațiile fiscale eșalonate la plată;
b) pentru obligațiile fiscale cele care fac obiectul amânării la plată de până la 5.000 lei în cazul
persoanelor fizice;
c) pentru obligațiile fiscale cele care fac obiectul amânării la plată de până la 20.000 lei în cazul
persoanelor juridice.
5. În cazul pierderii valabilității eșalonării la plată se datorează o penalitate de:

a) 1%.
b) 2%.
c) 5%.
141
Tema 10
Restructurarea creanţelor fiscale
Obiective: Studentul trebuie să cunoască şi să înţeleagă atât importanţa

reglementărilor privitoare la restructurarea creanţelor fiscale, cât mai ales procedura după
care se realizează aceasta şi efectele juridice ale restructurării creanţelor bugetare.
Cuvinte cheie: creanţe fiscale şi creanţe bugetare, procedură de

restructurare,
Rezumat capitol:
1. Instituirea posibilității restructurării obligațiilor bugetare. Regula.
2. Categorii de obligaţii bugetare pentru care nu se poate acorda beneficiul
restructurării obligaţiilor bugetare. Excepţii.
3. Condiții pentru a beneficia de restructurarea obligațiilor bugetare.
4. Procedura de acordare a beneficiului restructurării creanţelor bugetare mai mari
sau egale cu 1 milion lei.
5. Procedura desfăşurată pe parcursul implementării măsurilor de restructurare a
obligaţiilor bugetare şi până la stingerea integrală a acestora
6. Efectele secundare ale aprobării restructurării creanţelor bugetare
7. Finalizarea planului de restructurare. Ipoteze.
8. Neîndeplinirea unor acte procedurale de fond. Efecte. Deschiderea procedurii
insolvenței
9. Alte aspecte procedurale
10. Implicații cu privire la achizițiile publice
Tema pentru acasă: Enunţaţi toate efectele juridice ale aprobării planului
de restructurare.
142
Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 3ore şi 30 min..
Conţinutul temei
1. Relativ recent, legiuitorul român a adoptat o serie de măsuri menite să îmbunătăţească

gradul de încasare a unor creanţe fiscale şi bugetare restante şi, în acelaşi timp, să se vină în
sprijinul debitorilor fiscali care înregistrează datorii faţă de bugetele publice ale statului. În
realizarea acestui scop s-a procedat la instituirea unor măsuri destinate să faciliteze stingerea mai
rapidă a obligațiilor bugetare restante la data de 31 decembrie 2018. Din acest punct de vedere au
fost identificate două categorii de situaţii. Este, pe de o parte, cazul debitorilor care au datorii în
cuantum mai mare sau egal cu suma de un milion lei pentru care se propune procedura
restructurării obligaţiilor bugetare. Pe de altă parte, este cazul debitorilor cu datorii bugetare mai
mici decât acest plafon pentru care se propun alte măsuri de sprijin, respectiv de anulare a unor
creanţe fiscale accesorii sub condiţia stingerii creanţelor fiscale principale care le-au generat.
În cele ce urmează ne vom concentra atenţia asupra noii instituţii a restructurării creanţelor
fiscale şi bugetare, încercând să înţelegem de ce a fost ea necesară, dat fiind faptul că prin
dispoziţiile C.pr.fisc. erau deja reglementate diferite categorii de instrumente de sprijin pentru
debitorii fiscali de bună-credinţă interesaţi să depăşească situaţiile de dificultate financiară şi să
îşi stingă creanţele fiscale şi bugetare.
1. Instituirea posibilității restructurării obligațiilor bugetare. Regula.
2. În scopul revitalizării financiare a unor companii și al evitării deschiderii procedurii

insolvenței, debitorii, persoane juridice de drept public sau privat (cu excepția instituțiilor
publice şi a unităților administrativ-teritoriale) aflați în dificultate financiară și pentru care
există riscul intrării în insolvență, își pot restructura obligațiile bugetare248 principale restante la
data de 31 decembrie 2018249 în cuantum mai mare sau egal cu un milion lei și neachitate până la
data emiterii certificatului de atestare fiscală, precum și obligațiile bugetare accesorii. Această
restructurare a obligațiilor bugetare este posibilă și pentru obligațiile bugetare principale și
accesorii stabilite de alte organe decât organele fiscale, precum și pentru amenzile de orice fel,
transmise spre recuperare organelor fiscale centrale după data de 1 ianuarie 2019, dar până la
data eliberării certificatului de atestare fiscală.250
248
Prin obligație bugetară, se înțelege obligația de plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat
individualizată în titluri executorii emise potrivit legii, existente în evidența organului fiscal al statului, în vederea
recuperării.
249
Prin obligații bugetare principale restante la 31 decembrie 2018 se înțeleg și obligațiile bugetare declarate de
debitor sau stabilite de organul fiscal competent prin decizie după data de 1 ianuarie 2019 aferente perioadelor
fiscale de până la 31 decembrie 2018.
250
Conform art. 1, alin. (1)-(4) din OG nr. 6/2019 privind instituirea unor facilităţi fiscale
143
2. Categorii de obligaţii bugetare pentru care nu se poate acorda beneficiul
restructurării obligaţiilor bugetare. Excepţii.
3. Nu formează obiect al restructurării următoarele obligații bugetare:

a) obligațiile bugetare care, la data eliberării certificatului de atestare fiscală, intră sub incidența
dispoziţiilor legale privitoare la compensare251, în limita sumei de de restituit/de plată de la
buget;
b) obligațiile bugetare stabilite prin acte administrative care, la data eliberării certificatului de
atestare fiscală, sunt suspendate în condițiile art.14 sau art. 15 din Legea nr. 554/2004 privind
contenciosul administrativ, cu modificările și completările ulterioare. În cazul în care
suspendarea executării actului administrativ încetează după data aprobării planului de
restructurare și comunicarea deciziei de înlesnire la plată, debitorul poate solicita includerea
în înlesnirea la plată şi a obligațiilor bugetare ce au făcut obiectul suspendării sau luarea altor
măsuri de restructurare a obligațiilor bugetare. În acest scop, organul fiscal competent
comunică debitorului o înștiințare de plată privind obligațiile bugetare individualizate în acte
administrative pentru care a încetat suspendarea executării, precum și deciziile referitoare la
obligațiile accesorii aferente;252
c) obligațiile bugetare principale și accesorii reprezentând ajutor de stat de recuperat.253
3. Condiții pentru a beneficia de restructurarea obligațiilor bugetare.
4. Pentru a beneficia de restructurarea obligațiilor bugetare, debitorul trebuie să îndeplinească

cumulativ următoarele condiții:
a) să nu îndeplinească condițiile pentru a beneficia de eșalonarea la plată reglementată de Codul
de procedură fiscală;
b) să prezinte un plan de restructurare și un test al creditorului privat prudent, întocmite de un
expert independent;
c) să nu se afle în procedura insolvenței potrivit Legii nr 85/2014 privind procedurile de
prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare;
d) să nu fi fost dizolvat, potrivit prevederilor legale în vigoare;
e) să aibă depuse toate declarațiile fiscale, potrivit vectorului fiscal. Această condiție trebuie
îndeplinită la data eliberării certificatului de atestare fiscală;254
f) să îndeplinească testul creditorului privat prudent.
Testul creditorului privat prudent reprezintă o analiză de sine stătătoare, efectuată pe baza
premiselor avute în vedere în cadrul planului de restructurare a debitorului, din care să rezulte că
statul se comportă similar unui creditor privat, suficient de prudent și diligent, care ar obține un
251
Conform art. 167 din Codul de procedură fiscală.
252
Pentru obligațiile menţionate, debitorii pot renunța la efectele suspendării actului administrativ fiscal pentru a
beneficia de posibilitatea restructurării obligațiilor bugetare. În acest caz, debitorii trebuie să depună o cerere de
renunțare la efectele suspendării actului administrativ fiscal odată cu notificarea prevăzută la art. 3 din OG nr.
6/2019.
253
254
Această condiție se consideră îndeplinită și în cazul în care, pentru perioadele în care nu s-au depus declarații
fiscale, obligațiile bugetare au fost stabilite, prin decizie, de către organul fiscal competent sau debitorul își
îndeplinește obligațiile declarative prevăzute de lege în termenul stabilit potrivit art. 3 alin. (2) din OG nr. 6 /2019.
144
grad mai mare de recuperare a creanțelor în varianta restructurării comparată atât cu varianta
executării silite, cât și cu varianta deschiderii procedurii falimentului.255
4. Procedura de acordare a beneficiului restructurării creanţelor bugetare mai mari

sau egale cu 1 milion lei.
A. Notificarea privind intenția de restructurare a obligațiilor bugetare

5. Debitorul care dorește să își restructureze obligațiile bugetare, are obligația de a notifica
organul fiscal competent cu privire la intenția sa până la data de 31 octombrie 2019, sub
sancțiunea decăderii din dreptul de a mai beneficia de restructurarea obligațiilor bugetare, și se
adresează unui expert independent în vederea întocmirii unui plan de restructurare și a testului
creditorului privat prudent.
După primirea notificării, organul fiscal competent verifică dacă debitorul și-a îndeplinit
obligațiile declarative potrivit vectorului fiscal până la respectiva dată, efectuează stingerile,
compensările și orice alte operațiuni necesare în vederea stabilirii cu certitudine a obligațiilor
bugetare ce pot forma obiect al restructurării. În cazul în care se constată că debitorul nu și-a
îndeplinit obligațiile declarative, organul fiscal îl îndrumă să îndeplinească această obligaţie, iar
termenul în care trebuie să se achite de această obligaţie este de 10 zile lucrătoare.
În termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data depunerii notificării, organul fiscal
competent eliberează din oficiu certificatul de atestare fiscală, pe care îl comunică debitorului.
Acest termen se prelungește în mod corespunzător în situația în care organul fiscal constată că
debitorul nu și-a îndeplinit obligațiile declarative.
Organul fiscal are obligația de a clarifica cu debitorul eventualele neconcordanțe cu privire la
obligațiile bugetare ce pot forma obiect al restructurării.256
B. Conținutul planului de restructurare

6. Planul de restructurare cuprinde, în mod obligatoriu, următoarele elemente:
a) prezentarea cauzelor și amploarea dificultății financiare a debitorului, precum și măsurile
luate de debitor pentru depășirea acestora;
b) situația patrimonială a debitorului;
c) informații referitoare la cauzele pentru care debitorul nu poate beneficia de eșalonarea la
plată conform C.pr.fisc.;
d) măsurile de restructurare a activităţii debitorului și modalitățile prin care acesta înțelege să
depășească starea de dificultate financiară, cu termene clare de implementare, măsuri de
restructurare a obligațiilor bugetare, precum și prezentarea indicatorilor economico-financiari
relevanți care să demonstreze restaurarea viabilității debitorului.257
7. Restructurarea obligațiilor bugetare poate fi constituită din una sau mai multe măsuri, din
care una dintre măsuri trebuie să fie reprezentată de înlesnirile la plata obligațiilor bugetare.
Măsurile de restructurare a obligațiilor bugetare care pot fi propuse prin planul de
restructurare sunt următoarele:
a) înlesniri la plata obligațiilor bugetare, prin care se înțelege plata eșalonată a obligațiilor
bugetare principale, precum și amânarea la plată a accesoriilor sau a unei cote din obligațiile
255
Conform art. 2 din OG nr. 6/2019 privind instituirea unor facilităţi fiscale.
256
Conform art. 3 din OG nr. 6/2019 privind instituirea unor facilităţi fiscale
257
Conform art. 4, alin. (1) din OG nr. 6/2019 privind instituirea unor facilităţi fiscale
145
bugetare principale, în vederea anulării potrivit dispoziţiilor aceluiaţi act normativ (art. 18 din
OG nr. 6/2019).
b) conversia în acțiuni a obligațiilor bugetare principale, în condițiile reglementate în art.
264 din C.pr.fisc.;
c) stingerea obligațiilor bugetare principale prin darea în plată a unor bunuri imobile ale
debitorului, potrivit dispozițiilor art. 263 din C.pr.fisc.;
d) anularea unor obligații bugetare principale potrivit art. 18 din OG nr. 6/2019.258
8. Planul de restructurare poate să prevadă următoarele măsuri de restructurare a

debitorului, precum:
a) restructurarea operațională și/sau financiară;
b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social;
c) restrângerea activității prin valorificarea parțială a activelor din averea debitorului.259
9. Pentru măsura înlesnirii la plată a obligațiilor bugetare, planul de restructurare trebuie să

prevadă următoarele:
1) perioada necesară pentru înlesnirea la plată, precum și cuantumul și termenele de plată a
ratelor stabilite printr-un grafic de plată. Înlesnirea la plată nu trebuie să depășească 7 ani,
existând posibilitatea prelungirii ulterioare, potrivit art. 11 alin. (4) din OG nr. 6/2019;
2) modalitatea de plată a obligațiilor bugetare, care se poate face astfel:
a) debitorul trebuie să achite, până la data depunerii solicitării de restructurare,
următoarele obligații bugetare:
 obligațiile bugetare scadente în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2019 și data
depunerii solicitării de restructurare;
 obligațiile bugetare principale și accesorii reprezentând ajutor de stat de recuperat
înscrise în certificatul de atestare fiscală emis potrivit art. 3 alin. (3) din OG nr.
6/2019;
 obligațiile bugetare stabilite de alte organe decât organele fiscale, precum și
amenzile de orice fel, transmise spre recuperare organelor fiscale între data
eliberării certificatului de atestare fiscală potrivit art. 3 alin. (3) din OG nr.
6/2019 și data depunerii solicitării de restructurare, cu excepția celor incluse în
decizia de înlesnire sau a celor care formează obiect al unei alte măsuri de
restructurare;
 obligațiile bugetare declarate suplimentar de debitor și/sau stabilite de organul
fiscal prin decizie între data eliberării certificatului de atestare fiscală potrivit art.
3 alin. (3) din OG nr. 6/2019 și data depunerii solicitării de restructurare.
b) în primul an al înlesnirii, debitorul trebuie să achite următoarele obligații bugetare:
 obligațiile bugetare scadente în perioada cuprinsă între data depunerii solicitării
de restructurare și data comunicării deciziei de înlesnire la plată;
 obligațiile bugetare principale și accesorii reprezentând ajutor de stat de recuperat
transmise organului fiscal în perioada cuprinsă între data eliberării certificatului
de atestare fiscală și data comunicării deciziei de înlesnire la plată;
 obligațiile bugetare stabilite de alte organe decât organele fiscale, precum și
amenzile de orice fel, transmise spre recuperare organelor fiscale între data
258
259
146
depunerii solicitării de restructurare și data comunicării deciziei de înlesnire la
plată, cu excepția celor incluse în decizia de înlesnire sau a celor care formează
obiect al unei alte măsuri de restructurare;
 obligațiile bugetare declarate suplimentar de debitor și/sau stabilite de organul
fiscal prin decizie între data depunerii solicitării de restructurare și data
comunicării deciziei de înlesnire la plată;
c) în al doilea an al înlesnirii la plată, debitorul trebuie să achite cel puțin 10% din
cuantumul obligațiilor bugetare care fac obiectul înlesnirii la plată;
d) din al treilea an și până la finalizarea înlesnirii la plată, debitorul trebuie să achite
restul obligațiilor bugetare care fac obiectul înlesnirii la plată, proporțional cu anii
pentru care a fost acordată înlesnirea la plată.260
Măsura de anulare a unor obligații bugetare principale poate avea loc pentru maximum
50% din totalul obligațiilor bugetare principale și nu poate avea ca obiect obligații bugetare
principale și accesorii reprezentând ajutor de stat de recuperat.261
În cazul debitorilor care au inclusă în planul de restructurare măsura de anulare a unui
cuantum de maximum 30% inclusiv din totalul obligațiilor bugetare principale, pe lângă
condițiile de plată menţionate anterior, debitorul trebuie să achite și 5% din cuantumul
obligațiilor bugetare care fac obiectul înlesnirii la plată până la data depunerii solicitării de
restructurare.262
În cazul debitorilor care au inclusă în planul de restructurare măsura de anulare a unui
cuantum cuprins între 30% și 40% inclusiv din totalul obligațiilor bugetare principale, pe lângă
condițiile de plată menţionate mai sus, debitorul trebuie să achite și 10% din cuantumul
restructurare.263
În cazul debitorilor care au inclusă în planul de restructurare și măsura de anulare a unui
cuantum cuprins între 40% și 50% inclusiv din totalul obligațiilor bugetare principale, pe lângă
condițiile de plată menţionate anterior, debitorul trebuie să achite și 15% din cuantumul
restructurare.264
În cazul în care planul de restructurare prevede măsura de stingere a obligațiilor bugetare prin
dare în plată a unor bunuri imobile ale debitorului și/sau măsura conversiei în acțiuni a
obligațiilor bugetare, acestea trebuie realizate în maximum un an de la data aprobării planului de
restructurare.
În situația în care debitorul intenționează ca restructurarea obligațiilor bugetare să se
realizeze prin măsura conversiei în acțiuni și/sau a dării în plată, înainte de depunerea solicitării
de restructurare, organul fiscal analizează împreună cu debitorul îndeplinirea condițiilor
prevăzute la art.263 și/sau art.264 din C.pr,fisc. privitoare la darea în plată, respectiv la conversia
în acțiuni a obligațiilor bugetare principale.
Planul de restructurare trebuie să fie aprobat de adunarea generală a acționarilor, asociaților
sau de asociatul unic, după caz.265
260
261
262
263
264
265
147
C. Solicitarea de restructurare a obligațiilor bugetare
10. Pentru declaşarea procedurii de restructurare a creanţelor bugetare, debitorul trebuie să
depună la organul fiscal competent solicitarea de restructurare a obligațiilor bugetare, împreună
cu planul de restructurare și testul creditorului privat prudent.
În situația în care, după eliberarea certificatului de atestare fiscală și până la data depunerii
solicitării de restructurare a obligațiilor bugetare, au fost stinse obligații bugetare ce pot face
obiectul restructurării, organul fiscal competent eliberează din oficiu un nou certificat de atestare
fiscală, pe care îl comunică debitorului în vederea ajustării planului de restructurare, dacă acesta
nu a fost deja ajustat. În această situaţie, obligațiile bugetare cuprinse în certificatul de atestare
fiscală ce pot forma obiect al restructurării nu se sting până la momentul depunerii planului de
restructurare ajustat.
În analiza solicitării depuse, organul fiscal competent verifică următoarele aspecte:
a) dacă debitorul se află în dificultate generată de lipsa de disponibilități bănești și are
capacitatea financiară de plată pentru a beneficia de eșalonarea la plată potrivit C.pr.fisc.;
b) dacă planul de restructurare conține elementele prevăzute de lege şi pe care le-am menţionat
anterior și dacă el a fost aprobatde către adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor;
c) dacă măsurile de restructurare a obligațiilor bugetare se încadrează în una din ipotezele
prevăzute de lege şi la care ne-am referit anterior;
d) existența măsurilor de restructurare care asigură restabilirea viabilității debitorului și
îndeplinirea testului creditorului privat prudent pe baza analizei puse la dispoziție de expertul
independent.
Solicitarea de restructurare a obligațiilor bugetare se soluționează de organul fiscal
competent în termen de maximum 30 de zile de la data înregistrării acesteia.266
D. Modul de soluționare a cererii

11. În situația în care organul fiscal competent constată că debitorul poate beneficia de
eșalonarea la plată potrivit C.pr.fisc., emite decizie de respingere a solicitării de restructurare a
obligațiilor bugetare și soluționează cererea potrivit dispozițiilor art. 184-209 din C.pr.fisc. În
acest caz, organul fiscal verifică condițiile de acordare a eșalonării la plată.
În cazul în care organul fiscal competent constată îndeplinirea condițiilor legale pentru
aprobarea restructurării obligaţiilor bugetare, emite decizie prin care aprobă această operaţiune.
În cazul în care planul de restructurare conține măsura de înlesnire la plată, eventual
combinată cu măsura de anulare, în parte, a unor obligații bugetare principale și/sau cu celelalte
măsuri de restructurare a obligațiilor bugetare, organul fiscal procedează astfel:
a) emite decizie de înlesnire la plată a obligațiilor bugetare principale. Graficul de plată stabilit
în planul de restructurare face parte integrantă din decizia de înlesnire la plată;
b) emite decizie de amânare la plată a dobânzilor, penalităților și a tuturor accesoriilor datorate
de debitor aferente obligațiilor bugetare principale care constituie obiect al restructurării la
plată, cu excepția obligațiilor accesorii aferente obligațiilor bugetare principale reprezentând
ajutor de stat de recuperat, care trebuie plătite conform legii. Se emite această decizie și în
situația în care obligațiile bugetare principale sunt stinse până la data eliberării certificatului
de atestare fiscală;
c) emite decizie de amânare la plată a obligațiilor bugetare principale propuse a fi anulate.
266
148
În situația în care organul fiscal competent constată că debitorul nu îndeplinește condițiile
prevăzute de lege, va solicita debitorului efectuarea corecțiilor necesare. În cazul în care în
termen de 30 de zile de la data solicitării nu sunt efectuate corecțiile, organul fiscal competent
emite decizie de respingere a solicitării de restructurare a obligațiilor bugetare, fără a fi afectat
dreptul debitorului de a depune o nouă solicitare, cu respectarea termenelor legale.
Obligațiile bugetare care fac obiect al restructurării nu sunt considerate obligații restante.267
5. Procedura desfăşurată pe parcursul implementării măsurilor de restructurare a

obligaţiilor bugetare şi până la stingerea integrală a acestora
A. Monitorizarea și supravegherea debitorului fiscal

12. În vederea realizării măsurilor incluse în planul de restructurare, expertul independent
este obligat prin lege să realizeze o monitorizare permanentă a debitorului fiscal, întocmind, în
acest sens, periodic, un raport privind stadiul implementării, pe care îl transmite debitorului fiscal
și organului fiscal.
În acelaşi timp, pe toată perioada implementării măsurilor incluse în planul de restructurare,
organul fiscal central instituie un regim de supraveghere a debitorului cu privire la respectarea
prevederilor din planul de restructurare, precum și a măsurilor de restructurare a obligațiilor
bugetare. În acest sens, conducătorul organului fiscal competent desemnează una sau mai multe
persoane în vederea efectuării supravegherii.
Persoanele care efectuează supravegherea au următoarele drepturi:
a) să participe la ședințele adunării generale a acționarilor, asociaților, consiliului de
administrație și alte asemenea ședințe privind managementul debitorului, în calitate de
observator;
b) să aibă acces în toate locațiile în care își desfășoară activitatea debitorul, în
condițiile prevăzute în C.pr.fisc.;
c) să aibă acces la toate documentele primite de debitor sau care emană de la debitor, inclusiv
contracte, oferte sau alte acte, în condițiile procedurale reglementate în C.pr.fisc..
Totodată, persoanele care efectuează supravegherea au şi o serie de obligaţii:
a) să analizeze raportul privind stadiul implementării măsurilor incluse în planul de
restructurare întocmit de expertul independent;
b) să semneze pentru luare la cunoștință toate cererile, declarațiile și orice alte documente
depuse de debitor la organul fiscal competent;
c) să discute cu expertul independent și să propună măsurile și soluțiile permise de lege, în
cazul în care se constată abateri în implementarea planului de restructurare. În funcție de
elementele de risc identificate, ele vor putea propune şi instituirea de măsuri asigurătorii, în
condiţiile C.pr.fisc.
Pe parcursul desfăşurării acestei monitorizări, debitorul fiscal are, şi el, o serie de obligații, şi
anume:
a) să informeze și să comunice, în timp util, persoanelor care efectuează supravegherea data, ora
și locul la care vor avea loc ședințele adunării generale a acționarilor, asociaților, consiliului
de administrație și alte asemenea ședințe privind managementul debitorului, precum și
documentele ce urmează a fi supuse dezbaterii;
267
149
b) să permită accesul persoanelor care efectuează supravegherea în toate locațiile în care își
desfășoară activitatea, la solicitarea expresă a acestora, în condițiile C.pr.fisc.;
c) să permită accesul persoanelor care efectuează supravegherea la toate documentele primite
de debitor sau care emană de la debitor, inclusiv contracte, oferte sau alte acte, precum și de a
efectua copii de pe documentele solicitate, tot în condițiile reglementate prin C.pr.fisc.;
d) să informeze expertul independent și persoanele care efectuează supravegherea despre
întârzierile în implementarea măsurilor stabilite în planul de restructurare, cauzele acestora,
precum și soluțiile ce urmează a fi luate.
În cazul în care organul fiscal competent consideră necesare clarificări cu privire la raportul
depus de expertul independent sau cu privire la măsurile ori soluțiile propuse de persoanele care
efectuează supravegherea, le poate solicita de la debitor, expertul independent și/sau de la
persoanele care efectuează supravegherea.
Este important de precizat faptul că, ori de câte ori se impune o ajustare a planului de
restructurare, aceasta se efectuează de un expert independent.268
B. Condiții pe perioada de derulare a planului de restructurare

13. Debitorul are obligația de a îndeplini măsurile prevăzute în planul de restructurare, în
termenele stabilite în acesta. În cazul în care persoanele care efectuează supravegherea constată
că măsurile de restructurare a debitorului, inclusiv măsurile de restructurare a obligațiilor
bugetare, cu excepția înlesnirilor la plată, nu sunt realizate în termenele ori în intervalele de timp
prevăzute în planul de restructurare, notifică debitorul și îi acordă un termen rezonabil în raport
cu natura și complexitatea măsurii, care poate fi prelungit pentru motive justificate, dar nu mai
mult de 6 luni de la data constatării, în vederea realizării acestora sau a prezentării unui plan de
restructurare ajustat, dacă măsurile nu pot fi implementate din cauze obiective.269
C. Modificarea planului de restructurare

14. Pe perioada derulării planului de restructurare, acesta poate fi modificat din inițiativa
debitorului, în cazul în care constată anterior împlinirii termenelor că măsurile incluse în plan,
inclusiv măsurile de restructurare a obligațiilor bugetare, cu excepția înlesnirilor la plată, nu pot
fi realizate, din motive obiective, în termenele stabilite. În cazul prezentării unui plan de
restructurare ajustat, debitorul trebuie să actualizeze testul creditorului privat prudent. În cazul în
care organul fiscal acceptă planul de restructurare ajustat, în funcție de rezultatul noului test,
organul fiscal ajustează obligațiile bugetare prevăzute în deciziile emise pentru aprobarea
restructurării.270
D. Accesorii
15. Pentru obligațiile bugetare ce formează obiect al restructurării, cu excepția obligațiilor
bugetare principale reprezentând ajutor de stat de recuperat, nu se datorează și nu se calculează
obligații de plată accesorii de la data aprobării planului de restructurare.
Pentru rata de înlesnire la plată achitată cu întârziere până la următorul termen de plată din
graficul de plată, precum și pentru diferențele de obligații bugetare marcate și rămase nestinse
după soluționarea deconturilor cu sumă negativă de TVA cu opțiune de rambursare, se percepe o
268
269
270
150
penalitate, care i se comunică debitorului prin decizie referitoare la obligațiile de plată accesorii
și se achită în condiţiile şi la termenele prevăzute de C.pr.fisc.271
Penalitatea se face venit la bugetul de stat şi este stabilită de legiuitor la nivelul de 5% din:
a) suma rămasă nestinsă din rata de înlesnire, reprezentând obligații bugetare principale;
b) diferențele de obligații bugetare marcate și rămase nestinse după soluționarea deconturilor cu
sumă negativă de TVA cu opțiune de rambursare.272
E. Eșecul planului de restructurare

16. Planul de restructurare eșuează în situația în care măsurile de restructurare a debitorului
inclusiv măsurile de restructurare a obligațiilor bugetare, cu excepția înlesnirilor la plată, nu sunt
implementate la termenele stabilite în plan și după notificarea debitorului, iar acesta nu prezintă
un plan de restructurare ajustat sau nu realizează măsurile în termenul stabilit de persoanele care
supraveghează debitorul. Planul de restructurare eșuează și în situația în care înlesnirea la plată
își pierde valabilitatea.
Înlesnirea la plată își pierde valabilitatea la data la care nu sunt respectate condiţiile legale
privind înlesnirea, prevăzute de OG nr. 6/2019. Organul fiscal competent emite o decizie de
constatare a pierderii valabilității înlesnirii la plată, care se comunică debitorului.
Pierderea valabilității înlesnirii la plată atrage:
a) începerea sau continuarea, după caz, a executării silite pentru întreaga sumă nestinsă;
b) pierderea valabilității amânării la plată a dobânzilor, penalităților și tuturor accesoriilor,
precum și a obligațiilor bugetare principale amânate la plată. În acest caz, odată cu decizia de
constatare a pierderii valabilității înlesnirii la plată se comunică debitorului și decizia de
pierdere a valabilității amânării la plată a dobânzilor, penalităților și a tuturor accesoriilor
datorate de debitor, precum și a obligațiilor bugetare principale amânate la plată.
În cazul pierderii valabilității înlesnirii la plată, pentru obligațiile bugetare rămase de plată
din restructurare, se datorează de la data emiterii deciziei de înlesnire la plată dobânzi, conform
dispoziţiilor C.pr.fisc.273
6. Efectele secundare ale aprobării restructurării creanţelor bugetare
A. Suspendarea executării silite

17. Pentru obligațiile bugetare care fac obiectul restructurării, procedura de executare silită
nu începe, sau dacă a început, se suspendă de la data depunerii notificării prevăzute de OG
nr.6/2019.
În cazul obligațiilor bugetare stabilite de alte organe decât organele fiscale și transmise spre
recuperare organelor fiscale, precum și în cazul amenzilor de orice fel pentru care au fost
comunicate somații după data comunicării deciziei de înlesnire la plată, în cel mult 180 de zile de
la comunicarea somației sau până la finalizarea înlesnirii la plată în situația în care termenul de
180 de zile se împlinește după data stingerii în totalitate a obligațiilor bugetare care fac obiectul
271
Conform art. 156, alin. (1) din Codul de procedură fiscală, pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi
pentru obligaţiile fiscale accesorii, stabilite prin decizie potrivit legii, termenul de plată se stabileşte în funcţie de
data comunicării deciziei, astfel:a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată
este până la data de 5 a lunii următoare, inclusiv;b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună,
termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare, inclusiv.
272
273
151
înlesnirii la plată, înlesnirea la plată îşi menţine valabilitatea şi, pe cale de consecinţă, executarea
silită se suspendă după comunicarea somației.
Odată cu comunicarea deciziei de aprobare a planului de restructurare către debitor, organele
fiscale competente comunică, în scris, instituțiilor de credit la care debitorul are deschise
conturile bancare și/sau terților popriți care dețin/datorează sume de bani debitorului măsura de
ridicare a executării silite prin poprire.
Sechestrele și măsurile asigurătorii instituite de organul fiscal se mențin pe perioada acordării
înlesnirii la plată. În situația în care bunurile sechestrate trebuie valorificate în vederea asigurării
finanțării sau plății datoriilor debitorului, organul fiscal ridică sechestrele, prin emiterea unei
decizii la cererea debitorului, cu avizul persoanelor care efectuează supravegherea, iar sumele
obținute sunt folosite de debitor pentru punerea în aplicare a planului de restructurare.
În cazul în care debitorul nu depune solicitarea de restructurare în termenul de 6 luni de la
data intrării în vigoare a OG nr. 6/2019, ori în cazul în care depune solicitarea de restructurare și
se emite decizie de respingere, executarea silită va demara sau se va relua de la data împlinirii
acestui termen, ori de la data comunicării deciziei de respingere. În această împrejurare se
menţine şi obligaţia organului fiscal de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei pentru
debitorii bugetari vizaţi de această situaţie.274
B. Regimul special al obligațiilor bugetare de a căror plată depinde menținerea

autorizației, acordului ori a altui act administrativ similar.
18. Pentru debitorii care au solicitat restructurarea obligațiilor bugetare și care trebuie să
achite obligațiile bugetare administrate de organul fiscal central într-un anumit termen, pentru a
se menține autorizația, acordul ori alt act administrativ similar, autoritatea competentă nu poate
să revoce sau să suspende actul pe motiv de neplată a obligațiilor bugetare la termenul prevăzut
în legislația specifică. În situația în care solicitarea de restructurare a fost respinsă, debitorii
trebuie să achite obligațiile bugetare de a căror plată depinde menținerea autorizației, acordului
ori a altui act administrativ similar în scopul menținerii actului, în termen de 15 zile de la data
comunicării deciziei de respingere. În acest caz, o nouă solicitare de restructurare se poate
depune numai după achitarea acestor obligații bugetare cu respectarea termenului de 6 luni care
începe să curgă de la data intrării în vigoare a OG nr. 6/2019. De asemenea, pe perioada derulării
planului de restructurare, autoritatea competentă nu poate să revoce sau să suspende autorizația,
acordul sau alt act administrativ similar pe motiv de neplată a obligațiilor bugetare la termenul
prevăzut în legislația specifică.275
7. Finalizarea planului de restructurare. Ipoteze.
A. Respectarea planului de restructurare.

19. În situația în care măsurile de restructurare a debitorului, precum și măsurile de
restructurare a obligațiilor bugetare au fost realizate, planul de restructurare se consideră
finalizat, iar dobânzile, penalitățile și toate accesoriile datorate de debitor, amânate la plată,
precum și obligațiile bugetare principale amânate la plată se anulează prin decizie, care se
comunică debitorului odată cu decizia de finalizare a planului de restructurare. Decizia de
finalizare a planului de restructurare a obligațiilor bugetare împreună cu decizia de anulare a
274
275
152
obligațiilor bugetare principale și accesorii amânate la plată se comunică debitorului după
regulile reglementate în C.pr.fisc. în materia comunicării actelor administrativ-fiscale.276
B. Plata cu anticipație a sumelor cuprinse în graficul de plată

20. Debitorul poate plăti anticipat, parțial sau total, sumele cuprinse în graficul de plată. În
acest caz, debitorul notifică organul fiscal, prin cerere, intenția de a stinge anticipat aceste sume.
În cazul achitării anticipate parțiale, organul fiscal competent înștiințează debitorul, până la
următorul termen de plată din grafic, cu privire la stingerea sumelor datorate în contul
următoarelor rate de înlesnire aprobate până la concurența cu suma achitată.
Organul fiscal reface graficul de plată, din oficiu, până la următorul termen de plată a ratelor,
în următoarele situații:
a) ori de câte ori are loc o diminuare a obligațiilor bugetare incluse în decizia de înlesnire la
plată ca urmare a anulării unor titluri de creanță ori a unor titluri executorii;
b) se sting anticipat mai mult de 3 rate din graficul de plată, cu respectarea perioadei de
înlesnire aprobate. În acest caz, ratele ce fac obiectul stingerii anticipate sunt exigibile la data
plății sau la data emiterii deciziei de rambursare, după caz;
c) în graficul de plată există și obligații bugetare stabilite de alte organe și transmise spre
recuperare organului fiscal, potrivit legii, iar acestea au fost stinse, total sau parțial, potrivit
legislației specifice, de către organele care le gestionează.
Noul grafic de înlesnire se comunică debitorului în termen de 10 de zile, prin decizia
organului fiscal competent, și îl înlocuiește pe cel existent în planul de restructurare. Ori de câte
ori se prezintă un plan de restructurare ajustat care cuprinde un nou grafic de plată, organul fiscal
competent emite decizie de modificare a deciziei de înlesnire la plată, la care anexează noul
grafic.277
C. Menținerea valabilității facilităților fiscale

21. Facilitățile fiscale își mențin valabilitatea și în următoarele cazuri:
a) în cazul desființării actului administrativ fiscal în procedura de soluționare a contestației
chiar dacă s-a dispus emiterea unui nou act administrativ fiscal;
b) în cazul în care ulterior emiterii certificatului de atestare fiscală, organul fiscal constată
existența unor obligații bugetare ce nu au fost incluse în certificatul de atestare fiscală.278
8. Neîndeplinirea unor acte procedurale de fond. Efecte. Deschiderea procedurii

insolvenței
22. Organul fiscal competent are obligația de a solicita deschiderea procedurii insolvenței, în
condițiile Legii nr. 85/2014 cu modificările și completările ulterioare, cu excepția debitorilor care
se află în administrare specială potrivit Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru
accelerarea privatizării, cu modificările și completările ulterioare, și a operatorilor economici din
industria națională de apărare care sunt autorizați și înscriși în registrul unic al operatorilor
economici și al capacităților de producție și servicii pentru apărare potrivit Legii nr.
232/2016 privind industria națională de apărare, în următoarele situații:
a) în cazul în care debitorul nu depune solicitarea de restructurare în termenul de 6 luni;
276
277
278
153
b) în cazul în care organul fiscal competent respinge solicitarea de restructurare și nu emite
acordul de principiu pentru acordarea unei eșalonări la plată conform C.pr.fisc. și debitorul
nu achită obligațiile bugetare în termen de 90 de zile de la data comunicării deciziei de
respingere, dar nu mai devreme de termenul de 6 luni de la intrarea în vigoare a OG nr.
6/2019;
c) în cazul în care planul de restructurare eșuează și debitorul nu achită obligațiile bugetare în
termen de 90 de zile de la data comunicării deciziei de constatare a pierderii valabilității
înlesnirii la plată, dar nu mai devreme de termenul de 6 luni de la intrarea în vigoare a OG nr.
6/2019 .279
9. Alte aspecte procedurale
A. Termenul de depunere a solicitării de restructurare

23. Solicitarea de restructurare a obligaţiilor bugetare se poate depune în termen de 6 luni de
la intrarea în vigoare a OG nr. 6/2019, sub sancțiunea decăderii. Pentru debitorii care la data
intrării în vigoare a actului normativ menţionat se află într-o procedură de cercetare sau
investigație a Comisiei Europene din punctul de vedere al compatibilității cu legislația în
domeniul ajutorului de stat, termenul de 6 luni începe să curgă de la data agreării modului de
aprobare a facilității fiscale de către Comisia Europeană.280
B. Calcularea termenelor
24. Termenele se calculează pe zile calendaristice, începând cu ziua imediat următoare de la
care încep să curgă și expirând la ora 24,00 a ultimei zile în care se împlinesc. În situația în care
termenele se împlinesc într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, acestea se
prelungesc până la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.281
C. Îndreptarea erorilor din actele întocmite de organul fiscal

25. Organul fiscal competent poate îndrepta erorile materiale din conținutul actelor întocmite,
din oficiu sau la cererea debitorului, printr-o decizie de îndreptare a erorii. Decizia de îndreptare
a erorii produce efecte față de debitor de la data comunicării acesteia.282
10. Implicații cu privire la achizițiile publice
26. Prin derogare de la dispoziţiile legale existente în materia achiziţiilor publice,283 un

operator economic nu este exclus din procedura de atribuire dacă a depus notificarea privind
intenția de restructurare a obligațiilor bugetare, la organul fiscal central. Pentru a beneficia de
efectul legii, operatorul economic trebuie să depună, în copie, la autoritatea contractantă
notificarea privind intenția de restructurare a obligațiilor bugetare înregistrată la organul fiscal
competent. Organul fiscal competent transmite informații cu privire la stadiul și modul de
soluționare a solicitării de restructurare, la solicitarea autorității contractante.
279
280
281
282
283
Conform art. 165, alin. (1) şi (2) din Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice, cu modificările și completările
ulterioare, și conform art. 178 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 99/2016 privind achizițiile sectoriale, cu modificările și
completările ulterioare.
154
Această reglementare împreună cu beneficiul ei este valabilă:
a) până la data comunicării deciziei de aprobare a restructurării obligațiilor bugetare, în cazul în
care operatorul economic depune solicitarea de restructurare a obligațiilor bugetare și aceasta
este aprobată;
b) până la data comunicării deciziei de respingere a solicitării de restructurare a obligațiilor
bugetare, în cazul în care operatorul economic depune solicitarea de restructurare a
obligațiilor bugetare și aceasta este respinsă;
c) până la expirarea termenului de depunere a solicitării de restructurare, în cazul în care
operatorul economic nu depune solicitarea de restructurare a obligațiilor bugetare.284
Scopul unei asemenea măsuri este ca debitorul să poată obține contracte și, în acest context,
să poată întocmi un plan de restructurare viabil și să poată depăși starea de dificultate financiară,
evitându-se, în felul acesta, încetarea existenţei unor companii.
1. Enunţaţi categoriile de măsuri aplicabile în cazul în care debitorii fiscali se confruntă

cu situaţia de dificultate financiară:
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
___________________
2. Enunţaţi categoriile de obligaţii bugetare ce nu pot face obiectul restructurării:

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
___________________
3. Enunţaţi condiţiile legale ce trebuie îndeplinite pentru a se putea acorda beneficiul

restructurării creanţelor bugetare:
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________
4. Descrieţi procedura de acordare a restructurării creanţelor bugetare mai mari de 1

milion lei:
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
5. Descrieţi efectele finalizării planului de restructurare:
284
Conform art. 36 ^1 din OG nr. 6/2019 privind instituirea unor facilităţi fiscale
155
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________
1. Următoarele categorii de obligaţii bugetare sunt exceptate de la beneficiul restructurării:

a) obligațiile bugetare care fac obiectul compensării; ☻
b) obligațiile bugetare stabilite prin acte administrative care sunt suspendate în condițiile art.
14 sau art. 15 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. ☻
c) obligațiile bugetare principale și accesorii reprezentând ajutor de stat de recuperat. ☻
2. Pentru a beneficia de restructurarea obligațiilor bugetare, debitorul trebuie să

îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
a) să nu îndeplinească condițiile pentru a beneficia de eșalonarea la plată reglementată de Codul
de procedură fiscală; ☻
b) să prezinte un plan de restructurare și un test al creditorului privat prudent, întocmite de un
expert independent; ☻
c) să nu se afle în procedura insolvenței; ☻
d) să nu fi fost dizolvat; ☻
e) să aibă depuse toate declarațiile fiscale, potrivit vectorului fiscal; ☻
f) să îndeplinească testul creditorului privat prudent. ☻
3. Planul de restructurare trebuie să cuprindă următoarele elemente:

a) prezentarea cauzelor și amploarea dificultății financiare a debitorului, precum și măsurile
luate de debitor pentru depășirea acestora; ☻
b) situația patrimonială a debitorului; ☻
c) informații referitoare la cauzele pentru care debitorul nu poate beneficia de eșalonarea la
plată conform C.pr.fisc.; ☻
d) măsurile de restructurare a activităţii debitorului și modalitățile prin care acesta înțelege să
depășească starea de dificultate financiară, cu termene clare de implementare, măsuri de
restructurare a obligațiilor bugetare, precum și prezentarea indicatorilor economico-financiari
relevanți care să demonstreze restaurarea viabilității debitorului. ☻
4. Măsurile de restructurare a obligațiilor bugetare care pot fi propuse prin planul de

restructurare sunt următoarele:
a) înlesniri la plata obligațiilor bugetare, prin care se înțelege plata eșalonată a obligațiilor
bugetare principale, precum și amânarea la plată a accesoriilor sau a unei cote din obligațiile
bugetare principale, în vederea anulării; ☻
b) conversia în acțiuni a obligațiilor bugetare principale; ☻
156
c) stingerea obligațiilor bugetare principale prin darea în plată a unor bunuri imobile ale
debitorului; ☻
d) anularea unor obligații bugetare principale. ☻
5. Planul de restructurare eșuează în situația în care:

a) măsurile de restructurare a debitorului, respectiv măsurile de restructurare a obligațiilor
bugetare, cu excepția înlesnirilor la plată, nu sunt implementate la termenele stabilite în plan;
☻
b) nu prezintă un plan de restructurare ajustat; ☻
c) nu realizează măsurile în termenul stabilit de persoanele care supraveghează debitorul; ☻
d) înlesnirea la plată își pierde valabilitatea. ☻
1. În cazul adoptării măsurii înlesnirii la plată, planul de restructurare a obligaţiilor

bugetare trebuie să prevadă:
a) posibilitatea anulării creanţelor fiscale;
b) perioada necesară pentru înlesnirea la plată, precum și cuantumul și termenele de plată a
ratelor stabilite printr-un grafic de plată;
c) modalitatea de plată a obligațiilor bugetare.
2. Persoanele care efectuează supravegherea debitorului fiscal au următoarele drepturi:

a) să participe la ședințele adunării generale a acționarilor, asociaților, consiliului de
administrație și alte asemenea ședințe privind managementul debitorului, în calitate de
observator;
b) să aibă acces în toate locațiile în care își desfășoară activitatea debitorul, în
condițiile prevăzute în C.pr.fisc.;
c) să aibă acces la toate documentele primite de debitor sau care emană de la debitor, inclusiv
contracte, oferte sau alte acte, în condițiile procedurale reglementate în C.pr.fisc.;
d) să declanşeze executarea silită, în caz de nerespectare a planului de restructurare.
3. Persoanele care efectuează supravegherea debitorului fiscal au următoarele obligaţii:

a) să analizeze raportul privind stadiul implementării măsurilor incluse în planul de
restructurare întocmit de expertul independent;
b) să semneze pentru luare la cunoștință toate cererile, declarațiile și orice alte documente
depuse de debitor la organul fiscal competent;
c) să discute cu expertul independent și să propună măsurile și soluțiile permise de lege, în
cazul în care se constată abateri în implementarea planului de restructurare. În funcție de
elementele de risc identificate, ele vor putea propune şi instituirea de măsuri asigurătorii, în
condiţiile C.pr.fisc;
d) să efectueze plata creanţelor fiscale pentru care s-a deschis procedura restructurării.
157
4. Pe parcursul desfăşurării procedurii de restructurare a obligaţiilor bugetare, debitorul
fiscal are următoarele obligații:
a) să informeze și să comunice, în timp util, persoanelor care efectuează supravegherea data, ora
și locul la care vor avea loc ședințele adunării generale a acționarilor, asociaților, consiliului
de administrație și alte asemenea ședințe privind managementul debitorului, precum și
documentele ce urmează a fi supuse dezbaterii;
b) să permită accesul persoanelor care efectuează supravegherea în toate locațiile în care își
desfășoară activitatea, la solicitarea expresă a acestora, în condițiile C.pr.fisc.;
c) să permită accesul persoanelor care efectuează supravegherea la toate documentele primite
de debitor sau care emană de la debitor, inclusiv contracte, oferte sau alte acte, precum și de a
efectua copii de pe documentele solicitate, tot în condițiile reglementate prin C.pr.fisc.;
d) să informeze expertul independent și persoanele care efectuează supravegherea despre
întârzierile în implementarea măsurilor stabilite în planul de restructurare, cauzele acestora,
precum și soluțiile ce urmează a fi luate.
5. Măsura de anulare a unor obligații bugetare principale:

a) poate avea loc pentru maximum 50% din totalul obligațiilor bugetare principale;
b) nu poate avea ca obiect obligații bugetare principale și accesorii reprezentând ajutor de stat
de recuperat;
c) poate avea loc pentru minim 50% din totalul obligațiilor bugetare principale.
158
Tema 11
Stingerea obligaţiilor fiscale prin prescripţie, insolvabilitate, declanşarea procedurii
insolvenţei, darea în plată şi amnistia fiscală.
Obiective: Studentul trebuie să cunoască şi celelalte modalităţi de stingere a

creanţelor fiscale decât plata şi compensarea, întrucât prescripţia, insolvabilitatea, declanşarea
procedurii insolvenţei, darea în plată şi amnistia fiscală vor conduce la stingerea creanţelor
fiscale, dar fără realizarea sumelor de bani în bugetele publice, ceea ce ar putea să le aducă
importante prejudicii acestora.
Cuvinte cheie: prescripţie, insolvabilitate, declanşarea procedurii

insolvenţei, darea în plată şi amnistia fiscală.
Rezumat capitol
1. Stingerea creanţelor fiscale prin prescripţie
2. Stingerea creanţelor fiscale prin darea în plată
3. Stingerea creanţelor fiscale prin declararea stării de insolvabilitate a debitorului
4. Stingerea creanţelor fiscale prin deschiderea procedurii insolvenţei
5. Stingerea creanţelor fiscale prin anulare (amnistia fiscală)
Tema pentru acasă:

Realizaţi o analiză comparativă a prescripţiei, insolvabilităţii, declanşării procedurii
insolvenţei, dării în plată şi amnistiei fiscale şi observaţi principalele aspecte care le diferenţiază.
159
Conţinutul teme
1. Stingerea creanţelor fiscale prin prescripţie
1. Realizarea creanţelor fiscale prin intervenţia forţei de constrângerea a statului este posibilă
după împlinirea termenului de scadenţă, dar nu mai târziu de împlinirea termenului de prescripţie.
Împlinirea acestui termen are ca efect stingerea dreptului creditorului bugetar (şi implicit şi a
organului de executare) de a mai cere, prin mijloace de constrângere, executarea creanţei. După
împlinirea termenului de prescripţie creanţa se mai poate stinge, dar numai prin plata benevolă
efectuată de către debitorul fiscal.
După cum se poate observa, stingerea creanţelor fiscale prin prescripţie apare ca o sancţiune la
adresa creditorului bugetar pentru neglijenţa manifestată faţă de creanţele pe care este chemat să le
administreze.
2. Termenul de prescripţie în materia urmăririi creanţelor fiscale este de 5 ani şi începe să

curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul. Legiuitorul se referă la
dreptul organului fiscal de a cere executarea silită a creanţelor fiscale. În principiu, acest drept ia
naştere începând de a doua zi după împlinirea termenului de scadenţă, pentru că doar de atunci
creanţa fiscală devine certă şi, mai ales, exigibilă. După cum se poate observa, Codul de procedură
fiscală mai prelungeşte puţin termenul de 5 ani, el începând să se calculeze nu de a doua zi după
împlinirea termenului de scadenţă, aşa cum ar fi fost normal, ci de la 1 ianuarie a anului următor
celui în care a avut loc scadenţa, indiferent dacă scadenţa a avut loc în data de 2 ianuarie sau la 31
decembrie.
Acest termen este valabil pentru toate categoriile de creanţe fiscale, inclusiv pentru cele ce
provin din amenzi contravenţionale.
3. Curgerea termenului de prescripţie poate să suporte unele modificări, respectiv el poate fi

suspendat sau întrerupt.
3.1. Suspendarea termenului de prescripţie are ca efect faptul că pe toată durata existenţei
cauzei care a atras suspendarea, cursul prescripţiei este sistat, urmând ca după încetarea cauzei de
suspendare să se reia cursul prescripţiei din punctul în care se afla la momentul producerii cauzei
de suspendare.
Împrejurările care atrag suspendarea termenului de prescripţie se referă următoarele situaţii285:
 în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a
dreptului la acţiune;
 în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzută de lege sau este dispusă
de către instanţa judecătorească ori de alt organ competent,
 pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii;
 cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită;
 în alte cazuri prevăzute de lege.
285
160
3.2. Întreruperea termenului de prescripţie este o a doua modificare pe care poate să o
suporte cursul prescripţiei şi are ca efect faptul că din momentul producerii cauzei de întrerupere se
reia cursul prescripţiei de la început.
Potrivit legii286, situaţiile şi împrejurările care atrag întreruperea termenului de prescripţie se
referă la:
 cazurile şi condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a dreptului la
acţiune;
 data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a
unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii, în orice
alt mod a datoriei;
 pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;
 pe data comunicării, potrivit legii, a actului de constatare a insolvabilităţii debitorului;
 în alte cazuri prevăzute de lege.
4. Împlinirea termenului de prescripţie este un fapt juridic care produce o serie de efecte.
Astfel, organul de executare va proceda la încetarea măsurilor de realizare a creanţei şi la scăderea
acesteia din evidenţa analitică pe plătitori.
Această scădere se face pe baza unui proces-verbal de constatare a împlinirii termenului de
prescripţie pe care trebuie să şi-l însuşească şeful compartimentului de specialitate şi să îl avizeze
compartimentul juridic din cadrul aceluiaşi organ fiscal sau din cadrul organului ierarhic superior,
după caz. Procesul-verbal va fi supus spre aprobare conducătorului organului fiscal, împreună cu
dosarul.
5. Pentru respectarea unor reguli de reciprocitate, legea reglementează şi posibilitatea

prescrierii dreptului contribuabilului de a cere compensarea sau restituirea creanţelor
fiscale. Termenul este tot de 5 ani şi începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui
în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire.
2. Stingerea creanţelor fiscale prin darea în plată287
6. Creanţele fiscale administrate de Ministerul Finanţelor Publice prin ANAF, precum şi

creanţele fiscale administrate de către autorităţile publice locale pot fi stinse prin trecerea în
proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale a bunurilor imobile deţinute
în proprietate de către debitorul fiscal.
7. Pentru ca darea în plată să poată opera, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
 să existe o cerere expresă în acest sens, formulată de către debitorul fiscal;
 să existe acordul creditorului fiscal;
 bunul imobil să aparţină în proprietate debitorului fiscal;
 bunul imobil să nu fie supus executării silite şi să nu fie grevat de alte sarcini.
8. Procedura de realizare a dării în plată demarează cu formularea şi înregistrarea la organul

fiscal a cererii debitorului fiscal, împreună cu documentaţia necesară identificării corecte şi
evaluării imobilului ce urmează a face obiectul acestei operaţiuni.
286
287
161
Dosarul se transmite comisei constituite în acest scop prin ordin al ministrului finanţelor
publice ori prin act administrativ emis de către autorităţile administraţiei publice locale. Prin acest
act se vor indica şi toate documentele ce trebuie să însoţească cererea debitorului fiscal.
Comisia va analiza cererea numai în condiţiile existenţei unor solicitări din partea unor
instituţii publice de preluare în administrare a imobilului şi va hotărî cu privire la darea în plată
prin decizie.
În cazul aprobării cererii debitorului fiscal, comisia va dispune organului fiscal să întocmească
procesul-verbal de trecere în proprietate publică a imobilului şi, desigur, stingerea creanţelor
fiscale. Acest proces-verbal constituie titlu de proprietate.
În cazul în care, în interiorul termenului de prescripţie, comisia ia cunoştinţă despre aspecte
referitoare la situaţia juridică a imobilului ce nu i-au fost comunicate la momentul analizării cererii
debitorului, ea poate proceda la revocarea deciziei sale, în tot sau în parte.
Dreptul de administrare obţinut de către instituţia publică este menţinut pe o perioadă de 5 ani,
cu condiţia menţinerii uzului şi a interesului public pe parcursul întregii perioade.
La data întocmirii procesului-verbal de trecere în proprietate publică a imobilului încetează şi
măsura indisponibilizării acestuia ori calitatea de administrator-sechestru, dacă au fost instituite
astfel de măsuri în cadrul executării silite a creanţelor fiscale.
În cazul în care imobilele ce au făcut obiectul dării în plată sunt ulterior revendicate şi restituite
foştilor proprietari, creanţele fiscale renasc de la data la care imobilul a fost restituit terţului.
9. Cu privire la efectele dării în plată, trebuie menţionate următoarele aspecte:

 are loc stingerea creanţelor fiscale, fără realizarea sumelor de bani la bugetele publice, dar cu
extinderea patrimoniului public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale;
 se produce transferul proprietăţii asupra bunurilor imobile indicate de către debitorul fiscal;
 se evită cheltuieli de executare silită inutile.
3. Stingerea creanţelor fiscale prin declararea stării de insolvabilitate a debitorului
10. Creanţele fiscale se mai pot stinge, fără ca acest lucru să ducă la realizarea lor, şi prin
declararea stării de insolvabilitate a debitorului. În această împrejurare are loc scăderea creanţelor
din evidenţele organelor fiscale, respectiv radierea lor după împlinirea termenului de prescripţie şi
numai dacă în acest interval de timp debitorul fiscal declarat în stare de insolvabilitate nu a mai
realizat niciun fel de bunuri sau venituri urmăribile.
Pentru aceasta, creanţele pentru care a fost declarată starea de insolvabilitate vor fi trecute într-
o evidenţă separată, cu caracter special. Astfel, organele de executare sunt obligate să urmărească
situaţia debitorilor pe toată perioada existenţei stării de insolvabilitate, până la împlinirea
termenului de prescripţie, chiar dacă acesta a fost suspendat sau întrerupt.
Verificarea insolvabilităţii debitorului se va face cel puţin o dată pe an, repetându-se, ori de
câte ori se consideră a fi necesar, toate investigaţiile care ar aduce noi probe cu privire la
schimbarea situaţiei debitorului.
În cazul în care se constată că debitorul a dobândit venituri sau bunuri urmăribile după
declararea stării de insolvabilitate, organele de executare vor lua măsuri de revenire a creanţelor
fiscale din evidenţa separată în evidenţa curentă şi de executare silită a debitorului, dacă este
necesar.
Dacă însă la sfârşitul perioadei de prescripţie nu se constată dobândirea unor bunuri sau
venituri urmăribile, organele de executare vor proceda la scăderea creanţelor fiscale din evidenţa
162
analitică pe plătitor. Se va proceda la o astfel de scădere chiar în cursul perioadei de prescripţie,
dacă debitorul fiscal persoană fizică a decedat sau a dispărut şi nu are moştenitori care să îi fi
acceptat succesiunea.
4. Stingerea creanţelor fiscale prin deschiderea procedurii insolvenţei
11. Deschiderea procedurii insolvenţei este o modalitate de stingere a creanţelor fiscale care,
cel puţin parţial, ar putea conduce la realizarea sumelor de bani la bugetul public. Acest lucru însă
se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, în care creditorul fiscal va sta alături de
ceilalţi creditori ai debitorului fiscal, în scopul acoperirii, cel puţin parţiale, a creanţelor ce li se
cuvin.
Procedura insolvenţei persoanelor juridice este reglementată prin Legea nr. 85/2006 şi nu
trebuie confundată cu insolvabilitatea debitorului fiscal, ca modalitate de stingere a creanţelor
fiscale ce poate afecta atât persoana fizică, cât şi pe cea juridică ce nu are niciun fel de bunuri sau
venituri urmăribile şi nici nu dobândeşte astfel de bunuri până la împlinirea termenului de
prescripţie.
În vederea recuperării creanţelor fiscale ale debitorilor persoane juridice aflate în stare de
insolvenţă conform Legii nr. 85/2006, organele fiscale ale statului sau ale unităţilor administrativ-
teritoriale pot declara aceste creanţe lichidatorilor desemnaţi de către judecătorii sindici în cadrul
procedurii insolvenţei aflate în desfăşurare.
În momentul declarării creanţelor fiscale către lichidatorii judiciari are loc şi scoaterea acestora
din evidenţa curentă şi trecerea lor în evidenţa fiscală pe plătitor.
Cererile organelor fiscale privind începerea procedurii insolvenţei se vor înainta instanţelor
judecătoreşti şi sunt scutite de consemnarea vreunei cauţiuni.
Dacă însă cuantumul creanţelor fiscale datorate de debitorul fiscal sunt mai mari de 50% din
totalul datoriilor acestuia, organele fiscale au posibilitatea de a desemna ele un lichidator, urmând
ca cererea să fie supusă aprobării judecătorului sindic, care va trebui să se pronunţe asupra cererii
în cadrul primei şedinţe de judecată, conform Legii nr. 85/2006 privind insolvenţa.
5. Stingerea creanţelor fiscale prin anulare (amnistia fiscală)
12. Amnistia sau anularea fiscală este o modalitate de stingere a creanţelor fiscale ce nu
conduce la realizarea acestora. Ea nu este utilizată în mod curent, fiind rezervată unor situaţii cu
caracter special. Aşadar, în situaţii excepţionale, dar bine întemeiate, poate avea loc stingerea
creanţelor fiscale prin anularea lor, dar această măsură trebuie să fie dispusă expres prin acte
normative ce emană, în principiu, de la Guvern, ori de la autorităţile publice locale, după cum
creanţa datorată este sursă de alimentare a unui buget central (al statului) sau a unui buget local (al
unei unităţi administrativ-teritoriale). Condiţiile de acordare a anulării fiscale se stabilesc prin actul
cu caracter normativ care o dispune şi, ca atare, poate beneficia de norma respectivă orice persoană
fizică sau juridică ce are calitatea de debitor fiscal şi se încadrează în respectivele condiţii.
13. Există şi o amnistiere minimală instituită chiar prin Codul de procedură fiscală şi care se
referă la creanţe fiscale restante aflate în sold la data de 31 decembrie a anului, care au un cuantum
total de până la 40 de lei. Legiuitorul apreciază că pentru aceste sume, costurile pentru urmărirea
163
lor silită nu se justifică a fi efectuate, drept pentru care renunţă la urmărirea lor. Este vorba,
desigur, de creanţe datorate bugetelor publice ale statului.
În ceea ce priveşte creanţele fiscale datorate bugetelor locale, Codul de procedură fiscală
statuează că şi acestea se pot stinge prin anulare, iar plafonul de 40 de lei este considerat limita
maximă până la care pot urca autorităţile deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale în
stabilirea unui plafon propriu aplicabil creanţelor fiscale datorate şi neplătite către bugetul local
respectiv.
Aşadar, creanțele fiscale restante administrate de organul fiscal central și local se anulează și
în următoarele situații:
a) ulterior închiderii procedurii insolvenței, în situația în care creanțele nu sunt admise la masa
credală potrivit legii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă
sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăți ori transferuri
frauduloase, inclusiv în cazul atragerii răspunderii acestuia, potrivit legii;
b) ulterior închiderii procedurii de reorganizare judiciară, în situația în care creanțele fiscale nu
sunt acceptate în planul de reorganizare confirmat de judecătorul-sindic, sub rezerva ca
debitorii să se conformeze planului de reorganizare aprobat.
Pe toată perioada derulării procedurii insolvenței sau reorganizării judiciare, după caz,
creanțele fiscale restante, nu se sting.
14. Spre deosebire de dispoziţiile ca caracter general privitoare la anulare cuprinse în

C.pr.fisc., OG nr. 6/2019 privind unele facilităţi fiscale, cuprinde reglementări precise şi
detaliate privitoare la situaţiile în care poate să intervină anularea creanţelor bugetare.
Astfel, beneficiarii acestor dispoziţii sunt debitorii - persoane juridice, persoane fizice sau
entități fără personalitate juridică, unități administrativ-teritoriale sau subdiviziunile
administrativ-teritoriale ale municipiului București ori instituțiile publice - care la data de 31
decembrie 2018 inclusiv au obligații bugetare principale restante administrate de organul
fiscal al statului de până la 1 milion lei.
Prin obligații bugetare principale restante la 31 decembrie 2018 inclusiv se înțelege:
a) obligații bugetare pentru care s-a împlinit scadența sau termenul de plată până la 31
decembrie 2018 inclusiv;
b) diferențele de obligații bugetare principale stabilite prin decizie de impunere comunicate
până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, chiar dacă pentru acestea nu s-a împlinit
termenul de plată stabilit conform C.pr.fisc;
c) alte obligații de plată individualizate în titluri executorii emise potrivit legii și existente în
evidența organului fiscal în vederea recuperării la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.
15. Nu sunt considerate obligații de plată restante la 31 decembrie 2018 inclusiv:

a) obligațiile bugetare pentru care s-au acordat și sunt în derulare înlesniri la plată, potrivit legii,
la data de 31 decembrie 2018 inclusiv;
b) obligațiile de plată stabilite în acte administrative a căror executare este suspendată în
condițiile legii, la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. Pentru această categorie de obligații,
debitorii pot renunța la efectele suspendării actului administrativ fiscal pentru a beneficia de
anularea dobânzilor, penalităților și tuturor accesoriilor. În acest caz, debitorii trebuie să
depună o cerere de renunțare la efectele suspendării actului administrativ fiscal până la data
de 15 decembrie 2019 inclusiv.
164
c) accesoriile aferente unor obligații bugetare principale reprezentând ajutor de stat de recuperat
sau fonduri ce se cuvin bugetului Uniunii Europene nu se amână la plată și nu se anulează,
dacă instituția sau autoritatea publică care a transmis organului fiscal titlul executoriu în
vederea recuperării trebuie să vireze la bugetul Uniunii Europene, conform legii, respectivele
accesorii.
16. Anularea accesoriilor aferente obligațiilor bugetare restante la data de 31 decembrie 2018
este posibilă, iar legiuitorul se referă explicit la toate ipotezele pe care le are în vedere.
Astfel, dobânzile, penalitățile și toate accesoriile aferente obligațiilor bugetare principale
datorate bugetului general consolidat, restante la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, se anulează
dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) toate obligațiile bugetare principale restante la 31 decembrie 2018 inclusiv, administrate de
organul fiscal central, se sting prin orice modalitate prevăzută de lege până la data de 15
b) sunt stinse prin orice modalitate prevăzută de lege toate obligațiile bugetare principale și
accesorii administrate de organul fiscal central cu termene de plată cuprinse între data de 1
ianuarie 2019 și 15 decembrie 2019 inclusiv până la data depunerii cererii de anulare a
accesoriilor;
c) debitorul să aibă depuse toate declarațiile fiscale, potrivit vectorului fiscal, până la data
depunerii cererii de anulare a accesoriilor. Această condiție se consideră îndeplinită și în
cazul în care, pentru perioadele în care nu s-au depus declarații fiscale, obligațiile fiscale au
fost stabilite, prin decizie, de către organul fiscal central;
d) debitorul depune cererea de anulare a accesoriilor după îndeplinirea în mod corespunzător a
condițiilor de mai sus, dar nu mai târziu de 15 decembrie 2019 inclusiv, sub sancțiunea
decăderii.288
17. Dobânzile, penalitățile și toate accesoriile aferente diferențelor de obligații bugetare

principale declarate suplimentar de debitori prin declarație rectificativă prin care se
corectează obligațiile bugetare principale cu scadențe anterioare datei de 31 decembrie 2018
inclusiv, administrate de organul fiscal central, se anulează dacă sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiții:
a) declarația rectificativă este depusă începând cu data de 1 ianuarie 2019 până la data de 15
b) toate obligațiile bugetare principale individualizate în declarația rectificativă se sting prin
orice modalitate prevăzută de lege până la 15 decembrie 2019 inclusiv;
c) sunt îndeplinite, în mod corespunzător, condițiile prevăzute lde lege cu rpivire la anularea
accesoriilor.289
Dobânzile, penalitățile și toate accesoriile aferente obligațiilor bugetare principale
administrate de organul fiscal central, cu termene de plată până la 31 decembrie 2018 inclusiv și
individualizate în decizii de impunere emise ca urmare a unei inspecții fiscale în derulare la
data intrării în vigoare a OG nr. 6/2019, se anulează dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiții:
a) toate diferențele de obligații bugetare principale individualizate în decizia de impunere sunt
stinse prin orice modalitate prevăzută de lege până la termenul de plată stabilit prin C.pr.fisc.
288
289
165
b) cererea de anulare a accesoriilor se depune în termen de 90 de zile de la comunicarea deciziei
de impunere, sub sancțiunea decăderii.
Prin derogare de la art. 105, alin. (8) din C.pr.fisc., în situația inspecțiilor fiscale ce urmează
a începe după intrarea în vigoare a OG nr. 6/2019, în scopul acordării anulării, organele fiscale
iau în considerare declarațiile rectificative depuse de debitori în cel mult 10 zile de la data intrării
în vigoare a ordonanței.290
De asemenea, debitorii care la data intrării în vigoare a OG nr. 6/2019 beneficiază de
eșalonarea la plată a obligațiilor fiscale potrivit C.pr.fisc., precum și cei care obțin eșalonarea în
perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a ordonanţei și 15 decembrie 2019 pot beneficia
de anularea dobânzilor, penalităților și tuturor accesoriilor, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute
de lege, dar doresc și menținerea eșalonării la plată. Debitorii care la data intrării în vigoare a
ordonanței beneficiază de eșalonarea la plată a obligațiilor fiscale potrivit Codului de procedură
fiscală, precum și cei care obțin eșalonarea în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a
ordonanței și 15 decembrie 2019 pot beneficia de anularea dobânzilor, penalităților și tuturor
accesoriilor, dacă eșalonarea la plată se finalizează până la 15 decembrie 2019. În acest caz,
accesoriile incluse în ratele de eșalonare cu termene de plată după data intrării în vigoare a
prezentei ordonanțe achitate odată cu plata ratei de eșalonare se restituie potrivit C.pr.fisc.291
18. În cazul obligațiilor bugetare restante la 31 decembrie 2018 mai mari sau mai mici de 1
milion lei, datorate bugetelor locale, toate aceste prevederi legale cuprinse în OG nr. 6/2019 se
aplică opțional, în măsura în care consiliul local stabilește acest lucru printr-o hotărâre emisă în
acest scop, prilej cu care se va aproba și procedura de acordare a anulării accesoriilor.292
De asemenea, toate prevederile legale la care am făcut referire anterior şi care sunt cuprinse
în OG nr. 672019, sunt aplicabile și în cazul obligațiilor bugetare administrate de alte instituții
sau autorități publice. În acest caz, cererea de anulare a accesoriilor se depune și se soluționează
de către instituția sau autoritatea publică care administrează respectivele obligații bugetare.293
Nu în ultimul rând, debitorii care, la data de 15 decembrie 2019 inclusiv, au cereri de
rambursare în curs de soluționare pentru care, ulterior acestei date, organul fiscal respinge total
sau parțial rambursarea beneficiază de anularea obligațiilor bugetare accesorii, dacă achită
obligațiile bugetare de care depinde anularea, nestinse prin compensare cu sumele individualizate
în cererea de rambursare, în 30 de zile de la data comunicării deciziei prin care se respinge
rambursarea.294
1. Ce este prescrpţia?
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
290
291
292
293
294
166
2. Ce este vdarea în plată?
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
___________________
3. Ce este insolvabilitatea?
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________
4. Ce este insolvenţa?
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________
5. Ce este amnistia fiscală?

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________
1. Termenul de prescripţie se suspendă:

a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a
dreptului la acţiune; ☻
b) în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzută de lege sau este dispusă
de către instanţa judecătorească ori de alt organ competent; ☻
c) pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii; ☻
d) cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită. ☻
2. Termenul de prescripţie se întrerupe:

a) cazurile şi condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a dreptului la
acţiune; ☻
b) data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a
unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii, în orice
alt mod a datoriei; ☻
c) pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită; ☻
d) pe data comunicării, potrivit legii, a actului de constatare a insolvabilităţii debitorului. ☻
167
3.Pentru ca darea în plată să poată opera, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) să existe o cerere expresă în acest sens, formulată de către debitorul fiscal; ☻
b) să existe acordul creditorului fiscal; ☻
c) bunul imobil să aparţină în proprietate debitorului fiscal; ☻
d) bunul imobil să nu fie supus executării silite şi să nu fie grevat de alte sarcini. ☻
4.Nu sunt considerate obligații de plată restante la 31 decembrie 2018 inclusiv:

a) obligațiile bugetare pentru care s-au acordat și sunt în derulare înlesniri la plată la data de 31
decembrie 2018 inclusiv; ☻
b) obligațiile de plată stabilite în acte administrative a căror executare este suspendată în
condițiile legii, la data de 31 decembrie 2018 inclusiv; ☻
c) accesoriile aferente unor obligații bugetare principale reprezentând ajutor de stat de recuperat
sau fonduri ce se cuvin bugetului Uniunii Europene. ☻
1. Darea în plată are ca efect:

a) stingerea creanţelor fiscale, fără realizarea sumelor de bani la bugetele publice, dar cu
extinderea patrimoniului public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale;
b) transferul proprietăţii asupra bunurilor imobile indicate de către debitorul fiscal;
c) evitarea cheltuielilor de executare silită inutile.
2. Insolvabilitatea debitorului fiscal are ca efect:

a) scăderea creanţelor fiscale din evidenţele organelor fiscale;
b) radierea creanţelor fiscale după împlinirea termenului de prescripţie;
c) declanşarea executării silite a creanţelor fiscale
3. Creanțele fiscale restante se anulează în următoarele situații:

a) dacă sunt în cuantum total de până la 40 de lei;
b) dacă sunt în cuantum total de peste 40 de lei;
c) ulterior închiderii procedurii insolvenței, în situația în care creanțele nu sunt admise la masa
credală, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau
frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăți ori transferuri
frauduloase;
d) ulterior închiderii procedurii de reorganizare judiciară, în situația în care creanțele fiscale nu
sunt acceptate în planul de reorganizare confirmat de judecătorul-sindic, sub rezerva ca
debitorii să se conformeze planului de reorganizare aprobat.
168
4. Prin obligații bugetare principale restante la 31 decembrie 2018 inclusiv se înțelege:
a) obligații bugetare pentru care s-a împlinit scadența sau termenul de plată până la 31
b) diferențele de obligații bugetare principale stabilite prin decizie de impunere comunicate
până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, chiar dacă pentru acestea nu s-a împlinit
termenul de plată stabilit conform C.pr.fisc;
c) alte obligații de plată individualizate în titluri executorii emise potrivit legii și existente în
evidența organului fiscal în vederea recuperării la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.
Bibliografie selectivă la tema 11
Tema 12
Executarea silită a creanţelor fiscale
Obiective: Studentul trebuie să cunoască procedura de desfăşurare a

executării silite a creanţelor fiscale, întrucât ea reprezintă un instrument prin care statul sau
unitatea administrativ-teritorială îşi colectează sumele de bani care li se cuvin, dar reprezintă şi
un instrument procedural de protejare a intereselor financiare ale debitorilor fiscali în faţa
eventualelor abuzuri ale organelor fiscale.
Cuvinte cheie: creanţă fiscală, executare silită, garanţii, măsuri

asigurătorii, constestaţie.
169
Rezumat capitol:
1. Aspecte introductive privind executarea silită a creanţelor fiscale
2. Garanţii şi măsuri asigurătorii
3. Consideraţii generale privind executarea silită a creanţelor fiscale
4. Executarea silită prin poprire
5. Executarea silită mobiliară
6. Executarea silită imobiliară
7. Executarea silită a ansamblului de bunuri şi executarea silită a fructelor neculese şi a
recoltelor prinse de rădăcini
8. Eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executarea silită
9. Contestaţia la executarea silită
Tema pentru acasă: Realizaţi o analiză comparativă a procedurii de

executare silită mobiliară faţă de executarea silită imobiliară şi evidenţiaţi asemănările şi
deosebirile dintre acestea.
Conţinutul teme
1. Aspecte introductive privind executarea silită a creanţelor fiscale
1. Executarea silită este o modalitate de realizare a creanţelor fiscale, dar nu prin onorarea de
bună-voie a acestora de către debitorul fiscal, ci prin intervenţia forţei de constrângere a statului.
Utilizarea acestei modalităţi de stingere a creanţelor bugetare are un caracter de excepţie,
regula având în vedere ipoteza onorării benevole a creanţelor datorate bugetelor publice, motiv
pentru care executarea silită poate să intervină doar după împlinirea termenului de scadenţă.
Un alt motiv pentru care se recurge la executarea silită în ultimă instanţă este şi faptul că ea
poate să conducă la realizarea integrală a creanţei fiscale, dar poată să conducă şi la realizarea ei
parţială sau chiar să nu determine realizarea creanţei, adeseori creanţa urmând a fi stinsă prin
declararea stării de insolvabilitate a debitorului.
Nu în ultimul rând, executarea silită este utilizată doar după ce s-au epuizat celelalte posibilităţi
de realizarea a creanţelor fiscale întrucât intervenţia forţei de constrângere a statului, deşi are
170
menirea de a restabili ordinea de drept şi legalitatea, ea are totuşi un pronunţat caracter represiv şi
poate deschide calea unor abuzuri din partea celor chemaţi să aplice legea. Pentru acest motiv, de
altfel, legiuitorul a şi reglementat o procedură foarte riguroasă de efectuare a executării silite, care
să permită statului să îşi realizeze interesul fiscal fără să devină represiv faţă de debitorii săi.
Declanşarea, însă, a executării silite şi desfăşurarea ei în concret poate fi o procedură de durată
care poate să cadă asupra unor bunuri având un statut special. Astfel, pot face obiectul executării
silite bunuri perisabile, ce în timp se pot degrada, banii, metalele preţioase, bijuterii, arme etc.,
fiecare având un regim juridic aparte. Unele dintre aceste bunuri pot să dispară ori pot fi distruse,
cu sau fără rea-credinţă, de către diverse persoane. Pentru acest motiv, anterior declanşării
executării silite, organele fiscale au posibilitatea de a se asigura că, atunci când se va pune
problema valorificării bunurilor supuse executării silite, ele mai există şi şi-au păstrat calitatea de
bunuri urmăribile.
2. Garanţii şi măsuri asigurătorii
2. Pentru a-şi proteja creanţele, organul fiscal, în calitate de creditor fiscal, este obligat prin
lege să solicite constituirea unei garanții, în următoarele situaţii:295
a) în cazul suspendării executării silite;
b) în cazul ridicării măsurilor asigurătorii;
c) în cazul asumării obligației de plată de către altă persoană prin angajament de plată.
3. Tipuri de garanții. Garanțiile legale necesare, pentru ca măsurile de mai sus să poată fi
dispuse de către organul fiscal, sunt:
a) consemnarea de mijloace bănești la o unitate a Trezoreriei Statului;
b) scrisoare de garanție emisă de o instituție de credit sau, după caz, de o instituție financiară
nebancară înscrisă în registrele Băncii Naționale a României pentru emiterea de garanții ori
poliță de asigurare de garanție emisă de o societate de asigurare.296
c) ipotecă asupra unor bunuri imobile sau mobile din țară;
d) gaj asupra bunurilor mobile.297
4. Valorificarea garanțiilor. Organul fiscal competent se îndestulează din garanțiile depuse

dacă nu s-a realizat scopul pentru care acestea au fost constituite.
295
296
În cazul în care scrisoarea de garanție/polița de asigurare de garanție este emisă de o instituție financiară din
afara Uniunii Europene aceasta trebuie confirmată conform normelor bancare de o instituție de credit sau, după caz,
de o instituție financiară nebancară ori societate de asigurare din România. În cazul în care scrisoarea de
garanție/polița de asigurare de garanție este emisă de o instituție financiară din Uniunea Europeană, aceasta este
acceptată de organul fiscal dacă sunt respectate prevederile referitoare la notificare cuprinse în Directiva
2013/36/UE a Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea
instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, de modificare a
Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE, transpusă prin Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și
completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, sau, după caz, Directiva 2009/138/CE
a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea
activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II), transpusă prin Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și
supravegherea activității de asigurare și reasigurare, cu modificările și completările ulterioare.
297
171
În cazul garanțiilor financiare, organul fiscal dispune instituției de credit sau instituției
financiare nebancare ori societății de asigurare emitente a scrisorii de garanție sau poliței de
asigurare de garanție, după caz, sau instituției de credit ori instituției financiare nebancare ori
societății de asigurare din România care a confirmat scrisoarea de garanție/polița de asigurare de
garanție ori unității de Trezorerie a Statului, după caz, virarea sumei de bani în conturile de
venituri bugetare corespunzătoare.
Valorificarea garanțiilor de natura bunurilor mobile şi imobile se realizează prin modalitățile
și procedurile prevăzute de C.pr.fisc în materia executării silite mobiliare şi imobiliare, care se
aplică în mod corespunzător.298
5. Măsuri asigurătorile au fost considerate, în literatura de specialitate299, ca fiind mijloace

procesuale care au drept scop indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului sau a
bunurilor care formează obiectul procesului, pentru a se evita dispariţia, distrugerea sau degradarea
lor ori diminuarea activului patrimonial al debitorului, care astfel nu mai poate dispune de aceste
bunuri. Prin asemenea mijloace se realizează asigurarea acţiunii civile. Este garantată, astfel,
posibilitatea executării în viitor a hotărârii judecătoreşti care va fi obţinută de către reclamant300.
Eficienţa indisponibilizării a fost considerată ca fiind una indirectă, întrucât, împiedicând
dispariţia ori distrugerea bunului, ori chiar înstrăinarea acestuia, se asigură indirect satisfacerea
creanţei pe care acel bun o garantează301.
Într-o concepţie mai riguroasă, dar şi mai tehnic exprimată, măsurile asigurătorii au fost
definite ca fiind posibilităţile conferite de lege pentru ca, pendente lite, să fie ordonate de către
instanţă, în limite adecvate, ca măsuri de indisponibilizare şi de conservare a unor bunuri faţă de
acte sau fapte de natură să pericliteze posibilitatea realizării efective, în momentul executării silite
a hotărârii, a dreptului creditorului302.
După cum se poate observa, o explorare, chiar şi mai sumară, a literaturii de specialitate, ne
conduce la o serie de concluzii ce ar putea fi sintetizate astfel:
a) măsurile asigurătorii sunt instrumente procesuale puse la dispoziţia creditorului pentru a-şi
garanta creanţa;
b) măsurile asigurătorii presupun indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile pentru
eventualitatea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile creditorului;
c) măsurile asigurătorii garantează acum satisfacerea viitoare a creanţei;
d) măsurile asigurătorii pot fi dispuse numai de către o instanţă judecătorească printr-o
hotărâre care la rândul ei poate face obiectul exercitării căilor ordinare de atac;
e) măsurile asigurătorii sunt solicitate de către un creditor care nu dispune încă de un titlu
executoriu pentru a-şi satisface creanţa;
f) există o practică judecătorească relevantă şi detaliată în materia măsurilor asigurătorii, de
care judecătorii sunt chemaţi a ţine seama în pronunţarea hotărârilor judecătoreşti de admitere ori
de respingere a unor astfel de cereri.
Codul de procedură civilă reglementează trei categorii de astfel de mijloace de
indisponibilizare a bunurilor, şi anume: sechestrul judiciar, sechestrul asigurător şi poprirea
asigurătorie.
298
299
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 405
300
I. Leş, Legislaţia executării silite. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 337.
301
V.D. Zlătescu, Garanţiile creditorului, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1970, p. 61.
302
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 447.
172
În materie fiscală, măsurile asigurătorii sunt acte premergătoare executării silite şi se instituie
atunci când există indicii că debitorul fiscal va încerca să se sustragă de la plata obligaţiilor sale
ascunzându-şi ori risipindu-şi patrimoniul, periclitând astfel măsurile ulterioare (în principal, de
natură executorie) ce s-ar putea lua în scopul realizării creanţei fiscale. Ele se mai pot institui şi în
cazul în care se dispune de către autorităţile competente suspendarea executării actului
administrativ fiscal.
Dacă există indicii cu privire la pericolul arătat mai sus, măsurile asigurătorii se pot institui
încă înainte de individualizarea creanţei ori înainte ca ea să fi devenit scadentă.
Spre deosebire de dreptul comun, în dreptul fiscal instituirea măsurilor asigurătorii nu are o
legătură directă cu existenţa sau, mai bine zis, inexistenţa titlului executoriu. El poate să existe la
momentul instituirii acestora (şi, cel mai adesea, aşa stau lucrurile), dar este posibilă instituirea lor
chiar şi în absenţa unui titlu de creanţă ori a unui titlu executoriu.
După ce creanţa a devenit scadentă, măsurile asigurătorii instituite deja se transformă în măsuri
executorii.
Măsurile asigurătorii reglementate de legislaţia fiscală se prezintă sub forma popririi
asigurătorii (când obiectul măsurilor instituite îl formează sume de bani ori titluri de valoare) sau
sub forma sechestrului asigurătoriu (când obiectul măsurilor luate îl formează bunurile mobile şi
imobile).
6. Poprirea și sechestrul asigurător. Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se

dispun și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.
Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra
bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în
cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își
ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil
colectarea.
Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii odată cu începerea executării silite propriu-
zise, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite.
Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul
efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de
organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă
nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără
îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență,
în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.
Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie
organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite
sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate. Decizia de instituire a măsurilor
asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent.
Măsurile asigurătorii dispuse prin decizie administrativă, precum și cele dispuse de instanțele
judecătorești sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile
referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător.
În situația în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanță
acestea încetează dacă titlul de creanță nu a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni
de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepționale, acest termen poate
fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligația
să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la
173
împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze
garanția.
În situația în care au fost constituite garanții în vederea ridicării măsurilor asigurătorii,
acestea trebuie menținute pentru toată perioada de valabilitate în care ar fi fost menținute
măsurile asigurătorii. Organul fiscal trebuie să execute garanțiile în ultima zi de valabilitate a
acestora în cazul în care debitorul nu prelungește valabilitatea garanției. În acest caz, suma de
bani va fi virată în contul de garanții menționat de organul de executare silită.
Bunurile perisabile și/sau degradabile sechestrate asigurător pot fi valorificate:
a) de către debitor cu acordul organului de executare silită, sumele obținute consemnându-se
la dispoziția organului de executare silită;
b) prin vânzare în regim de urgență.
În cazul înființării sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile, un exemplar al
procesului-verbal întocmit de organul de executare silită se comunică pentru notare Biroului de
carte funciară. Notarea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după notare, vor dobândi
vreun drept asupra imobilului respectiv. Actele de dispoziție ce ar interveni ulterior notării sunt
lovite de nulitate absolută.
Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanța fiscală a bugetului
general consolidat, măsurile asigurătorii pot fi înființate și asupra bunurilor deținute de către
debitor în proprietate comună cu terțe persoane, pentru cota-parte deținută de acesta.
Prin derogare de la prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr 554/2004 cu
modificările și completările ulterioare, împotriva deciziei prin care se dispune instituirea
măsurilor asigurătorii, cel interesat poate face contestație, în termen de 30 de zile de la
comunicare, la instanța de contencios administrativ competentă, fără a fi necesară parcurgerea
procedurii prealabile.
De asemenea, împotriva actelor prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel
interesat poate face contestație la executare silită.303
7. Ridicarea măsurilor asigurătorii. Măsurile asigurătorii se ridică, în tot sau în parte, prin
decizie motivată, de către creditorul fiscal, când au încetat motivele pentru care au fost dispuse
sau la constituirea garanției, după caz. Decizia de ridicare a măsurii asigurătorii se duce la
îndeplinire de către organul de executare silită competent și se comunică tuturor celor cărora le-a
fost comunicată decizia de dispunere a măsurilor asigurătorii sau celelalte acte de executare în
legătură cu acestea.304
3. Consideraţii generale privind executarea silită a creanţelor fiscale
8. O primă precizare ce se impune a fi făcută se referă la subiecţii implicaţi în raporturile

juridice ce iau naştere cu ocazia executării silite.
Întrucât aceste raporturi juridice sunt raporturi de drept financiar public, vor exista două
categorii de subiecţi:
a) organele de executare silită (subiecţii activi ai executării silite);
b) debitorii fiscali (subiecţii pasivi ai executării silite).
303
304
174
9. Organele de executare silită sunt organele fiscale specializate, cu competenţă instituită prin
lege în legătură cu colectarea creanţelor fiscale.
9.1. Analizând competenţa acestor organe, ne vom referi pentru început la competenţa lor
materială.
În concret, este vorba despre Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ce funcţionează la
nivel central în cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi care are structuri în teritoriu aflate în
subordinea sa. Ea este însărcinată cu colectarea şi urmărirea tuturor categoriilor de creanţe datorate
bugetelor publice centrale (ale statului), mai puţin bugetelor publice locale.
Creanţele datorate acestora din urmă sunt colectate şi urmărite de către structurile specializate
ce funcţionează în cadrul primăriilor, autorităţile administraţiei publice locale fiind cele chemate să
colecteze şi să administreze aceşti bani publici.
În ceea ce priveşte prima categorie de organe de executare silită, Codul de procedură fiscală
distinge între creanţele fiscale şi cele bugetare, astfel:
a) creanţele fiscale vor fi urmărite silit de către organele fiscale;
b) creanţele bugetare care se încasează, se administrează, se contabilizează şi se utilizează de
către instituţiile publice ca venituri proprii sau rezultate din raporturi juridice contractuale vor fi
urmărite silit de către organele proprii cu atribuţii în acest sens.
Din cele arătate mai sus rezultă că sunt îndrituite să efectueze executări silite nu doar organele
fiscale ale statului, ci şi alte instituţii publice pentru recuperarea creanţelor ce le sunt datorate.
O primă concluzie care se impune se referă la faptul că veniturile instituţiilor publice, chiar şi
cele de sorginte contractuală, sunt considerate de către legiuitor ca fiind bani publici, astfel că le
sunt aplicabile dispoziţiile legislaţiei procedural-fiscale.
O a doua concluzie este aceea că legiuitorul distinge între creanţele fiscale şi cele bugetare.
Precizăm că, în principiu, aşa cum am mai arătat, între cele două categorii de creanţe este o
diferenţă de la parte la întreg.
Legiuitorul însă, în dispoziţiile de mai sus, referindu-se la creanţele bugetare, avea în vedere
tocmai acele creanţe care se fac surse la bugetele publice centrale, dar altele decât cele fiscale,
întrucât acestea din urmă cad în competenţa organelor fiscale indiferent de subiectul care le
datorează.
9.2. Şi în ceea ce priveşte competenţa teritorială a organelor de executare silită trebuie făcute
unele precizări.
9.2.1. Regula generală care operează în această materie este aceea că procedura de executare
silită revine în competenţa organului de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile sau
valorile urmăribile.
În al doilea rând, debitorii fiscali se află în evidenţa fiscală a organelor unde ei îşi au domiciliul
sau sediul. În acest caz, organul fiscal competent se numeşte organ de coordonare.
Atunci când debitorul fiscal îşi are domiciliul sau sediul, pe de o parte, şi bunurile sau valorile
urmăribile, pe de altă parte, în raza teritorială a aceluiaşi organ fiscal, organul de executare
coincide cu organul de coordonare.
Atunci când debitorul fiscal îşi are domiciliul sau sediul pe raza teritorială a unui organ fiscal,
iar bunurile sau valorile urmăribile se găsesc pe raza teritorială a altui organ fiscal, cel de
coordonare va întocmi dosarul de executare silită şi va solicita organelor de executare competente
să efectueze procedura de executare silită în condiţiile legii şi sub îndrumarea sa.
175
9.2.2. Această regulă prezintă şi o excepţie în cazul în care este evident pericolul de
înstrăinare, distrugere sau substituire a bunurilor urmăribile ori de sustragere de la executare silită.
În astfel de împrejurări, organul de coordonare poate proceda la indisponibilizarea şi executarea
silită a bunurilor sau valorilor, indiferent de locul unde s-ar afla acestea.
Această excepţie reclamă existenţa unor situaţii de pericol şi, implicit, de urgenţă, astfel că
utilizarea ei trebuie să se întemeieze pe probe care să poată justifica motivul pentru care s-a
procedat la încălcarea regulii şi aplicarea excepţiei. În cazul în care funcţionarul public din cadrul
organului de coordonare nu poate justifica şi dovedi pericolul la care se referă legea, el este
susceptibil de purtare abuzivă faţă de debitorul fiscal şi de încălcare a competenţelor altui organ al
statului.
9.2.3. O atenţie aparte trebuie acordată executărilor silite realizate de către autorităţile
administraţiei publice locale305. Astfel, în situaţia în care debitorul fiscal datorează impozite, taxe
sau alte categorii de creanţe bugetului unei unităţi administrativ-teritoriale şi nu are bunuri sau
valori urmăribile pe teritoriul acesteia, dar dispune de astfel de bunuri pe teritoriul altei unităţi
administrativ-teritoriale, autorităţile administraţiei publice locale îşi vor putea solicita reciproc
servicii în scopul colectării creanţelor fiscale ce li se cuvin. Aşadar, va exista o autoritate locală
solicitantă, adică aceea îndreptăţită să beneficieze de veniturile realizate prin executarea silită şi o
autoritate solicitată, adică aceea chemată să efectueze executarea silită, întrucât pe teritoriul ei se
află bunurile urmăribile.
Solicitarea de efectuare a unei executări silite se va face în scris şi va cuprinde o serie de
elemente indispensabile unei bune desfăşurări a procedurii solicitate:
 datele de identificare a debitorului fiscal;
 valoarea creanţei de recuperat;
 valoarea creanţelor fiscale accesorii stabilite până la data solicitării;
 contul în care se vor vira sumele încasate;
 orice informaţie necesară pentru identificarea corectă a bunurilor urmăribile.
Autoritatea solicitată este obligată să confirme primirea cererii în termen de 10 zile şi poate
refuza efectuarea executării silite numai în două situaţii:
 dacă titlul executoriu nu este valabil;
 dacă cererea nu conţine toate informaţiile menţionate mai sus.
9.3. Organele de executare silită cuprind în structurile lor o serie de funcţionari publici
împuterniciţi de lege să declanşeze şi să efectueze procedurile legale de executare silită a creanţelor
fiscale. Ei se numesc executori fiscali.
În calitatea lor de funcţionari publici, executorii fiscali au o serie de atribuţii generale,
specifice funcţionarilor publici, dar şi o serie de îndrituiri speciale menite să caracterizeze şi să
delimiteze activităţile lor specifice.
Astfel, executorii fiscali sunt împuterniciţi să efectueze procedurile de executare silită printr-o
legitimaţie de serviciu şi o delegaţie emisă de către organul de executare silită.
În temeiul acestor documente şi pentru realizarea procedurilor de executare silită, executorii
fiscali au o serie de îndrituiri legale, şi anume:
 să intre în orice incintă de afaceri a debitorului persoană juridică sau în alte incinte unde
acesta îşi păstrează bunurile sau valorile care pot fi executate silit;
305
Art. 136¹ C. pr. fisc.
176
 să analizeze evidenţa contabilă a persoanelor juridice în scopul identificării terţilor care
datorează sau deţin în păstrare venituri ori bunuri ale debitorului;
 să intre în toate încăperile în care se găsesc bunuri sau valori urmăribile aparţinând
debitorului persoană fizică, precum şi să cerceteze toate locurile unde acesta păstrează astfel de
bunuri sau valori;
 să solicite şi să cerceteze orice document sau element material care poate constitui probe în
determinarea bunurilor proprietate a debitorului.
Realizarea în concret a acestor îndrituiri este posibilă numai în anumite condiţii, pentru a nu se
crea situaţii în care executorii fiscali să abuzeze de drepturile lor. Astfel, executorul fiscal poate
intra în încăperile ce reprezintă domiciliul sau reşedinţa unei persoane fizice numai cu
consimţământul acesteia, iar în caz de refuz, numai cu autorizarea instanţei judecătoreşti, conform
dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
De asemenea, accesul executorului fiscal în incinta de afaceri sau în orice altă încăpere a
debitorului persoană fizică sau juridică este posibil doar între orele 6:00-20:00 şi numai în zilele
lucrătoare. Accesul la alte ore decât cele indicate sau în zilele nelucrătoare este posibil numai în
situaţii excepţionale, justificate de pericolul înstrăinării ori deteriorării unor bunuri sau valori
urmăribile.
Există şi împrejurări în care debitorul fiscal se sustrage cu rea-credinţă de la executarea silită,
refuzând astfel accesul executorului fiscal în locuinţa, incintele de afaceri ori în încăperile pe care
acesta de deţine. În asemenea împrejurări, executorul fiscal poate să pătrundă în aceste spaţii,
respectând condiţiile de mai sus şi asigurându-se de prezenţa (şi, implicit, protecţia) unui
reprezentant al poliţiei ori jandarmeriei sau a altui agent al forţei publice, precum şi a doi martori
majori.
10. Debitorii fiscali sunt subiecţii pasivi ai executării silite şi pot fi persoane fizice sau juridice
ori asocieri de persoane fără personalitate juridică.
În cazul asocierilor fără personalitate juridică, devin urmăribile, cu prioritate, bunurile sau
valorile ce aparţin asocierii, fără a fi excluse bunurile personale ale membrilor acesteia.
Debitorii fiscali răspund cu bunurile sau valorile personale atât pentru propriile lor debite, dar
şi pentru debitele pentru care sunt răspunzători în mod solidar alături de alţi debitori fiscali.
11. Condiţiile executării silite se referă la un ansamblu de împrejurări care trebuie să se

împlinească pentru ca executarea silită să poate fi declanşată. Ele se referă la următoarele aspecte:
a. să existe un titlu executoriu în temeiul căruia să se declanşeze executarea silită;
b. creanţa să fie certă şi exigibilă;
c. termenul de scadenţă să se fi împlinit fără să se fi stins creanţa prin niciuna din modalităţile
de stingere a creanţelor fiscale reglementate de lege;
d. executarea silită să fie declanşată înainte de împlinirea termenului legal de prescripţie (prin
împlinirea acestuia se stinge dreptul organului fiscal de a mai cere executarea silită);
e. să se fi efectuat procedurile legale de înştiinţare a debitorului cu privire la existenţa creanţei
sale, de somare a acestuia să efectueze plata şi de atenţionare asupra iminenţei declanşării
executării silite.
Executarea silită, aşa cum am mai arătat, nu se poate efectua decât în temeiul unui titlu
executoriu emis de către organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
sau sediul debitorul fiscal.
177
Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin
expirarea termenului de plată.
12. Titlul executoriu este actul administrativ fiscal în temeiul căruia se efectuează executarea
silită, emis de către organul de executare competent din punct de vedere teritorial.
În conţinutul unui titlul executoriu sunt menţionate toate creanţele fiscale datorate de către
debitorul fiscal, indiferent de cuantumul ori natura lor, inclusiv creanţele fiscale accesorii celor
principale.
Niciun titlu executoriu nu poate emite în absenţa titlului de creanţă care stabileşte natura şi
întinderea creanţei principale şi a celei accesorii, dacă este cazul.
Aşa cum am mai arătat în conţinutul acestei lucrări, titlul de creanţă devine titlu executoriu la
data la care creanţa devine scadentă.
Se pune problema dacă un titlul executoriu, odată emis, mai poate sau nu să fie modificat.
Modificarea titlului de creanţă atrage, implicit, şi modificarea titlului executoriu.
Ținând cont de faptul că contestaţia la executarea silită poate să aibă ca obiect executarea silită,
în ansamblul său, un act de executare silită sau refuzul nejustificat de a emite un act de executare,
devine evident faptul că prin promovarea unei astfel de acţiuni în justiţie se poate proceda la
contestarea titlului executoriu. Deşi este un act administrativ fiscal, el nu se va contesta după
regulile standard de contestare a acestor categorii de acte, ci după procedura reglementată de Codul
de procedură fiscală pentru contestaţia la executarea silită.
Aşa cum sunt reglementate aceste chestiuni la ora actuală, devine evident că se creează un
regim juridic diferit pentru contestarea titlurilor executorii, faţă de situaţia în care se contestă
titlurile de creanţă fiscală. Deşi între ele nu este altă diferenţă de status decât aceea că s-a împlinit
termenul de scadenţă, iar titlul de creanţă a devenit titlu executoriu, totuşi contestarea celui de al
doilea se face după o altă procedură decât aceea a contenciosului fiscal, respectiv după procedura
contestaţiei la executarea silită.
Titlul executoriu trebuie să conţină elementele obişnuite oricărui act administrativ fiscal, dar şi
o serie de elemente specifice, şi anume:
 codul de identificare fiscală;
 domiciliul fiscal al debitorului şi orice alte date de identificare;
 cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate;
 temeiul legal al puterii executorii a titlului.
În cazul în care titlurile executorii sunt emise de alte organe decât cele ale fiscului şi nu
cuprind elemente esenţiale precum: numele sau prenumele ori denumirea debitorului, codul
numeric personal, codul unic de înregistrare, domiciliul sau sediul, cuantumul sumei datorate,
temeiul legal, semnătura organului emitent, precum şi dovada comunicării acestuia, organul
chemat să pună în executare un astfel de titlu executoriu va putea proceda la restituirea acestuia în
vederea completării cu datele, informaţiile ori procedurile prevăzute de lege.
Titlurile executorii emise de către alte organe competente care privesc creanţe fiscale se
transmit în termen de ce mult 30 de zile organelor de executare silită, pentru a fi puse în executare.
Acestea din urmă trebuie să confirme organului emitent al actului primirea unui astfel de titlu
executoriu în termen de 30 de zile.
Instituţiile publice finanţate integral sau parţial de la bugetele publice ale statului şi care nu au
organe proprii de executare silită pot transmite titlurile executorii organelor fiscale din cadrul
ANAF, în vederea punerii lor în executare, iar sumele astfel realizate se fac venit la bugetul propriu
al instituţiei emitente a titlurilor executorii.
178
Dacă însă emitente ale titlurilor executorii sunt instituţiile publice finanţate integral din fonduri
proprii, iar acestea nu au organe de executare proprii, ele pot transmite titlurile executorii pe care le
emit, atât organelor fiscale ale statului, cât şi organelor fiscale ale unităţilor administrativ-
teritoriale, dar sumele realizate în felul acesta se fac venit la bugetul de stat sau la bugetul local,
după caz.
În fine, instituţiile publice de interes local care sunt finanţate total sau parţial de la bugetul
local şi care nu au organe fiscale proprii vor transmite titlurile executorii organelor fiscale ale
unităţilor administrativ-teritoriale, iar sumele realizate în felul acesta se fac venit la bugetul local
care le finanţează activitatea.
13. Comunicarea somaţiei este o procedură prealabilă declanşării executării silite în oricare
din formele ei.
Somaţia este un act administrativ fiscal care, alături de toate elementele obişnuite acestei
categorii de acte şi pe care le-am prezentat într-un capitol anterior, cuprinde şi o serie de elemente
specifice, şi anume:
 numărul dosarului de executare silită;
 suma pentru care se începe executarea silită;
 termenul în care cel somat urmează să plătească suma prevăzută în titlul executoriu;
 indicarea consecinţelor neefectuării plăţii.
14. Derularea unei executări silite se face după nişte reguli general valabile în cadrul oricărei
forme de executare silită, stabilite prin lege306, şi care se referă la următoarele aspecte:
 executarea silită se poate întinde asupra tuturor bunurilor sau veniturilor urmăribile ale
debitorului, iar valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară realizării creanţelor
fiscale şi cheltuielilor de executare;
 bunurile supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea
condiţiilor prevăzute în legile speciale care le reglementează regimul juridic;
 în cadrul procedurii de executare silită se pot folosi succesiv sau concomitent modalităţile de
executare silită prevăzute de lege307;
 executarea silită a creanţelor fiscale nu se perimează;
 executarea silită se desfăşoară până la stingerea integrală a creanţei fiscale înscrise în titlul
executoriu, inclusiv a dobânzilor, penalităţilor de întârziere ori a altor sume datorate sau acordate,
potrivit legii, prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare;
 în cazul în care prin titlul executoriu sunt prevăzute dobânzi, penalităţi de întârziere sau alte
sume, fără să se fi stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de către organul de executare şi
consemnate într-un proces-verbal care constituie titlu executoriu şi care se comunică debitorului
fiscal;
 faţă de terţi, inclusiv faţă de stat, o garanţie reală, precum şi celelalte sarcini reale ce
grevează asupra bunurilor au un grad de prioritate care se stabileşte de la momentul în care acestea
au fost făcute publice de către titularii lor prin oricare din mijloacele de publicitate prevăzute de
lege;
306
307
Reglementări mai vechi privitoare la executarea silită a creanţelor bugetare obligau organele de executare să
apeleze la modalităţile de executare silită numai în ordinea indicată de legiuitor. După cum se poate observa, s-a
renunţat la această reglementare, care reprezenta o frână în calea realizării cât mai rapide şi eficiente a creanţelor fiscale
sau bugetare.
179
 în vederea declanşării executării silite, organele de executare se pot folosi de oricare din
mijloacele de probă reglementate de Codul de procedură fiscală în vederea determinării averii şi a
venitului debitorului;
 terţii nu se pot opune sechestrării unor bunuri sau valori urmăribile invocând un drept de gaj,
ipotecă sau privilegiu, dar vor participa la distribuirea sumelor rezultate din valorificarea bunurilor;
 în toate actele de executare silită trebuie să se indice titlul executoriu şi să se arate natura şi
întinderea debitului ce face obiectul executării.
15. Pot fi supuse executării silite bunurile considerate de lege drept urmăribile, aflate în
proprietatea debitorului fiscal şi prezentate de către acesta ori identificate ca atare de către organul
de executare. Sechestrarea şi valorificarea bunurilor se poate face numai într-o anumită ordine
stabilită prin lege, şi anume:
 bunurile mobile şi imobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce constituie principala
sursă de venit;
 bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfăşurarea activităţii care constituie
principala sursă de venit;
 bunurile mobile şi imobile ce se află temporar în deţinerea altor persoane în baza contractelor
de arendă, de împrumut, de închiriere, de concesiune, de leasing şi altele;
 ansamblul de bunuri;
 maşini-unelte, utilaje, materii prime şi materiale şi alte bunuri, precum şi bunuri imobile ce
servesc activităţii care constituie principala sursă de venit;
 produse finite.
Organul de executare poate trece la sechestrarea bunurilor din următoarea categorie numai
dacă valorificarea celor din categoria curentă nu este posibilă.
16. Pe parcursul derulării sale, executarea silită poate suporta unele modificări sau poate
înceta, fără ca procedura să fi fost parcursă integral.
Astfel, executarea silită se poate suspenda, întrerupe sau poate înceta. În acest sens,
legiuitorul reglementează expres situaţiile care atrag modificarea sau încetarea cursului executării
silite.
Cazurile care atrag suspendarea308 executării silite sunt:
 când ea este dispusă de către instanţa judecătorească sau de către creditorul fiscal309;
 la data la care i s-a comunicat debitorului fiscal aprobarea înlesnirii la plată;
 în cazul executării silite imobiliare, de la data la care i se comunică debitorului fiscal
aprobarea dată de organul de executare ca plata creanţei să se facă din veniturile realizate de bunul
imobil, fără să se mai procedeze la valorificarea bunului;
 prin hotărâre de Guvern pe o perioadă de cel mult 6 luni;
 când se depune de către debitorul fiscal o cerere de restituire, iar cuantumul sumei solicitate
de către debitorul fiscal este mai mare sau egal cu suma datorată de către acesta şi pentru care este
supus executării silite;
308
Suspendarea executării silite atrage implicit şi suspendarea cursului prescripţiei prin care se stinge dreptul
organului fiscal de a mai cere executarea silită. Precizăm că după încetarea cauzei care atrage suspendarea executării
silite, aceasta va fi continuată din punctul în care s-a oprit ca urmare a suspendării.
309
În cazul în care popririle înfiinţate de organul de executare generează imposibilitatea debitorului de a-şi
continua activitatea economică şi dacă acest fapt prezintă consecinţe sociale deosebite, creditorul fiscal poate dispune,
la cererea debitorului şi ţinând seama de motivele invocate de acesta, suspendarea totală sau parţială a executării silite
prin poprirea conturilor bancare ale debitorului persoană juridică.
180
 în cazul depunerii unei scrisori de garanţie bancară310.
Cazurile care atrag întreruperea311 executării silite trebuie să fie expres reglementate de lege,
iar la ora actuală legiuitorul nu înţelege să stipuleze astfel de ipoteze.
Cazurile care atrag încetarea312 executării silite sunt:
 când s-au stins integral obligaţiile fiscale prevăzute în titlul executoriu, înainte de încheierea
procedurii de executare silită;
 când a fost desfiinţat titlul executoriu;
 în alte cazuri prevăzute de lege.
Modificarea sau stingerea executării silite poate să intervină indiferent care modalitate de
executare silită se desfăşura în acel moment.
Toate măsurile de executare silită aplicate în temeiul legii încetează dacă intervine o cauză de
acest gen, iar acest lucru trebuie comunicat debitorului fiscal supus măsurilor de executare silită în
termen de cel mult 5 zile.
17. Obiectul executării silite îl formează bunurile sau valorile de orice fel în legătură cu care
se va desfăşura procedura executării silite. Aceste bunuri trebuie să fie urmăribile, adică să poată
face obiectul unei executări silite, respectiv să nu existe niciun fel de interdicţie legală ca acele
bunuri să fie înstrăinate.
18. În funcţie de natura bunurilor asupra cărora cade executarea silită, se stabilesc şi
modalităţile de realizare a executării silite, astfel:
a) executarea silită prin poprire (cade asupra veniturilor debitorului);
b) executarea silită mobiliară (cade asupra bunurilor mobile ale debitorului);
c) executarea silită imobiliară (cade asupra bunurilor imobile ale debitorului);
d) executarea silită a ansamblului de bunuri (cade tot asupra bunurilor mobile sau imobile ori
asupra veniturilor debitorului, dar ele formează împreună un întreg a cărui valoare se poate realiza
mai bine în cadrul ansamblului decât printr-o valorificare separată a fiecăreia dintre ele);
e) executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini (cade asupra unui
imobil care prin natura sa este compus din mai multe bunuri mobile şi imobile).
Fiecare dintre aceste modalităţi de executare silită are reglementată o procedură proprie,
riguroasă, care să conducă la realizarea interesului public privind colectarea banului public, dar
menită, în acelaşi timp, să protejeze persoana debitorului fiscal şi a familiei sale de riscul de a le fi
încălcate drepturile pe care ei le au.
310
A se vedea art. 148¹ C. pr. fisc., care reglementează posibilitatea suspendării executării silite atunci când
debitorul fiscal formulează contestaţie la executarea silită şi depune, până la soluţionarea acesteia, o scrisoare de
garanţie bancară la nivelul obligaţiilor fiscale contestate, iar din aceasta organul fiscal poate să se îndestuleze, în cazul
în care contestaţia este respinsă şi sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
 contribuabilul nu şi-a achitat obligaţiile fiscale pentru care s-a respins contestaţia;
 contribuabilul nu depune o nouă scrisoare de garanţie bancară;
 instanţa judecătorească nu a dispus suspendarea executării actului administrativ fiscal.
Scrisoarea de garanţie bancară rămâne fără obiect în una din următoarele situaţii:
 contestaţia a fost admisă în totalitate;
 instanţa judecătorească admite cererea de suspendare a executării actului administrativ fiscal.
311
Întreruperea executării silite are ca efect faptul că de la momentul consumării cauzei care a atras întreruperea se
va relua executarea silită de la început.
312
Încetarea executării silite are ca efect stingerea ei înainte ca ea să se fi consumat.
181
4. Executarea silită prin poprire
19. Poprirea este acea modalitate de executare silită a creanţelor fiscale ce cade asupra sumelor
de bani reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti exprimate în lei şi în valută, titluri de valoare
sau alte bunuri mobile necorporale deţinute şi/sau datorate cu orice titlu debitorului de către terţe
persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice
existente.
20. Orice modalitate de executare silită, deci şi executarea silită prin poprire, este precedată de
procedura comunicării somaţiei.
Aceasta trebuie să fie însoţită de un exemplar al titlului executoriu. Cu acest prilej i se
comunică debitorului şi faptul că mai dispune de un termen de 15 zile pentru a stinge creanţa sau
pentru a face dovada acestui fapt.
Dacă în termen de 15 zile de la comunicarea somaţiei nu se stinge debitul, se va continua
executarea silită.
21. Procedura executării silite prin poprire poate viza atât veniturile debitorului persoană
fizică, cât şi pe cele ale persoanelor juridice. Ea se înfiinţează de către organul de executare silită
printr-o adresă care va fi trimisă terţului poprit prin scrisoare recomandată, însoţită de o copie
certificată de pe titlul executoriu.
Adresa de înfiinţare a popririi trebuie să cuprindă:
 denumirea şi sediul organului de executare;
 numărul şi data emiterii;
 denumirea şi sediul sau numele, prenumele şi domiciliul terţului poprit;
 temeiul legal al executării silite prin poprire;
 datele de identificare a debitorului;
 numărul şi data titlului executoriu, precum şi organul emitent al acestuia;
 natura creanţei fiscale;
 cuantumul creanţei fiscale pentru care s-a înfiinţat poprirea, când acesta este mai mic decât
cel evidenţiat în titlul executoriu datorită stingerii parţiale a debitului;
 contul în care urmează a se vira sume reţinută;
 semnătura şi ştampila organului de executare.
Terţul poprit este persoana fizică sau juridică ce datorează sume de bani debitorului fiscal, cu
orice titlu, sau care le va datora în viitor în baza unor raporturi juridice existente la data la care
poprirea a devenit executorie.
Poprirea se consideră înfiinţată de la data la care terţul poprit a primit adresa de înfiinţare a
popririi din partea organului de executare silită, motiv pentru care cel dintâi trebuie să înregistreze
atât ziua, cât şi ora primirii adresei respective.
Dacă însă terţul poprit nu datorează şi nu va datora în viitor sume de bani debitorului fiscal,
acesta trebuie să înştiinţeze organul fiscal cu privire la acest aspect în termen de 5 zile de la data
primirii adresei de înfiinţare a popririi.
Poprirea înfiinţată anterior ca măsură asigurătorie devine executorie prin comunicarea copiei
certificate de pe titlul executoriu făcută terţului poprit şi înştiinţarea, în acelaşi timp, a debitorului
despre acest fapt.
De îndată ce s-a realizat înfiinţarea popririi, organul de executare trebuie să îl înştiinţeze despre
acest fapt şi pe debitorul fiscal.
182
După înfiinţarea popririi, terţul poprit este obligat să facă de îndată toate reţinerile prevăzute de
lege şi să vireze sumele astfel reţinute în conturile indicate de organul de executare. De asemenea,
el trebuie să indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite şi să înştiinţeze organul de
executare despre acest lucru.
El mai este obligat, dacă are cunoştinţă despre aceste situaţii, să informeze în scris organul de
executare despre existenţa altor creditori ai debitorului fiscal.
În eventualitatea în care sumele datorate debitorului de către terţul poprit sunt poprite şi de
către alţi creditori ai acestuia, terţul poprit trebuie să îi înştiinţeze în scris despre acest fapt şi apoi
să procedeze la distribuirea sumelor potrivit ordinii de preferinţă stabilită prin lege313.
22. Aşa cum am mai arătat, executarea silită prin poprire poate să cadă asupra veniturilor
debitorilor persoane fizice sau juridice. Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice
prezintă unele particularităţi faţă de cea care vizează veniturile persoanelor juridice.
Astfel, sumele ce reprezintă drepturi băneşti ale debitorului persoană fizică, realizate ca
angajat, pensiile de orice fel, precum şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie specială sunt
supuse urmăririi numai în condiţiile şi limitele prevăzute de Codul de procedură civilă. Astfel,
totalul reţinerilor ce pot greva veniturile debitorului fiscal nu pot fi mai mari de ½ din totalul
veniturilor acestuia (venituri de natura celor anterior enunţate). Această reglementare are ca scop
protejarea mijloacelor minime de existenţă ale debitorului fiscal şi familiei acestuia.
23. Poprirea asupra disponibilităţilor băneşti aflate în conturi bancare poate viza şi veniturile
persoanelor fizice, dar cel mai adesea ea se referă la veniturile debitorilor persoane juridice.
În aceste împrejurări, terţul poprit este o bancă, iar operaţiunile specifice vor fi efectuate de
către aceasta în anumite condiţii.
Astfel, odată cu comunicarea somaţiei şi a titlului executoriu făcută debitorului fiscal, organul
de executare silită va trimite o copie de pe acest titlu şi băncii la care se află deschis contul
debitorului. Despre această măsură trebuie înştiinţat şi debitorul.
Dacă debitorul face plata în termenul prevăzut în somaţie, organul de executare va înştiinţa de
îndată, în scris, băncile pentru sistarea totală sau parţială a popririi.
În măsura în care acest lucru nu se întâmplă, pentru achitarea sumei datorate, la data la care a
fost sesizată, banca va proceda la indisponibilizarea tuturor conturilor debitorului fiscal, indiferent
dacă ele sunt în lei sau în valută. Din momentul indisponibilizării (adică de la data şi ora primirii
adresei de înfiinţare a popririi) banca nu va mai proceda la decontarea niciunui document de plată
în numele debitorului fiscal supus popririi până la achitarea integrală a obligaţiilor acestuia (cu
excepţia sumelor necesare plăţii drepturilor salariale).
În situaţia în care titlurile executorii nu pot fi onorate integral în aceeaşi zi, băncile vor urmări
executarea acestora din încasările zilnice realizate în contul debitorului.
În cazul în care sumele urmăribile reprezintă venituri şi disponibilităţi în valută, băncile sunt
autorizate să efectueze convertirea în lei a sumelor în valută, fără consimţământul titularului de
cont, la cursul de schimb afişat de acestea pentru ziua respectivă.
Dacă debitorul are conturi deschise la mai multe bănci sau urmează să încaseze venituri
rezultate din titluri de valoare ori alte bunuri mobile necorporale314 de la terţe persoane juridice
313
314
Când debitorii deţin titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale urmăribile, organul de executare poate
proceda la aplicarea măsurilor de executare silită prin poprirea veniturilor rezultate din acestea. În astfel de împrejurări,
183
pentru realizarea creanţei fiscale, în măsura în care este necesar, executarea silită prin poprire se
poate întinde concomitent asupra mai multor conturi bancare ori asupra mai multor terţi popriţi.
5. Executarea silită mobiliară
24. Executarea silită mobiliară este, aşa cum sugerează şi denumirea, acea modalitate a
executării silite ce cade asupra bunurilor mobile ale debitorului persoană fizică sau juridică.
Procedura executării silite mobiliare este precedată de procedura comunicării somaţiei, aşa
cum s-a arătat şi în secţiunea consacrată executării silite prin poprire.
25. În literatura de specialitate315 s-a realizat împărţirea procedurii executării silite mobiliare în
trei mari etape, şi anume:
a) identificarea bunurilor mobile urmăribile;
b) aplicarea sechestrului aspra bunurilor mobile ce vor fi supuse executării silite;
c) valorificarea bunurilor sechestrate în vederea realizării creanţei.
25.1. Pentru identificarea bunurilor mobile urmăribile, executorii fiscali îşi pot valorifica
toate îndrituirile conferite de lege cu privire la accesul acestora în încăperile şi incintele ce aparţin
debitorilor fiscali.
În încercarea identificării corecte a bunurilor mobile urmăribile trebuie stabilit, în cazul
debitorilor persoane juridice, care sunt bunurile exceptate de la executarea silită mobiliară. Potrivit
dispoziţiilor legale316, sunt considerate bunuri necesare vieţii şi muncii debitorului şi familiei
acestuia următoarele:
 bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la formarea profesională,
precum şi cele strict necesare exercitării profesiei sau a altei ocupaţii cu caracter permanent,
inclusiv cele necesare desfăşurării activităţii agricole, cum sunt uneltele, seminţele, îngrăşămintele,
furajele şi animalele de producţie şi de lucru;
 bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei sale, precum şi
obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
 alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 2 luni, iar dacă se ocupă exclusiv
cu agricultura, alimentele strict necesare până la noua recoltă;
 combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi pentru prepararea hranei,
socotit pentru 3 luni de iarnă;
 obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate îngrijirii persoanelor bolnave;
 bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.
Precizăm faptul că bunurile debitorului persoană fizică, necesare desfăşurării activităţii de
comerţ, nu sunt exceptate de la executarea silită.
În cazul în care sunt supuse urmăririi bunuri care au un regim special de circulaţie, organele de
executare silită vor sesiza de îndată organele competente, în funcţie de natura acelor bunuri.
Identificarea bunurilor nu presupune doar stabilirea bunurilor urmăribile, ci şi o inventariere a
bunurilor aflate la locul executării silite, precum şi o evaluare a acestora care să permită organelor
de executare să stabilească dacă există resurse suficiente pentru realizarea creanţei sau este
terţul poprit este societatea comercială sau autoritatea publică emitentă ori intermediară a titlurilor de valoare
respective, după caz.
315
I. Gliga, op. cit., pp. 214-216; D. Petică Roman, op. cit., pp. 109-113.
316
184
necesară identificarea şi a altor bunuri urmăribile ori declanşarea şi a altei modalităţi de executare
silită.
În această fază, evaluarea este făcută de către executorul fiscal în raport cu posibilităţile de
apreciere de care acesta dispune. Dacă evaluarea nu este posibilă în felul acesta, înainte de etapa
valorificării bunurilor se vor efectua expertize de evaluare.
25.2. Cea de a doua etapă a executării silite mobiliare se referă la aplicarea sechestrului.
Sechestrul se aplică prin întocmirea unui proces-verbal şi el se instituie indiferent dacă
bunurile urmăribile se află în posesia debitorului sau la un terţ.
Nu se aplică sechestrul asupra bunurilor dacă, în urma evaluării, se constată că nu s-ar acoperi
decât cheltuielile de executare silită.
Prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte un drept de gaj
care conferă acestuia, în raport cu alţi creditori, toate drepturile consacrate în legislaţia civilă.
De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt considerate
indisponibilizate. Aceasta înseamnă că pe toată durata executării silite debitorul nu mai poate
dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată, în condiţiile legii, de organul competent. Orice
act de dispoziţie care intervine ulterior indisponibilizării este lovit de nulitate absolută.
Pentru bunurile mobile sechestrate anterior ca măsură asigurătorie nu este necesară o nouă
sechestrare, dar executorul fiscal, la începerea executării silite, este obligat să verifice dacă
bunurile respective se mai găsesc la locul aplicării sechestrului sau dacă nu au fost substituite ori
degradate.
În cazul în care nu au fost luate măsuri asigurătorii pentru realizarea integrală a creanţei fiscale
şi la începerea executării silite se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau
sustragere de la urmărire a bunurilor debitorului, aplicarea sechestrului asupra acestor bunuri se va
realiza odată cu comunicarea somaţiei.
Bunurile mobile sechestrate vor putea fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului sau a altei
persoane desemnate de organul de executare sau de executorul fiscal, după caz, sau vor fi ridicate
şi depozitate de către acesta din urmă în spaţiile speciale amenajate în acest scop ale organului de
executare silită.
Atunci când bunurile sunt lăsate în custodia debitorului sau a altei persoane desemnate în acest
sens şi când se constată că există pericol de substituire ori de degradare a acestora, executorul fiscal
poate aplica sigiliul asupra bunurilor respective.
Dacă bunurile sechestrate sunt sume de bani în lei sau în valută, titluri de valoare, obiecte din
metale preţioase, pietre preţioase, obiecte de artă sau colecţii de valoare, vor fi ridicate şi depuse la
unităţile specializate, cel mai târziu în a doua zi lucrătoare după data întocmirii procesului-verbal
de sechestru.
Procesul-verbal de sechestru va cuprinde următoarele elemente317:
 denumirea organului de executare, indicarea locului, a datei şi orei când a avut loc aplicarea
sechestrului;
 numele şi prenumele executorului fiscal care aplică sechestrul, precum şi numărul
legitimaţiei şi al delegaţiei acestuia;
 numărul dosarului de executare, data şi numărul de înregistrare a somaţiei, precum şi titlul
executoriu în baza căruia se face executarea silită;
 temeiul legal ce stă la baza efectuării executării silite;
317
Art. 152 alin. (1) lit. a)-m) C. pr. fisc.
185
 sumele datorate pentru a căror executare silită se aplică sechestrul, inclusiv cele reprezentând
dobânzi şi penalităţi de întârziere, menţionându-se şi cota acestora, precum şi actul normativ în
baza căruia a fost stabilită obligaţia de plată;
 numele, prenumele şi domiciliul debitorului persoană fizică ori, în lipsa acestuia, ale unei
persoane majore ce locuieşte împreună cu debitorul;
 denumirea şi sediul debitorului persoană juridică, precum şi numele, prenumele şi domiciliul
persoanelor majore care au fost de faţă la aplicarea sechestrului, dar şi alte date de identificare a
acestor persoane;
 descrierea bunurilor mobile sechestrate şi indicarea valorii estimative a fiecăruia, după
aprecierea executorului fiscal, necesare pentru identificarea şi individualizarea acestor bunuri,
menţionându-se starea de uzură şi eventualele semne particulare ale fiecărui bun;
 precizarea eventualelor măsuri spre neschimbare a bunurilor, cum ar fi punerea de sigilii,
încredinţarea în custodia altei persoane decât cea a debitorului sau măsuri de ridicare a bunurilor de
la locul unde se aflau ori măsuri de conservare sau administrare a acestora, după caz;
 menţiunea că evaluarea se va face înaintea începerii procedurii de valorificare, pentru
situaţiile în care executorul fiscal nu a putut evalua bunurile întrucât acest fapt necesită cunoştinţe
de specialitate;
 menţiunea făcută de debitor privind existenţa sau inexistenţa unui drept de gaj, ipotecă ori
privilegiu, după caz, constituit în favoarea altei persoane pentru bunurile sechestrate;
 numele, prenumele şi adresa persoanei căreia i s-au încredinţat bunurile ori locul de
depozitare a acestora, după caz;
 dacă se constată că bunurile fac obiectul unui sechestru anterior, se va consemna acest lucru
şi se va anexa o copie de pe procesele-verbale respective;
 dacă se constată că, în legătură cu bunurile sechestrate s-au săvârşit fapte care pot constituii
infracţiuni, se va consemna acest lucru şi se vor sesiza organele de urmărire penală competente;
 eventualele obiecţii făcute de persoanele de faţă la aplicarea sechestrului;
 menţiunea că, în cazul în care, în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de
sechestru, debitorul nu plăteşte obligaţiile fiscale, se va trece la valorificarea bunurilor sechestrate;
 semnătura executorului fiscal care a aplicat sechestrul şi a tuturor persoanelor care au fost de
faţă la sechestrare. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate ori nu vrea să semneze, executorul
fiscal va menţiona această împrejurare.
Procesul-verbal de sechestru se întocmeşte în cel puţin două exemplare: unul rămâne la dosarul
de executare silită, iar celălalt i se predă sub semnătură sau i se comunică debitorului fiscal. Atunci
când este cazul, se înmânează un exemplar al procesului-verbal de sechestru şi custodelui care îl
semnează cu menţiunea de primire a bunurilor în păstrare. Dacă se sechestrează şi bunuri gajate
pentru garantarea creanţelor altor creditori, organul de executare le va trimite şi acestora un
exemplar din procesul verbal de sechestru.
În vederea valorificării bunurilor, organul de executare este obligat să verifice dacă bunurile
sechestrate se găsesc la locul menţionat în procesul-verbal de sechestru, precum şi dacă nu au fost
substituite sau degradate. În cazul în care, cu ocazia verificării, se constată existenţa unor astfel de
situaţii, executorul fiscal va încheia proces-verbal de constatare şi va sesiza organele de urmărire
penală, dacă va constata că există persoane care se fac vinovate de această situaţie.
25.3. Cea de a treia etapă a procedurii de executare silită se referă la valorificarea bunurilor
sechestrate.
186
În cazul în care creanţa fiscală nu este stinsă în termen de 15 zile de la data întocmirii
procesului-verbal de sechestru, se va trece la valorificarea bunurilor.
Pentru început, dacă nu a fost posibilă evaluarea bunurilor urmăribile de către executorul
fiscal, se va proceda la efectuarea acestor operaţiuni de către experţii evaluatori (atunci când nu
există acte de provenienţă sau ele nu sunt edificatoare ori gradul de uzură a bunurilor nu permite
nespecialiştilor stabilirea valorii reale a acestora).
Cheltuielile ocazionate de efectuarea acestor expertize sunt incluse în categoria cheltuielilor de
executare şi se vor recupera de la debitor.
Valorificarea bunurilor se poate realiza prin una din următoarele modalităţi:
 vânzarea prin înţelegerea părţilor;
 vânzarea directă;
 vânzarea prin licitaţie publică;
 vânzarea în regim de consignaţie;
 alte modalităţi admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de licitaţii, agenţii
imobiliare sau societăţi de brokeraj, după caz.
26. Vânzarea prin înţelegerea părţilor este acea modalitate de valorificare a bunurilor prin
care cumpărătorul acestora este găsit de către debitorul fiscal, cu acordul organului de executare
silită.
Din punct de vedere formal, debitorul este obligat să prezinte în scris organului de executare
propunerile ce i s-au făcut şi nivelul de acoperire a creanţei, dar şi numele şi adresa potenţialului
cumpărător, precum şi termenul până la care se va face plata preţului propus.
Preţul propus de cumpărător şi acceptat de organul de executare nu poate fi mai mic decât
preţul de evaluare.
27. Vânzarea directă este acea modalitate de valorificare a bunurilor prin care cumpărătorul
este găsit de către organul de executare, la ea putându-se apela în cazul în care urmează a fi
vândute, în regim de urgenţă, bunuri perisabile, dar şi bunuri de orice fel însă, fie înaintea începerii
procedurii de vânzare la licitaţie publică, fie pe parcursul sau după epuizarea acesteia, dacă bunul
nu a fost vândut.
Ca şi în cazul vânzării prin înţelegerea părţilor, principala condiţie ce trebuie îndeplinită pentru
a se putea realiza vânzarea directă este ca potenţialul cumpărător să ofere un preţ mai mare sau egal
cu preţul de evaluare.
Procedura de realizare a vânzării directe presupune efectuarea prealabilă a anunţului privind
vânzarea. Se poate apela la această formă de valorificare chiar şi atunci când există un singur
cumpărător interesat.
Vânzarea directă se consemnează într-un proces-verbal care constituie titlu de proprietate, iar
un exemplar de pe acesta se înmânează cumpărătorului a doua zi după ce a fost creditat contul de
trezorerie indicat de organul de executare, cu suma reprezentând preţul la care s-a convenit.
28. Vânzarea la licitaţie publică este acea modalitate de valorificare a bunurilor în cadrul
căreia cumpărătorul este găsit de către organul de executare silită pe parcursul unei licitaţii publice
organizate de către acesta.
28.1. Procedura de licitaţie, respectiv vânzarea la licitaţie a bunurilor sechestrate, este

organizată de către o comisie de licitaţie.
187
Aceasta este compusă din 3 persoane desemnate de către organul de conducere al creditorului
bugetar şi condusă de un preşedinte.
28.2. Licitaţia debutează cu publicitatea vânzării, care trebuie efectuată cu cel puţin 10 zile
înainte de data fixată pentru desfăşurarea licitaţiei.
Publicitatea se realizează prin afişarea anunţului privind vânzarea la sediul organului de
executare silită, al primăriei în a cărei rază teritorială se află bunurile sechestrate, la sediul şi
domiciliul debitorului, la locul vânzării, dacă acesta este altul decât cel unde se află bunurile
sechestrate, prin anunţuri într-un cotidian naţional de largă circulaţie, într-un cotidian local, pe
pagina de internet, în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a, precum şi prin alte modalităţi
prevăzute de lege.
Anunţul privind vânzarea318 este un act administrativ fiscal, astfel că el va cuprinde elementele
obişnuite ale unui asemenea act, dar şi o serie de elemente specifice, şi anume:
 bunurile care se oferă spre vânzare şi descrierea lor sumară;
 preţul de evaluare ori preţul de pornire a licitaţiei pentru fiecare bun oferit spre vânzare;
 indicarea, dacă este cazul, a drepturilor reale sau a privilegiilor care grevează bunurile;
 data, ora şi locul vânzării;
 invitaţia ca toţi cei care pretind vreun drept asupra bunurilor să înştiinţeze despre acesta
organul de executare înainte de data stabilită pentru vânzare;
 invitaţia ca toţi cei interesaţi de cumpărarea bunurilor să se prezinte la termenul de vânzare la
locul stabilit în acest scop, iar până la acel termen să prezinte organului de executare silită ofertele
de cumpărare;
 menţiunea că ofertanţii sunt obligaţi să depună până la termenul de vânzare o taxă de
participare reprezentând 10% din preţul de pornire a licitaţiei;
 menţiunea că toţi cei interesaţi în cumpărarea bunurilor trebuie să prezinte dovada (emisă de
organele fiscale) că nu au obligaţii fiscale restante;
 data afişării anunţului privind vânzarea.
28.3. Despre data, ora şi locul licitaţiei vor fi înştiinţaţi şi debitorul, administratorul-
sechestru, custodele, precum şi titularii drepturilor reale şi ai sarcinilor care grevează bunul
urmărit.
28.4. Pentru a putea participa la licitaţie, toţi cei interesaţi trebuie să depună, cu cel puţin o zi
înainte de data licitaţiei, următoarele documente319:
 oferta de cumpărare;
 dovada plăţii taxei de participare la licitaţie;
 împuternicirea persoanei care îl reprezintă pe ofertant, atunci când el nu se prezintă personal;
 certificatul unic de înregistrare eliberat de oficiul registrului comerţului, în cazul persoanelor
juridice române;
 actul de înmatriculare tradus în limba română, în cazul persoanelor juridice străine;
 copie de pe actul de identitate, în cazul persoanelor fizice române;
 copie de pe paşaport, în cazul persoanelor fizice străine;
 dovada, emisă de organele fiscale, că ofertantul nu are obligaţii fiscale restante.
318
319
188
Ofertele de cumpărare se pot depune direct sau se pot trimite prin poştă. Nu se admit oferte
telefonice, telegrafice prin telex sau telefax.
28.5. Taxa de participare reprezintă 10% din preţul de pornire a licitaţiei şi se plăteşte în lei,
la unităţile de trezorerie. Ea se va restitui ofertanţilor care nu au fost declaraţi adjudecatari, în
termen de 5 zile de la data întocmirii procesului-verbal de licitaţie.
Taxa nu se restituie ofertanţilor care nu s-au prezentat la licitaţie, celor care au refuzat
încheierea procesului-verbal de adjudecare, precum şi adjudecatarilor care nu au plătit preţul. Ea se
reţine în contul organului de executare pentru acoperirea cheltuielilor de executare silită.
Adjudecatarilor li se va reţine taxa în contul preţului, urmând să mai achite doar diferenţa de
90% din acesta.
Dacă plata taxei de participare la licitaţie s-a făcut prin decontare bancară, executorul fiscal va
verifica, la data ţinerii licitaţiei, dacă a fost creditat contul curent general al Trezoreriei Statului
indicat de organul de executare.
28.6. Pentru a se putea realiza desfăşurarea propriu-zisă a licitaţiei, comisia va verifica şi

analiza documentele de participare şi va afişa la locul licitaţiei, cu cel puţin o oră înaintea începerii
acesteia, lista cuprinzând ofertanţii care au depus documentaţia completă de participare.
Preşedintele comisiei este cel care anunţă obiectul licitaţiei, precum şi modul de desfăşurare a
acesteia.
La termenul fixat pentru ţinerea licitaţiei, executorul fiscal va da citire mai întâi anunţului de
vânzare, iar apoi va da citire ofertelor scrise, depuse cu respectarea condiţiilor legale prezentate
anterior şi validate de comisia de licitaţie.
Dacă la prima licitaţie nu s-au prezentat ofertanţii sau nu s-a obţinut cel puţin preţul de pornire
(preţul de evaluare), organul de executare va fixa un nou termen de licitaţie în cel mult 30 de zile
de la data primei licitaţii. Se va proceda la fel dacă bunul nu a fost vândut nici la a doua licitaţie în
vederea organizării celei de a treia licitaţii. Pentru fiecare termen de licitaţie se va face o nouă
publicitate a vânzării.
Preţul de pornire este, aşa cum am mai arătat, preţul de evaluare pentru prima licitaţie,
diminuat cu 25% pentru a doua licitaţie şi cu 50% pentru a treia licitaţie.
Licitaţia porneşte de la cel mai mare preţ cuprins în ofertele de cumpărare, dacă acesta este
superior celui de evaluare, iar în caz contrar va începe de la acest din urmă preţ.
După licitarea fiecărui bun, comisia va întocmi un proces-verbal privind desfăşurarea şi
rezultatul licitaţiei.
28.7. Adjudecarea se va face în favoarea participantului care a oferit preţul cel mai mare, dar
nu mai puţin decât preţul de pornire. În cazul prezentării la licitaţie a unui singur ofertant, comisia
poate să îl declare adjudecatar dacă oferă cel puţin preţul de pornire a licitaţiei.
După ce a câştigat licitaţia, adjudecatarul este obligat să plătească preţul diminuat cu
contravaloarea taxei de participare. Plata se face în lei, în numerar, la orice unitate de trezorerie sau
prin decontare bancară, în termen de maxim 5 zile de la data adjudecării.
Dacă însă acesta nu plăteşte preţul, procedura vânzării la licitaţie se va relua în termen de 10
zile de la data adjudecării, adjudecatarul fiind obligat să plătească cheltuielile ocazionate de noua
licitaţie, iar în cazul în care preţul obţinut la noua licitaţie este mai mic, el va suporta şi diferenţa de
preţ. Dacă la următoarea licitaţie bunul nu a fost vândut, fostul adjudecatar este obligat să plătească
toate cheltuielile prilejuite de urmărirea acestuia.
189
28.8. Cu ocazia adjudecării, mai exact în termen de 5 zile de la data efectuării plăţii preţului la
care s-a făcut adjudecarea, se întocmeşte proces-verbal de adjudecare320, care este un act
administrativ fiscal ce conţine elementele obişnuit ale unui astfel de act, dar şi anumite elemente cu
caracter specific, şi anume:
 numărul şi data procesului-verbal de desfăşurare a licitaţiei;
 numele şi domiciliul ori denumirea şi sediul cumpărătorului;
 codul de identificare fiscală a debitorului şi cumpărătorului;
 preţul la care s-a adjudecat bunul şi TVA-ul, dacă este cazul;
 datele de identificare a bunului;
 menţiunea că acest document constituie titlu de proprietate;
 semnătura cumpărătorului sau a reprezentantului său legal.
Procesul-verbal de adjudecare se comunică (câte un exemplar) organului de executare
coordonator şi cumpărătorului.
28.9. Cheltuielile de executare silită cad în sarcina debitorului. Ele sunt avansate din bugetul
organelor de executare şi se recuperează de la debitori în temeiul unui proces-verbal care constituie
titlu executoriu şi care se întocmeşte pe baza documentelor privind cheltuielile efectuate.
28.10. În final, dacă bunurile supuse executării silite nu au putut fi valorificate prin niciuna din
modalităţile de valorificare prezentate mai sus, ele vor fi restituite debitorului, cu menţinerea
măsurii de indisponibilizare care operează până la împlinirea termenului de prescripţie
În cadrul acestui termen, organul de executare poate relua oricând procedura de valorificare şi
va putea, după caz, să ia măsura numirii, menţinerii ori schimbării custodelui ori a
administratorului-sechestru.
29. Vânzarea în regim de consignaţie este o modalitate de valorificare a bunurilor mobile în

cadrul căreia organul de executare silită va preda bunurile unităţii specializate cu efectuare unor
astfel de activităţi.
Predarea bunurilor mobile vizate se face pe baza unui proces-verbal de predare-primire
întocmit în două exemplare, câte unul pentru fiecare parte.
Procesul-verbal de predare-primire va cuprinde, în mod obligatoriu, următoarele menţiuni:
 numele şi prenumele persoanelor între care are loc predarea-primirea bunurilor mobile;
 alte date de identificare a persoanelor mai sus menţionate;
 denumirea fiecărui bun mobil şi descrierea caracteristicilor sale;
 valoarea fiecărui bun mobil;
 data şi locul predării-primirii bunurilor mobile;
 semnătura executorului fiscal şi a reprezentantului unităţii de vânzare în regim de
consignaţie.
Dacă în timpul perioadei de expunere a bunurilor debitorul achită suma datorată, organul de
executare va înştiinţa de îndată unitatea de vânzare în regim de consignaţie să înceteze vânzarea
bunurilor. Bunurile mobile nevândute vor fi ridicate de către executorul fiscal tot pe baza unui
proces-verbal de predare-primire.
320
190
6. Executarea silită imobiliară
30. Executarea silită imobiliară este acea modalitate de executare silită care are ca obiect
bunurile imobile aparţinând debitorilor fiscali, persoane fizice sau juridice.
Procedura executării silite imobiliare coincide într-o mare măsură cu procedura prezentată
anterior pentru bunurile mobile. Apar totuşi unele diferenţe determinate de regimul juridic specific
imobilelor.
Declanşarea executării silite imobiliare este precedată şi ea de procedura comunicării somaţiei.
Executarea silită imobiliară se întinde de plin drept şi asupra bunurilor accesorii bunului
imobil, dar acestea nu pot fi urmărite decât odată cu imobilul.
31. Procedura executării silite imobiliare parcurge aceleaşi trei etape deja cunoscute, dar cu
anumite particularităţi conferite de natura imobiliară a bunurilor.
32. Astfel, în cadrul etapei identificării bunurilor urmăribile trebuie făcută precizarea că, în
cazul executării silite a persoanelor fizice, nu poate fi urmărit spaţiul minim de locuit321 necesar
debitorului şi familiei sale. Această categorie de bunuri exceptate de la executarea silită mobiliară
nu operează dacă urmărirea silită se face pentru stingerea unor creanţe rezultate din săvârşirea de
infracţiuni.
33. Referitor la etapa aplicării sechestrului, menţionăm că ea se realizează tot prin întocmirea
unui proces-verbal de sechestru ce va cuprinde menţiunile arătate anterior, cu precizarea că
sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile constituie ipotecă legală322.
Astfel, pentru bunurile imobile sechestrate, organul de executare va solicita biroului de carte
funciară competent teritorial să efectueze inscripţia ipotecară în baza procesului-verbal de
sechestru.
Cu ocazia aplicării sechestrului, şi pe toată durata executării silite, organul de executare poate
numi un administrator-sechestru, dacă această măsură este apreciată a fi necesară şi oportună
pentru administrarea imobilului urmărit, respectiv pentru încasarea chiriilor, a arendei şi a altor
venituri obţinute din administrarea acestuia, inclusiv pentru apărarea în litigii referitoare la
imobilul respectiv.
Poate avea calitatea de administrator-sechestru creditorul, debitorul ori o altă persoană fizică
sau juridică. În această din urmă împrejurare, persoana fizică sau juridică va fi remunerată pentru
prestaţiile pe care le efectuează în calitate de administrator-sechestru.
Atribuţiile administratorului-sechestru sunt stabilite în dreptul comun. El trebuie să fie în
măsură să prezinte, ori de câte ori i se solicită acest lucru de către organul de executare, situaţia
veniturilor şi a cheltuielilor făcute cu administrarea imobilului sechestrat.
În termen de 15 zile de la comunicarea procesului-verbal de sechestru, debitorul fiscal poate
solicita organului de executare silită ca plata integrală a creanţelor fiscale să se facă din veniturile
bunului imobil urmărit sau din alte venituri ale sale în timp de cel mult 6 luni. De la data aprobării
acestei cereri, executarea silită imobiliară se suspendă. Organul de executare silită poate dispune
321
Acesta se stabileşte conform dispoziţiilor dreptului comun în materie locativă, în funcţie de numărul
persoanelor care compun familia debitorului şi de suprafaţa locativă stabilită prin lege pentru o persoană.
322
Dreptul de ipotecă conferă creditorului fiscal în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca cele cunoscute în
dreptul comun.
191
însă reluarea executării silite pentru motive temeinice, cum ar fi riscul iminent ca bunul să se
degradeze ori să fie distrus.
34. În cadrul etapei valorificării bunurilor, cele mai mari diferenţe faţă de cele arătate în
cadrul executării silite mobiliare apar în cadrul procedurii de licitaţie.
Astfel, în cazul vânzării la licitaţie a bunurilor imobile, cumpărătorii pot solicita plata preţului
în rate, pe parcursul a cel mult 12 rate lunare, cu un avans de minim 50% din preţul de adjudecare
şi cu plata dobânzilor stabilite de legislaţia fiscală. Organul de executare va fi chemat să stabilească
condiţiile şi termenele de plată.
Deşi şi-a adjudecat imobilul, iar în cazul vânzării cu plata în rate cumpărătorul devine
proprietarul bunului înainte de al fi achitat, totuşi el nu poate să îl înstrăineze înainte de a efectua
plata integrală a preţului şi a dobânzii stabilite.
Vânzarea la licitaţie a bunurilor imobile atrage în sarcina organului de executare obligaţia de a
încheia procesul-verbal de adjudecare în termen de cel mult 5 zile de la data efectuării plăţii
integrale a preţului sau a avansului mai sus menţionat, dacă bunul a fost vândut cu plata în rate.
Procesul-verbal de adjudecare constituie titlu de proprietate, transferul dreptului de proprietate
operând de la data încheierii acestuia.
În cazul vânzării cu plata în rate se va trimite un exemplar al procesului verbal de adjudecare la
biroul de carte funciară pentru a se înscrie interdicţia de înstrăinare şi grevare a bunului până la
plata integrală a preţului şi a dobânzii stabilite.
Pentru toate motivele arătate mai sus, procesul-verbal de adjudecare, în cazul vânzării unui
imobil, va cuprinde în plus (faţă de cele arătate în cadrul executării silite mobiliare) următoarele
menţiuni:
 modalitatea de plată a diferenţelor de preţ, în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata în rate;
 menţiunea că documentul constituie titlu de proprietate şi poate fi înscris în cartea funciară;
 menţiunea că pentru creditor procesul-verbal de adjudecare constituie documentul pe baza
căruia se emite titlul executoriu împotriva cumpărătorului care nu plăteşte diferenţa de preţ, în
cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata preţului în rate.
Cumpărătorul care nu plăteşte restul de preţ în condiţiile şi la termenele stabilite va putea fi
executat silit în temeiul titlului executoriu emis de organul de executare pe baza procesului-verbal
de adjudecare.
În ceea ce priveşte modalităţile de valorificare a bunurilor imobile, trebuie subliniat că ele sunt,
în principiu, aceleaşi, cu precizarea că, prin natura lor, bunurile imobile nu pot fi înstrăinate prin
vânzarea lor în regim de consignaţie.
7. Executarea silită a ansamblului de bunuri şi executarea silită a fructelor neculese şi a

recoltelor prinse de rădăcini
35. Executarea silită a ansamblului de bunuri este acea modalitate de executare silită ce
cade aspra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului şi care permite urmărirea silită într-o
procedură unică a ansamblului pe care ele îl compun.
Decizia privind urmărirea silită a ansamblului de bunuri mobile şi imobile aparţine organului
de executare şi are la bază posibilitatea valorificării ansamblului în condiţii mai avantajoase decât
dacă s-ar realiza urmărirea separată a bunurilor mobile de cele imobile ce compun ansamblul.
Toate dispoziţiile legale referitoare la procedura de executare silită a bunurilor mobile şi
imobile se aplică în mod corespunzător şi acestei modalităţi de executare silită.
192
36. Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini este acea
modalitate de executare silită care permite aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la executarea
silită imobiliară.
Dacă executarea silită cade asupra recoltelor şi a fructelor culese, devin aplicabile dispoziţiile
legale referitoare la executarea silită mobiliară.
8. Eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executarea silită
37. Sumele realizate în cursul procedurii de executare silită, indiferent prin care dintre
modalităţi, reprezintă totalitatea sumelor încasate în contul bugetar al organului de executare silită,
după comunicarea somaţiei.
38. Stingerea creanţelor se face în ordinea vechimii lor, acordându-se prioritate creanţei
principale, urmate apoi de accesoriile acestora.
39. În cazul în care sumele realizate din executarea silită depăşesc întinderea creanţei împreună
cu accesoriile acestora şi cheltuielile de executare silită, diferenţa în plus realizată se va compensa
cu alte eventuale creanţe fiscale, iar dacă acestea nu există, se vor restitui debitorului fiscal.
40. Alături de creanţele fiscale, uneori sunt concurente şi alte tipuri de creanţe ce revin în
sarcina aceluiaşi debitor fiscal. În astfel de împrejurări, organele de executare vor proceda la
distribuirea sumelor rezultate din executarea silită în următoarea ordine de preferinţă:
 creanţele reprezentând cheltuielile de orice fel, făcute cu urmărirea si conservarea bunurilor
al căror preţ se distribuie;
 creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite
şomerilor, ajutoare pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate
temporară de muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele
de deces acordate în cadrul asigurărilor sociale de stat, precum şi creanţele reprezentând obligaţia
de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
 creanţele rezultând din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii sau de plată a altor sume
periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
 creanţele fiscale provenite din impozite, taxe şi din alte sume stabilite potrivit legii, datorate
bugetului de stat, bugetului Trezoreriei Statului, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor
locale, precum şi bugetelor fondurilor speciale;
 creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
 creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii publice
prin fapte ilicite;
 creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau
executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;
 creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale, după caz;
 alte creanţe.
Pentru plata creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel, suma
realizată din executare se repartizează între creditori, proporţional cu creanţa fiecăruia.
193
41. Eliberarea şi distribuirea sumelor sunt operaţiuni la care participă toţi creditorii debitorului
fiscal, atunci când este cazul, şi se efectuează după anumite reguli323, şi anume:
 creditorii fiscali care au un privilegiu prin efectul legii şi care îndeplinesc condiţia de
publicitate sau au posesia asupra bunului mobil au prioritate la distribuirea sumei rezultate din
vânzarea bunului în faţa altor creditori care au garanţii reale asupra bunului respectiv;
 accesoriile creanţei principale prevăzute în titlul executoriu vor urma ordinea de preferinţă a
creanţei principale;
 în cazul vânzării bunurilor grevate printr-un drept de gaj, ipotecă sau alte drepturi reale,
despre care a luat cunoştinţă în timpul executării silite, organul de executare este obligat să îi
înştiinţeze din oficiu pe creditorii în favoarea cărora au fost conservate aceste sarcini pentru a
participa la distribuirea preţului;
 creditorii care nu au participat la executarea silită pot depune titlurile lor în vederea
participării la distribuirea sumelor realizate prin executarea silită, numai până la data întocmirii de
către organele de executare silită a procesului-verbal privind eliberarea şi distribuirea acestor sume;
 eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită se va face numai după trecerea
unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei, când organul de executare va proceda, după caz,
la eliberarea sau distribuirea sumei, cu înştiinţarea părţilor şi a creditorilor care şi-au depus titlurile
executorii;
 eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită se va consemna de către
executorul fiscal de îndată într-un proces-verbal, care se va semna de toţi cei îndreptăţiţi;
 cel nemulţumit de modul în care se face eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din
executarea silită poate cere executorului fiscal să consemneze în procesul-verbal obiecţiile sale;
 după întocmirea procesului-verbal mai sus menţionat, nici un creditor nu mai este în drept să
ceară să participe la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.
9. Contestaţia la executarea silită
42. Contestaţia la executarea silită este cea de a doua procedură contencioasă reglementată de
Codul de procedură fiscală. Ea a fost denumită, în literatura de specialitate, contenciosul fiscal de
drept comun, aşa cum am mai arătat şi într-un capitol anterior.
43. Obiectul contestaţiei este în mod expres şi limitativ prevăzute de lege. Astfel, persoanele
interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare silită efectuat de organele de
executare competente cu încălcarea dispoziţiilor legale de natură procedurală, precum şi în cazul în
care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare cerut de lege.
Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu, în temeiul căruia a fost pornită
executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt
organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.
Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de
urgenţă.
44. Contestaţia la executarea silită se poate face în termen de 15 zile, sub sancţiunea decăderii,
termen ce poate să curgă de la una din următoarele date:
323
194
 când contestatorul a luat cunoştinţă de executarea ori de actul de executare pe care le contestă
din comunicarea somaţiei sau din altă înştiinţare primită ori, în lipsa acestora, cu ocazia efectuării
executării silite sau în alt mod;
 când contestatorul a luat cunoştinţă în aceleaşi condiţii ca şi cele de mai sus de refuzul
organului de executare de a îndeplini un act de executare;
 când cel interesat a luat cunoştinţă, de asemenea, în condiţiile de mai sus, de eliberarea sau
de distribuirea sumelor pe care le contestă.
Contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept
real asupra bunului urmărit poate fi introdusă cel mai târziu în termen de 15 zile după efectuarea
executării. Neintroducerea unei astfel de contestaţii nu îl opreşte pe terţul vizat să îşi realizeze
drepturile pretinse pe calea unei cereri separate, potrivit dreptului comun.
45. Alte aspecte procedurale privind contestaţia la executare se referă la părţile litigante.
Astfel, la judecarea contestaţiei instanţa va cita şi organul de executare în a cărui rază teritorială se
găsesc bunurile urmărite ori, în cazul executării prin poprire, îşi are sediul sau domiciliul terţul
poprit.
La cererea oricărei părţi interesate, instanţa poate decide, în cadrul contestaţiei la executare,
asupra împărţirii bunurilor pe care debitorul le deţine în proprietate comună cu alte persoane.
46. Soluţiile ce stau la îndemâna instanţei de judecată sunt diferite. Astfel, dacă admite
contestaţia la executare, instanţa, după caz, poate dispune:
 anularea actului de executare contestat ori îndreptarea acestuia;
 anularea sau lămurirea titlului executoriu;
 efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.
În cazul în care se admite contestaţia, instanţa judecătorească poate dispune fie anularea actului
de executare contestat sau îndepărtarea acestuia, fie anularea ori încetarea executării silite, fie
anularea ori lămurirea titlului executoriu, fie chiar efectuarea unui act de executare a cărui
îndeplinire a fost refuzată. Cu această ocazie, instanţa poate dispune să i se restituie celui
îndreptăţit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reţinerile efectuate prin poprire.
Dacă însă se respinge contestaţia, contestatorul poate fi obligat, la cererea organului de
executare, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării silite, iar când se
constată că a fost exercitată contestaţia cu rea-credinţă (adică pentru a-şi crea condiţiile necesare
sustragerii de la executarea silită), el poate fi sancţionat prin aceeaşi hotărâre judecătorească cu o
amendă.
Dispoziţiile privind suspendarea provizorie a executării silite cuprinse în Codul de procedură
civilă nu se aplică şi în cazul executării silite a creanţelor fiscale.
47. În ceea ce priveşte lămurirea titlului executoriu, acest lucru nu se poate referi decât la
aspecte formale care să conducă la stabilirea valabilităţii sau, dimpotrivă, a nevalabilităţii acestuia.
Spre exemplu, dacă s-a emis titlu executoriu fără să fi fost emis întâi un titlu de creanţă fiscală
a cărui existenţă este imperativ necesară şi impusă prin lege, considerăm că acel titlu executoriu
este lovit de nulitate, iar acest lucru poate fi constatat de către instanţa chemată să judece
contestaţia la executare silită, căci ea s-a declanşat fără existenţa unui titlu valabil.
Aceeaşi consecinţă există şi în cazul în care titlul de creanţă s-a emis, dar nu a fost comunicat
debitorului fiscal, astfel că acesta nu avea cunoştinţă de existenţa creanţei pe care o datora.
195
Mai mult decât atât, de lege ferenda, considerăm necesar a se face astfel de precizări, întrucât
în practică au existat numeroase interpretări greşite ale legii. Astfel, au existat instanţe care au
refuzat să se mai pronunţe asupra titlului executoriu, motivat de faptul că debitorul fiscal ar fi
trebuit să îl conteste la timpul potrivit pe calea contenciosului administrativ fiscal. Doar că o astfel
de decizie, dacă este pronunţată într-o împrejurare în care debitorul fiscal contestă valabilitatea
titlului executoriu, credem că instanţa este obligată să se pronunţe asupra acestui aspect, din cel
puţin trei motive:
a. în primul rând, pentru că, instanţa nepronunţându-se, debitorul fiscal supus executării silite
este lăsat fără mijloc de apărare, or scopul şi spiritul legii este acela de a se pune la îndemâna
debitorilor fiscali instrumente procedurale prin care să se apere în faţa eventualelor abuzuri ale
organelor fiscale;
b. în al doilea rând, pentru că titlul executoriu chiar poate să fie lipsit de valabilitate juridică;
c. în al treilea rând, pentru că titlul executoriu este, sub aspectul naturii sale juridice, un act
administrativ fiscal, or legea precizează că se poate face contestaţie şi împotriva unui act de
executare silită. În plus, fiind un act administrativ, el trebuie să poată fi contestat, pentru că
revenim la spiritul legii care înţelege să îi înarmeze pe toţi cetăţenii cu instrumentele juridice de
apărare împotriva eventualelor abuzuri ale aparatului administrativ al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale.
Alte discuţii referitoare la titlul de creanţă care a stat la baza titlului executoriu considerăm că
nu pot fi luate în discuţie, întrucât cenzura asupra titlului de creanţă se poate realiza numai în
cadrul a ceea ce s-ar putea numi conteciosul administrativ fiscal.
Reamintim că procedura acestei forme de contencios fiscal presupune parcurgerea unei etape
administrative prealabile celei judecătoreşti care este dată în competenţa instanţelor de contencios
administrativ.
Întrucât instanţa competentă să soluţioneze contestaţia la executarea silită este o instanţă
inferioară în grad celei de contencios administrativ, dar şi pentru că nu se poate parcurge nici
procedura administrativă prealabilă, considerăm că instanţa investită cu soluţionarea contestaţiei la
executarea silită nu poate să îşi extindă competenţele şi să se pronunţe asupra unor aspecte
referitoare la titlul de creanţă fiscală.
1.Ce este executarea silită?

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
___________________
2. Care sunt organele fiscale de executare silită?.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
___________________
196
3. Descrieţi procedura executării silite prin poprire.
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________
4. Descrieţi procedura executării silite mobiliare.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________
5. Descrieţi procedura executării silite imobiliare.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________
6. Descrieţi procedura de licitaţie.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
_____________________
1. Care sunt modalitatile de realizare a executarii silite?

a) poprirea. ☻
b) executarea silita mobiliara. ☻
c) executarea silita imobiliara. ☻
d) executarea silită a ansamblului de bunuri. ☻
e) executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini. ☻
2. Procedura comunicarii unei somaţii inaintea declansarii procedurii de executare silită

este obligatorie?
a) da. ☻
b) nu.
c) da, in anumite imprejurari.
3. Care sunt modalitatile de valorificare a bunurilor mobile?
197
a) vanzarea directa. ☻
b) vanzarea prin intelegerea partilor. ☻
c) vanzarea la licitatie publica. ☻
d) vanzarea in regim de consignatie. ☻
4. Care sunt modalitatile de valorificare a bunurilor imobile?

a) vanzarea directa. ☻
b) vanzarea prin intelegerea partilor. ☻
c) vanzarea la licitatie publica. ☻
d) vanzarea in regim de consignatie.
5. Tipuri de garanții utilizabile pentru aprobarea cererii de suspendare a executării silite

sunt:
a) consemnarea de mijloace bănești la o unitate a Trezoreriei Statului; ☻
b) scrisoare de garanție emisă de o instituție de credit sau, după caz, de o instituție financiară
nebancară înscrisă în registrele Băncii Naționale a României pentru emiterea de garanții ori
poliță de asigurare de garanție emisă de o societate de asigurare; ☻
c) ipotecă asupra unor bunuri imobile sau mobile din țară; ☻
d) gaj asupra bunurilor mobile. ☻
1. Cand se considera infiintata poprirea?

a) In momentul in care tertului poprit ii este comunicata adresa de infiintare a popririi.
b) In momentul in care organul fiscal trimite adresa de infiintare a popriri.
c) In momentul in care tertul poprit confirma organului fiscal ca are o datorie patrimoniala catre
debitorul fiscal.
2. Sunt exceptate de la executarea silita mobiliara:

a) alimentele necesate timp de 2 luni.
b) combustibilul necesar incalzirii si prepararii hranei timp de 3 luni de iarna.
c) bunurile de uz personal sau casnic.
d) obiectele personale cu valoare sentimentala.
3. Sunt exceptate de la executarea silita imobiliara:

a) bunurile imobile ale debitorului.
b) spatiul minim de locuit necesar debitorului si familiei sale.
c) bunurile imobile nu se excepteaza.
4. Cine participa la distribuirea sumelor?

a) toti creditorii debitorului.
198
b) numai creditorii fiscali.
c) toate persoanele implicate in executarea silita, inclusiv debitorul fiscal.
5. Ce valoare are procesul-verbal de adjudecare?

a) de somatie de plata.
b) de titlu de proprietate.
c) de incheiere a licitatiei publice.
Tema 13
Răspunedrea juridică în dreptul fiscal
Obiective: Studentul trebuie să cunoască toate formele de răspundere

juridică ce operează în sfera de circulaţie a banului public, iar pentru aceasta sunt importante
cunoştinţele dobândite şi la alte discipline juridice studiate, cum ar fi dreptul penal, dreptul
administrativ, dreptul civil ori dreptul muncii.
Cuvinte cheie: răspundere juridică, finanţe publice, fapte ilicite, sancţiuni

specifice, răspunderea financiar-fiscală.
199
Rezumat capitol:
1. Consideraţii introductive privind răspunderea juridică în dreptul finanţelor publice

2. Formele răspunderii juridice ce operează în sfera finanţelor publice
Tema pentru acasă: Realizaţi o analiză comparativă între penalitatea de

întârziere, majorarea de întârziere şi penalitatea de nedeclarare. Evisenţiaţi asemănările şi
deosebirile.
Conţinutul temei
1. Consideraţii introductive privind răspunderea juridică în dreptul finanţelor

publice
1. Răspunderea juridică privită ca instituţie a dreptului, are o existenţă particulară în

cadrul diferitelor ramuri ale sistemului de drept, prezentându-se sub diverse forme.
Cunoaşterea acestor forme şi stabilirea unor criterii juste pentru delimitarea lor are importanţă,
atât sub aspect teoretic, cât mai ales din punct de vedere practic pentru corecta definire a
naturii juridice care le este proprie324.
Normele juridice prin care sunt reglementate formele răspunderii juridice stabilesc şi
determină trăsăturile definitorii ale acestora, ansamblul condiţiilor şi procedeelor juridice prin
intermediul cărora fiecare formă de răspundere juridică este capabilă să asigure, într-un mod
ce îi este specific, constrângerea de stat faţă de acele persoane care, prin conduita lor ilicită,
încalcă ordinea de drept325.
În prezentarea formelor de manifestare a răspunderii juridice, unii doctrinari apreciază că
dreptul finanţelor publice nu cunoaşte o formă proprie de răspundere juridică, deşi din
contextul actual al legislaţiei finanţelor publice rezultă că putem vorbi şi despre o formă de
răspundere juridică specifică raporturilor juridice ce se manifestă în sfera finanţelor publice.
324
Mircea Costin, Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1974, p.45.
325
Dan Drosu Şaguna, Drept financiar şi fiscal, vol. II, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1992, p. 306-307.
200
2. Formele răspunderii juridice ce operează în sfera finanţelor publice
2. Încă de la început, considerăm important de subliniat faptul că în sfera finanţelor

publice se manifestă aproape toate formele răspunderii juridice pe care le cunoaşte sistemul
românesc de drept, urmând ca, în funcţie de norma de drept încălcată, de gravitatea faptei, de
calitatea subiectului, ori chiar de efectele produse să fie antrenată, de către organele
competente, oricare din formele cunoscute ale răspunderii juridice.
În vederea delimitării acestora, trebuie ţinut seama de cea mai importantă clasificare pe
care a înregistrat-o ştiinţa dreptului în materia răspunderii juridice, şi anume aceea ce are în
vedere criteriul normei de drept încălcată prin fapta ilicită.
3. Astfel, în sfera finanţelor publice răspunderea penală poate fi angajată numai prin
fapte ilicite, declarate de lege ca infracţiune, adică acea categorie de fapte cu un pericol social
superior oricăror alte fapte din sfera ilicitului juridic. Temeiul obiectiv al răspunderii penale
este conduita ilicită caracterizată şi definită prin lege ca infracţiune. În consecinţă, satisfacerea
intereselor victimei, prejudiciată prin fapta infracţională nu absolvă pe infractor de pedeapsa
prevăzută de lege, întrucât sancţiunea penală constituie o măsură de apărare socială împotriva
celor ce săvârşesc fapte antisociale, având ca obieciv fundamental prevenţia generală şi
specială. Pentru intervenţia răspunderii penale este suficient să se producă o încălcare a
dreptului obiectiv în condiţiile în care legea stabileşte consecinţele penale pentru asemenea
încălcări, nefiind necesar ca prin fapta infracţională să se violeze concomitent şi un drept
subiectiv326. Răspunderea penală se întemeiază întotdeauna pe culpabilitatea autorului faptei
ilicite, deci este subiectivă, limitându-se la fapta efectiv comisă de persoana în cauză327. În
sfera dreptului finanţelor publice, răspunderea penală acţionează cu precădere în materia
evaziunii fiscale prin săvârşirea de infracţiuni sancţionate de legea specială ca atare, dar şi cu
ocazia săvârşirii altor fapte penale reglementate de Codul penal ca lege generală în materie, ori
de alte legi penale speciale.
Este important să subliniem faptul că şi dispoziţiile Codului penal se aplică în domeniul
financiar-fiscal, însă se întâmplă mai rar să se aplice exclusiv dispoziţiile acestuia. Cel mai adesea
ele se coroborează cu dispoziţiile legilor penale speciale existente în această materie.
În literatura de specialitate s-a realizat o structurare foarte interesantă a infracţiunilor ce se pot
săvârşi cu prilejul realizării execuţiei bugetare, ce are la bază criteriul titularului răspunderii penale
ce se poate antrena328, astfel:
a) persoanele încadrate în muncă vor răspunde penal în cazul în care, în îndeplinirea
obligaţiilor de serviciu cu privire la executarea bugetului de stat, comit următoarele infracţiuni:
delapidare (art. 295 C. pen.), gestiune frauduloasă (art. 242 C. pen.), înşelăciune (art. 244 C. pen.),
furt (art. 228 C. pen.), abuz de încredere (art. 238 C. pen.), abuz în serviciu (art. 297 C. pen.),
neglijenţă în serviciu (art. 298 C. pen.), deturnare de fonduri (art. 307 C. pen.), fals intelectual (art.
321 C. pen.);
b) celelalte persoane fizice care au calitatea de contribuabili vor răspunde penal în cazul
săvârşirii următoarelor infracţiuni: fals material în înscrisuri oficiale (art. 320 C. pen.), uz de fals
(art. 323 C. pen.), falsificarea unei înregistrări tehnice (art. 324 C. pen.), falsul informatic (art. 325
C. pen.) fals în declaraţii (art. 326 C. pen.), toate acestea putându-se săvârși atât în legătură cu
326
Dan Drosu Şaguna, op. cit., p.389.
327
Constantin Butiuc, Drept penal partea generală, Ed. Augusta, Timişoara, 1999, p.21.
328
V. Pătulea, Formele răspunderii juridice în legătură cu execuţia bugetară, în Dreptul nr. 3/1999, pp. 35-36.
201
activitatea autorităților române, cât și în legătură cu activitatea autorităților străine (art. 328 C.
pen.), infracțiuni reglementate de Codul vamal (art. 270, art. 271 și art. 272 Cod vamal), precum și
infracţiuni de evaziune fiscală [art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8 şi art. 9 lit. a)-g) din Legea nr.
241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, actualizată].
4. Forma răspunderii juridice cu cea mai largă răspândire în materie financiar-fiscală este
răspunderea administrativă în forma răspunderii contravenţionale, fără însă a neglija
importanţa şi a celorlalte forme tipice de răspundere administrativă. Astfel, răspunderea
administrativ-disciplinară poate fi, de asemenea, întâlnită în dreptul finanţelor publice
printre funcţionarii publici ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul organelor fiscale ale statului
sau ale unităţilor administrative-teritoriale, ori printre ordonatorii de credite de toate rangurile.
Deşi este vorba despre o formă de răspundere administrativă tipică pe care o putem întâlni la
toate categoriile de funcţionari publici, ea nu poate fi totuşi neglijată, atât datorită frecvenţei
cazurilor în care apare, cât şi datorită efectelor juridice pe care le generează ca urmare a
antrenării ei.
5. Răspunderea patrimonială pune faţă în faţă partea prejudiciată de un fapt ilicit

păgubitor, cu cel ce a cauzat acest fapt, având ca finalitate satisfacerea intereselor patrimoniale
ale celui prejudiciat prin fapta ilicită. Sancţiunea civilă aplicabilă celui ce a săvârşit fapta
ilicită păgubitoare, care poate fi atât persoană fizică, cât şi juridică, se prezintă ca o obligaţie la
reparaţiune.
5.1. Răspunderea patrimonială prezintă la rândul său mai multe forme concrete de
exprimare, în general, cea mai importantă fiind răspunderea civilă.
Desigur că, în sfera finanţelor publice, răspunderea civilă contractuală este imposibilă,
întrucât aceasta are ca izvor actul juridic bilateral, care conduce la egalitatea părţilor în cadrul
raportului de drept ce ia naştere. Această egalitate, în cadrul raporturilor de drept al finanţelor
publice, nu există întrucât, acestea, fiind raporturi de drept public, subiecţii de drept sunt
situaţi pe poziţii de inegalitate, respectiv în cazul nostru concret, poziţia subiecţilor este de
autoritate (în cazul subiectului specializat ce reprezintă statul sau unitatea administrativ-
teritorială şi implicit interesul public cu privire la formsres şi administrarea banului public),
ori de inferioritate (în cazul celuilalt subiect, ce poate fi, atât persoană fizică, cât şi juridică,
română sau străină).
Toate acestea conduc la concluzia că, în sfera finanţelor publice nu operează răspunderea
civilă contractuală, însă operează răspunderea civilă delictuală, atât cea pentru fapta proprie,
cât şi cea pentru fapta altei persoane, respectiv răspunderea comitentului pentru prepus.
5.2. De asemenea, din sfera largă a răspunderii patrimoniale mai face parte şi acea formă a
răspunderii juridice care atrage răspunderea patrimonială a organelor administrative
pentru daunele cauzate persoanelor fizice şi juridice prin actele lor de putere 329.
329
Ilie Iovănaş, Dreptul administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1977, p. 335-340.
202
5.3. În sfera raporturilor de muncă, faptele ilicite săvârşite de cei având calitatea de
salariaţi, pot antrena răspunderea disciplinară a salariatului, ce ia naştere ca urmare a încălcării
de către acesta a obligaţiilor ce îi incumbă în baza contractului de muncă la care este parte.
5.4. Toate aspectele prezentate anterior, se referă la acele forme ale răspunderii juridice
proprii altor ramuri de drept. Din reglementările actuale cuprinse, cu precădere, în Codul de
procedură fiscal, rezultă și o serie de sancțiuni de natură financiar-fiscală, cu un profund
character patrimonial. Așa după cum bine se știe, nu există sancțiuni înafara unei forme de
răspundere juridică. Aceste sancțiuni nu sunt încadrabile în niciuna din categoriile similare
consacrate în alte ramuri de drept. În plus ele au o legătură profundă și indisolubilă cu
obligațiile fiscal ale contribuabililor, precum și cu modul în care se realizează executarea
acestora. Toate aceste aspect ne conduc la singura conluzie posibilă, corectă și viabilă, și
anume aceea că ne aflăm în prezența răspunderii juridice de natură financiar-fiscală,
având sancțiuni specifice dreptului finanțelor publice.
Analizând răspunderea financiar-fiscală prin perspectiva condiţiilor ce trebuie îndeplinite
pentru a se putea fi antrenată, constatăm următoarele:
a. Fapta ilicită ce se constituie ca element declanşator al răspunderii financiar-fiscale este
abaterea fiscală, adică fapta de a nu plăti, la termenele prevăzute de lege, creanţele fiscale stabilite
şi ele tot prin lege.
b. Prejudiciul330 este consecinţa neîndeplinirii obligaţiilor legale de plată şi constă în paguba
creată unuia dintre bugetele publice, fapt ce aduce atingere interesului public cu privire la formarea
resurselor financiare destinate realizării funcţiilor statului ori satisfacerii nevoilor publice, atât de
interes naţional, cât şi de interes local.
c. Raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu este practic prezumat, întrucât orice
întârziere la plată poate să genereze perturbări în realizarea permanentă a funcţiilor statului şi
satisfacerea nevoilor publice de interes naţional şi local. Consecinţele grave pentru viaţa
economică a statului sau a unei colectivităţi locale nu pot fi estimate şi, ca atare, nu se pune
problema reparării prejudiciului prin antrenarea acestei forme de răspundere juridică.
d. Făptuitorul poate fi orice persoană fizică sau juridică română sau străină ce a dobândit în
prealabil calitatea de contribuabil în sarcina căruia legea instituie o obligaţie fiscală neonorată la
termenul legal.
e. Vinovăţia poate să se manifeste, în cadrul răspunderii financiar-fiscale, în oricare din
formele consacrate de Teoria Dreptului.
5.4.1. Ca urmare a antrenării răspunderii juridice financiar-fiscale, se aplică o sancţiune

specifică acestor categorii de relaţii şi care nu mai poate fi întâlnită în nicio altă ramură de drept, şi
anume penalitatea de întârziere sau majorarea de întârziere, după caz.
Ea are o formă pecuniară (ca şi amenda) şi se exprimă în cotă procentuală, astfel încât
asprimea sancţiunii să crească proporţional cu gravitatea abaterii fiscale (atât majorările de
întârziere, cât şi penalităţile de întârziere se calculează în raport cu suma datorată oricăruia dintre
bugetele publice şi neachitată şi se multiplică cu numărul de luni întregi şi/sau fracţiuni de luni
scurse de la data scadenţei).
330
Pentru mai multe explicaţii privind prejudiciul în cadrul răspunderii civile delictuale, a se vedea C. Jugastru, Prejudiciul.
Repere româneşti în context european, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 30 şi urm.
203
Astfel, se poate discuta despre răspunderea juridică antrenată pentru neplata la termen a
creanțelor fiscale, împrejurare în care contribuabilul va trebui să suporte anumite sancțiuni de
natură patrimonială de natura majorărilor de întâtziere și a penalităților de întârziere.
5.4.2. De asemenea, în dreptul fiscal mai este sancţionată şi fapta de nedeclarare a

obligaţiilor fiscale în cuantumurile lor reale şi la termenele stabilite de către legiuitor, fapt ce
conduce la nestabilirea creanţei şi la crearea unui prejudiciu pentru bugetul public. Sncţiunea
aplicabilă în această situaţie este penalitatea de nedeclarare, asemănătoare penalităţii de
întârziere la care am făcut referire anterior.
5.4.3. De asemenea, tot de o răspundere juridică specific dreptuluim finanțelor publice este
vorba și în cazul răspunderii solidare reglementată în Codul de procedură fiscală. Deşi, în
principiu, fiecare contribuabil răspunde personal pentru creanţele pe care le datorează, există
situaţii expres şi limitativ prevăzute de lege, când alături de titularul creanţei mai pot sta în faţa
organelor fiscale şi alte categorii de persoane, în baza a ceea ce numim răspundere solidară.
Deşi art. 26 C. pr. fisc. evocă regula potrivit căreia plătitorul obligaţiei fiscale este debitorul
acesteia, art. 27 din C. pr. fisc. reglementează excepţiile de la regula mai sus enunţată. Astfel,
există mai multe categorii de persoane care răspund în solidar cu debitorul creanţei fiscale,
după cum urmează:
 asociaţii din asocierile fără personalitate juridică, inclusiv membrii întreprinderilor familiale,
pentru obligaţiile fiscale datorate de acestea alături de reprezentanţii legali care, cu rea-
credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea obligaţiilor fiscale la scadenţă;
 terţii popriţi, în limita sumelor sustrase de la indisponibilizare;
 reprezentanţii legali ai contribuabililor care, cu rea-credinţă, declară băncii că nu deţin alte
disponibilităţi băneşti.
5.4.4. Nu în ultimul rând trebuie discutat despre răspunderea terțului poprit pentru
declararații eronate făcute în fața organului fiscal având ca scop sustragerea debitorului
fiscal de la executarea silită prin poprire. După cum se poate observa din descrierea faptei,
ne aflăm în fața unei situații specific procedurii fiscale, respectiv în cadrul executării silite prin
poprire. Sancțiunea aplicabilă în acestă situație este obligarea terțului poprit care a declarat
fals la plata obligațiilor fiscale pentru care era urmărit debitorul fiscal.
6. Toate formele răspunderii juridice prezentate anterior le vom regăsi acţionând în sfera
finanţelor publice, respectiv cu ocazia executării bugetelor publice ale statului sau ale
unităţilor administrativ-teritoriale în sensul realizării veniturilor şi efectuării cheltuielilor
bugetare.
Desigur, modalităţile de manifestare a răspunderii juridice în acest domeniu, faţă de care
societatea prezintă un interes deosebit având în vedere că sunt relaţii de formare, repartizare şi
utilizare a banului public, vor avea aspecte specifice, determinate de particularităţile acestor
relaţii social-economice331.
Problematica formelor răspunderii juridice ce pot fi antrenate în sfera relaţiilor financiar-
fiscale poate fi deosebit de complexă şi capătă o serie întreagă de nuanţări.
331
Dan Drosu Şaguna, op. cit., p. 390.
204
Cele mai importante aspecte ale răspunderii juridice în sfera finanţelor publice,
considerăm că se referă la fenomenul evaziunii ficale (cu formele de răspundere juridică
specifice) şi la o abordare mai detaliată a ceea ce noi am numit răspunderea financiar-fiscală
cu sancţiunile sale specifice, la care ne+am referit anterior.
1.Ce este răspunderea juridică şi care sunt condiţiile ei?

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
__________________
2. Care sunt formele de răspundere juridică ce operează în domeniul finanţelor publice?

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
___________________
3. Descrieţi felul în care operează răspunderea penală în domeniul finanţelor publice.

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
____________________
4. Descrieţi felul în care operează răspunderea administrativă în domeniul finanţelor

publice
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
____________________
5. Descrieţi felul în care operează răspunderea patrimonială în domeniul finanţelor

publice
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
____________________
6. Descrieţi felul în care operează răspunderea financiar-fiscală în domeniul finanţelor

publice
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
205
1. Care sunt formele de răsundere juridică ce operează în materia finanţelor publice:

a) răspunderea penală; ☻
b) răspunderea contravenţională; ☻
c) răspunderea administrativ-disciplinară, ☻
d) răspunderea civilă; ☻
e) răspunderea financiar-fiscală. ☻
2. Care sunt principalele acte normative ce reglementează infracţiuni aplicabile în

domeniul financiar-fiscal:
a) Codul penal; ☻
b) Codul fiscal; ☻
c) Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale☻
3. Următoarele categorii de persoane răspund în solidar cu debitorul creanţei fiscale:

a) asociaţii din asocierile fără personalitate juridică, inclusiv membrii întreprinderilor familiale,
pentru obligaţiile fiscale datorate de acestea alături de reprezentanţii legali care, cu rea-
credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea obligaţiilor fiscale la scadenţă; ☻
b) terţii popriţi, în limita sumelor sustrase de la indisponibilizare; ☻
c) reprezentanţii legali ai contribuabililor care, cu rea-credinţă, declară băncii că nu deţin alte
disponibilităţi băneşti. ☻
4. Care sunt sancţiunile financiar-fiscale:

a) Penalitatea de întârziere; ☻
b) Penalitatea de nedeclarare; ☻
c) Majorarea de întârziere. ☻
1. În ce ramuri ale dreptului întâlnim răspunderea patrimonială:

a) Dreptul civil;
b) Dreptul muncii;
c) Dreptul administrativ;
d) Dreptul finanţelor publice.
206
2. Care sunt formele răspunderii administrative ce operează în domeniul finanţelor
publice:
a) Răspunderea contravenţională;
b) Răspunderea administrativ-disciplinară;
c) Răspunderea patrimonială.
3. Care este rolul dobânzilor ce se percep pentru neplata la termen a creanţelor fiscale:
a) de reparare a prejudiciului;
b) de sancţiune,
c) ambele.
4. Unde pot fi reglementate contravenţii în domeniul finanţelor publice:

a) Codul fiscal;
b) Codul de procedură fiscal,
c) Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice;
d) Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale;
e) Legea nr. 241/2005 pentru combaterea evaziunii fiscale.
207
Tema 14
Evaziunea fiscală şi frauda fiscală internă și internaţională: noţiune, istoric, conţinut,
mijloace de combatere
Obiective: Studentul trebuie să înţeleagă conţinutul noţiunii de evaziune

fiscală, diferenţa dintre evziunea fiscală şi frauda fiscală, cauzele care deterimă fenomenul
evzionist şi mai ales care pot fi mijloacele de combatere a evaziunii fiscale. Nu în ultimul rând,
el trebuie să cunoască conţinutul infracţiunilor de evaziune fiscală, dat fiind faptul că legislaţia
românească nu reglementează alte categorii de fapte ilicite în această materie.
Cuvinte cheie: evaziune fiscală, fraudă fiscală, factori de determinare,

mijloace de combatere, infracţiuni.
Rezumat capitol
1. Întinderea şi delimitarea noţiunii de evaziune fiscală şi a celei de fraudă fiscală.

2. Evoluţia istorică a concepţiilor asupra evaziunii fiscale în România.
3. Formele evaziunii fiscale.
4. Mijloace şi metode interne şi externe de combatere a evaziunii şi fraudei fiscale ce
acţionează pe plan intern şi internaţional.
5. Critici aduse sistemului de prevenire şi combatere a evaziunii şi fraudei fiscale în
România.
6. Infracţiunile de evaziune fiscală în lumina Legii nr. 241/2005
Tema pentru acasă: Realizaţi o analiză comparativă între noţiunea de

evaziune fiscală şi aceea de fraudă fiscală.
208
Conţinutul temei
1. Întinderea şi delimitarea noţiunii de evaziune fiscală şi a celei de fraudă fiscală.
1. Unele dintre cele mai grave încălcări ale normei juridice, sub aspectul pericolului social, se
concretizează în săvârşirea de acte şi fapte de evaziune fiscală având un conţinut specific.
La ora actuală legiuitorul nu mai înţelege să definească conceptul de evaziune fiscală, dar
considerăm interesant de prezentat vechea definiţie cuprinsă în actul normativ precedent:
“sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la impunerea şi de la plata
impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de
stat şi fondurilor speciale extrabugetare, de către persoanele fizice şi persoanele juridice, române
sau străine”332.
Pe de altă parte, chiar dacă legislaţia românească nu mai defineşte conceptul de evaziune
fiscală, prin prisma faptului că a făcut-o, precum şi prin prisma preocupărilor manifestate de
către literatura de specialitate, putem spune că cel puţin au existat preocupări în sensul
determinării întinderii şi conţinutului acestui concept.
2. Dacă, însă, ne referim la conceptul de fraudă fiscală, trebuie spus, încă de la început, faptul
că legislaţia românească nu îl consacră în nici un fel, neavând, în felul acesta, nici o pârghie care
să ne permită să îl raportăm la conceptul de evaziune fiscală (al cărui conţinut rămâne şi el a fi
delimitat şi precizat exclusiv de către literatura de specialitate).
Toate aceste impreciziuni conceptuale se manifestă în condiţiile în care, pe plan internaţional,
sunt desfăşurate ample măsuri de combatere atât a evaziunii, cât şi a fraudei fiscale interne şi
internaţionale.
3. Părerea specialiştilor este unanimă în a aprecia necesitatea şi importanţa combaterii, atât a

evaziunii fiscale internaţionale, cât şi a fraudei fiscale interne şi internaţionale. S-a mai arătat, de
asemenea, faptul că frauda fiscală este mai uşor de stabilit în cadrul unui sistem fiscal naţional,
dar pe plan internaţional ea este foarte greu sesizabilă. Legalitatea sau ilegalitatea mijloacelor
utilizate în efectuarea transferului materiei impozabile dintr-o ţară în alta, presupune existenţa
unui sistem de referinţă şi a unui sistem de criterii în efectuarea acestei evaluări. Dreptul fiscal
internaţional nu cunoaşte un asemenea sistem de referinţă, fapt ce determină tendinţa de
apropiere dintre evaziunea şi frauda fiscală internaţională333.
Diversitatea mijloacelor de evazionare sau de fraudare fiscală este nelimitată şi exclude
efectuarea, în acest sens, a unui inventar exhaustiv.
În consecinţă, rezultă necesitatea ca măsurile adoptate prin dispoziţii legale mai precise, din
punct de vedere conceptual, să fie completate cu acorduri internaţionale care să permită
332
Legea nr. 87/1994 , pentru combaterea evaziunii fiscale, art. 1, republicată în 2003 şi abrogată în 2005 prin
LEGEA nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscal, abrogate prin Legea nr. 241/2015.
333
P. Michaud, Fiscalité Internaţionale 1, Prévention, contrôle et répression de l’évasion fiscale, Tec. et Doc.
Lavoisier, 1982, p. 4;
Rapport Général du XXXVII-ème Congrès de l’International Fiscal Association à Venise, 1983, sur l’évasion e la
fraudes fiscales internationales, in Cahiers de Droit Fiscal International, vol. LXVIII, p. 62 et ss.
209
intensificarea cooperării dintre state în scopul combaterii evaziunii şi fraudei fiscale
internaţionale.
Stricta limitare a puterii fiscale a fiecărui stat propriilor sale frontiere comportă riscul de a
antrena, fie o dublă impunere a aceleiaşi materii impozabile, fie o favorizare a evaziunii şi
fraudei fiscale internaţionale.
Orice obeservator atent al fenomenului financiar-fiscal internaţional poate lesne constata o
multiplicare a numărului organizaţiilor internaţionale a căror activitate este consacrată combaterii
evaziunii şi fraudei fiscale internaţionale, dar şi o amplificare şi diversificare a acţiunilor
întreprinse de aceste organizaţii. Dintre acestea enumerăm: C.E.E., O.C.D.E., O.N.U., Consiliul
Europei, dar şi organizaţii nonguvernamentale. Convergenţa activităţilor acestor organisme
internaţionale nu este o simplă coincidenţă, ci este rezultatul preocupărilor concertate şi
concentrate spre combaterea acestui flagel ce afectează serios economiile multor state inclusiv pe
cele ale statelor dezvoltate.
Pentru explicarea acestui fenomen se conjugă mai mulţi factori334, după cum urmează:
 dispariţia unor sisteme fiscale şi amplificarea diferenţelor de presiune fiscală de la un stat
la altul, fapt ce a determinat şi apariţia aşa numitelor “paradisuri fiscale” ce motivează
căutarea unei localizări preferenţiale a bunurilor sau veniturilor impozabile ori taxabile;
 dezvoltarea mijloacelor de transport şi comunicare (dar mai ales dezvoltarea
transporturilor aeriene), care facilitează circulaţia persoanelor, mărfurilor şi a
capitalurilor;
 dezvoltarea relaţiilor comerciale internaţionale şi a societăţilor multinaţionale de
capitaluri fapt ce a determinat efectuarea de operaţiuni financiare transnaţionale;
 conjunctura economică generală şi tendinţa statelor industriale de a îngreuna presiunea
fiscală pentru a face faţă deficitelor bugetare mereu crescânde, fapt ce a determinat aşa
numita “goană fiscală spre cer”.
4. Făcând distincţia dintre evaziune şi fraudă fiscală, legislaţia şi doctrina franceză arată
faptul că prima presupune o exploatare a carenţelor legislative, în timp ce a doua presupune
încălcarea textelor legale, dobândind astfel un profund caracter ilegal. Atât evaziunea cât şi
frauda au ca rezultat prejudicierea statului, cu diferenţa că evaziunea se realizează prin mijloace
aparent legale, în timp ce frauda fiscală se realizează prin mijloace evident ilegale.
În sensul celor arătate mai sus, evaziunea fiscală este acţiunea vizând sustragerea de la
impunere, în tot sau în parte, a materiei impozabile, utilizând ădefectele sau tăcerea legii, fără,
însă, a fi înfrânte formal normele juridice în vigoare. Prin comparaţie, frauda fiscală este definită
ca fiind violarea directă sau indirectă a legii, săvârşită cu scopul de a face să scape impunerii o
anumită materie impozabilă.335
Prin comparaţie cu sistemul fiscal francez, în cadrul celui anglo-saxon se face distincţie între
ideea de înfrângere a legii fiscale cu consecinţa diminuării ilegale a obligaţiei fiscale (tax evasion
sau tax fraud) şi aceea de evitare a legislaţiei fiscale, fără încălcarea acesteia (tax avoidance).
După cum se poate observa, în sistemul fiscal anglo-saxon nu este sancţionată evitarea sarcinilor
fiscale datorată imperfecţiunilor legislative, ori chiar carenţelor acesteia. Totuşi, trebuie subliniat
334
Patrick Dibout, Regards sur la fraude fiscale, Travaux et recherches, Série Faculté de Sciences Juridiques de
Rennes, Université de Rennes, 1986, p. 187-203.
335
J. Percebois, J. Aben, A. Euzebi, Dictionnaire de finances publiques, Ed. Armand Colin, Paris, 1995, 101-110,
citat de Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor publice, Vol. I Drept financiar, ediţia a II-a
revizuită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 216.
210
că se recunoaşte existenţa acestui fenomen, dar este desemnat, din punct de vedere terminologic,
după un termen diferit de cel de evaziune sau cel de fraudă fiscală, între ultimele două concepte
nefăcându-se nici o diferenţă.
5. Relativ recent, se propune în doctrina românească, la nivel convenţional, să se accepte

următoarele două formulări conceptuale:
a. evaziunea fiscală reprezintă totalitatea faptelor de scoatere de sub incidenţa legii fiscale a
materiei impozabile, fără încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare;
b. frauda fiscală reprezintă actele şi faptele de sustragere de la impunere, prin eludarea
(violarea) normelor legale.336
Autorii îşi fundamentează această propunere pe modul în care s-a procedat în legislaţia
franceză şi cea engleză, fără a neglija nici literatura românească interbelică.
6. În ciuda tuturor acestor argumente de natură doctrinară continuăm să ne menţinem poziţia

potrivit căreia în absenţa unei încălcări a legii nu se poate vorbi despre evaziune fiscală, întrucât
aceasta include în conţinutul său elementul ilicit, fără de care nici nu ne-am putea afla în zona de
aplicare a Legii nr. 241/2005. Acest act normativ, chiar dacă nu mai defineşte noţiunea de
evaziune fiscală, sancţionează, totuşi, acte şi fapte calificate de lege drept infracţiuni, adică acele
încălcări ale legii care prezintă cel mai înalt grad de pericol social.
Pentru toate motivele arătate până acum şi în raport cu dispoziţiile legale în vigoare, dar şi cu
cele anterioare, definim evaziunea fiscală ca fiind sustragerea prin orice mijloace în
întregime sau în parte de la impunere prin efectuarea de acte sau fapte care au ca şi
consecinţă diminuarea sau eliminarea completă a masei impozabile şi, implicit, diminuarea
sau eliminarea completă a obligaţiilor fiscale, săvârşite de orice persoană fizică sau
juridică, ori de către orice asociere fără personalitate juridică, română sau străină ce
datorează sume de bani de natură fiscală către oricare dintre bugetele publice ce aparţin
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
7. Faţă de această definiţie considerăm necesare unele precizări. Astfel, prin comparaţie cu
definiţia cuprinsă în art. 1 din Legea nr. 87/1994, abrogată, am eliminat din conţinutul definiţiei
ideea de sustragere de la plată, referindu-ne la sustragerea de la impunere. Considerăm că
evaziunea fiscală are ca scop distorsionarea, în sens de reducere a obligaţiei fiscale, ceea ce nu se
poate realiza decât afectând unul din cele trei elemente ale impozitului, şi anume baza de
impunere, cota de impunere sau subiectul impunerii. Potenţialul evazionist va urmări să nu îi fie
stabilite corect creanţele nu să nu le plătească după ce ele au fost stabilite deja, în mod corect.
Neplata la termen a obligaţiilor fiscale se sancţionează cu obligarea debitorului la plata
majorărilor de întârziere, despre a căror natură juridică s-a discutat în literatura de specialitate şi
s-a arătat că, alături de funcţia reparatorie are şi o pregnantă funcţie sancţionatorie menită a
inhiba tedinţa debitorilor fiscali de a se sustrege de la plată pe această cale.
Evazionistul urmăreşte ca, încălcând legea, să “pară” că nu are datorii de natură fiscală către
bugetele publice. În plus pentru fapta de a nu plăti o sarcină fiscală corect stabilită nu poţi fi
sancţionat de două ori, şi prin stabilirea de majorări de întârziere şi prin antrenarea răspunderii
penale pentru fapte de evaziune fiscală. Ca atare, considerăm că neplata la termen nu este o faptă
336
M.Şt. Minea, C.F. Costaş, D.M. Ionescu, Legea evaziunii fiscale. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2006, p. 15
211
de evaziune fiscală, indiferent cum ar fi ea calificată de legea pentru combaterea evaziunii
fiscale.
Cele mai frecvente mijloace de eludare a legii fiscale sunt acelea care au ca scop diminuarea
sau chiar eliminarea totală a masei impozabile în vederea diminuării sau eliminării complete a
sarcinilor fiscale. Acest lucru nu înseamnă că un potenţial evazonist nu va încerca să procedeze
şi la diminuarea cotei de impunere, mai ales acolo unde există cote diferenţiate. Din acest punct
de vedere, orice nuanţare a sarcinilor fiscale prin lege va fi exploatată în sensul de a se căuta
încadrarea la un nivel mai redus al cotei de impunere, indiferent dacă acest demers este justificat
sau nu. Din acest punct de vedere şi în împrejurări în care evaziunea fiscală ia proporţii
dramatice, se justifică introducerea şi menţinerea unei cote unice de impunere care să
dezinhibeze astfel de practici, oricât de eficientă şi stimulativă se poate presupune că ar fi
impozitarea diferenţiată.
Nu în ultimul rând, potenţialul evazionist va căuta să disimuleze persoana contribuabilului
încercând să demonstreze fie că este un subiect ce beneficiază de scutire ori reducere de impozit,
fie să se ascundă în spatele unor construcţii juridice cu sau fără personalitate juridică ce nu au
capacitate juridică de natură fiscală. Pentru acest motiv am evocat în conţinutul definiţiei toate
categoriile de persoane ori de asocieri de persoane care pot dobândi capacitate juridică de drept
fiscal, adică pot deveni titulari ai unor obligaţii fiscale, conform legislaţiei fiscale române în
vigoare, indiferent dacă sunt persoane sau asocieri de persoane române sau străine.
Când ne referim la legislaţia fiscală în vigoare avem în vedere nu doar Codul fiscal, ci şi alte
acte normative care stabilesc sarcini fiscale menite să alimenteze toate categoriile de bugete
publice ce fac parte din sistemul bugetar românesc.
8. Conceptul de fraudă, ca dealtfel şi cel de evaziune, reclamă o analiză comparativă. Deşi

sunt concepte frecvent utilizate, legislaţia românească, aşa cum am mai arătat, nu cuprinde niciun
fel de precizări privind conţinutul şi întinderea acestor concepte. Pentru aceste motive, demarăm
o analiză pe marginea acestor concepte pornind de la definiţiile literare cuprinse în Dicţionarul
explicativ al limbii române.
Astfel, potrivit DEX, frauda este înşelăciunea, act de rea-credinţă săvârşit de cineva
pentu a realiza un câştig material de pe urma atingerii dreptului altuia, în timp ce
evaziunea fiscală este definită ca fiind sustragerea de la obligatiile fiscale.
Ambele definiţii relevă faptul că cele două concepte se referă la activităţi cu caracter ilicit.
În mod evident, evaziunea fiscală se referă la o încălcare a obligaţiilor legale de natură
fiscală, ceea ce ne plasează, în mod clar, în zona dreptului public, mai exact în cea a dreptului
fiscal.
În ceea ce priveşte frauda, din definiţia literară nu rezultă o delimitare a plajei de acţiune a
noţiunii. Se poate observa că activitatea de fraudare poate să vizeze atât drepturile reale ale unui
subiect de drept public, cât şi pe cele ale unui subiect de drept privat.
Dacă raportăm toată această analiză la legislaţia românească în vigoare, constatăm că avem
de-a face cu noţiunea de fraudă în materia fondurilor europene. Din actele normative vizate
rezultă că activitatea ilicită este îndreptată împotriva unei anumite categorii de resurse financiare.
Acestea sunt de natură publică şi aparţin Uniunii Europene.
Deşi nu face niciun fel de precizări conceptuale, legislaţia românească sancţionează, totuşi,
ca infracţiuni anumite fapte care ar putea avea ca rezultat fraudarea fondurilor europene destinate
României.
212
Subiecţii activi ai acestor infracţiuni pot fi orice persoană fizică sau juridică ce desfăşoară
activităţi cu scop de fraudare a fondurilor europene, iar subiectul pasiv este chiar Uniunea
Europeană ca titular al acestor fonduri, reprezentată pe teritoriul României de autorităţile publice
naţionale cu atribuţii în gestionarea şi controlul asupra fondurilor europene.
Cu privire la întinderea noţiunii de fraudă fiscală considerăm că aceasta se deosebeşte
fundamental de evaziunea fiscală, întrucât frauda afectează fonduri publice deja constituite,
aflate, la nivelul unui buget public, în partea de cheltuieli. Prin comparaţie, evaziunea fiscală este
un fenomen care afectează constituirea veniturilor bugetare prin diminuarea sumelor de bani ce
ar trebui să alimenteze bugetul public.
Acest punct de vedere, considerăm că este susţinut şi de faptul că în legislaţia românească
există, aşa cum am arătat ăn cele de mai sus, dispoziţii legale privitoare la combaterea fraudării
fondurilor europene, adică a resurselor financiare publice deja constituite la nivelul bugetului
Uniunii Europene.337
2. Evoluţia istorică a concepţiilor asupra evaziunii fiscale în România.
9. Unele dintre concepţiile actuale asupra conţinutului noţiunii de evaziune fiscală au la bază
gândirea marilor jurişti români de la începutul secolului şi, considerăm noi, ne permite o mai
bună înţelegere a instituţiei şi a evoluţiei acesteia.
10. Astfel, dacă în perioada interbelică, acest concept era considerat a fi un instrument
modern de muncă al specialiştilor din sfera fiscalităţii, în perioada comunistă, care a urmat celui
de al II-lea război mondial, legislaţia românească nu a mai făcut referire la evaziunea fiscală,
limitându-se la a reglementa sancţiuni, în cazul săvârşirii de contravenţii, abateri administrative,
ori infracţiuni cuprinse în sfera generală a răspunderii juridice şi a constrângerii de stat în
domeniul veniturilor bugetare.
Examinând problema evaziunii fiscale în România, se poate constata că, de la marea reformă
a impozitelor directe din anul 1921 şi în special de la cea din anul 1929, legiuitorul fiscal a fost
îndeosebi preocupat de organizarea unui sistem de impunere şi de găsire a mijloacelor celor mai
eficiente pentru prevenirea şi represiunea evaziunii fiscale.
În anul 1923, desfiinţându-se impunerea minimală şi atenuându-se sancţiunile severe
prevăzute de Legea din 1921 împotriva practicilor evazioniste, fiscul se vede lipsit de
instrumentele de luptă împotriva practicilor evazioniste şi a spiritului antifiscal manifestat de
anumite categorii de contribuabili, accentuat şi de lipsa de pregătire a organelor în aplicarea legii,
aspecte care au fost ignorate în parte de legiuitorul din 1921, dar mai ales de acela din 1923.
Această situaţie determină legiferarea specială a măsurilor de represiune a evaziunii fiscale şi
o modificare radicală a metodelor de impunere pentru acele categorii de contribuabili care se
puteau sustrage cu multă uşurinţă de la onorarea obligaţiilor fiscale. Astfel, “legiferarea
măsurilor de represiune a evaziunii fiscale în anul 1929, marchează în România începutul luptei
antievazioniste”338.
337
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei a fost modificată şi completată Legea
nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, prin introducerea Secţiunii 4 1 -
Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene.
338
Virgil Cordescu, Evaziunea fiscală în România, Teză de doctorat, Tipografia Alex. Terek, Iaşi, 1936, p. 119.
213
Iată de ce una dintre definiţiile de referinţă ale evaziunii fiscale, în literatura juridică română,
poate fi considerată ca fiind foarte veche. Potrivit acesteia, prin evaziune fiscală se înţelege
“totalitatea procedeelor ilicite cu ajutorul cărora cei interesaţi sustrag, în totalitate sau o parte din
averea lor obligaţiunilor stabilite prin legile fiscale”339.
S-a considerat în aceeaşi perioadă, în literatura de specialitate, că evaziunea fiscală este
“rezultanta logică a defectelor şi inadvertenţelor unei legislaţiuni impefecte şi încă rău asimilate,
a metodelor şi modalităţilor defectuase de aplicare, precum şi neprevederii şi nepriceperii
legiuitorului, a cărui fiscalitate excesivă este tot aşa de vinovată ca şi acei pe care îi provoacă
prin aceasta la evaziune”340.
11. Dacă în perioada interbelică, acest concept era considerat a fi un instrument modern de
muncă al specialiştilor din sfera fiscalităţii, în perioada comunistă, care a urmat celui de al II-lea
război mondial, legislaţia românească nu a mai făcut referire la evaziunea fiscală, limitându-se la
a reglementa sancţiuni, în cazul săvârşirii de contravenţii, abateri administrative, ori infracţiuni
cuprinse în sfera generală a răspunderii juridice şi constrângerii de stat în domeniul veniturilor
bugetare.
12. În perioada post-decembristă, odată cu schimbarea formei de guvernământ şi a modului

de aşezare a relaţiilor economice prin trecerea la economie de piaţă, activitatea fiscală a statului
român a redevenit o chestiune de interes fundamental. În aceste împrejurări luarea unor măsuri
legislative concrete şi coerente de combatere a evaziunii fiscale devenise vitală pentru economia
României, oricum afectată profund de schimbările structurale şi sistemice ce aveau loc. Totuşi,
considerăm că adoptarea primei legi pentru combaterea evaziunii fiscale341 s-a lăsat aşteptată
prea mult, ţinând seama de importanţa problemei şi gravitatea fenomenului..
La scurt timp după adoptarea primei legi menite să realizeze combaterea evaziunii fiscale, în
literatura de specialitate românească se produce un val de frământări conceptuale. Astfel,
concepţiile doctrinare din perioada interbelică, precum şi o mare parte din definiţiile mai sus
menţionate au fost preluate de către unii autori342, în timp ce alţii, deşi recunosc importanţa lor
în evoluţia concepţiei doctrinare globale asupra instituţiei juridice a evaziunii fiscale, critică
totuşi clasificarea acesteia în legală şi ilicită343.
Deşi îndelung criticată, Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale este un act
normativ la care doctrina încă se mai raportează, în ciuda faptului că a fost abrogat în urmă cu 10
ani. Acest lucru ne conduce la concluzia că legea a avut, totuşi, o anumită relevanţă juridică,
conducând la evoluţiile legislative, dar mai ales doctrinare ce au urmat. Pe de altă parte, trebuie
observat şi faptul că noua reglementare nu acoperă o serie de “goluri” legislative, fapt care ne
trimite mereu spre actul normativ anterior, chiar dacă abrogat fiind, nu se mai bucură de forţă
juridică.
Cadrul normativ actual este dat de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea
evaziunii fiscale, care a adus o serie de progrese faţă de reglementarea anterioară, mai ales în
materia regimului sancţionator, însă a reprezentat şi un mare pas înapoi în plan teoretic, ceea ce
se dovedeşte a avea o deosebită importanţă sub aspectul aplicării eficiente a legii.
339
Oreste Anastasiu, Formele principale ale evaziunii fiscale, Cartea românească, Bucureşti, p. 5.
340
Virgil Cordescu, op. cit., p. 6.
341
Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, în prezent abrogată.
342
Dan Drosu Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 422-425.
343
Doina Petică Roman, Dreptul finanţelor publice, Casa de editură şi presă Tribuna, Sibiu., p. 146.
214
3. Formele evaziunii fiscale.
13. În literatura de specialitate modernă s-a încercat acreditarea ideii că evaziunea fiscală
prezintă două forme de manifestare. Această opinie se fundamentează pe aceeaşi lucrare de
referinţă din perioada interbelică la care am făcut referire mai sus, autorul arătând că “amenzile
fiscale nu-l vor determina pe contribuabil să declare exact veniturile pe care le are, ci el se va
înconjura de precauţiuni mai minuţioase pentru a se sustrage de la obligaţiunile sale faţă de Stat
(…). Procedând abil, contribuabilii rămân în limita strictă a drepturilor lor, şi statul nu poate
căuta apărarea sa decât într-o legislaţie bine studiată, clară şi precisă, într-un anumit fel
ştiinţifică. Singurul vinovat de producerea evaziunii fiscale prin astfel de mijloace este
legiuitorul”344.
“Contribuabilii găsesc anumite mijloace, şi exploatând insuficienţele legislaţiei, eludează în
mod legal, în total sau în parte impozitele, tocmai datorită acestei insuficienţe a legislaţiei” 345. O
asemenea concluzie a fost determinantă în crearea unui punct de vedere teoretic, care împarte
evaziunea fiscală în “ilicită”, “având uneori şi un caracter fraudulos”, şi “evaziunea fiscală legală
sau tolerată”346.
Astfel, prin evaziunea fiscală s-a înţeles “acţiunea contribuabilului de a ocoli legea recurgând
la o combinaţie neprevăzută de legiuitor, şi deci tolerată prin scăpare din vedere. Ea nu poare fi
posibilă decât datorită unei inadvertenţe sau lacune a legii şi este frecventă mai ales în epoci când
apar noi forme de întreprinderi sau noi impozite”347.
Pe de altă parte, prin evaziunea fiscală ilicită s-a înţeles “acţiunea contribuabilului care
violează o prescripţiune legală, cu scopul de a nu plăti impozitul cuvenit”348. ”Evaziunea fiscală
ilicită este frauduloasă atunci când contribuabilul, obligat să furnizeze în sprijinul declaraţiei sale
justificări, le-a stabilit într-un mod neregulat, cu scopul de a înşela fiscul, sau, când veniturile
nedeclarate, neputând prin natura lor să fie justificate materialiceşte, insuficienţa lor atinge un
aşa grad, încât voinţa fraudatorului să apară evidentă”349.
14. Aceste concepţii doctrinare din perioada interbelică, precum şi o mare parte din definiţiile
mai sus menţionate au fost preluate de către unii autori350 , în timp ce alţii, deşi recunosc
importanţa lor în evoluţia concepţiei doctrinare globale asupra instituţiei juridice a evaziunii
fiscale, critică totuşi clasificarea acesteia în legală şi ilicită351.
Astfel, s-a subliniat faptul că, concomitenţa aşa-numitelor sustrageri legale de la impunere cu
plăţile mai mari de impozit efectuate tot în virtutea “procedeelor legale”, chiar dacă nu sunt de
proporţii egale, pune sub semnul întrebării utilitatea, fie şi numai teoretică, a conceptului de
evaziune fiscală legală (altfel spus exploatarea deficienţelor legii generează în practică nu doar
344
345
346
Virgil Cordescu, op. cit., p. 1 şi 2.
347
348
V. Tratner citat de Oreste Anastasiu, Formele principale ale evaziunii fiscale, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,
p. 2.
349
Virgil Cordescu, op. cit., p.2.
350
Dan Drosu Şaguna, op. cit., p. 422-425.
351
Doina Petică Roman, op. cit., p. 146.
215
sustragerea de la plata obligaţiei fiscale, ci şi situaţia efectuării unor plăţi suplimentare ori
nedatorate de impozite şi/sau taxe)352.
Mergând pe aceeaşi linie de argumentare, la care ne raliem şi noi, în literatura de specialitate
s-a mai adăugat că elementul de nelegalitate deosebeşte evaziunea fiscală de evitarea impozitării
(impunerii)353, ceea ce denotă că însuşi conceptul de evaziune fiscală are un conţinut ilicit,
distinct de cel al evitării impozitării fără încălcarea normei juridice fiscale, care este lipsită de un
conţinut ilicit. Faţă de aceste argumente, legiuitorul, la ora actuală, nu mai face distincţia mai sus
arătată, apreciind că atâta timp cât conceptul de evaziune fiscală înglobează şi elementul de
nelegalitate, Legea pentru combaterea evaziunii fiscale nu poate să cuprindă, în esenţă, decât
incriminarea actelor şi faptelor de evaziune fiscală.
15. S-a mai arătat, în literatura de specialitate, că evaziunea fiscală ar fi o infracţiune 354. Aşa
cum este ea definită în art.1 din Legea nr. 87/1994, ar putea părea, la prima vedere, definiţia unei
infracţiuni, însă, la o analiză mai atentă, se poate observa că aceasta nu întruneşte toate
elementele constitutive ale unei infracţiuni.
Pe de altă parte, dacă legiuitorul ar fi dorit ca, prin definiţia dată evaziunii fiscale, să descrie
conţinutul unei infracţiuni, nu se justifică motivul pentru care acelaşi legiuitor, în interiorul
aceluiaşi act normativ, reglementează o serie de infracţiuni şi contravenţii de evaziune fiscală,
definindu-le distinct. În acelaşi sens, alţi autori au arătat că în art. 1 din Legea nr. 87/1994,
legiuitorul defineşte “instituţia evaziunii fiscale” şi nu evaziunea fiscală ca o infracţiune.
Din acest punct de vedere se poate remarca, într-adevăr, că aspectele surprinse în cadrul
acestei definiţii, caracterizează elementele comune ce se regăsesc la nivelul tuturor infracţiunilor
şi contravenţiilor de evaziune fiscală.
Faţă de aceste argumente, legiuitorul, la ora actuală, nu mai face distincţia mai sus arătată,
apreciind că atâta timp cât conceptul de evaziune fiscală înglobează şi elementul de nelegalitate,
legea pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale nu poate să cuprindă, în esenţă, decât
incriminarea actelor şi faptelor de evaziune fiscală.
4. Mijloace şi metode interne şi externe de combatere a evaziunii şi fraudei fiscale ce

acţionează pe plan intern şi internaţional.
16. Într-o epocă a globalizării este evident că evaziunea şi frauda fiscală acţioneazăfără să
distingă dacă loveşte asupra fondurilor publice ale unui stat sau altul, ori chiar ale unor
construcţii suprastatale, cum este cazul Uniunii Europene.
În mod evident, statul român trebuie să îşi concentreze atenţia asupra măsurilor de stopare a
acestui flagel care atinge fondurile publice ale acestuia sau ale unităţilor administrative-
teritoriale.
Mai trebuie subliniat faptul că lupta împotriva pierderilor de orice fel de resurse financiare
publice trebuie dusă atât la nivel local (pentru protejarea fondurilor publice ale colectivităţilor
locale şi regionale), cât şi la nivel statal.
În România, printre măsurile interne care pot contribui la limitarea ariei evaziunii fiscale
menţionăm:
 reducerea presiunii fiscale exercitate asupra contribuabililor;
352
Ioan Gliga, Drept financiar, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, p. 145.
353
Ioan Condor, Drept fiscal şi financiar, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1996, p. 167.
354
Dan Drosu Şaguna, op. cit. , p. 414-425.
216
 unificarea legislaţiei fiscale şi o mai bună sistematizare şi corelare a acesteia cu ansamblul
cadrului legislativ din economie;
 eliminarea acelor prevederi din actele normative care pot favoriza evaziunea fiscală şi o mai
bună corelare a facilităţilor fiscale;
 în legislaţia fiscală trebuie să se regăsească, pe lângă prevederile punitive, şi cele care pot
determina un comportament economic normal, care să conducă la limitarea ariei evaziunii
fiscale;
 reorganizarea structurilor teritoriale ale aparatului Ministerului Finanţelor, astfel încât să se
elimine paralelismele şi suprapunerile din activitatea organelor de control financiar şi fiscal,
în ceea ce priveşte supravegherea fiscală, controlul fiscal şi combaterea evaziuni fiscale şi
asigurarea coordonării unitare în profil teritorial şi la nivel central a tuturor activităţilor de
control;
 trecerea în prim plan al controlului prin excepţie (sondaj) şi pe un plan secundar a controlului
permanent şi excesiv;
 editarea unei publicaţii specializate de către Ministerul Finanţelor Publice, care să faciliteze
interpretarea unitară a cadrului normativ privind identificarea şi combaterea evaziunii fiscale;
 stabilirea unui raport, care să tindă spre optim, între salariu şi stimulente pentru cointeresarea
aparatului fiscal;
 implementarea unui sistem informatic care să furnizeze datele necesare pentru identificarea,
analiza şi combaterea fenomenului evazionist;
 instituirea unui sistem, intern de pregătire permanentă a personalului din aparatul
Ministerului Finanţelor Publice cu atribuţii în identificarea şi combaterea evaziunii fiscale.
În esenţă, fără o analiză profundă şi sistematică a mecanismelor interne ale fenomenului
evazionist este greu să se pună în mişcare instrumente şi măsuri care să conducă la combaterea şi
prevenirea evaziunii fiscale.
Combaterea acestui fenomen nu este posibilă fără conjugarea eforturilor mai multor vectori
de decizie. Cu toate acestea, acţiunile legiuitorului considerăm că sunt primordiale şi ele trebuie
susţinute şi dublate de acţiunile executivului, şi nu îm ultimul rând de o reacţie constantă şi
neechivocă a justiţiei chemată să constate şi să sancţioneze astfel de fapte.
Sintetizând, dacă ne referim la mijloacele prin care se poate realiza o eficientă combatere a
acestui flagel, ele sunt, în primul rând juridice, dar la fel de importante sunt şi cele
administrative. Dar cum conţinutul normei juridice şi fermitatea ori eficienţa acţiunii
administrative au ca punct de plecare voinţa politică, se naşte întrebarea: există voinţa politică
necesară unei combateri reale a evaziunii şi a fraudei fiscale?
17. Pe de altă parte, circulaţia mărfurilor, forţei de muncă şi a capitalurilor are un profund
caracter transfrontalier şi nu poate fi îngrădită prin măsuri de natură vamală care să marcheze
teritoriile anumitor state. De aici rezultă necesitatea ca măsurile adoptate prin dispoziţii legale să
fie completate cu acorduri internaţionale care să permită intensificarea cooperării dintre state în
scopul combaterii evaziunii şi fraudei fiscale internaţionale.
Stricta limitare a puterii fiscale a fiecărui stat propriilor sale frontiere comportă riscul de a
antrena, fie o dublă impunere a aceleiaşi materii impozabile, fie o favorizare a evaziunii şi
fraudei fiscale internaţionale.
Cooperarea internaţională este deci necesară pentru a remedia aceste două fenomene
prejudiciante atât pentru bugetele naţionale ale statelor vizate, cât şi pentru dezvoltarea
schimburilor internaţionale în condiţii de concurenţă loială. Conştiinţa acestei necesităţi nu este
217
recentă, deoarece acorduri internaţionale de asistenţă reciprocă între state au existat încă din
secolul trecut (ex. acordul dintre Franţa şi Belgia din 12 august 1843).
De mai bine de o jumătate de secol astfel de acorduri s-au intensificat, mai ales între statele
membre ale Uniunii Europene. În esenţă, cooperarea s-a axat pe formula bilaterală, dar în ultimii
ani se poate observa o intensificare şi a cooperării multilaterală, mai ales între statele membre ale
U.E.
18. Majoritatea convenţiilor fiscale ce pun bazele cooperărilor bilaterale stabilesc o asistenţă
administrativă între serviciile fiscale naţionale.
Ele cuprind două categorii de clauze. Pe de o parte clauzele tehnice care la rândul lor pot fi
împărţite în clauze cu caracter general şi clauze particulare (având ca scop evitarea
contradicţiilor ce pot să derive din legislaţiile fiscale naţionale ale celor două state partenere în
convenţie).
Pe de altă parte majoritatea convenţiilor fiscale cuprind clauze ce stabilesc o bază juridică
pentru cooperarea ce urmează să aibă loc între administraţiile fiscale ale statelor contractante.
Această asistenţă administrativă intervenită între două state poate îmbrăca două forme:
schimbul de informaţie şi asistenţa de încasare.
Schimbul de informaţie este adeseori prevăzut conform art. 26 din Conveţia model O.C.D.E.
din 1977. Fondat pe un principiu de reciprocitate, acest schimb este limitat la anumite categorii
de impozite şi trebuie să se bazeze pe regula secretului fiscal. Secretul fiscal este obligatoriu atât
din raţiuni de ordin public, cât şi datorită riscului de a dezvălui un secret industrial sau comercial.
Schimbul de informaţii poate intervenii la comandă (la cerere), sau spontan. Dacă asistenţa
fiscală între state s-a bazat în principal pe schimburi de informaţii la comandă, în ultima vreme
tinde să se dezvolte tot mai mult schimbul spontan de informaţii, mai ales între statele membre
ale U.E.
Mai trebuie subliniat faptul că unele convenţii restrâng schimbul de informaţii limitându-l la
cel necesar combaterii evaziunii fiscale internaţionale. Chiar şi în această împrejurare asistenţa
de încasare (sau de recuperare) nu trebuie exclusă.
Cea de a doua componentă a asistenţei administrative, şi anume, asistenţa de recuperare este
mai rar cuprinsă în convenţiile fiscale bilaterale, deoarece unele state refuză să pună la dispoziţia
altui stat mijloacele necesare pentru recuperarea creanţelor cuvenite statului partener.
Deşi sunt mai uşor de încheiat şi mai operative, convenţiile bilaterale prezintă totuşi o serie
de limite. Astfel, această formă de cooperare este insuficientă atunci când trebuie analizată
situaţia financiară a societăţilor multinaţionale ce au multiple implatări în diferite state. Acest
fapt explică dezvoltarea în ultima vreme a unor forme de cooperare mai complexă.
19. Cooperarea multilaterală este unul din cele mai utilizate mijloace de acţiune împotriva
puterii tot mai mari şi a mijloacelor tot mai variate de fraudare utilizate de marile grupuri
internaţionale. Astfel, a devenit necesar pentru administraţiile financiare naţionale să coopereze
pe scară mai mare.
La ora actuală există deja formule de acest tip neinstituţionalizate ca “Grupul celor patru” ori
instituţionalizate cum ar fi sistemul “Eurofisc” aprobat în cadrul Uniunii Europene.
Creat în 1970, “Grupul celor patru” reprezintă o formulă originală de colaborare a
administraţiilor financiare din Franţa, Germania, Marea Britanie şi S.U.A. El funcţionează ca un
fel de Interpol în materie fiscală, iar obiectivul său este acela de a consolida şi coordona
cooperarea statelor participante în materie de luptă împotriva fraudei şi evaziunii fiscale.
218
Grupul a fost iniţiat datorită limitelor pe care le dovedeau convenţiile fiscale bilaterale.
Activitatea grupului se caracterizează printr-o mare discreţie, fapt ce asigură o eficienţă mereu
crescândă a acţiunilor întreprinse de acesta.
Această cooperare este asigurată de reuniunile anuale ale şefilor de administraţii fiscale din
statele membre, urmate de reuniuni punctuale pe anumite probleme comune ale funcţionarilor
însărcinaţi cu controlul fiscal, ori ale experţilor în materie fiscală aparţinând statelor membre.
Adeseori se întâmplă ca administraţiile naţionale să numească câte un agent în cadrul
ambasadelor lor din statele partenere, fapt ce facilitează schimbul de informaţii.
Cea de a doua formă de colaborare, respectiv cea instituţionalizată, a avut ca punct de plecare
rezoluţia Consiliului Europei din 10 februarie 1975. Aceasta a luat în considerare pierderile
bugetare înregistrate de statele membre ale C.E.E., determinate de denaturările date justiţiei
fiscale şi de distorsiunile manifestate în mişcarea capitalurilor, ca urmare a limitelor concrete
manifestate de cooperarea bilaterală între state.
În baza acestei rezoluţii, C.E.E. a emis o serie de directive au fost întâmpinate de către unele
state cu reticenţe (fapt relevat de maniera în care ele au fost încorporate în legislaţiile naţionale
ale statelor membre ale C.E.E. la cea vreme), dar se poate spune că au stabilit un veritabil sistem
de asistenţă mutuală multinaţională care a fost denumită “Eurofisc” sau “Interfisc”.
Acest sistem presupune în primul rând un schimb de informaţii care poate fi, de asemenea, la
cerere sau spontan, şi care vizează impozitele directe (inclusiv impozitul pe profit) şi T.V.A.-ul.
Sub rezerva unui acord particular, sistemul permite administraţiilor fiscale naţionale să
permită unor agenţi fiscali ai altui stat să participe la anchete pe teritoriul său. Trebuie spus însă,
că schimbul de informaţii comportă limite similare celor subliniate în cadrul convenţiilor fiscale
bilaterale.
Asistenţa de recuperare permite fiecărei administraţii financiare să ceară altui stat, fie
informaţii despre un anumit contribuabil, fie să-i notifice anumite documente respectivului
contribuabil, fie chiar să procedeze la descoperirea creanţelor fiscale ale acestuia datorate statelor
solicitante.
Acest prim sistem instituţionalizat de cooperare fiscală multilaterală a făcut obiectul cererilor
de adeziune din parte Finlandei, Irlandei, Norvegiei şi Suediei. Pe de altă parte, state cum ar fi
Grecia dovedesc o atitudine reticentă manifestată chiar prin întârzierea în transpunerea acestor
directive în legislaţiile lor naţionale.
Pentru toate aceste motive, Comisia Europeană a făcut o serie de propuneri pentru
ameliorarea sistemului intracomunitar de asistenţă mutuală. Perspectivele astfel trasate rămân
legate de voinţa politică a statelor membre care sunt conştiente, atât de importanţa pe care o
prezintă armonizarea legislaţiilor fiscale ale acestor state cu dispoziţiile comunitare în materie,
dar şi de faptul că mentalităţile evoluează încet, ceea ce îngreunează perfecţionarea acestui
sistem de cooperare multinaţională mai ales în condiţiile integrării a noi state în U.E.
5. Critici aduse sistemului de prevenire şi combatere a evaziunii şi fraudei fiscale în

România.
20. Din toată analiza anterioară referitoare la evaziunea şi frauda fiscală fiscală, se impun o
serie de concluzii.
a. Din prespectiva celor arătate mai sus, evaziunea fiscală apare ca un scop (acela de
sustragere de la plata obligaţiilor bugetare) şi nu ca un mijloc. Metodele sau mijloacele efective,
219
concrete de realizare a evaziunii fiscale sunt descrise în legea specială, respectiv în conţinutul
infracţiunilor ce incriminează şi sancţionează actele şi faptele de evaziune fiscală.
b. Constatarea evaziunii fiscale se face cu ajutorul acelor instrumente specifice ce se
constituie în măsuri legislative. Din această perspectivă, Legea nr. 241/2005 are, în egală măsură,
o funcţie preventivă şi sancţionatorie. Cu toate acestea considerăm că ea nu îndeplineşte aceste
funcţii, din mai multe motive:
 nu reuşeşte să asigure rigoare conceptuală, legiuitorul ferindu-se să definească conceptul
de evaziune fiscală;
 în lipsa acestor precizări devine superfluă şi nejustificată distincţia dintre infracţiunile de
evaziune fiscală şi celelalte infracţiuni reglementate de lege;
 regimul sancţionator este diferenţiat în funcţie de cuantumul prejudiciului cauzat, dar
apariţia textelor de dezincriminare, respectiv de transformare a răspunderii penale în
răspundere administrativă, bulversează în totalitate spiritul actului normativ supus
analizei, care a surprins tocmai prin faptul că nu a mai reglementat nicio contravenţie în
această materie.
c. Efectul prejudiciant asupra fondurilor publice îl are şi frauda exercitată asupra acestora,
dar legiuitorul român nu pare preocupat defel de aceste activităţi păgubitoare pentru stat şi pentru
unităţile administrativ-teritoriale. Se asigură, într-o oarecare măsură protejarea legislativă a
fondurilor europene, dar protejarea juridică a celor interne se face doar prin infracţiunile
reglementate de Codul penal. Legislaţia românească nu cuprinde nicio altă referire la acest
aspect.
d. A lăsa toate aceste preocupări conceptuale doar în seama doctrinei este cel puţin
neinspirat, întrucât opiniile sunt extrem de diferite, am spune chiar divergente, pe alocuri. De la a
accepta că evaziunea fiscală poate fi legală şi ilegală şi până la ipoteza că evaziunea fiscală este
legală şi doar frauda fiscală este ilegală, doctrina a parcurs toate celelalte etape intermediare.
e. Aceste fluctuaţii de opinii, precum şi inconsecvenţele legii menţin confuzie, impreciziune
şi nesiguranţă printre cei chemaţi să aplice legea, atât din zona aparatului administrativ-fiscal al
statului sau al unităţilor administrative-teritoriale, cât şi din zona justiţiei, când aceasta este
chemată să intervină.
f. Realităţile concrete ale României ne arată faptul că fenomenul evazionist are conotaţii mult
mai profunde, cele mai grave încălcări ale legislaţiei fiscale dovedindu-se a fi cele mare au
legătură şi cu actele de corupţie Aceste fapte sunt cu atât mai dificil de descoperit cu cât
evazionistul, în acest caz, beneficiază şi de “sprijinul” celor chemaţi să aplice legea fiscală, ori se
poate presupune, în mod firesc că aceştia sunt şi cei ce cunosc cel mai bine carenţele, mai mult
sau mai puţin evidente, ale legii.
6. Infracţiunile de evaziune fiscală în lumina Legii nr. 241/2005
21. Referindu-se la aceeaşi categorie de relaţii sociale, actele şi faptele de evaziune fiscală de
natură să aducă atingere finanţelor publice au fost prevăzute şi pedepsite de normele penale
instituite de legiuitor într-o lege cu un obiect de reglementare specific, şi anume prevenirea şi
combaterea evaziunii fiscale.
Faptul că actuala reglementare nu defineşte această instituţie lasă deschisă calea spre
numeroase interpretări.
Pe de o parte, din conţinutul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 241/2005 rezultă că ea nu se
mai limitează la a fi doar o fugă din calea fiscalităţii, devenind chiar orice act şi fapt care conduce
220
la prejudicierea vreunuia dintre bugetele publice. Această concluzie este impusă de faptul că legea
reglementează două categorii de infracţiuni, şi anume:
 infracţiuni cu caracter mai general care pot fi săvârşite pentru a obţine finalmente rezultatul
prejudiciant pentru fondurile publice ori care pot favoriza sau crea condiţii prielnice săvârşirii altor
infracţiuni care să aibă ca rezultat diminuarea fondurilor publice sub aspectul veniturilor bugetare;
 infracţiuni de evaziune fiscală, aşa cum sunt în mod expres denumite de către legiuitor şi care
ele însele pot avea efectul prejudiciant pentru constituirea fondurilor publice.
Faptele incriminate prin Legea nr. 241/2005 sunt calificate, aşa cum am mai arătat, drept
infracţiuni. Aceasta şi datorită faptului că pericolul social pe care îl prezintă ele este prea mare
pentru a mai putea admite că pot fi săvârşite fapte de evaziune fiscală sub forma contravenţiilor.
Cu toate acestea, în anumite condiţii referitoare la prejudiciul cauzat, legea stabileşte că se pot
aplica şi sancţiuni administrative. De aici rezultă că, în viziunea legiuitorului, nu fapta în sine
reprezintă pericol social, ci cuantumul prejudiciului cauzat.
22. În cele ce urmează vom încerca o scurtă analiză a acestor infracţiuni.

Astfel, obiectul juridic comun al infracţiunilor de evaziune fiscală vizează relaţiile sociale
referitoare la finanţele publice ca element ce condiţionează viaţa publică, atât la nivelul
colectivităţilor locale, cât şi la nivel statal.
Obiectul material al infracţiunilor de evaziune fiscală este întotdeauna banul public, datorat de
către diferite persoane fizice sau juridice bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat,
bugetelor locale şi fondurilor speciale extrabugetare.
O problemă interesantă de analizat o reprezintă subiectele ce intră în aceste raporturi juridice
de răspundere.
În astfel de cazuri, subiect activ al tuturor actelor şi faptelor de evaziune fiscală este
contribuabilul, în calitatea sa de titular al obligaţiei bugetare, sau un angajat al acestuia (care poate
fi ori un salariat ori un prepus al său), însărcinat de către titularul obligaţiei bugetare cu calcularea,
reţinerea şi vărsarea sumelor de bani ce fac obiectul obligaţiei bugetare respective. Mai poate fi
subiect activ al acestor infracţiuni şi persoana obligată prin lege să efectueze acte şi operaţiuni
premergătoare stabilirii obligaţiei fiscale.
Din cele arătate rezultă un anumit grad de calificare a subiectului activ care, de cele mai multe
ori, are calitatea de contribuabil.
Gradul de calificare a subiectului activ al infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 241/2005 poate
merge într-un sens şi mai strict, fiind determinat de specificitatea mijloacelor de realizare a
evaziunii fiscale, ce presupune fie un anumit grad de pregătire profesională (contabilă) şi o anumită
funcţie ce incumbă anumite atribuţii în structura de personal a titularului obligaţiei bugetare
(persoană însărcinată cu calcularea, reţinerea şi vărsarea sumelor datorate de contribuabil cu titlu
de creanţă bugetară), fie o calitate strict determinată în raport cu titularul obligaţiei bugetare
(administratorul).
Există şi excepţii de la situaţiile enumerate mai sus, şi anume:
 în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005, subiectul
activ poate fi orice persoană fizică sau juridică care deţine şi pune în circulaţie fără drept
documente financiare şi fiscale ori care emite şi distribuie documente fiscale false, adică persoana
care se interpune prin faptele sale în cursul normal şi legal al procedurii fiscale;
 în cazul infracţiunii prevăzute la art. 9 lit. g), care poate fi săvârşită de către orice persoană
fizică, fără ca aceasta să aibă nevoie de o anumită calificare (cum ar fi aceea de debitor fiscal ale
cărui bunuri sunt sub sechestru).
221
Sub aspectul participaţiei, trebuie arătat că infracţiunile de evaziune fiscală se pot săvârşi în
oricare din formele de participaţie reglementate de Codul penal (coautorat, instigare, complicitate).
Subiect pasiv al tuturor actelor de evaziune fiscală poate fi statul sau o unitate administrativ-
teritorială, reprezentate prin organele cu atribuţii în colectarea creanţelor fiscale destinate să
alimenteze bugetele publice.
În cadrul procesului penal ce ia naştere ca urmare a constatării săvârşirii unei infracţiuni de
evaziune fiscală, organul cu atribuţii în sfera colectării creanţelor fiscale are calitatea de parte
vătămată şi, implicit, de parte civilă constituită în scopul recuperării prejudiciului cauzat bugetului
de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale ori fondurilor speciale extrabugetare.
Aşadar, subiectul pasiv este şi el întotdeauna un subiect calificat (organ financiar, în calitatea
sa de reprezentant al interesului public sub aspectul formării şi administrării banului public).
În cadrul procesului penal ce ia naştere ca urmare a constatării săvârşirii unei infracţiuni de
evaziune fiscală, organul cu atribuţii în sfera colectării creanţelor fiscale are calitatea de parte
vătămată şi, implicit, de parte civilă constituită în scopul recuperării prejudiciului cauzat bugetului
de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale ori fondurilor speciale extrabugetare.
Latura obiectivă a infracţiunilor de evaziune fiscală vizează o faptă, o urmare periculoasă şi un
raport de cauzalitate între faptă şi urmare.
Faptele descrise în textul de incriminare constau, de regulă, sub aspectul laturii obiective,
dintr-o acţiune [art. 3, art. 4, art. 5, art. 7 alin. (1) şi (2), art. 8 alin. (1) şi (2), art. 9 alin. (1) lit. a),
c), d), e), f), g)], ceea ce înseamnă că, în mare parte, infracţiunile de evaziune fiscală sunt
infracţiuni comisive.
Singura excepţie de la regula mai sus menţionată este infracţiunea reglementată în art. 9 alin.
(1) lit. b), care, sub aspectul laturii subiective, constă în inacţiuni, fapt ce denotă hotărârea
legiuitorului de a sancţiona cu precădere fapte comisive cu un pericol social ridicat, a căror
săvârşire este sancţionată mult mai aspru decât în toate actele normative anterioare. Acest lucru
este reliefat şi de faptul că actuala lege de prevenire şi combatere a evaziunii fiscale lasă în sarcina
altor reglementări faptele cu un pericol social scăzut, considerând, aşadar, contravenţiile ca fiind
fapte insuficient de grave pentru a putea fi calificate drept fapte „de evaziune fiscală”.
Urmarea periculoasă avută în vedere de legiuitor în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală se
referă la prejudiciul ce poate fi cauzat oricărora dintre bugetele publice. De altfel, considerăm că
aceasta trebuie să fie şi ideea centrală a oricărei încercări de definire a conceptului de evaziune
fiscală, cu atât mai mult cu cât toate faptele incriminate prin noua lege pot fi săvârşite numai cu
intenţie directă sau indirectă. În cazul celorlalte infracţiuni reglementate de prezenta lege, urmarea
periculoasă nu este una imediată, doar într-un plan secundar putându-se vorbi despre acele urmări
la care ne-am referit mai devreme.
Altfel spus, sunt incriminate faptele prin săvârşirea cărora se urmăreşte prejudicierea bugetelor
publice, fie prin sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, fie prin obţinerea unor restituiri
sau rambursări nejustificate de sume de la aceste bugete, fie prin interpunerea unor persoane în
derularea corectă a procedurii fiscale menite să asigure colectarea creanţelor cuvenite statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale.
Toate aceste aspecte determină concluzia că doar despre infracţiunile de evaziune fiscală se
poate spune că sunt, în marea lor majoritate, infracţiuni de rezultat (cu atât mai mult cu cât chiar în
conţinutul lor este cuprinsă sintagma „în scopul” sau „cu intenţia”), însă noi apreciem că ele au un
dublu caracter, întrucât, prin obiectul lor juridic (relaţii sociale referitoare la finanţele publice ca
element ce condiţionează realizarea funcţiilor statului şi îndeplinirea sarcinilor publice) sunt şi
infracţiuni de pericol. Astfel, de esenţa acestor infracţiuni este faptul creării unei stări de pericol
222
pentru valorile sociale ocrotite prin incriminarea faptelor ce constituie infracţiuni de evaziune
fiscală.
Potrivit teoriei dreptului penal, faptele ce constau într-o acţiune sunt întotdeauna infracţiuni,
când se săvârşesc cu intenţie, iar săvârşirea lor din culpă este posibilă numai dacă legiuitorul
prevede expres aceasta355. Tot astfel, fapta constând dintr-o acţiune constituie infracţiune, fie că se
săvârşeşte cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legiuitorul restrânge sancţionarea ei numai
pentru situaţiile când se săvârşeşte cu intenţie. Altfel spus, legiuitorul a instituit regula potrivit
căreia faptele de inacţiune se pot săvârşi atât cu intenţie, cât şi din culpă, iar când legiuitorul vrea
să limiteze sancţionarea faptelor la cele săvârşite cu intenţie, trebuie să prevadă expres această
limitare356, ceea ce chiar face prin modul de reglementare a infracţiunilor de evaziune fiscală
reglementate în art. 9 din Legea nr. 241/2005.
23. Din toată analiza anterioară referitoare la elementele constitutive ale infracţiunilor şi
contravenţiilor de evaziune fiscală se impun e serie de concluzii.
Constatarea evaziunii fiscale se face deci cu ajutorul acelor instrumente specifice ce se
constituie în măsuri legislative. Din această perspectivă, Legea nr. 241/2005 are, în egală măsură, o
funcţie preventivă şi sancţionatorie.
Infracţiunile de evaziune fiscală specificate în lege sunt susceptibile de o orânduire
concordantă cu succesiunea raţională a actelor şi operaţiunilor ce alcătuiesc procedura fiscală,
astfel:
 fapta contribuabilului care, cu intenţie, nu reface documentele de evidenţă contabilă distruse
în termenul înscris în documentele de control, deşi acesta putea să o facă (art. 3);
 refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente, în termen de cel
mult 15 zile de la somaţie, documentele legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării
verificărilor financiare, fiscale sau vamale (art. 4);
 împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condiţiile prevăzute de
lege, în sedii incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale
(art. 5);
 punerea în circulaţie, fără drept, a timbrelor, banderolelor sau formularelor tipizate, utilizate
în domeniul fiscal, cu regim special [art. 7 alin. (1)];
 tipărirea sau punerea în circulaţie, cu ştiinţă, de timbre, banderole sau formulare tipizate,
utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate [art. 7 alin. (2)];
 stabilirea cu rea-credinţă, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor,
având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de
la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat [art. 8 alin. (1)];
 asocierea în vederea săvârşirii infracţiunii de mai sus [art. 8 alin. (2)];
Sunt considerate, de asemenea, infracţiuni următoarele fapte ce se vor săvârşi în scopul
sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:
 ascunderea bunului sau a sursei impozabile ori taxabile [art. 9 alin. (1) lit. a)];
 omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale, a
operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate [art. 9 alin. (1) lit. b)];
 evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază
operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive (art. 9 alin. (1) lit. c);
355
C. Bulai, Drept penal, partea generală, Universitatea Bucureşti, 1992, p. 140.
356
C. Mitrache, Drept penal român, partea generală, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994, p.
92.
223
 alterarea, distrugerea sau ascenderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat sau de
marcat electronice fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor [art. 9 alin. (1) lit. d)];
 executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a
datelor [art. 9 alin. (1) lit. e)];
 sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea,
declararea fictivă sau declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale
persoanelor verificate [art. 9 alin. (1) lit. f)];
 substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a
bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de
procedură penală.
Indiferent de modul lor de orânduire, ansamblul acestor infracţiuni grupează acele încălcări ale
legislaţiei fiscale care, având gradul de periculozitate socială specific infracţiunilor prevăzute de
Codul penal şi alte legi speciale, sunt sancţionate cu pedepse reglementate tot de Codul penal, care,
prin severitatea lor, sunt necesare pentru combaterea evoluţiei actuale a componentei infracţionale
a evaziunii fiscale ce se manifestă în ţara noastră.
Pentru combaterea acestor încălcări grave ale legislaţiei noastre fiscal-penale este deosebit de
importantă aprecierea exigentă a elementelor constitutive ale fiecăreia dintre infracţiunile de
evaziune fiscală, urmată de decizia nu mai puţin exigentă şi aprecierea deosebit de riguroasă a
cuantumului pedepselor, în funcţie de împrejurările săvârşirii fiecărei infracţiuni de acest fel.
În ceea ce priveşte regimul sancţionator, constatăm că toate observaţiile formulate în trecut la
adresa Legii nr. 87/1994 se regăsesc acum în conţinutul Legi nr. 241/2005 pentru combaterea
evaziunii fiscale357.
1.Ce este evaziunea fiscală?

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
___________________
2. Există vreo diferenţă între noţiunea de evaziune fiscală şi cea de fraudă fiscală?
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
357
Pentru infracţiuni, Legea nr. 87/1994 prevedea pedeapsa cu închisoarea (cea mai aspră fiind de la 3 la 10 ani
– art. 12), fie împreună cu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (art. 10, art. 11, art. 12) specifică
exclusiv dreptului penal, fie în alternanţă cu pedeapsa amenzii penale (art. 9, art. 10). După cum se observă, art. 10
reglementează o sancţiune care nu prezintă echivalenţă şi echilibru între cele două sancţiuni alternative (pe de o
parte, sancţiunea închisorii cu interzicerea unor drepturi, iar pe de altă parte, sancţiunea amenzii).
Am mai arătat, de asemenea, că legiuitorul nu face o gradare a asprimii sancţiunilor (mai ales a celor penale) în
funcţie de prejudiciul cauzat bugetelor publice, fapt care ar fi recomandabil, întrucât întinderea prejudiciului cauzat
este un element determinant pentru stabilirea gradului de pericol social al faptelor (C. Oneţ, Răspunderea juridică în
domeniul finanţelor publice; Teză de doctorat, Universitatea Babeş Bolyai, Cluj-Napoca, 2001, pp. 178-183).
224
3. Care sunt formele evaziunii fiscale, potrivit literaturii de specialitate?
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________
4. Care sunt factorii ce favorizeaza proliferarea fenomenului de evaziune fiscala?

________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________
5. Descrieţi principalele mijloace de combatere a evaziunii fiscale interne şi

internaţionale.
________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________________________
______________________________________________________________
1. Ce este evaziunea fiscala?
a) o infractiune.
b) o contraventie.
c) un fenomen antifiscal. ☻
2. Cum incrimineaza legea faptele de evaziune fiscala?

a) calificandu-le ca infractiuni. ☻
b) calificandu-le ca si contraventii.
c) sanctionand atat infractiuni cat si contraventii.
3. Care este actul normativ prin care este combatuta evaziunea fiscala in Romania?
a) Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale.
b) Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale. ☻
c) Constituţia.
4. Regimul sanctionator al infractiunilor de evaziune fiscala ţine cont de cuantumul

prejudiciului cauzat?
a) Da. ☻
b) Nu.
c) Da, in anumite imprejurari.
225
5. Legislatia romaneasca sanctioneaza frauda fiscala?
a) Nu în mod expres. ☻
b) Da.
c) Da, de vreme ce functioneaza Departamentul de Lupta Antifrauda.
1. Poate avea evaziunea fiscala caracter legal? Comentati.

a) Da.
b) Nu.
2. Ce efecte produce fiscalitatea excesiva a unui stat?

a) asigura venituri suplimentare in bugetele publice.
b) impinge contribuabilul la fapte de evaziune fiscala.
c) niciunul.
3. Statele membre ale UE. isi pot trimite agentii fiscali sa actioneze pe teritoriul altor state
membre?
a) Da.
b) Nu, pentru ca este o incalcare a principiului suveranitatii statelor.
4. In ce consta asistenţa administrativă intervenită între două state in cadrul cooperarii

bilaterale:
a) schimbul de informaţie.
b) asistenţa de încasare.
c) schimbul de agenti fiscali.
5. Este necesara definirea evaziunii fiscale? Comentati.

a) Da.
b) Nu.
226
Raspunsurile corecte la testele de valuare
Numarul temei Numarul intrebarii Raspuns corect

Tema 1 1. A, b,
Tema 1 2. A, b, c
Tema 1 3. A, b, c, e
Tema 1 4. A, b, c, d.
Tema 2 1. B, c.
Tema 2 2. A, b, c, d, e..
Tema 2 3. A, b, c.
Tema 2 4. a.
Tema 3 1. A, b.
Tema 3 2. a.
Tema 3 3. A, b, c.
Tema 3 4. A, b, c.
Tema 3 5. b, c.
Tema 4 1. a.
Tema 4 2. B, c.
Tema 4 3. a.
Tema 4 4. A, b, d, e, f, g.
Tema 4 5. A, b.
Tema 5 1. b.
Tema 5 2. a.
Tema 5 3. b.
Tema 5 4. A, b.
Tema 5 5. B, c.
Tema 6 1. a, b.
Tema 6 2. A, b, c.
Tema 6 3. A.
Tema 6 4. A, b, c.
Tema 6 5. b.
Tema 6 6, a.
Tema 6 7, c.
Tema 7 1. a, b, c.
Tema 7 2. A, b, c.
Tema 7 3. B, c.
Tema 7 4. A, c.
227
Tema 7 5. A, b, c, d.
Tema 8 1. A, b.
Tema 8 2. A, b, c.
Tema 8 3. d.
Tema 8 4. c.
Tema 8 5. a.
Tema 9 1. a.
Tema 9 2. A, b, c, d.
Tema 9 3. A.
Tema 9 4. A, b, c.
Tema 9 5. c.
Tema 10 1. B, c.
Tema 10 2. A, b, c.
Tema 10 3. A, b, c.
Tema 10 4. A, b, c, d.
Tema 10 5. A, b.
Tema 11 1. A, b, c.
Tema 11 2. B, c.
Tema 11 3. A, c, d.
Tema 11 4. a, b, c.
Tema 12 1. c.
Tema 12 2. A, b, c.
Tema 12 3. b.
Tema 12 4. a.
Tema 12 5. b.
Tema 13 1. A, b, d.
Tema 13 2. A, b.
Tema 13 3. a.
Tema 13 4. A, b, c, d.
Tema 14 1. b.
Tema 14 2. b.
Tema 14 3. b.
Tema 14 4. a.
228

Suport Curs Drept Financiar II PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs Drept Financiar II PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „ LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

CONF.UNIV.DR. CRISTINA ONEŢ

- Suport de curs pentru învăţământul la distanţă -

Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu

1. Ghid de utilizare a manualului de studiu .................................................................................... 3

Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei DREPT

Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire

TEMA PENTRU ACASĂ (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie pentru

TEMA DE CONTROL (TC): reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu caracter

Manualul de studiu ”Drept financiar şi fiscal” reprezintă o sinteză realizată în

Obiectul general al cursului “Drept financiar şi fiscal” :

Descrierea structurii manualului:

3. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ, SELECTIVĂ ŞI ACTUALIZATĂ

Studiul ştiinţific al disciplinei impune parcurgerea următoarei liste de bibliografie

4. CERINŢE DE FOND ŞI DE FORMĂ PRIVIND (TEHNO- REDACTAREA

Referatul trebuie să aibă o structură logică şi echilibrată care se va prezenta

I. Cuvinte cheie: raport de drept fiscal, înregistrare fiscală, domicilu fiscal

Raportul de drept fiscal

Tema pentru acasă: Reguli de stabilire a domiciului fiscal.

Raportul de drept fiscal

1. Categorii de raporturi de drept fiscal

2. Raporturile de drept material fiscal cuprind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care se

3. Raporturile de drept procedural fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care

2. Elementele raportului de drept fiscal

5. În ceea ce priveşte conţinutul raportului juridic fiscal, legiuitorul a înţeles să facă

3. Contribuabiliul/plătitorul – subiect al raportului juridic fiscal

8. În relaţiile cu organul fiscal contribuabilul se poate prezenta singur, dar poate fi şi

9. Dacă nu există un împuternicit, organul fiscal poate să solicite instanţei judecătoreşti

10. Reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi reprezentanţii

11. Datele de identificare fiscală a contribuabililor sunt numele şi prenumele în cazul

3.1. Înregistrarea fiscală a contribuabililor

12. Înregistrarea fiscală reprezintă activitatea de atribuire a codului de identificare

15. Situaţii speciale privind înregistrarea fiscală a persoanelor nerezidente. Odată cu

16. Identificarea contribuabilului în mediul electronic. Contribuabilul care depune cereri,

17. Identificarea contribuabilului în relația cu organul fiscal local se realizează astfel:

18. Pe baza declarației de înregistrare fiscală sau a cererii de atribuire a codului de

21. Organul fiscal central organizează evidența contribuabililor în cadrul Registrului

28. În cazul contribuabililor nerezidenți care desfășoară activități pe teritoriul României

2. Descrieţi categoriile de raporturi de drept fiscal.

3. Definiţi noţiunea de domicilu fiscal:

4. Definiţi noţiunea de reprezentant legal:

5. Descrieţi procedura de înregistrare fiscală.

2. Identificarea contribuabilului în relația cu organul fiscal local se realizează astfel:

3. Dacă nu există un împuternicit, organul fiscal poate să solicite instanţei judecătoreşti

4. Domiciliul fiscal, în cazul creanțelor fiscale administrate de organul fiscal al statului, se

NOTĂ: Simbolul ☻ reprezintă răspuns corect

2. Elementele raportului de drept fiscal sunt:

3. Sunt subiecţi ai raportului juridic fiscal:

4. Înregistrarea fiscală reprezintă:

Bibliografie selectivă pentru tema 1.

Obiective: Studentul trebuie să dobândească cunoştinţe temeinice privind

Cuvinte cheie: procedură fiscală, principiile procedurii fiscale.

1. Noţiunea de procedură fiscală

Tema pentru acasă: Prezentaţi principiile ce guvernează procedura fiscală..

Timpul alocat parcurgerii şi înţelegerii temelor: 3 ore şi 30 min.

2. Normele procedural fiscale

2. Ansamblul normelor juridice ce reglementează modul în care trebuie să se desfăşoare

3. O precizare pe care o considerăm importantă se referă la relaţia pe care o stabilesc normele

4. Obiectul şi sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală31 se referă la drepturile şi

5. Aşa cum am mai arătat, administrarea creanţelor fiscale reprezintă activităţile

3. Principii generale ce stau la baza realizării actelor de administrare fiscală

6. Legea reglementează o serie de reguli cu caracter general ce trebuie să guverneze conduita

7. Principiul legalităţii, potrivit căruia creanţe fiscale şi obligaţii corespunzătoare ale