CRIMINOLOGIE

SUPORT CURS PENTRU STUDENTI

Lect. univ. dr. CAMIL TĂNĂSESCU

2012

Pagina 1 din 126

 Subtitlul I. Criminologia etiologică (a cauzelor)
Cugetătorii şi filosofii de diferite orientări în gândirea privind
comportamentul uman şi modalităţile practice de formare socială a acestuia s-
au situat în avangarda efortului de constituire a unei ştiinţe, care avea menirea
de a conştientiza resorturile sociale privind identificarea determinismelor
comportamentului individului şi ale colectivităţii umane. Preocuparea pentru
cunoaşterea faptelor percepute a fost continuata, în timp, de investigarea
fenomenelor şi proceselor, care amplifică fenomenul cognitiv, pentru a
identifica actele individuale care influenţează societatea. Intenţia
fundamentală a gânditorilor, de a cunoaşte fenomenele sociale şi
comportamentul individului, a determinat atitudinea socială generală de a
postula idei despre necesitatea întăririi ordinii şi disciplinei sociale, despre
perfecţionarea continuă a legislaţiei, prin influenţarea politicii legislative şi
sociale. Caracterul necesar şi progresiv al legilor penale s-a manifestat printr-
un determinism echilibrat între fapte şi pedepse, situaţie care a impus
elaborarea unor sisteme concrete de gândire precriminologică, permiţând o
anumită ordonare a izvoarelor criminologiei în raport cu mediul social. Aceste
teorii au determinat apariţia legilor adecvate diverselor condiţii sociale,
medilor socio-economice dovedind că au posibilitatea de a contribui la
realizarea unor obiective practice, prin selecţionarea, coordonarea şi
aprecierea metodelor şi procedeelor necesare elaborării şi aplicării legii
penale. Empirismul unor doctrine şi teorii viza postularea autonomiei
individului faţă de social, realizarea unităţii dintre actul individual şi
responsabilitatea faţă de societate, esenţială ca statul să asigure reformarea
socială prin pedeapsă, primatul acordat pedepselor reformative şi nu celor
eliminatorii, stabilizarea unităţii dintre teorie şi empirie, posibilitatea aprecierii
necesităţii şi finalităţii folosirii acţiunilor de prevenire, posibilitatea justificării
folosirii practicii sociale în sistemul reeducaţional, cunoaşterea şi explicarea
organizării dreptului ca fenomen social, încercarea de asigurare metodologică
a cercetărilor efectuate şi în alte discipline, pentru a se ajunge la integrarea în
procesul de specializare a metodelor diferitelor ştiinţe.
Preocuparea pentru înnoirea şi completarea metodelor de identificare a
infractorilor, teoriile şi cercetările efectuate au dus la adoptarea unor legi
pozitive referitoare la pedeapsa cu moartea, circumstanţele privind
iresponsabilitatea, efectele violenţei asupra victimelor. Opţiunile ideologice au
determinat limite inevitabile în aprecierea faptelor criminale în sensul că,

Pagina 2 din 126

unele teorii nu erau credibile, deoarece gradul de argumentare folosit nu a
respectat criteriile obişnuite unei dovezi, deşi erau elaborate după principii
empirice. Pornind de la ideile cele mai reprezentative privind modalităţile
specifice de elaborare a programelor de evaluare a pedepsei şi a criminalului,
în funcţie de schimbările survenite în praxisul social, s-a ajuns la direcţiile
fundamentale elaborate de Cesare Beccaria, Cesare Lombroso şi Enrico Ferri.
Domeniile de cercetare cuprindeau aspecte de sinteză a practicii medicale,
sociologice, judiciare şi psihologice, determinând premisele, fără a ajunge la
elaborarea termenului de „criminologie”. Sunt identificate procedee care
orientează cercetarea, însă ideile abstracte sau cu efecte practice nu erau în
măsură să legitimeze situarea distinctă, a criminologiei în sfera ştiinţelor
socio-juridice. Tema centrală a cercetărilor o constituia relevarea implicaţiilor
socio-psihologice, a celor etice asupra condamnatului şi asumarea unor reguli
şi principii, referitoare la pedeapsă, condamnat, reeducare, folosite de ştiinţele
conexe: psihologia, medicina, sociologia; precum şi relevarea raportului
gândirii precriminologice cu domeniile vieţii socio-politice cu practica
medicală. Aceste idei vor constitui temelia pe care va apărea şi se va dezvolta
ştiinţa criminologică, urmând să cuprindă comportamentul uman în totalitatea
sa. Lipsa conceptului de criminologie izolează ideile lui Beccaria, Lombroso
şi Ferri, lipsindu-le de fundamentul conceptual, care trebuia să le confere
sensul unei orientări normative. După elaborarea criminologiei de către
Raffaele Garofalo, în anul 1880, ideile lui Beccaria, Lombroso şi Ferri
dobândesc rangul de principii şi devin baza edificării obiectului criminologiei,
susţinând independenţa acesteia în raport cu ştiinţele dreptului penal. Spre
deosebire de enunţurile privind comportamentul condamnatului şi pedeapsa
aplicată, de judecăţile de valoare elaborate de Beccaria, Lombroso şi Ferri,
principiile şi regulile propuse de Garofalo au o esenţă unitară, deoarece
instituie structura, metodele şi procedeele noi în abordarea fenomenului
infracţional, o clarificare a enunţurilor şi a terminologiei despre faptele
prejudiciabile, precum şi despre natura răspunderii subiectului, care trebuie să
accepte consecinţele sancţiunii, a implicaţiilor asupra raporturilor
interindividuale şi sociale. Studiul asupra cauzelor crimei, analizate în
realitatea obiectivă, are scopul identificării modului de producere a crimei,
definind domeniul criminologiei etiologice. În calitate de subiect autonom al
actului criminal, individul este constrâns de anumite determinaţii sociale, de
intervenţia unor factori subiectivi să realizeze delictul, ca o consecinţă
necesară a acestor dependenţe (cauze) de fapt. Crima constă într-un proces în
care intervin una sau mai multe cauze rezultate din raporturi sociale concrete,
determinate de un conflict privind interesele particulare. Desigur, ceea ce

Pagina 3 din 126

prevalează în realizarea oricărei crime este cauza care o impune, ca pe o
necesitate individuală, cu aparenţa de obiectivitate. Interesele împing individul
să-şi prezinte reacţiile ca fiind absolute şi necesare determinării cauzelor
directe. Prin realizarea crimei se poate pretinde protejarea unor drepturi sau
interese, garantarea libertăţii şi vieţii delincventului, deşi în fapt, nu se
favorizează decât libertatea acestuia, prin prevalarea propriilor interese. Cauza
delictului indică posibilităţile obiective ale stării de lucruri, caracterul
subversiv al motivaţiilor, determinarea întâmplării, contradicţiile pe care le
generează şi actul pur arbitrar. Condiţiile care favorizează crima dobândesc
atât un caracter necesar cât şi unul întâmplător. Dacă efectul poate deveni
uneori cauză, actul criminal nu trebuie considerat ca având un caracter fatalist,
deoarece este determinat de alte evenimente. Asocierea cauzală presupune
explicarea şi înţelegerea elementelor de necesitate sau de determinare, precum
şi conexiunile acestora şi deoarece cauza este anterioară, efectul va apărea
ulterior, ordinea cauzală fiind identificată în ordinea temporară. Relevarea
importanţei cauzei în apariţia crimei a fost explicată în teoriile şcolilor penale,
precriminologice, întrucât nu apăruse criminologia şi în teoriile criminologice,
apărute după delimitarea criminologiei, ca ştiinţă independentă de ştiinţa
dreptului penal. De aceea, toate teoriile care studiază cauzele, condiţiile şi
factorii care determină sau favorizează fenomenul criminal au fost integrate
ulterior în structura criminologiei etiologice. Actul criminal apare într-un
anumit context socio-uman, toate premisele având determinări concrete,
nemijlocite, rezultatul prejudiciabil al unor cauze şi condiţii de esenţă
vătămătoare. Societatea domină şi intervine pentru evitarea producerii actelor
criminale doar prin măsuri economico-politice şi sociale. Nu poate exista un
angajament general, teoretic al societăţii pentru eradicarea criminalităţii, fără
impunerea unor legi protectoare, după cum nu poate fi credibil nici
angajamentul individului că nu va comite infracţiuni.

Capitolul I. Teoriile precriminologice

Subcapitolul I. Cesare Beccaria (1738-1794)
Secţiunea 1- Viaţa şi opera
Marchizul Cesare Banesana a urmat cursurile colegiului iezuit, iar după
absolvirea Facultăţii de Drept din Pavia şi-a luat doctoratul în drept roman şi
în drept canonic. Cunoaşte prin intermediul fraţilor Verri (Pietro - economist
şi Allessandro angajat la închisoarea Milano) membrii ai asociaţiei „Academia
Pumnilor” din Milano, condiţiile de viaţă din Penitenciarul oraşului şi a

Pagina 4 din 126

elaborat lucrări privind reformarea sistemului juridic, economic devenind
profesor universitar de economie politică la Universitatea din Milano. Acesta
a refuzat propunerea făcută de împărăteasa Ecaterina a II-a de a contribui la
reformarea sistemului legislativ şi a celui penitenciar din Austria.
Secţiunea a 2-a. Raportul lui Beccaria cu tradiţia
Cesare Beccaria a emis primele idei despre delicte şi pedepsele aplicate
condamnaţilor, astfel că, a unificat ideile filosofilor despre comportamentul
uman, ca punct de plecare al analizei sociale, revendicat ulterior de
criminologi. Ideile sale reflectă tendinţele celor două epoci, care impun forme
diferite de comportament individual, libertinajul îngăduitor al iluminismului şi
disciplina severă, a clasicismului. Opoziţia între forma pedepsei şi modalitatea
de executare a acesteia exprimă delimitarea statului de obligaţia reformării în
interesul societăţii a persoanei condamnate. Ştiinţele socio-juridice constituiau
o realitate incontestabilă a noului secol, dar lipsea procesul de emancipare a
conştiinţei persoanei, care suferise o condamnare, astfel că, se impunea
precizarea formelor de pedepsire după criterii, verificabile, statului
rămânându-i să adopte celor mai performante măsuri de pedepsire şi de
reeducare. Raportul dintre condamnat şi stat se exprima doar în opiniile
paznicilor închisorii, astfel că Beccaria a conceput termenii de adecvare, care
să apropie condamnatul de lume şi după executarea pedepsei. Beccaria a
încercat să găsească noi structuri juridico-normative de drept public, care îşi
aveau sorgintea în ideologia iluministă. El a considerat că normele de drept
trebuie să fie strâns legate de regulile economice şi de măsurile sociale. Era
preocupat de adoptarea1 unei proceduri care să unifice aceste reguli în
favoarea individului, având capacitatea să ofere explicaţii pentru adoptarea
unor modele acceptate social. Opinia potrivit căreia, Beccaria oferă
criminologiei „intuitive2„ noi orizonturi de cercetare este adevărată doar în
anumite condiţii. Într-adevăr, gândirea lui Beccaria a pornit de la cercetarea
delictelor şi a pedepselor dar, ceea ce este esenţial, la acea dată nu exista
termenul de criminologie, înlănţuirea conceptelor şi principiilor fiind supusă
regulilor de validitate de alţi cercetători. Influenţa ideilor enunţate de filosofii
iluminişti se resimte pentru orice fel de creaţie umană în perioada de efuziune
istorică şi culturală în care au fost elaborate principiile şi curentele doctrinare
ale Revoluţiei franceze de la 1789. Disciplina care înlănţuise individul
permitea adoptarea unor aprecieri speculative de natură să ducă la revolte
împotriva regulilor şi instituţiilor anterioare. Se elaborează în locul
tradiţionalismului reguli noi de organizare a vieţii sociale. Beccaria
1
G. Ponti, Compendio di criminologia, Raffaello Cortina Editore, Milano, 1995, p. 36.
2
I. Gheorghiu-Brădet, Criminologie generală românească, Ed. Tipocrat Braşovia. Braşov, 1993, p. 18.

Pagina 5 din 126

anticipează şi impune reguli privin dreptul penal şi pedepsele penale. Obiectul
studiului este preluat de la filosofi, sociologi şi jurişti, iar terminologia
corespunde spiritului iluminist, care apăruse în Italia. În articolele publicate
susţine faptul că este necesară o expunere metodică a temeiurilor legislaţiei
penale (în special a pedepselor) şi explicarea particularităţilor acestora. Baza
sistemului de judecată existent nu mai era susceptibilă de a progresa. Ştiinţa
dreptului era absolut indiferentă faţă de tehnica elaborării normelor şi a
pedepselor, deşi aceste instituţii erau fundamentale pentru societate. Publicând
în anul 1764 Dei delitti e delle pene apar polemicile care angajează întreaga
structură socială şi provoacă reacţii de împotrivire din partea autorităţilor. Se
apreciază că, a fost expusă în mod sintetic concepţia liberală a dreptului penal,
deoarece prin modul original de prezentare a pedepselor, în raportul dintre
individul condamnat şi stat se ia apărarea individului. Această formă nouă de
apreciere a pedepselor a anticipat cercetările criminologice ulterioare, care
urmăresc să impună o măsură practică de realizare a echilibrului social, prin
reeducarea condamnaţilor. Beccaria a încercat să claseze şi să explice
pedepsele prin identificarea determinărilor istorice, sociale, politice,
ideologice, culturale şi logice, pentru a expune metodic temeiul raţional al
acestora. Teoriile becarianiste determină o întreagă evoluţie ulterioară a
şcolilor şi curentelor criminologice, deoarece se referă la funcţiile pedepsei, la
principiile morale stabile şi la exigenţele sociale concrete faţă de condamnat.
Ideile expuse urmau să se afirme ulterior într-o formă potrivită şi pe seama
altor discipline, în şcolile criminologice. Chiar dacă nu a intuit calea care
trebuia să ducă la inventarea termenului de criminologie, Beccaria era convins
că, va da omenirii o formă nouă de descătuşare a existenţei. Gândirea acestuia
marchează sfârşitul intervenţiilor necalificate în comportamentul uman, prin
înlocuirea opiniilor (chiar filosofice) inoperante, cu concepte ştiinţifice,
psihologice, juridice, sociologice. Stăruinţa depusă are ca efect fundamentarea
gândirii socio-politice şi juridice despre „condamnat” şi despre pedeapsă,
pentru a se înţelege cauzele care au determinat sau favorizat comiterea
delictului şi reprezentările (intelectuale, morale, religioase) ale persoanei
pedepsite despre lume. Demersurile care pornesc din cunoaşterea cauzelor
dezvăluie atât gândirea infractorului cât şi capacitatea sa de analiză şi de
acţiune concretă. Aceste investigaţii urmau să formeze o nouă modalitate de
abordare a raportului condamnat-pedeapsă, dar Beccaria n-a furnizat decât un
cadru general teoriei sale. Chiar dacă Beccaria nu a edificat un sistem propriu,
fundamentele teoriei sale au ca funcţie esenţială obligarea statului la
participarea directă în reformarea socială a persoanei condamnate. Abordarea

Pagina 6 din 126

principiilor privind pedepsele, reprezenta orientarea spre o disciplină aflată în
căutarea identităţii instituţionale, care va fi constituită de Gabriele Garofallo.
§1. Abordarea metodologică a ordinii normative juridice
1.1. Abordarea incipientă a principiului prezumţiei de nevinovăţie şi
instituirea obligaţiei pentru autorităţi de a supraveghea respectarea prezumţiei
reprezintă elementul nou în relevarea judecăţilor de morală, care guvernează
sistemul juridic modern. Libertatea presupunând evaluarea organizării unei
activităţi din perspectiva valorilor sociale, exprimă angajamentul individului
faţă de o anumită atitudine, pentru un anumit tip de acţiune, astfel că, se
impune ca statul să considere individul nevinovat până la proba certă a
vinovăţiei. Activitatea organelor specializate ale statului, în exercitarea
atribuţiilor de identificare a infractorilor, trebuie să fie reglementată prin
răsturnarea obligaţiei de la persoana considerată vinovată (obligată să facă
dovada nevinovăţiei), la persoana considerată nevinovată căreia statul trebuie
să îi facă dovada vinovăţiei. Această obligaţie sesizată de Beccaria reprezintă
o abordare metodologică a raportului dintre individ şi stat, care se vede
constrâns să contribuie la reeducarea individului. În acest mod se intensifică şi
caracterul moral-juridic al echităţii actului de justiţie, deoarece se asigură
aparenţa unei judecăţi care se oferă simţurilor şi inteligenţei noastre, garanţia
stabilirii adevărului judiciar. Principiul prezumţiei de nevinovăţie va fi preluat
de toate legislaţiile penale, în sensul că, omul trebuie considerat nevinovat
până la judecata definitivă.
1.2. Abordarea principiului egalităţii oamenilor în faţa legii, prin
eliminarea tuturor formelor de discriminare, asigură şi consacră principiile
necesare elaborării normelor juridice. Exigenţa proclamată de principiul
egalităţii este întemeiată pe obiectivitatea că, un om este egal în faţa legii cu
alt om, oricare ar fi originea sau modul de viaţă sau de credinţă al acestora. Se
evită astfel prejudecăţile şi se impune ca în analiza actelor prejudiciabile
comise de mai multe persoane să se reţină faptul în sine, care se evidenţiază
prin simpla sa existenţă, evitându-se aprecierea inegală a oamenilor în faţa
legii. Acest caracter al principiului este scos în evidenţă de faptul că, atributele
umane sunt aceleaşi, individul adaptându-şi comportamentul la condiţiile
concrete, prin exprimarea astfel motivelor acţiunii, reflexia generatoare
specifică. Orice raportare a faptei la dispoziţiile normei nu se exprimă altfel
decât prin necesitatea aplicării egale a legii faţă de toţi oamenii, fără nici un
fel de privilegii sau discriminări. Legea trebuie să fie aplicată în toate cazurile
pentru care a fost creată, conţinutul său fiind justificat doar de o anumită faptă,
care trebuie să producă efecte asupra tuturor celor care au încălcat-o. Toţi
oamenii au obligaţia socială să se supună legii, în sensul de a-şi rezolva

Pagina 7 din 126

conflictele interindividuale sau intersociale, în limitele prescrise de norma
legală, nimeni nefiind mai presus de lege. Principiul se realizează în toate
situaţiile în care atât competenţa organelor statului cât şi modalitatea de
rezolvare a conflictelor sociale sau interindividuale sunt reglementate prin
lege.

§2. Abordarea metodologică a principiilor pedepselor

2.1. Abordarea principiului egalităţii de tratament penal faţă de
condamnaţi, afirmă intervenţia statului în calitate de apărător al serviciilor
publice, cu condiţia respectării idealului de egalitate. Deoarece modul de
executare a pedepsei reprezintă o activitate integrată în ansamblul activităţilor
sociale, este necesar ca procedura şi principiile de aplicare a regulilor să
privească ansamblul şi nu un subgrup al unei colectivităţi, aplicarea acestora
corespunzând sistemului de drept fără privilegii. Din acest punct de vedere
este necesar să se desăvârşească principiul egalităţii oamenilor în faţa legii,
prin integrarea în sistemul dreptului, în sensul egalităţii de tratament penal faţă
de toate persoanelor judecate. În acest mod, eficienţa normelor juridice în
ansamblul sistemului juridic global determină optimizarea reformării sociale a
condamnatului, prevenirea activităţilor prejudiciabile social. Regula egalităţii
de tratament penal stabileşte normele necesare pentru reglementarea conduitei
categoriei de persoane aflată în executarea pedepselor, modul cum trebuie să
acţioneze în cadrul unui prototip de activităţi, acceptând în mod conştient
sistemul de norme represive, care impun obligaţii, interdicţii şi permisiuni
pentru toate categoriile de condamnaţi, fapt care contribuie la sporirea
activităţii educative. Dacă normele penale au o determinare ierarhică,
acceptată, trebuie să existe o modalitate unitară de adoptare a unui tratament
egal faţă de acelaşi gen de condamnaţi, realizat prin cenzurarea sistemului
normativ format din normele care prevăd egalitatea şi instituţionalizarea
organului de control, care decide, în baza normelor validate, pentru fiecare caz
în parte.
2.2. Abordarea principiului prevederii pedepselor în dreptul pozitiv
reprezintă garanţia pentru persoana care a comis fapta prejudiciabilă că nu va
suporta alte consecinţe în afara celor cunoscute. Caracterul calificării faptei ca
delict determină necesitatea evaluării normelor morale, juridice, politice
fundamentând semnificaţia normei penale şi implicit a consecinţelor care
derivă din încălcarea acesteia. Recunoaşterea şi consacrarea principiului a
conştientizat necesitatea integrării sale în normele sistemului de drept,
dobândind puterea şi autoritatea ca principiu independent, nemodificabil.

Pagina 8 din 126

Existenţa sistemului de norme obligatorii, care prevăd pedepsele, devine
aplicabil prin recunoaşterea lor în practica judecătorească unitară, verificabilă,
pentru a se evita neaplicarea pedepsei prin invocarea absenţei pedepsei
adecvate3. Stabilirea cu exactitate a formei şi întinderii pedepselor, a funcţiei
şi poziţiei în sistemul represiv, a apartenenţei la o anumită categorie, devine
realizabilă şi utilă doar prin prevederea şi identificarea în dreptul pozitiv,
pentru a face posibilă cercetarea conţinutului acestora şi a consecinţelor
directe asupra condamnatului. Legăturile funcţionale dintre pedepse are o
importanţă deosebită pentru a se evita precaritatea, reevaluarea acestora,
imediat după promulgare şi a nu se determina destabilizarea ordinii juridice.
Principiul prevederii pedepselor în dreptul pozitiv se realizează prin punerea
în practică doar a celor identificate cu certitudine şi claritate în sistemul
pedepselor, în norme juridice care conservă şi garantează o anumită pedeapsă.
În măsura în care pedepsele sunt cunoscute de către condamnat se determină şi
autoritatea abilitată pentru realizarea privind reeducarea socială prin pedeapsă.
Beccaria justifică principiul prin necesitatea ca, drepturile individuale să fie
prevăzute şi apărate prin lege, restrângerea acestora prevăzându-se tot prin
lege.
2.3. Abordarea principiului prevederii ca pedeapsa să nu fie
retributivă, intimidatoare sau vindicativă, sintetizează experienţa socială
privind rezolvarea conflictelor, indiferent de varietatea motivaţiei conflictelor,
prin mijloacele juridice adecvate garantându-se aplicarea şi executarea
pedepselor. Deoarece pedeapsa reprezintă instrumentul de sancţionare a
persoanelor care au comis fapte prejudiciabile, norma juridică nu trebuie să
cuprindă măsuri retributive împotriva făptuitorului, ca modalitate „de plată”
pentru prejudiciul creat. Pedeapsa trebuie să se regăsească într-o normă prin
care se stabileşte echilibrul între gravitatea faptei raportată la consecinţele
prejudiciabile şi la caracterul reformator al comportamentului persoanei
condamnate, pentru ca nici condamnatul să nu fie nedreptăţit, dar nici victima
sau societatea să nu fie prejudiciate, prin modul de a restabili dreptatea.
Pedeapsa nu trebuie să cuprindă norme sau elemente de intimidare a
persoanei, să fie nedreaptă, ci să fie justă, adoptând echilibrul, cu caracter de
necesitate, între sancţionarea făptuitorului şi redobândirea posibilităţilor reale
de restabilire a ordinii şi de reformare socială a condamnatului. Pedeapsa nu
trebuie să fie vindicativă, în sensul condiţionării acceptării sau aplicării
răzbunării de către victimă sau de către autorităţile statului, pentru a nu se crea
3
Sunt sisteme de drept care oferă judecătorului atributul de imperium, astfel încât, în cadrul unei categorii de pedepse,
acesta are puterea să creeze pedepsele în limita cadrului legislativ. În acest sens s-au pronunţat şi I. Tănăsescu, C. Tănăsesc,
G. Tănăsescu, prezentând în „Discursus preliminăris”, al lucrării Drept penal general, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2003, p. 45,
„sistemul pedepselor judecătoreşti”.

Pagina 9 din 126

o altă nedreptate care, la rândul său, ar necesita o altă răzbunare, încălcându-se
sistemul de drept unitar, echilibrat, omogen, distinct şi coerent. În mod
nemijlocit, prin pedeapsă se măsoară, se circumscrie gravitatea faptei,
aplicându-se sancţiunea care se cuvine făptuitorului, în limitele principiilor
egalităţii şi legalităţii legii.
2.4. Abordarea principiului severităţii pedepsei, prin excluderea
violenţei fizice şi a supliciului, prin abolirea sau limitarea aplicării
pedepsei cu moartea. Adoptarea acestor norme presupune ca, în faza
elaborării să se procedeze la stabilirea unor reguli de evaluare a normelor
juridice, astfel încât, specificul pedepselor să se afle în concordanţă cu faptele
grave săvârşite de indivizi, pentru a se evita lacunele legislative sau lipsa de
eficienţă educativă a pedepselor. Regula reformării sociale prin pedeapsa,
constând în privarea de libertate prin excluderea pedepselor corporale, a
supliciului sau a pedepsei cu moartea reprezintă esenţa sancţionării persoanei
care a încălcat legea, constituind fundamentul reeducării sociale. Excluzând
pedepsele corporale şi abolind sau restrângând pedeapsa cu moartea (doar
pentru anarhie şi dezordine, situaţii care apar în momentul în care se pune în
pericol siguranţa statului sau când se comit mai multe crime de către aceeaşi
persoană), pedepsele privative de libertate trebuie să asigure eficienţa
educativă, prin raportarea la experienţa socială şi la nevoile individuale.
Pedeapsa trebuie să aibă sensul de a reforma comportamentul individului în
interesul societăţii, astfel că, prin aplicarea pedepselor corporale s-ar diminua
sensul educaţional, iar prin aplicarea pedepsei cu moartea individul ar fi
exclus din societate. Pedeapsa severă poate să fie acceptată de condamnat, în
speranţa intervenţiei reducerii perioadei de executare prin graţiere. Pedepsele
violente, deşi înspăimântă, s-ar putea să nu aibă rolul de reformare a
criminalului urmărit de societate, pedeapsa cu moartea devenind inutilă şi
ineficace. Tortura adoptată pentru recunoaşterea faptei, pentru indicarea
complicilor se apreciează ca fiind o măsură la fel de inumană ca şi actul
criminal. Caracterele speciale ale pedepsei, de a fi publică, promptă, necesară,
prevăzută de lege şi de a fi proporţională cu gravitatea faptei indică
posibilitatea executării de către condamnat, deoarece acesta a acceptat-o în
sinea lui.
2.5. Abordarea principiului unicităţii pedepsei, care trebuie să se
aplice doar în legătură şi pentru fapta comisă.
Sistemul de pedepse trebuie să fie unitar şi coerent, în sensul că, orice delict
să fie sancţionat doar cu o singură pedeapsă; sistemul de pedepse trebuie să fie
omogen şi echilibrat prin determinarea doar a unei categorii de elemente, care
să justifice incriminarea faptei pentru care este necesar să se aplice pedeapsa

Pagina 10 din 126

unică. În mod obiectiv, pedeapsa urmează să fie circumscrisă pentru fiecare
delict în parte, după criterii de justiţie apte să asigure disciplinarea atitudinilor
în invocarea drepturilor şi libertăţilor individuale, precum şi pentru
stabilizarea echilibrului de scopuri, urmărite de indivizi şi aprobate sau
repudiate de societate. Chiar dacă, în mod obiectiv, există legături directe între
fapta considerată delict şi alte acţiuni prejudiciabile, evidenţierea acestor
conexiuni nu schimbă sensul principiului, deoarece se asigură concordanţa
între existenţa unei singure pedepse pentru fiecare delict, prevenindu-se
consecinţele neaplicării pedepsei. Forma de diferenţiere a delictelor este dată
şi de aplicarea unei singure pedepse pentru acel delict, evidenţiindu-se
eficienţa pedepsei asupra delictului şi a realităţii sociale, a ordinii de drept.
Pedepsele trebuie să fie cuprinse în legi, strânse în coduri, pentru a fi
cunoscute de criminali. În acest mod, nu trebuie să se aplice făptuitorului
pedepse care nu sunt prevăzute în lege, oricare ar fi intenţia reală a
judecătorului.
2.6. Abordarea principiului libertăţii criminalului în realizarea
delictului, pe baza liberului arbitru, nu este condiţionat sau influenţat de
mediu, ci de propriul dinamism psihologic. Aplicarea egalităţii în stabilirea şi
executarea pedepsei se aplică indivizilor care au avut capacitatea să decidă,
potrivit independenţei în gândire şi acţiune, cu privire la îndeplinirea unor
obligaţii sau la valorificarea unor drepturi. Lipsa posibilităţii legale de a gândi
şi de a acţiona liber înseamnă încălcarea aplicării principiului egalităţii legii
faţă de toţi făptuitorii. De aceea, orice făptuitor va fi sancţionat doar pentru
fapta comisă, dacă aceasta este incriminată şi dacă în momentul săvârşirii
acesta poseda pe deplin capacitatea fizică şi psihică, având reprezentarea
consecinţelor prejudiciabile.
2.7. Abordarea principiului administrării probelor, necesită ca, judecata
să fie publică, pentru a se evita abuzurile şi delaţiunea, bazându-se pe
probatoriul administrat, jurământul impus infractorului fiind inutil şi
contradictoriu, din cauza aprecierii subiective asupra propriului
comportament.
§3. Semnificaţia principiilor enunţate de Beccaria. Gândirea lui C.
Beccaria nu a constituit un sistem unitar în ştiinţele juridice. Ideile sale au
găsit o consacrare deosebită în modernizarea legislaţiei penale. Limbajul
precriminologic devine accesibil prin sistematizarea legislaţiei în practica
penitenciară şi în penologie. Intervenţia principiilor şi ideilor becariene s-a
regăsit în reeducarea individului, prin determinarea ameliorării regimului de
pedepse şi al celui de detenţie. Beccaria are meritul iniţierii primelor cercetări
biologico-ştiinţifice, care interesau ştiinţa penală, asupra personalităţii

Pagina 11 din 126

delicventului. Aceste idei vor fi preluate de ştiinţele auxiliare dreptului penal,
Beccaria devenind un precursor al criminologiei. După mai puţin de un
deceniu de la publicarea lucrării „Dei delitti e de le pene”, în regatul Suediei şi
în Imperiul Austro-Ungar pedeapsa torturii este abrogată, iar pedeapsa cu
moartea este menţinută doar pentru infracţiunile foarte grave. Pedepsele cu
închisoarea prevăd limite maxime rezonabile, iar în Franţa, se procedează la
reformarea sistemului de executare a pedepselor în penitenciar, cu un an
înainte de revoluţie pedeapsa torturii fiind desfiinţată. „Declaraţia drepturilor
omului şi cetăţeanului” din 1789 a preluat unele idei elaborate de C. Beccaria,
tratatul „Despre crime şi pedepse” demonstrând că argumentele etice pot
garanta reformarea socială a condamnatului. Studiul a avut importanţă practică
privind modificarea sistemului de elaborare a pedepselor şi a modului de
executare. Sistemului socio-juridic a determinat adoptarea teoriei că, orice
crimă are la bază hotărârea liberă a individului şi imperfecţiunea legilor
umane privind evitarea conflictelor şi recuperarea socială ulterioară. Critica
practicii privind aplicarea pedepselor fizice barbare, precum şi a suplimentului
de pedepse inventat de judecători, pentru cazurile speciale, a determinat
modernizarea sistemelor legislative prin aderarea statelor la „Convenţia
împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente de cruzime, inumane ori
degradante” elaborată de ONU (1984) sau la Convenţia europeană (1987).
După elaborarea principiilor privind delictele, de către Beccaria, a cercetărilor
de natură, socială, interpsihologică, sociologică, evoluţionistă, biologico-
ştiinţifică, antropologică, cât şi după elaborarea principiilor privind crima şi
criminalul, de către Garofalo, cercetările criminologice de natură etiologică,
bio-tipologică. bio-psihică, constituţionalistă, genetică, psiho-socială şi psiho-
morală au urmărit identificarea cauzelor determinante şi a condiţiilor
favorizante privind realizarea crimei.

Recomandări bibliografice

Analiza principiilor lui C. Beccaria şi indicarea semnificaţiile acestora se

regăsesc în lucrările lui Enrico Ferri, Sociologie criminală, Litlle, Brown,
Boston, 1917; Hermann Mannheim, Pioneers in criminology, Patterson Smit,
Montclair, 1972; Gianluigi Ponti, Compendio di criminologia, Raffaelo
Cortina Editore, Milano, 1990; Traian Pop, Curs de criminologie, Editura
Ardealului, Cluj, 1928; Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 1998 şi Tudor Amza, Criminologie (Tratat de teorie şi
politică criminologică), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. Idei, aprecieri,
referinţe sau constatări despre semnificaţia şi contribuţia lui C. Beccaria la

Pagina 12 din 126

dezvoltarea ştiinţei dreptului penal şi a criminologiei se găsesc în lucrările
elaborate de: R. M. Stănoiu, Introducere în criminologie, Editura Academiei,
Bucureşti, 1989; A. Dincu, Bazele criminologie. Editura „Proarcadia”,
Bucureşti, 1993; I. Gheorghiu-Brădet, Criminologia generală românească,
Editura Tipocrat Braşovia, Braşov, 1993; Iancu Tănăsescu, Studii de
criminologie, Editura Piramida, Craiova, 1993; Iancu Tănăsescu, B. Florescu,
Victima şi agresorul, Editura Ins, Brâncoveni, 1994; Iancu Tănăsescu,
Criminologie, Editura Ins, 1995; R.M. Stănoiu, Criminologie, vol. 1, Editura
Oscar Prinţ, 1995; Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Editura Europa
Nova, Bucureşti, 1996; Iancu Tănăsescu, B. Florescu, Gabriel Tănăsescu,
Studii victimologice. Editura Ins, 1997; I. Oancea, Probleme de criminologie.
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 1998; A. Pintea, Criminologie generală, Editura
Era, Bucureşti, 2002; Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu,
Criminologie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2003; Gabriel Tănăsescu,
Criminologie analitică, Editura Universitaria, Craiova, 2004.
Autorii subliniază valoarea ideilor socio-juridice propuse de Beccaria,
precum şi aplicaţiile practice ale acestora. Individul nu se poate schimba decât
prin respectarea legii, iar în cazul comiterii delictului, doar prin suportarea
consecinţelor pedepsei, deoarece modul de înţelegere al sensului şi aplicării
pedepsei asigură salvarea umanităţii.
Subcapitolul II. Şcoala clasică de drept penal (criminal)
Secţiunea 1. Caracteristici
Preluând unele precepte ale gândirii iluministe, Beccaria a perfecţionat şi
sistematizat principiile şi normele penale, astfel încât, individul să beneficieze
de libertatea ştiinţei şi a credinţei. Abordarea raţională a condiţiilor sociale, a
factorilor familiali şi a celor psihologici, care influenţează actul criminal, a
avut rolul de a institui şi valida raportul dintre faptă şi pedeapsă. Cercetătorii
au înfiinţat, şcoala clasică a principiilor de drept penal, pentru asigurarea
recuperării sociale a condamnatului, justificându-se şi legitimându-se
necesitatea intervenţiei statului în acest domeniu. Deoarece delictul este o
realitate socială dar şi un fenomen subiectiv, care nu derivă din liberul
arbitru, ci este guvernat de alegerea, de preferinţa criminalului, factorul social
şi performismul psihologic al acestuia aflându-se în interacţiune. Şcoala
clasică a preluat severitatea şi intransigenţa manifestată în procesul
revoluţionar burghez, de schimbare a lumii învechite şi a instituit reguli,
principii generale şi norme, care să se aplice uniform şi egal faţă de toţi
indivizii, pentru a se asigura stabilitatea structurii societăţii pe o durată mare

Pagina 13 din 126

de timp. Tezele aveau un caracter stabil, sigur, care să-şi păstreze importanţa
în orice sistem de drept, fiind tipice prin echilibru, egalitatea şi sobrietatea
societăţii, fiind cunoscute, acceptate şi consacrate de statele capitaliste. Legea
aplică adevăruri universale la fiecare caz în parte, însă aplicarea acestora
necesită verificarea circumstanţelor concrete. Societatea capitalistă urmărea
să-şi protejeze proprietatea, libertatea comercială, iniţiativa privată şi
restrângerea ingerinţelor statului, asigurarea şi garantarea libertăţilor
individuale. Principiul libertăţii, ordonează voinţa individului şi asigură
aplicarea normelor de drept, în toate împrejurările pentru care au fost create, în
sensul că, dacă nu există normă penală nu va exista nici delict. Legalitatea
indică măsura în care sunt respectate drepturile şi obligaţiile prevăzute într-o
normă, cât şi limitele aplicării de către organele statului. Prin instituirea
principiului egalităţii juridice privind tratamentul sancţionator al
delincvenţilor, s-a urmărit umanizarea aplicării pedepselor. Ilegalităţile sunt
infinite ca număr, din cauza intervenţiei unui număr infinit de circumstanţe,
astfel că, în toate cauzele trebuie să se aplice aceeaşi normă juridică.
Caracterul circumstanţial al delictelor trebuie să se regăsească în sancţionarea
fiecărui delincvent după eficienţa şi gradul de periculozitate al acţiunii. Şcoala
clasică a instituit principiul neaplicării pedepsei prin analogie, deoarece un
comportament nu este asemănător cu altul, dimpotrivă un comportament este
original, inedit, în integralitatea sa. Principiul garantării nevinovăţiei
individului până la judecata definitivă fundamentează orientarea normelor
penale şi a comportamentului persoanei delincventului, prin adoptarea
“principiul justiţiei”, constând în asigurarea unităţii şi a coerenţei
sistematizării legislaţiei, pentru a se determina prin ordinea normativă faptele
considerate delicte şi structura pedepselor (felurile, întinderea şi modul de
executare). Modernizarea şi sistematizarea principiilor de drept penal într-un
cadru unitar, fundamentează gândirea şi practica judiciară în orice orânduire
socială, prin garantarea legalităţii delictelor şi a pedepselor, a egalităţii
indivizilor în faţa legii, umanizarea pedepselor şi a regimului executării
acestora, delincventul răspunzând doar pentru propriile fapte şi numai în baza
vinovăţiei stabilite de organele de stat, a căror competenţă este stabilită prin
lege. Şcoala clasică a impus abolirea pedepsei cu moartea (pedeapsa fiind
menţinută doar pentru infracţiunile foarte grave), iar prin înlăturarea
pedepselor corporale şi a celor infamante a asigurat un tratament juridic
favorizant pentru delincvent. Fiind considerat răspunzător pentru actele şi
faptele sale, individul trebuie să distingă între ceea ce este folositor sau
prejudiciabil pentru societate, astfel că, este obligat să-si cenzureze activitatea
proprie şi să suporte consecinţele atunci când a comis o faptă sancţionată de

Pagina 14 din 126

lege. E. Ferri a afirmat că, se impune înlăturarea caracterului retributiv al
pedepsei, deoarece măsura aplicării sancţiunii pentru fapta comisă, nu
reprezintă şi garanţia că delincventul îşi va schimba comportamentul. Fiecare
aspect al crimei trebuie să fie perceput în relaţia cu elementele cauzei care a
determinat-o, precum şi cu ideea că, orice delincvent care a săvârşit
infracţiunea trebuie ajutat să-şi schimbe comportamentul în societate.
Măsurile adoptate au vizat perceperea cauzelor care pot determina producerea
delictelor, cât şi necesitatea îmbunătăţirii condiţiilor de natură socială, pentru
asigurarea prevenirii comiterii delictelor. Infracţiunea, exprimă gândirea,
acţiunea şi experienţa delincventului, iar legea trebuie să caute „cauza” care
indică multiplele caracteristici ale motivaţiei criminale.
Secţiunea a 2-a. Francesco Carrara (1805-1888)
§1. Activitatea. Italianul Francesco Carrara a contribuit la instituirea
principiilor care stabilesc aplicarea normelor penale, raporturile între faptele
considerate delicte pedepsibile şi gradarea pedepselor. Acesta a insistat asupra
forţei preventive a pedepselor prin raportarea la frecvenţa comiterii delictelor
de către masele de indivizi care încalcă normele judiciare ordonatoare şi
directoare ale comportamentului. Aplicarea pedepsei va determina o adaptare
a comportamentelor individuale, prin structurarea deliberată a scopului
fiecărei acţiuni, astfel încât, aceasta să fie tolerată de societate.
Egalitatea tratamentului juridic garantează evitarea intervenţiei abuzurilor
din partea autorităţilor, deoarece faptele care întrunesc elementele unor delicte
sunt identice. Instituind şi folosind principiile de drept care dirijează modul de
elaborare al normelor juridice şi regulile de aplicare al acestora, se ocrotesc
interesele individului şi manifestarea concretă şi specifică a raporturilor cu
interesele sociale. Pedeapsa apare ca un act bun, impus de societate, pentru a
înlătura un act rău, păgubitor pentru societate. Răspunderea individuală este
eficientă doar dacă se recunoaşte capacitatea individului de a fi liber în
gândire şi acţiune, liberul arbitru fiind înlăturat, deoarece nesocoteşte regulile
inflexibile ale gândirii, voinţei şi afectivităţii individuale care sunt, de regulă,
adaptate la necesităţile schimbătoare de natură individuală sau socială.
Referirile lui Carrara la libertatea individului şi la evitarea abuzului
autorităţilor statale în exercitarea activităţii de menţinere a ordinii sociale prin
instituirea egalităţii în faţa legii şi a tratamentului egal de aplicare a legii prin
efectuarea controlului privind modul de aplicare a legii, sunt valoroase. Chiar
dacă legea se schimbă, revine statului rolul de a controla raportul dintre
individ şi lege.

Pagina 15 din 126

 §2. Scrieri. F. Carrara a contribuit în mod direct la elaborarea legislaţiei
italiene, prin redactarea unor norme concrete ale Codului penal italian. O parte
dintre principiile propuse au fost preluate şi de legislaţiile altor state.
Secţiunea a 3-a. Importanţa Şcolii clasice de drept penal
Importanţa Şcolii clasice de drept penal pentru criminologie constă în:
- determinarea elaborării unui sistem nou de drept penal, prin
modernizarea legislaţiilor penale privind delincventul, prin umanizarea
conţinutului pedepselor şi al regimului concret de aplicare al acestora;
- instituirea rolului activ al statului pentru supravegherea modului în care
se aplică pedepsele de către autorităţile statului;
- introducerea unor criterii legale de individualizare a pedepselor în
funcţie de gravitatea delictelor;
- abolirea pedepsei cu moartea şi menţinerea acesteia doar pentru faptele
foarte grave;
- abolirea pedepselor fizice şi a celor infamante.
Criminologia care va apărea, odată cu inventarea şi definirea termenului de
către R. Garofalo a preluat o parte dintre principiile Şcolii clasice penale.
Cercetările asupra fenomenului criminal care au urmat, având un conţinut
statistic sau sociologic, au susţinut prin “neoclasicismul penal” tendinţele
fundamentale ale Şcolii Clasice.

Subcapitolul VI. Cesare Lombroso (1835 - 1909)

Următoarea treaptă în dezvoltarea cunoaşterii raporturilor dintre criminal şi
criminalitate, a cauzelor şi determinării apariţiei crimei este formată de
studiile asupra persoanei delincvente şi a responsabilităţii acesteia efectuate de
C. Lombroso. Dovada existenţei predispoziţiilor criminale, pentru unele
persoane, a necesitat efectuarea unor studii de antropologie şi sociologie
(pentru a se identifica asemănările dintre lucrurile neasemănătoare sau gradul
de înrudire dintre participanţii la o crimă), care formează al doilea stadiu al
cercetării precriminologice. Cu toate că experienţa este mai puţin credibilă
decât ştiinţa, sub aspectul nivelului de raţionalizare, C. Lombroso a considerat
că, deţinea dexteritatea şi capacitatea de reacţie cu privire la identificarea unui
criminal, numai după aparenţele psihobiologice.
Secţiunea 1. Viaţa şi opera
Cesare Lombroso a urmat cursurile gimnaziale la Viena unde şi-a început şi
studiile universitare de medicină, continuate apoi în Italia, la Universitatea din

Pagina 16 din 126

Padova. În anul 1864 ţine cursul de psihiatrie la Universitatea din Pavia, iar în
anul 1876 a devenit profesor de medicină legală la Torino. Din examinarea
pacienţilor internaţi într-un azil de alienaţi mintali, Lombroso a extras regulile
privind cauzele criminalităţii, pe care le-a publicat în anul 1876 în lucrarea ,,L'
Homo delinquente” (Omul delicvent, criminal). În anul 1880 a înfiinţat
împreună cu Ferri şi Garofalo revista „Archivo di Psichiatria e Antropologia-
Criminale”. Lombroso a publicat, în anul 1891, “L'anthropologie criminelle et
ces recents progres”, Editura Felix Alcan, Paris, iar în anul 1895, „L’ homme
criminel”, Editura Felix Alcan, Paris. În anul 1906, Lombroso a înfiinţat
Muzeul de Antropologie Criminală, în care a prezentat exponatele
caracteristice teoriilor sale, prelevate de la criminalii şi delincvenţii cei mai
reprezentativi.
Secţiunea a 2-a. Raportul cu tradiţia
Pornind de la cunoaşterea în perioada afirmării umanismului, Lombroso a
furnizat elementele necesare analizei medicinii şi dreptului penal. Ideile
antropologiei criminale ofereau elementele concrete pentru identificarea
criminalilor. Acesta identificase ordinea existentă în actele şi faptele
criminalilor asemănătoare cu activitatea plantelor, insectelor şi animalelor care
comit “asasinate”. C. Lombroso a strâns constatările separate sau nedezvoltate
într-un sistem pentru a susţine observaţiile stabilite în cadrul antropologiei
criminale. Deşi s-a pronunţat cu privire la teoria delincventului înnăscut şi la
teoria atavismului, acesta nu a avut capacitatea să delimiteze un nou teritoriu
al ştiinţei, ideile sale fiind dirijate spre antropologia criminală. Lombroso
ilustrează cercetările antropologice asupra criminalilor prin experimente,
studiile comportamentului plantelor, insectelor şi animalelor ucigaşe în mediul
natural fiind extinse şi la oameni. Opiniile despre criminali proveneau parţial
din aceste cercetări, astfel că, Lombroso a indicat criteriile pentru identificarea
criminalilor prin identificarea stigmatelor biologice. Exersând posibilitatea de
a observa în mod direct plantele, insectele şi animalele ucigaşe, acesta
stabileşte raportări la oamenii care au înclinări ucigaşe naturale. Aceste teorii
exprimă cele mai subtile nuanţe ale comportamentului, gândirii şi simţirii
criminalilor, devenind principalul instrument de constatare a evoluţiei
cunoaşterii în domeniul antropologiei şi psihologiei criminale. În cercetările
efectuate, acesta a indicat evoluţia speciilor, bazată pe selecţia naturală,
potrivit căreia, indivizii cei mai adaptaţi şi mai reprezentativi dintr-o specie se
reproduc mai repede şi contribuie la dispariţia celor mai puţin apţi; de
asemenea a apreciat că, dinamica evoluţiei este rezultatul luptei pentru
existenţă, această teorie fiind împrumutată de la economistul Thomas Robert

Pagina 17 din 126

Malthus. Raporturile criminalului cu societatea sunt uşor identificabile,
deoarece sunt mai puţini cei care fug de societate decât cei care caută să
pedepsească criminalii în numele societăţii. Fiind puţini, criminalii sunt uşor
de identificat şi de pedepsit, societatea având posibilitatea să-şi perfecţioneze
metodele de a riposta la actele prejudiciabile.
§1. Abordarea metodologică a cercetării biologice
1.1. Abordarea metodologică a teoriei delincventului înnăscut (născut)
(teoria del deliquente nato) are la bază studierea caracteristicilor morfologice
ale oaselor şi organelor criminalilor, prin compararea unor măsurători
concrete. Pentru a cunoaşte, a înţelege şi a identifica criminalul mai înainte de
comiterea faptei este necesar să fie analizat în mediul său natural (biologic,
familial, social, educaţional), existând posibilitatea de înţelegere a trăirii şi
devenirii sale (de la micul nevinovat de azi la marele vinovat de mâine).
Datele antropologiei şi biologiei au oferit informaţii despre producerea,
transmiterea şi receptarea actului criminal realizarea unor prototipuri
anticipatoare de comportamente criminale, la nevertebratele inferioare, la
animale şi la om. Tezele cuprind embriologia delictului la organismele
inferioare, la copii, precum şi prostituţia şi nebunia morală la sălbatici.
Contrazicând opiniile juriştilor care invocau justiţia divină, eternă, C.
Lombroso apreciază că, actele considerate criminale, în mediul în care se
produc au un caracter firesc, natura dând dovadă de insensibilitate şi
imoralitate. În acest sens, a invocat „asasinatele” comise de speciile de plante
insectivore, şi a apreciat că, a identificat „primii zori ai criminalităţii”.
Concluziile sunt aplicate şi lumii zoologice, unde uciderea este motivată la
animale şi la oameni de necesitatea posesiei femelelor, de apărarea din
„raţiuni de utilitate”, pentru supravieţuirea în cadrul războaielor, precum şi de
nevoia de supravieţuire în situaţia canibalismului (antropofagiei). Lombroso
subliniază că, aceste stări la animale au ca explicaţie manifestarea eredităţii, a
structurii organice sau sunt impuse de concurenţa vitală, apreciind ca fiind
„logice” actele de lapidare a animalelor homicide, în perioada Evului Mediu.
Analizând delincvenţii născuţi cu anomalii cerebrale la speciile de animale
domestice docile, apreciază că, tendinţa criminală apare ca urmare a unor
alteraţii congenitale cerebrale (depistând rezistenţa la disciplină a unor
animale din cauza dobândirii agresivităţii ereditare). Crima este provocată de
mai multe pasiuni, în sensul că, atât la animale, cât şi la oameni poate să fie
comisă din antipatie. Pornind de la observaţiile şi aprecierile lui Enrico Ferri,
C. Lombroso sugerează că, animalele îşi ucid semenii fără nici o cauză,
explicaţia acestei stări fiind justificată de răutatea perversă, indicând motivele
privind delictele din pasiune, din interes, din teamă şi din dragoste, cu

Pagina 18 din 126

precizarea că durerea determină o excitaţie deosebită spre agresivitate, iar
starea adulterină relevă unirea pentru comiterea crimei. Acesta stabileşte
efectul aglomeraţie privind realizarea instinctului morbid de sodomizare, de
coit contra naturii şi de infanticid. Delictele temperamental-sangvinare sunt
comise din cauza înmulţirii, a necesităţii construirii cuibului, pruncuciderile
derivă din gelozia sexuală, furtul este comis de indivizii perfecţionaţi prin
selecţie, iar asocierea răufăcătorilor este rezultatul germenilor marilor
aglomeraţii. Generalizând cauzele, efectele sau natura unor stări
comportamentale, Lombroso apreciază că, escrocheria are ca sursă evitarea
oboselii pentru dobândirea unui avantaj, înclinarea spre crimă având ca motiv
întrebuinţarea băuturilor alcoolice, a substanţelor care irită celulele nervoase,
iar educaţia poate dezvolta pasiuni criminale. Lombroso a considerat că,
există identitate de cauze între activităţile animalelor şi delictele umane
congenitale, provenite din „ereditate”, ca urmare a „conformaţiei craniene
defectuoase - cauza frecventă a criminalilor înnăscuţi” sau a intervenţiei unei
boli speciale. Încercând să înţeleagă unitatea esenţială dintre delictul uman şi
cruzimea la animale, acesta a afirmat că, o mare influenţă în comiterea
delictului o are clima, antipatia (aversiunea) animalelor inteligente faţă de
nou. Pedeapsa a fost considerată o formă utilă de stabilizare comportamentală,
rolul şi efectele pedepsei, reprezentând o reinterpretare a raportului dintre
embrionul crimei şi cel al pedepsei. Delictul, nu este doar o teribilă
confruntare în lumea animală, el fiind vizibil şi tangibil în experienţa umană şi
uşor de identificat după unele simptome fizionomice. Formele de manifestare
ale delictului la animale şi la oameni au o bază biologică, fiind îndreptate către
săvârşirea crimei, ca sursă a posesiunilor. Lombroso a pus un accent deosebit
pe definirea conceptului de „delict” şi identificarea rădăcinii morfologice a
acestuia în limbile: Sanscrită (karmon, km, kri; a ucide, a răni - mar, mori;
sten - a pune de o parte); ebraică (jarass - a lua, a poseda; bazan şi akass
-smuls şi prădat – gonav, fur). Subliniind importanţa percepţiei senzoriale şi a
experienţei individuale, Lombroso a prezentat în mod nesistematizat delictele
libidoului la popoarele sălbatice şi la cele antice, reprezentate de pudoare,
prostituţia civilă (prostituatele sunt proaste, perverse, degenerate, leneşe,
mincinoase, crude, sălbatice), prostituţia în onoarea oaspeţilor, prostituţia
masculină şi animalică, prostituţia religioasă, poliandria (femeia devine soţia
tuturor fraţilor), incestul, raptul (lovirea violentă a femeii urmată de viol).
Lombroso face referire la unele ritualuri, constând în promiscuitate,
cumpărarea nevestelor secundare supuse nevestei principale, concubinajul
cumnatului cu soţia sterilă, leviratul (obligaţia unui frate de a se căsători cu
cumnata lui rămasă văduvă şi fără copii), căsătoria prostituatelor după

Pagina 19 din 126

încetarea contractului. În încercarea de identificare a postulatelor omuciderii,
Lombroso a prezentat ca forme specifice: avortul, pruncuciderea
(infanticidul), uciderea bătrânilor, a femeilor şi bolnavilor, precum şi cauzele
omuciderii: mânia, capriciul pentru ritualuri funerare, pentru sacrificii
religioase, răutatea brutală, pentru cucerirea renumelui. Lombroso utilizează
aceeaşi metodă şi în stabilirea cauzelor care înlesnesc apariţia canibalismului
(antropofagiei), paricidul; prejudecăţile (întrebuinţate pentru ceremonii
magice sau pentru evitarea vendetelor); dragostea filială; pe timp de război;
pofta de trufandale; vanitatea; lupta pentru viaţă; răzbunarea. Lombroso a
încercat să descopere motivele care justifică furtul (brigandismul), minciuna,
influenţa războaielor asupra popoarelor, magia, incendiul, falsa mărturie,
sodomia, idolatria. Caracterul criminalităţii determină, la popoarele sălbatice
sau la cele primitive sancţionarea pentru încălcarea obiceiurilor imemoriale
(a tapoului, tabu-ul), care impun interdicţii sub ameninţarea unor pedepse
crunte. Pentru Lombroso originile pedepselor constau în exercitarea abuzului,
în comiterea unor delicte noi, în răzbunarea privată (la beduini), în
răzbunarea religioasă sau juridică, în abuzul de putere al şefilor în cazul
delictelor contra proprietăţii. Lombroso se ocupă de evitarea pedepselor
fizice, constând în tăierea nasului, a piciorului, însemnarea, castrarea şi
uciderea prin compensaţia acestora în bani (pentru evitarea vendetei),
înţelegând că, un rol important în elaborarea formelor de pedeapsă revine rasei
criminalului. Printre cauzele care au influenţat aplicarea compensaţiei sunt
enumerate: religia, şefii, antropofagia juridică (hoţii nocturni erau mâncaţi de
către victime).
1.2. Abordarea metodologică a teoriei atavismului (teoria dell atavismo)
a determinat constatarea că, au apărut alte delicte, ca urmare a consecvenţei
atavismului, individul fiind sclavul şi nu stăpânul moştenirii sale biologice.
Crima prin atavism indică devotamentul, fidelitatea individului în faţa
înzestrării biologice, formând temelia dependenţei spre agresivitatea
criminală. Prin antropologia criminală se explică varietatea naturii umane,
învederându-se necesitatea judecării cauzelor de către curtea cu juri şi
eliberarea condamnatului prin graţiere. În dezvoltarea teoriei atavice, se reţine
intervenţia germenilor nebuniei morale la fetus, care se vor amplifica la adult
(delincvent înnăscut, născut), manifestându-se prin mânie, răzbunare, gelozie,
minciună, lipsa simţului moral, slaba afecţiune, indolenţă şi lenevie, vanitatea
excesivă, megalomanie, tendinţe obscene, efectul imitaţiei, lipsa de prevedere,
insensibilitatea la pedepse şi laude, orgii şi supraexcitaţii, cruzime, depravare,
prostituţie, pervertirea instinctelor, vagabondajul. Pentru a descoperi remediul
înlăturării sau al reducerii delictelor prin pedeapsă şi prin mijloace preventive

Pagina 20 din 126

la copii, Lombroso a adoptat analiza transcendentală şi antropologia
empirică, procedând la măsurarea capului, a urechilor, a sternului, a mâinilor,
a unghiilor, a dinţilor, a organelor genitale, stabilind gradul de sensibilitate şi
apetitul spre obscenitate. Adoptând o manieră originală de analiză acesta a
devenit iniţiatorul statisticii antropometrice şi „ezio-patologice”,
demonstrând existenţa criminalităţii înnăscute la copii identificându-se, prin
măsurarea unor anomaliile fizice întâlnite şi la criminalii adulţi. Lombroso, a
constatat existenţa caracteristicilor eredităţii morbide şi influenţa acesteia în
geneza caracterelor anormale.
§2. Abordarea metodologică a cercetării personalităţii criminalului
2.1. Abordarea cercetărilor privind delincventul, a determinat adoptarea
teoriei despre identificarea stigmatelor corporale (organice), la criminalii aflaţi
în stabilimente sociale sau în penitenciare. Studiile asupra unor organe (cutia
craniană) au relevat existenţa diferenţierilor în fizionomia criminalilor, fapt
care influenţa perceperea realităţii. În măsura în care exista un etalon al
normalităţii, rezultă că, orice abatere va justifica comportamentul special,
îndepărtat de normalitate. Identificarea acestor abateri a determinat calificarea,
pe principii apriorice, a criminalilor (ochii scoşi din orbite şi injectaţi,
soliditatea mandibulelor, nasul mare şi coroiat, fruntea îngustă şi păroasă). În
cercetările prezentate la Scuola di Antropologia Criminale, privind copiii
criminali, Lombroso a încercat să cuprindă elementele de comparaţie bio-
comportamentală a rudelor (criminalul a avut un frate hoţ, o soră prostituată,
mama criminală, bunicul sinucigaş, iar presupusul tată era cerşetor; criminalul
care prezenta urechi cu toartă, pomeţi proeminenţi, ochii injectaţi, cap mic, dă
dovadă de cruzime şi insensibilitate), Lombroso a trecut ulterior, la
identificarea tuturor elementelor biologice anormale (unghii pedunculate, dinţi
inegali, ascuţiţi şi încălecaţi, organe genitale atrofiate, degetul arătător
deformat, privire încrucişată, sensibil la obscenitate, crud cu cei neputincioşi
şi cu animalele). Acordând importanţă intuiţiei, pentru a demonstra existenţa
criminalităţii, Lombroso a completat cercetările efectuate la casele de corecţie
şi la azile, pentru a stabili în ce măsură se întâlnesc la adulţi, anomaliile fizice
identificate la tineri. Inventând teoria criminalului înnăscut (prin acceptarea
teoriei cartesiene a ideilor înnăscute), Lombroso evoluează anomaliile
făptuitorilor în vârstă de până la 12 ani, condamnaţi pentru furt, vagabondaj,
omor şi a reţinut existenţa unor diferenţieri între organe: urechi cu toartă,
fruntea mică şi îngustă, plagiocefalie, zigomi proeminenţi, evidenţa suturilor,
maxilare puternice, asimetrii faciale, păr pe frunte, fizionomie de cretin, guşă,
nas diform, ochi sticloşi, hidrocefalii, ochi oblici, întârziere în dezvoltare. Prin
urmare, cele mai evidente stigmate, subsumate unui cadru fixat privind

Pagina 21 din 126

„caracterele morbide” devin, sub suspiciile acestor constatări, elemente pentru
realizarea adevăratului tip criminal (deoarece prezentau câteva caractere
morbide).
2.2. Abordarea şi sistematizarea cercetărilor asupra eredităţii
criminalului. Procedând la raportarea anomaliilor la actele prejudiciabile
comise, Lombroso a identificat la părinţii sau rudele criminalilor sub 12 ani,
existenţa unor deficienţe ale sistemului nervos reprezentate de: boli mintale,
stări violente unite cu alcoolismul. Constrângerea biologică devine o cauză a
acţiunilor agresive, neprevăzute, care întunecă şi orbeşte judecata individului.
a) Ereditatea morbidă, constând în alcoolism, nebunie, irascibilitate,
imoralitate şi criminalitate influenţează caracteristicile fizice, psihice şi
funcţionale sedimentate la copii, tineri şi adulţi, impunând „tipul criminal
(născut) înnăscut, insensibil psihic”: urechi cu toartă, frunte groasă,
plagiocefalie, maxilare puternice, asimetrie facială, păr pe frunte, fizionomie
îmbătrânită. Individul nu poate să devină independent de mediul său biologic,
deoarece ereditatea păstrează anomaliile fizice şi morale. În ceea ce priveşte
tinerii neincriminaţi, s-a constatat că prezentau tendinţe amorale
(irascibilitatea excesivă, vagabondaj, minciună consecventă), obiceiuri bizare
(neastâmpăr, tendinţa de sfâşiere a hainelor, de a fi consideraţi pe jumătate
nebuni), precum şi tendinţe proprii delincvenţilor (furt, lascivitate precoce).
Ereditatea împiedică unii indivizi să se integreze social, dimpotrivă, unii dintre
aceştia devin bandiţi, criminali. Ereditatea sub forma anomaliei atavice,
înnăscută sau anomalia patologică, dobândită ulterior, obligă sensibilitatea şi
trăirea să adopte acţiuni incontrolabile. Deoarece, în comportament predomină
factorul bio-psiho-fiziologic, acesta transfigurează trăirile emoţionale
determinând atitudini şi stări necontrolabile. Lombroso apreciază că, raţiunea,
oricât de orgolioasă ar fi, nu se poate sustrage eredităţi, care întemniţează şi
surprinde comportamentul. Doar ereditatea îngăduie individului să nu-şi
cumpănească cele două forţe: idealul general comportamental şi gustul pentru
vicii, dezordine, răutate şi ciudăţenii. În baza actului de separare a persoanelor
anormale de cele sănătoase, Lombroso a concluzionat că, anormalul este lipsit
de facultăţile organizatoare ale actelor şi faptelor proprii, pe când omul
sănătos investighează în permanenţă, relaţiile dintre moralitate şi mediul
înconjurător. Actele particulare nu sunt izolate în activitatea individului
sănătos, însă, la individul anormal nu se constată existenţa circumspecţiei, a
vreunui scop acţional, a căutării vreunui plan, sau a unei aspiraţii. Impulsurile
criminale, caracteristice lumii animale, se explică prin modul de reacţie al
individului la stimulii externi, deoarece necesităţile acestuia, având cauze
naturale, urmează să determine întotdeauna efecte naturale, care nu pot fi

Pagina 22 din 126

evitate. Din punct de vedere al sensului actelor criminale, cele mai multe par a
fi nemotivate, criminalul adoptând trăiri, care nu se regăsesc în obişnuinţa
omului sănătos (nu are nici un interes, nu are compasiune, nu are milă). Actul
criminal nu explică integral reacţia cu mediul, deoarece are la bază moştenirea
uneia sau a mai multor particularităţile fizice sau psihice, rare, neobişnuite ale
părinţilor sau strămoşilor îndepărtaţi (prin atavism). Indivizii nu pot comanda
sau refuza aceste trăsături, astfel că, un criminal nu poate să fie vindecat,
reacţiile sale funcţionând după principiul imposibilităţii de înfrânare.
Trăsăturile atavice conduc la situaţii dezavantajoase pentru individul care
suportă consecinţele moştenirii biologice, fără să poată să-şi impună voinţa,
deoarece barierele de protecţie, sunt anulate. Statul trebuie să corijeze această
situaţie prin împiedicarea fecundării alcoolicilor şi criminalilor, prin urmărirea
evoluţiei copiilor care prezintă stigmatele anormalităţii sau prin supravegherea
adulţilor şi a majorilor, pentru a fi îngrijiţi şi supravegheaţi în ospicii de
criminali. Alienarea criminalului, ca stare aservită eredităţii, determină ideea
că, individul din cauza deficienţelor psiho-biologice fiind deposedat de voinţă
se înstrăinează de sine. Ereditatea corupe individul în ceea ce are mai nobil:
voinţa, gândirea şi acţiunea, situaţie care determină exercitarea violenţelor.
Pentru elaborarea atavismului evoluţionist au fost măsurate craniile a 383 de
criminali şi corpul a 5907 de delincvenţi (scheletul, cutia craniană, urechile,
nasul, degetele de la mâini - în special forma boantă a degetului gros),
concluzia fiind întărită şi de imposibilitatea explicării modificărilor
comportamentale, care apar la epileptici.
b) Ereditatea morbidă se transmite delincvenţilor (născuţi) înnăscuţi:
plagio-cefalie, privire încruntată, strabism, sâni mari, maxilare puternice,
frunte teşită, zigomi proeminenţi, urechi voluminoase. Educaţia adecvată
poate determina însă dispariţia în timp a acestor caracteristici, explicaţia
reducerii tipurilor criminale la adulţi constând în intervenţia mortalităţii,
precum şi în eschivarea unora dintre delincvenţi de a fi sancţionaţi. Efortul
exercitării pasiunii sau desfătării este dominat şi încătuşat de ereditate, în
momentul comiterii delictului concret. Pasiunile mai puţin vii fac greu vizibilă
apăsarea eredităţii, ca punct de plecare în ceea ce priveşte delicvenţa. Anumite
facultăţi ale biologicului şi intelectului se dezvoltă într-un mediu social
special, delictul şi crima derivând din simţirea şi gândirea individului
înclinaţia spre delict funcţionează, în absenţa voinţei individului de a se abţine
de la executarea delictelor, care îl îndreaptă spre ruina fizică sau psihică, dacă
nu va interveni un factor de redresare comportamentală. În ceea ce priveşte
delincventul înnăscut, folosirea unor mijloace de reglare comportamentală nu
este eficace. Mecanismul eredităţii, neînfrânt de forţele modelatoare (lipsa

Pagina 23 din 126

puterii de abţinere, străduinţa de a repeta faptele care produc unele beneficii)
agravează dezechilibrul comportamental şi determină decăderea individului de
la rangul de delincvent la rangul de criminal. Linia de demarcaţie dintre actul
delincvenţial şi actul criminal este greu de identificat, deoarece, în multe
situaţii omuciderea primează asupra faptului, sau este complinită de aceasta,
pentru motivul că, este mai uşoară deprinderea de a fura decât aceea de a
ucide. Lombroso cerea ca prin politicile sociale statul să se angajeze să ajute la
identificarea delictelor şi la adoptarea politicii de ameliorare a efectelor
prejudiciabile. Ulterior Lombroso a afirmat că, anomalia patologică este
generată şi de epilepsie, cu variantele sale patologice, care determină
impulsuri violente, irezistibile, imposibil de prevenit de către criminal.
c) Influenţele moralizatoare ale religiei asupra individului. Lombroso a
apreciat că, de regulă, criminalul se lasă influenţat de ameninţarea privind
intervenţia nenorocirii, dacă nu se supune preceptelor religioase, pioşenia
dându-I sentimentul că este protejat. Ordinea umană înseamnă integrarea
indivizilor în societate prin contactul cu ideile sacre, astfel că, aceştia au
puterea să se abată de la comiterea crimei. Lombroso a considerat că,
disciplina şi credinţa existente în structurile sectelor religioase pot contribui la
răscumpărarea păcatelor, pentru comportamentul păcătos, deoarece sectantul
crede şi nu afirmă nimic rău, astfel că nu minte niciodată („numquam ne fallit,
qui omnia confingit”).
Secţiunea a 3-a. Semnificaţia teoriilor enunţate de Lombroso
§1. Aprecieri. Studiile efectuate de Lombroso au devenit, din momentul
comunicării, un act de cultură. Teoriile sale privind criminalul şi
criminalitatea se regăseau în domeniul restrâns al antropologiei, al psihologiei
şi al dreptului penal, fără să ajungă la condiţia definirii unui nou domeniu de
cercetare. Pornind de la teoriile lui Darwin, Espinas, Lacassagne, Enrico Ferri,
A. Muccioli, Huber, Della Porta, Morel, Livingstone, Dalton, Hartmann, Du
Boys, Vimont, Roussel, Lindaus, şi din înţelegerea articolelor publicate în
„Archivio di psichiatria” şi „Archives de neurologie”, Lombroso a contribuit
la dezvoltarea antropologiei şi psihologiei, elaborând propriile sale teorii şi
idei despre persoana delincventă şi componentele morbide ale eredităţii
criminale. Metodele de identificare a stigmatelor fizico-psihice la criminali au
determinat tendinţa de verificare a acestora de către alţi cercetători, pentru a
accepta sau a contesta ideile lombrosiene. Teoria delicventului născut („nato”)
sau înnăscut, teoria atavismului, teoria existenţei determinismului biologic, a
predestinării comiterii delictelor a constituit un ansamblu de idei fondat pe
legăturile dintre ştiinţe, demonstrând echivalenţa semnificaţiilor acestora.

Pagina 24 din 126

Lombroso defineşte acţiunile care conduc la actul criminal, demonstrând că,
între fizionomia individului şi fapta comisă există o coerenţă impusă de
ereditate. Forţa de dominare a eredităţii coincide cu lipsa posibilităţii de
abţinere din partea criminalului, astfel că, acţiunea se derulează prin raportarea
la factorii biologici, sociali şi psihici. Interpretarea teoriilor lombrosiene a
generat şi semnificaţii scandaloase. Ideile lombrosiene au stat la baza
fundamentării unor teorii privind raportul dintre structura biologică şi violenţa
individului (Franz Joseph Gall).
§2. Critici. Audienţa operei lui Lombroso, rezidă în faptul că a abordat
probleme de interes practic, socio-juridic şi psihologic, pentru societate, dintr-
o perspectivă individualistă (criminalul şi delincventul). Ştiinţele se aflau în
căutarea metodelor de lucru şi din această cauză, unele aprecieri, au fost
contrazise prin judecăţi radicale, extreme. Diversele orientări (în plan
metodologic, social-politic), au subliniat „revoluţionarea” ştiinţelor umaniste
(„revoluţia lombrosiană”), pe fondul disfuncţionalităţilor şi presiunilor socio-
economice, sau au adoptat unele rezerve transformate în critici, pentru
îndrăzneala de a crede în predestinarea criminală, indiferentă la eforturile
sociale. Contestatarii teoriilor lombrosiene (Lacassagne, Goring, Topinard,
Tarde şi Ferri) îi refuză lui Lombroso, calitatea de cunoscător a biologiei şi
psihicului uman, când afirmă că, dintr-un părinte alcoolic şi unul nebun se va
naşte întotdeauna un criminal, această exprimare reprezentând un mod
superficial de judecată, deoarece teoria este contrazisă de pratica socială.
Precizările ulterioare, că este posibil ca un astfel de individ să nu comită
crima, dar prin stigmatele sale fizice indică predispoziţiile acestuia să producă
fapte grave dacă vor fi stimulate, atestă lipsa de consistenţă a teoriei.
Controversele ireconciliabile s-au intensificat de îndată ce „bandiţii
intelectuali” i-au întins capcane: un ziarist i-a trimis fotografiile judecătorilor
de la Înalta Curte de Justiţie, afirmând că sunt indivizi arestaţi şi ar dori să le
cunoască predispoziţiile şi înclinaţiile comportamentale, iar Lombroso, după
ce le-a descris stigmatele atavice (mărimea craniului, a urechilor, a nasului,
poziţia ochilor), i-a catalogat ca fiind criminali cu predispoziţii sexuale,
canibalice, homo-sexuale, violente, agresive, nevropatice, masturbatorice, de
hoţi, de escroci, iraţionale, de nebunie morală - toate predispoziţiile fiind
considerate absolut criminale; într-o altă încercare de verificare practică a
teoriei, cei mai periculoşi criminali, condamnaţi definitiv, au fost îmbrăcaţi în
hainele paznicilor, iar aceştia au îmbrăcat hainele puşcăriaşilor. Prezentând pe
scurt predispoziţiile criminalilor, aşa cum păreau să fie materializate în chipul
fiecăruia dintre paznici, Lombroso a gafat în mod lamentabil, pentru că l-a
ales pe cel mai ferit de predispoziţii „chipul de înger” în persoana celui mai

Pagina 25 din 126

mârşav şi temut criminal. Această gafă a iritat opinia publică şi indicat
rigiditatea teoriei lombrosiene, grăbându-i caducitatea. Efectuând studii asupra
unui număr de 3000 de recidivişti, Goring identifică erorile lui Lombroso,
privind acordarea exclusivităţii stigmatelor în realizarea crimei, prin
constatarea că, o parte dintre stigmatele deţinute de criminali se regăseau şi la
grupul de control reprezentat de persoane necondamnate. Lombroso a fost
învinuit pentru lipsa de reacţie la influenţa factorilor sociali asupra individului,
cu precizarea că este posibil ca o persoană sănătoasă şi liberă să comită o
crimă.
Recomandări bibliografice
Cesare Lombroso, Omul delicvent, Editura Măiastră, Bucureşti, 1992;
Studiile lui Lombroso au fost analizate şi apreciate de jurişti, medici, psihologi
şi psihiatri, astfel: lucrările lui Gianluigi Ponti, op. cit., V. Cioclei, op. cit,
cuprind o prezentare succintă a operei şi semnificaţiile teoriilor lombrosiene;
T. Amza, op. cit., oferă o abordare extinsă a operei lombrosiene, cu sublinierea
influenţei asupra lui B. de Tulio, Savitz, Turner, Dickamm, Frantz Joseph
Gall, Lindesmith şi Levin, Radzincowicz, Traian Pop; Raymond Gassin,
Criminologie, Ediţia 4, Editura Daloz, 1998, expune pe scurt teoria lui
Lombroso şi criticile acestuia efectuate de Goring şi de sociologi. R.M.
Stănoiu, op. cit., schiţează biografia şi semnificaţia aspectelor esenţiale ale
teoriei lombrosiene. Date sumare despre viaţa şi opera lui Lombroso regăsim
în: A. Dincu, op. cit.; I. Gheorghiu-Brădet, op. cit.; I. Oancea, op. cit.; A.
Pintea, op. cit.; Ghe. Nistoreanu şi C. Păun, Emilian Stancu, Introducere în
criminologia generală. Editura Caro, Bucureşti, 1994;. E. Sandu, F. Sandu,
Ghe. I. loniţă, op. cit.; Florin Sandu, Criminologie, Editura Sylvi, Bucureşti,
2001; I. Tănăsescu, B. Florescu, Victima şi agresorul, op. cit.; I. Tănăsescu,
C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, op. cit; Gabriel Tănăsescu, Criminologie
analitică, Editura Universitaria, Craiova, 2004; I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G.
Tănăsescu, Tipologii criminogene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005.

Subcapitolul VII. Enrico Ferri (1856 -1929)

Secţiunea 1. Viaţa şi opera
Înainte ca teoriile sale să se fi impus ca o „nouă filosofie” a crimei, Ferri a
subliniat semnificaţia iniţiativei becariene, integrându-se în curentul
sociologiei crimei. Aparenţa de continuitate a cercetărilor efectuate de
Beccaria şi Lombroso este contrazisă de libertatea cu care Ferri inovează
domeniul cercetării crimei, prin detaşarea de ideile acestora şi prin implicarea

Pagina 26 din 126

în cunoaşterea realităţii sociale. Enrico Ferri s-a născut în anul 1856 şi a
absolvit cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bologna. A urmat un
an studiile la Paris după care, revenind la Universitatea din Torino a fost
studentul lui Lombroso. Ulterior a devenit profesor universitar şi a predat la
Universităţile din Roma, Torino, Pisa, a pledat ca avocat, a intrat în Parlament
şi a devenit un bun sociolog. Adoptând ideile politice socialiste, E. Ferri a
apreciat că, actul criminal este rezultatul conjuncturii ditre factorii sociali,
economici şi politici, situaţie care justifică adoptarea măsurilor preventive,
radicale, de către societate. În calitate de fondator al ziarului socialist
„Avanti”, Ferri, a luat atitudine faţă de convingerile opoziţiei considerată
retrogradă. Ca deputat din partea socialiştilor a militat pentru adoptarea unor
legi moderne în care să se regăsească libertăţile individului. Deşi a întocmit un
„Proiect” (o „schiţă”) al Codului penal, acesta a fost respins de Camera
Deputaţilor. După demisia din Partidul Socialist, ca urmare a refuzului de a-i
susţine ideile umanitariste, şi-a manifestat simpatia faţă de Guvernul fascist,
prezidat de Mussolini, care prin programul său politic milita pentru
revigorarea statului italian. Prima lucrare „Teoria imputabilităţii şi negarea
liberului arbitru”, reprezentând teza de doctorat, a fost publicată în anul 1878,
iar cercetările, care au dus la formularea teoriei „multifactoriale”, privind
originea delictului, se regăsesc în lucrarea „Noile orizonturi ale dreptului
penal”, publicată în anul 1881 şi republicată sub titlul „Sociologie criminală”,
cu patru ani înainte de apariţia lucrării lui R. Garofalo „Criminologia” (1885).
În anul 1928 Ferri a publicat un „Tratat de drept penal”, unde a prezentat
teoriile proprii, care au fost preluate de Codul penal, adoptat în anul 1930.
Secţiunea a 2-a. Raportul cu tradiţia
Utilizând rezultatele cercetărilor contemporane, E. Ferri s-a implicat în
reconcilierea celor două concepţii despre activitatea omului şi acţiunea etică
responsabilă. Aceasta înseamnă că, orice acţiune are o cauză, însă rezultatul
activităţii ar fi putut să fie ales de individ, astfel că, valoarea morală a acţiunii
este dată de intenţia care a stat la baza acesteia, persoana fiind responsabilă şi
pasibilă de răspundere pentru fapta comisă. Delictul apare ca rezultat al
voinţei de a face rău, întrucât individul este stăpânul propriei sale voinţe,
având capacitatea de a decide dacă trebuie să îndeplinească o activitate
pozitivă sau dacă urmăreşte să comită un fapt prejudiciabil. Chiar dacă nu
există o garanţie care să impună consecinţele urmărite, totuşi, după modul de
exprimare, după modul de obiectivizare, Ferri a criticat teoriile lombrosiene,
pentru faptul că, prezintă concluzii eronate în ceea ce priveşte fundamentul
delictului, deoarece se sprijină pe o înţelegere unilaterală a acestuia (naşterea,

Pagina 27 din 126

delincventul înnăscut), făcând abstracţie de factorii determinanţi.
Delimitându-se de originea unilaterală a delictului, Ferri evidenţiază şi
utilizează mai coerent viciile individului şi ale societăţii, oferind posibilitatea
de a-l face pe individ răspunzător din punct de vedere moral şi penal pentru
faptele sale. Dacă se apreciază că, nu există acte de voinţă lipsite de o
determinare cauzală, nu trebuie acceptat nici faptul că, individul nu-şi
raportează voinţa la o ierarhie valorică, urmărind să realizeze doar anumite
rezultate, prin evitarea comiterii unor fapte, stabilind limitele liberului său
arbitru. Ferri a examinat constrângerile derivate din anormalităţile
antropologice (biologice), înnăscute sau dobândite şi limitările
comportamentale impuse de educaţie şi lege, stabilind că, individul are
conduita motivată şi orientată de moştenirea biologică, de determinări
economice, sociale şi psihice, astfel că, orice acţiune este predeterminată
obiectiv şi subiectiv.
Deoarece, actul criminal are la bază o stare de anormalitate, considerată
infirmitate de natură antropologică, fizică şi socială, E. Ferri a criticat
tendinţele pozitiviste şi empiriste, care se afirmaseră în studierea criminalului
însă a îmbinat ideile teoriilor antropologice, psihologice şi sociale în
explicarea manifestării obiective a faptelor. Diferenţa dintre teoriile
beccariene şi cele lombrosiene constă în modalitatea de raportare a actului
criminal la cei trei factori determinanţi: înzestrarea biologică, ca origine a
organismului agresiv, elaborarea crimei dinăuntrul simţirii individului şi
manifestarea unei libertăţi nestrâmtorate în mediul social concret. Pornind de
la aceste stări, Ferri stabileşte o legătură cauzală între forţa şi atracţia
irezistibile, privind comiterea crimei, mediul social adecvat şi conformaţia
biologică specială.
§1. Abordarea teoriei privind inexistenţa liberului arbitru. Actul
criminal nu poate să aibă nicio determinare, astfel că, liberul arbitru nu există,
întrucât nu pot să fie dovedite legile antecedente care să-l susţină. Factorii de
natură antropologică sunt generaţi de evoluţia conformaţiei biologice a
individului, de constituţia sa organică, stabilizată, aptă să comită acte de
cruzime, necesitând desfăşurarea unui efort fizic, nelimitat, care presupune o
capacitate de recuperare fizică rapidă. Liberul arbitru nu se percepe organic,
pentru că simţurile descoperă mereu dependenţa comportamentală de cauze,
limitând, până la reducere, manifestarea liberului arbitru. Raporturile
reciproce dintre lucruri se manifestă mai puternic decât capacitatea individului
de a se detaşa de orice dependenţă, de a îndrăzni să se considere liber de orice
responsabilitate. Chiar dacă percepţiile sunt mărginite, puterea de a raţiona
oferă individului posibilitatea să compare lucrurile şi să judece efectele. Ferri

Pagina 28 din 126

a crezut în capacitatea de adaptare a individului, suspectând existenţa liberului
arbitru, având încredere în adevărul experimental. Factorii care ţin de
constituţia organică a criminalului, la care se adaugă factorii trăirii interioare
(psihici), dacă se manifestă într-un mediu social care permite agresivitatea, vor
determina producerea actului criminal. Deoarece crima vatămată valorile
sociale înseamnă că, are şi scopuri, atrăgând responsabilitatea criminalului
normal, controlată şi corectată prin lege şi prin pedeapsă.
§2. Abordarea critică a modului de reglementare şi de interpretare a
responsabilităţii criminalului. Tipologia comportamentală a criminalului
reprezintă o referinţă clară, prin precizarea diverselor forme de manifestare a
crimei, acordându-se aceeaşi importanţă factorilor antropologici, psihici şi
sociali în raportul săvârşirii crimei. Individul a cărui gândire îndrumă
unilateral percepţiile senzoriale, acţiunile volitive şi aprecierile afective, dacă
se manifestă într-un mediu social viciat, poate să săvârşească o crimă. În acest
mod se critică ideea lipsei de responsabilitate a criminalului, care părea
dependent de realizarea crimei, anulându-i-se actele volitive, actele de
conştiinţă şi renunţându-se la dependenţa reală de mediu. Crima trebuie
interpretată ca rezultat al unor acte volitive care au un sens, ca expresie a
interacţiunii instinctelor, simţurilor, dorinţelor manifestate în corpul
individului, ca purtător al vieţii individuale interioare, ce se va exterioriza în
actul criminal, într-un anumit loc, ca element al mediului social. Actul
criminal devine un semn exterior al vieţii spirituale, acţiunea criminală în care
un loc important îl ocupă responsabilitatea criminalului. Baza activităţii
criminale constă în păstrarea convingerii privind fundamentul prejudiciabil al
crimei. Pentru acţiunea derivată dintr-o cauză obiectivă nu va interveni
scindarea dintre sensul activităţii şi lipsa de responsabilitate a criminalului (pe
motiv că individul s-a născut criminal), pentru că, natura biologică nu are o
însemnătate exclusivă, fiind necesar să fie complinită de afectivitate şi de
condiţiile viciate ale mediului.
§3. Abordarea factorilor antropologici. Factorii antropologici
reprezentaţi de constituţia organică a delincventului, care păstrează anomaliile
fizice, constituţia psihică, prin reflectarea atitudinilor individuale (sentimente,
pasiuni, fantezii) şi caracteristicile individuale (sex, rasă, vârstă, profesie),
clasifică criminalii în două categorii: criminalii înnăscuţi (născuţi) şi
delincvenţii alienaţi.
a) Caracteristicile criminalilor înnăscuţi se regăsesc în tipologia
lombrosiană, acceptată de Ferri, după eliminarea ambiguităţilor şi rezervelor
faţă de presupoziţia că stigmatele sunt determinante pentru aprecierea calităţii
de criminal, deoarece prezumţia reprezintă o simplă prejudecată a lui

Pagina 29 din 126

Lombroso, constituţia biologică a individului având o semnificaţie redusă, în
realitate crima fiind rezultatul legăturii factorilor biologici (fizici), psihici şi
sociali. Crima nu constituie o parte înnăscută a existenţei individului, dacă
intervin elemente concrete de prevenire, o fundamentare morală a fiecărui act
în parte, astfel încât, chiar dacă individul ar fi stigmatizat fizic, nu va deveni,
în mod obligatoriu criminal. Constituentele capacităţii de agresivitate sunt în
parte ereditare sau dobândite, fixate în temperamentul şi experienţa infantilă şi
în influenţele intelectuale impuse de educaţie şi studiu, delincvenţii având un
nivel moral scăzut şi dovedind lipsă de afectivitate.
b) Caracteristicile delincvenţilor alienaţi constau în dependenţa completă
de anomalia mentală gravă, astfel că, indivizii sunt incapabili să răspundă
pentru crimele comise. Aceştia nu sunt purtători ai obligaţiei de a fi
responsabili, pentru că, nu au posibilităţi proprii de a se salva, ameninţarea
plecând de la propriile lor acţiuni, care sunt executate împotriva propriilor
înclinaţii, impulsuri sau scopuri. Şi în cazul acestora, crima poate să fie
evitată, dacă intervin factorii de prevenţie (care impun un control strict) sau
dacă se evită prezenţa alienaţilor în anumite locuri. Se ajunge astfel ca, nu toţi
alienaţii mintal să devină şi criminali. Factorii de natură psihică se regăsesc în
percepţia individului, în capacitatea de abţinere sau de reacţie la satisfacţiile
sau insatisfacţiile produse de activitatea concretă, influenţându-i
comportamentul. Individul dobândind o structură psihică specifică şi o viziune
inedită asupra lumii, care îi vor influenţa existenţa şi cunoaşterea şi vor
determina contopirea indisolubilă a scopului şi a mijloacelor de realizare a
unei fapte. În cazul comiterii crimei de către criminalul înnăscut sau de către
alienat, Ferri, recurge la distincţii tradiţionale moralizatoare, apreciind că,
împotriva criminalului dominat de factorii biologici, care anulează voinţa şi
puterea de înţelegere, trebuie să se adopte sancţiuni penale speciale,
fundamentate pe neutralizarea, şi nu pe pedepsirea acestora. Alienatul
(alienus) devine un străin faţă de sine, un înstrăinat faţă de societate.
§4. Abordarea factorilor socio-psihologici. Factorii socio-psihologici,
constând în starea economică, evenimente şi fenomene istorice (război),
mediul social, mediul familial, starea de moralitate, clasifică delincvenţii în
trei categorii: delincvenţii obişnuiţi, delincvenţii de ocazie şi criminalii
pasionali (din pasiune). Factorii de natură socială, aparţinând lumii exterioare
au un caracter general, absolut independent de structura interioară a
delincventului, însă pot exercita presiuni, influenţe şi determinări concrete de
natură să-i modifice comportamentul în societate. Aceşti factori sunt prezenţi
în mediul în care trăieşte delincventul şi constau în densitatea populaţiei,
aderenţa la o anumită religie, integrarea într-o anumită categorie socio-

Pagina 30 din 126

profesională, în statutul familial şi în practicarea unor vicii sociale. Deşi forţa
statului corijează imperfecţiunile comportamentale individuale, în special
extravaganţele, pentru ca atunci când este necesar să încerce estomparea
acestora prin recurgerea la forţa economică, politică sau administrativă,
societatea, în ansamblu, controlează atitudinile individuale şi exercită o
influenţă directă asupra acestora, pentru a păstra o anumită dependenţă
interpersonală dar şi de a menţine libertatea în gândire şi acţiune, echilibrată
de nevoile sociale. Acest rol al societăţii este stabilizat prin adoptarea unor
politici, care influenţează echilibrul social, statul fiind interesat de menţinerea
justiţiei sociale.
a) Delincvenţii obişnuiţi dobândesc această calificare, ca urmare a modului
în care înţeleg să trăiască, să muncească şi să adopte maniera de
comportament delincvenţial, conştiinţa de sine acţionând direct, pentru a
încălca norma legală. Delincventul este angajat într-o activitate ilicită,
acţionând în favoarea realizării delictului. Trăsătura fundamentală a existenţei
acestuia constă în comiterea delictului, stările particulare congenitale, care au
evoluat în perioada copilăriei sau adolescenţei aflându-se în aşteptarea
momentului potrivit, oferit de mediul social pentru a realiza fapta concretă. În
acest mod, delictul devine o activitate care se adaugă existenţei individului,
pentru reducerea infracţionalităţii impunându-se adoptarea unor remedii socio-
economice. Delincventul acţionează întotdeauna pentru a acumula experienţă
într-un mediu social în care delictul se desfăşoară continuu, fără întrerupere.
Radicalitatea interpretării constă în faptul că, alături de rolul factorilor
antropologici, la comiterea delictului, un rol deosebit le revine condiţiilor
concrete de mediu (economice, politice, juridice, administrative, educative),
care impun persistenţa comiterii delictului, în contradicţie cu unele schimbări
ale conştiinţei individuale. Delictul, ca fundament stabil al comportamentului,
acţionează reflexiv asupra individului, prin creearea dependenţei practicării
acţiunilor delictuoase, dobândind caracterul de obişnuinţă. Criminalitatea este
prezentată ca un fenomen social „de masă” care prezintă o natură complexă,
Ferri întocmind hărţi şi statistici zonale privind delictele.
b) Delincvenţii de ocazie sunt reprezentaţi de indivizii care sunt
determinaţi, atât de constituţia biologică cât şi de condiţiile sociale, favorabile
producerii unui delict sau defavorabile propriilor interese, astfel încât, nu pot
rezista tentaţiei de a săvârşi infracţiunea. Determinarea de moment poate fi
percepută din interior, printr-un acces direct, prin eliminarea oricărei corelaţii
mijlocitoare şi prin păstrarea interesului de a comite delictul. Corelaţia dintre
interesul săvârşirii faptei şi executarea ocazională a acesteia, doar pentru că au
apărut condiţii de mediu favorabile este caracteristică delincventului de

Pagina 31 din 126

ocazie, care exclude posibilitatea de a comite altă faptă; consecinţa
reîntoarcerii la comiterea altui delict reprezentând evoluţia activităţii şi
dobândirea calităţii de delincvent obişnuit. Se înţelege că, săvârşirea delictului
de ocazie reprezintă o formă simplă, accidentală a delincvenţei, pe când
săvârşirea delictelor din obişnuinţă, dovedeşte că, existenţa individului
gravitează în jurul deprinderii corporale, a hotărârii, precum şi a capacităţii de
a specula orice prilej, pentru a săvârşi o multitudine de fapte ilicite.
c) Criminalii pasionali (din pasiune) revendică actul criminal ca pe o
plăcere, fiind înşelaţi de iluzia că, pasiunea lor este fără limite. În acest mod,
actul criminal este explicat de intervenţia unui factor, independent de
posibilitatea delincventului de reprezentare a unui scop, de simţirea sa
supraexcitată, singura acţiune care ar putea să regleze forţele opuse constând
în comiterea delictului. În acest mod, delincventul apreciază că, presiunea
emoţiei suprapusă pe necesitatea salvării unui interes, a unui scop acţional, se
contopesc până într-atât încât să formeze o sinteză între raţiune şi imaginar, a
cărei finalitate este crima. Pasiunea devine o participare nemijlocită la crimă,
deoarece impune delincventului, influenţat de factorii contingenţi, să participe
la o situaţie ocazională, depăşirea evenimentului având loc în momentul
comiterii delictului când criminalul devine liber de tensiunea agresivităţii.
Imperfecţiunea modelului pasional se arată printr-o idee sau prin reprezentarea
exagerată în mintea delincventului a faptei şi a consecinţelor acesteia.
§5. Factorii fizici denumiţi de E. Ferri „cosmo-telurici” sunt reprezentaţi de
clima care guvernează teritoriul unde locuieşte delincventul, de diferenţele de
temperatură dintre anotimpuri, de cultivarea unor plante specifice, deproducţia
agricolă realizată de statul în care trăieşte, şi de frecvenţa fenomenelor
atmosferice, care pot influenţa comportamentul uman.
Secţiunea a 3-a. Semnificaţia teoriilor enunţate de Ferri
§1. Aprecieri. Teoriile lui Ferri, vizând sinteza şi analiza fenomenului
criminal demonstrează necesitatea adoptării unor politicii criminale, în sensul
revizuirii măsurilor economice şi sociale, necesare pentru evitarea sau
reducerea numărului de delicte, produse prin intervenţia factorilor sociali,
participarea nemijlocită a statului pentru reformarea şi readaptarea
delincvenţilor, în general şi a celor ocazionali în special, şi simpla obligaţie de
reparare a prejudiciului pentru delincvenţii pasionali. Prin determinarea
acestor condiţii, dreptul penal a fost „remodelat”, stabilirea intervenţiei
liberului arbitru, combinată cu ideea responsabilităţii societăţii pentru
asigurarea condiţiilor necesare evitării delictelor, reprezentând reacţia socială
împotriva delincvenţei. Se formează o unitate între delincvent şi societate,

Pagina 32 din 126

aceasta urmând să adopte măsuri concrete, pentru a se salva pe sine, prin
remodelarea şi reformarea socială a delincvenţilor. Ideile fundamentale ale lui
Ferri - responsabilitatea delincventului, necesitatea neutralizării delincvenţilor,
măsuri de readaptare socială, participarea mai multor factori la realizarea
delictului, despăgubirea victimelor, ca măsură de descurajare a recidiviştilor,
au fost reluate de şcoala pozitivistă, ca măsuri preventive, de reacţie socială,
împotriva delincvenţei. Alternativa socială, după Ferri constă în necesitatea
societăţii de a se apăra, folosind metode şi mijloace umanitariste, de natură să
nu depersonalizeze delincventul, considerat responsabil pentru fapta sa. Criza
care generează delictul are o natură socio-economică şi morală, de aceea
acţiunile care trebuie adoptate sunt diversificate. Dacă individul este degradat,
încetează să mai reprezinte un factor social activ şi nu va fi perceput ca om
responsabil. Măsurile preventive propuse (reducerea costului de trai, paza şi
ordinea pe stradă, controlul armamentului, măsuri medicale) au reprezentat o
formă directă de implicare a statului în organizarea vieţii sociale. Prin
evaluarea datelor statistice, Ferri a constatat că, delictele sunt comise până se
ajunge la saturaţie, iar dacă intervin unele evenimente grave, limitele sunt
depăşite (legea suprasaturaţiei), astfel că, nu există o certitudine privind
frecvenţa actelor criminale.
Ferri a propus ca, pe lângă pedepsele cu închisoare să se adopte măsuri
specifice, de natură economică, socială, culturală, politică, pentru a se asigura
condiţii de viaţă normale indivizilor (salarii mari, preţuri mici), pentru a le
oferi posibilitatea practicării drepturilor individuale. Măsurile se refereau la
încercarea de educare a minorilor prin învăţătură şi supraveghere, în sensul ca,
persoanele lipsite de sprijin familial sau abandonate, să intre în programe de
ajutorare din partea statului. Studiul cauzelor (etiologia) actelor delincvenţiale
a reprezentat forma de implicare şi de responsabilizare a statului, a societăţii,
în prevenirea şi pedepsirea delincvenţilor, cât şi în reformarea socială a
acestora. În proiectele de modificare a legislaţiei, Ferri a solicitat adoptarea
unor măsuri de reformare a procedurilor penale, civile, administrative,
comerciale, prin care a instituit principiile responsabilităţii şi clasificarea
delincvenţilor, posibilitatea revizuirii litigiilor, evitarea abuzului de utilizare a
instituţiilor graţierii şi amnistiei. Aceste măsuri au un caracter preventiv, prin
natura lor economică, socială, politică, administrativă şi culturală, deoarece se
„substituie pedepselor”, cât şi un caracter „represiv”, de apărare socială, prin
instituirea responsabilităţii delincventului, prin obligarea la plata
despăgubirilor civile către victimă (pentru criminalii pasionali). Ferii a propus
revizuirea legislaţiei prin adoptarea unor instituţii noi, prin abrogarea textelor
caduce şi iniţierea unor măsuri inspirate din necesităţi reale.

Pagina 33 din 126

 §2. Critici. Ferri a considerat delincvenţa ca rezultat al îmbinării
antropologiei cu determinarea socială a delictului, însă propunerea ca
sancţiunea criminalilor pasionali să constea doar în obligarea delincventului la
repararea daunelor materiale către victimă (fără pedeapsă) a fost contrazisă şi
invalidată. În selectarea şi indicarea factorilor care generează delictul, Ferri a
făcut confuzii de clasificare şi de ierarhizare a acestora, abordarea concretă
având o tentă mecanicistă. Garofalo a criticat în termeni duri criteriile de
clasificare a crimelor propuse de E. Ferri.

Recomandări bibliografice
Aprecieri substanţiale, metodice şi elevate despre opera lui E. Ferri se
regăsesc în lucrările lui R. Gassin, op. cit.; I. Oancea, în Probleme de
criminologie, Editura All, Bucureşti, 1994; Ghe. Nistoreanu, C. Păun, op. cit.;
V. Cioclei, op. cit.; şi T. Amza, op. cit. Aceştia prezintă, pe scurt şi unele
scăderi, critici şi neajunsuri ale studiilor elaborate de E.Ferri. Aceşti autori îl
consideră pe E. Ferri fondatorul criminologiei. Profesorul Traian Pop, în
lucrarea sa Criminologie, Editura Ardealul, Cluj, 1928, a apreciat calităţile
intelectuale, erudiţia, spiritul şi puterea de analiză ale lui E. Ferri,
considerându-1 fondatorul şi promotorul doctrinei şcolii pozitiviste, deoarece
a determinat progresul ştiinţei criminale. În opinia noastră, aprecierile vizează
contribuţia lui E. Ferri la dezvoltarea dreptului penal şi a procedurii penale,
terminologia criminologiei fiind elaborată de R.Garofalo, atât înainte cât şi
după publicarea studiilor de către Ferri, sub forma unei monografii în anul
1880, republicată în anul 1885 (Sociologia criminală a lui Ferri a apărut în
anul 1884); G. Ponti, op. cit.; I.E. Sandu, F. Sandu şi Ghe. I. loniţă, op. cit.; I.
Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Tipologii criminogene, Editura
Universitaria, Craiova, 2005.

Pagina 34 din 126

 Capitolul II. Bazele criminologiei
Secţiunea 1. Caracteristici
Raffaele Garofalo a dat numele ştiinţei criminologice, dobândind primatul
elaborării termenilor şi al constatărilor în practică. Formularea şi precizarea
conceptului nu presupune şi relevarea integrală, definitivă a obiectului ştiinţei
criminologice. Însă, în opinia noastră, contribuţia exclusivă a lui Garofalo
trebuie privită ca o identificare şi adaptare a terminologiei la actele şi faptele
considerate infracţiuni. Elaborarea unor categorii socio-juridice de către
corifeii precriminologiei (Beccaria, Lombroso şi Ferri), a determinat
identificarea parţială, a elementelor împrumutate de criminologie, din ştiinţa
dreptului penal. Garofalo a inventat denumirea, metodele şi principiile care
aveau să sugereze identificarea ştiinţei criminologice, eveniment deosebit
pentru spiritul şi cultura umană. Raportul dintre comportamentul criminalului
şi actul de constrângere adoptat de autorităţi reprezenta un fenomen care
interesa doar dreptul penal şi procedura penală. Momentul fundamentării
criminologiei este reprezentat de publicarea, în anul 1880, de către R.
Garofalo a monografiei intitulată „Criminologie”, republicată în anul 1885. Se
trece astfel, de la gândirea generalizată despre crimă şi criminal, la gândirea
distinctă, fondată de criminologie. Garofalo a atribuit criminologiei domeniul,
structura, principiile, regulile şi termenii. Raţiunea indica faptul că, în
cercetarea crimei şi a criminalului, trebuia să se instituie un tip special de
structură şi ordine criminologică, sui generis, care impunea interpretarea unei
discipline noi, separate de analiza existentă în dreptul penal şi în procedura
penală. Având un domeniu separat, în cadrul studiilor care analizaseră
criminalitatea şi, cu toate că, Beccaria, Lombroso şi Ferri propuseseră reguli şi
metode de verificare inedite, revine lui Garofalo meritul de a defini noul
domeniu de cercetare ştiinţifică.
Opiniile, privind crima şi criminalul, enunţate anterior elaborării
criminologiei, nu au stabilizat structura ştiinţei, aceasta fiind pusă în valoare
de Garofalo. Criminologia a devenit un domeniu separat, prin stabilizarea,
structurarea şi definirea fenomenului criminal. Criminologia a apărut din
necesitatea obiectivă de cunoaştere a crimei şi criminalului, a ordonării,
normării, restrângerii, particularizării, diferenţierii şi definirii sistemului
propriu de valori. Garofalo a structurat constatările antropologilor şi
sociologilor, deoarece nu erau ordonate într-un sistem, finalizând domeniul
criminologiei. Garofalo a fost conştient de rolul său în delimitarea noului

Pagina 35 din 126

domeniu, în identificarea deosebirilor existente între criminologie,
antropologie şi sociologie. Principala distincţie existentă între criminologie,
antropologie şi dreptul penal este dată de necesităţile sociale, care
condiţionează specificitatea fiecărui domeniu de cercetare şi de activitate
practică.
Secţiunea a 2-a. Raffaele Garofalo (1852 - 1934)
§1. Viaţa şi opera. R. Garofalo s-a născut în oraşul Neapole, iar după ce a
studiat dreptul, a devenit magistrat, îndeplinind funcţia de Preşedinte la Curtea
de Apel şi titlul de baron. Obţinând titlul de doctor în drept, a predat la
Universitatea din Neapole în calitate de profesor de drept penal. Devine
senator şi cu toate că, iniţial îşi manifestase interesul şi oportunitatea, a refuzat
oferta guvernului din 1903, privind revizuirea Codului penal şi de procedură
penală. În lucrarea „Criminologie”, apărută sub forma unei monografii, în
anul 1880, revizuită şi republicată în anul 1885, Garofalo tratează fenomenul
criminal în mod original. Pentru a ilustra ideile constante ale gândirii sale, R.
Garofalo a mai publicat şi alte lucrări: Tentativa criminală prin mijloace
insuficiente; Solidaritatea socială; Solidaritatea internaţională în
reprimarea crimeii; Identificarea persoanelor acuzate de crimă. Ideea
dominantă în aceste scrieri a constat în apărarea responsabilităţii
delincventului „pentru crima comisă”, în implicarea societăţii, pentru
asigurarea condiţiilor de viaţă şi de înlăturare a deviaţiei sentimentului moral,
prin adoptarea unor măsuri reformatoare pentru delincvent.
§2. Raportul lui Garofalo cu tradiţia. Cercetarea crimei a reprezentat un
atribut al culturii progresiste, deoarece avea legătură cu verificarea adevărului
şi stabilirea atributelor libertăţii. Variatele forme de manifestare a crimei şi a
tendinţelor de evaluare, efectuate de C. Beccaria şi de E. Ferri, nu au stabilit
relaţia dintre domeniul supus cercetării (crima şi criminalul) şi soluţiile
(modelele) propuse, pentru realizarea unui sistem unitar, independent, de
concepte, distincte de cele din antropologie şi sociologie. Implicaţiile şi
corelaţiile crimei fiind ample, a fost necesar să se împrumute unele metode şi
principii de cercetare din alte discipline, pentru a se definitiva faptele şi
legităţile, care calificau delictele. Deşi crima era privită în corelaţie cu
structura bio-psihică a delincventului, dobândirea personalităţii şi semnificaţia
evaluării preceptelor sociale, până la Garofalo nu se inventase conceptul de
criminologie. Evaluând noul domeniu de cercetare în lucrarea
„Criminologiei”, s-au pus bazele stabilizării fenomenului socio-juridic, al
valenţelor formativ terminologice, al semnificaţiei cauzelor şi al condiţiilor
favorizante. Obiectul criminologiei indică numeroasele sale determinări,

Pagina 36 din 126

dovedind că, actul criminal reprezintă un proces natural, impus de legi
obiective, care condiţionează sensul şi gradul de libertate în gândire şi acţiune
ale delincventului. Beccaria, Lombroso şi Ferri s-au ocupat de predispoziţia
organică, de fundamentele antropologice ale crimei, de „anomaliile fizice” ale
delincventului, iar Garofalo a procedat la identificarea „anomaliilor morale”.
Sugestive sunt ideile critice formulate de Ferri, privind gradul de diferenţiere
şi conţinutul cognitiv invocat de Garofalo. Nevoit să-şi elaboreze propria
concepţie, în cadrul polemicii, întărită de atitudinea critică adoptată împotriva
concepţiilor lombrosiene, Garofalo, care părea dominat de teoriile despre
reafirmarea autorităţii statului asupra individului, a accentuat determinismul
„anomaliilor morale”, în producerea faptelor şi a fenomenelor de conştiinţă
ale delincventului, ca urmare a implicării unor factori multipli: mediul socio-
economic, geografic, etnic, absenţa posibilităţii de adaptare a individului la
condiţiile de mediu, tulburările comportamentale derivate din lipsa condiţiilor
de locuit, a absenţei coeziunii în grupul socio-familial, din care face parte
delincventul.
2.1. Abordarea antropologiei criminale. Raporturile dintre ereditate, ca
natură atavică a criminalului (regăsită în stigmatele anatomice şi în atavismul
evoluţionist) şi cauzele generatoare ale crimei, au reprezentat preocuparea de
bază, în studiile lui Garofalo. Cum însă, precriminologii (Beccaria, Lombroso
şi Ferri) stabiliseră ideea că, criminalitatea este generată de o singură cauză:
ereditatea fizică. În contradicţie cu aceştia, Garofalo a considerat că,
infracţionalitatea este produsă de mai multe cauze, dintre care unele sunt de
natură ereditară (anomaliile morale), iar altele sunt produse de geneza în afara
eredităţii (influenţele sociale, influenţele legilor). Anomaliile morale
(constituind unica formă de antropologie criminală acceptată de Garofalo), au
generat „delictul natural”, ca formă comportamentală a unor categorii de
persoane. Pentru Garofalo evoluţia structurii delincvenţiale se caracterizează
prin inadaptarea la viaţa socială, deoarece prin faptele comise, delincventul a
încălcat preceptele morale impuse de societate (nesocotirea proprietăţii
considerată a fi inalienabilă) şi a preceptelor religiei (considerate a fi sacre).
Garofalo nu acceptă intervenţia liberului arbitru în viaţa individuală, deoarece
activităţile umane sunt distribuite într-un anumit timp şi spaţiu, controlabile de
către indivizi, relaţiile şi conflictele ce pot exista între activităţile indivizilor
putând să fie neutralizate. Delictul dobândeşte caracterul „natural” prin
prezenţa sa obişnuită, evidentă şi identificată în toate perioadele istoriei
umanităţii. Tocmai prezenţa în timp a delictului natural a generat şi o
activitate specializată a comunităţii, a statului de a adopta măsuri eficiente
pentru a nu facilita şi pentru a reduce inconvenientele delictelor. Garofalo

Pagina 37 din 126

dezvăluie necesitatea socială privind elaborarea şi adoptarea unui drept
natural, care să vizeze ansamblul sancţiunilor necesare restabilirii relaţiilor
colective, pentru împiedicarea declanşării conflictelor care pot exista între
activităţile membrilor familiei sau între indivizi în cadrul grupurilor. Autorul a
stabilit că, evoluţia delictului natural se caracterizează prin diminuarea
autorităţii familiei, a instituţiilor statului, precum şi prin creşterea
independenţei comportamentale a indivizilor care, de tineri, încalcă
interdicţiile şi preceptele socio-familiale. În afară de aceste caracteristici,
dimensiunile populaţiei joacă un rol important în calificarea raporturilor inter-
individuale, deoarece delictul natural a existat şi va continua să existe.
Deficienţele organice înlătură posibilitatea tragerii la răspundere a indivizilor,
care nu-şi dau seama de ceea ce fac şi nu posedă o voinţă sănătoasă pentru a
executa o faptă delictuală, prejudiciabilă. Aşezând dorinţele şi atitudinile
delincventului în afara posibilităţilor acestuia de a raţiona, de a judeca,
deoarece anomaliile morale deviază.sentimentele, Garofalo, a propus, să nu se
exercite constrângeri de nici un fel asupra acestuia, ci, să se adopte măsuri
care să preîntâmpine comiterea faptelor prejudiciabile, deoarece, deficienţele
organice dovedesc lipsa de responsabilitate faţă de actele comise. Boala
psihică determină apariţia conflictelor, lipsa decenţei faţă de consecinţele
actelor comise, a motivării raţionale privind actul sau fapta în sine, intervenţia
unor discordanţe, între situaţia în care este elaborată şi modul sau maniera în
care este realizată fapta, schimbări rapide în obişnuinţele delincventului,
neglijarea unor practici particulare, sesizarea cu inexactităţi a realităţii,
abordarea imprecisă a cunoştinţelor dobândite, apariţia unor atitudini tributare
normalităţii. Deviaţia sentimentului moral, ca element al antropologiei
criminale este generată de influenţa majoră a mediului social, prin existenţa
condiţiilor de viaţă favorabile elaborării delictului. Dacă este cert faptul că,
delictul a existat, există şi va exista în mod obişnuit, pentru a se înlătura
efectelor acestuia este necesar ca societatea să procedeze la identificarea
trăsăturilor care compun delictul juridic, pornind de la verificarea fiecărui
criminal în parte. Astfel se va determina modelarea delincvenţilor, în
conformitate cu necesităţile sociale, pentru a se evita faptele periculoase
pentru colectivitate. Delictul, reprezentând încălcarea ansamblului de
interdicţii, privind legile şi moravurile sociale, influenţează viaţa organizată
prin care se asigură umanităţii preponderenţa civilizaţiei asupra
comportamentului deficitar al unor indivizi.
2.2. Abordarea influenţelor mediului social. Analiza practicii criminale,
rezultată din anchetele directe şi studiile aglomeraţiilor umane, au determinat
identificarea condiţiilor favorabile criminalităţii. Garofalo a explicat atracţia

Pagina 38 din 126

pe care o exercită psihologia şi aspectul mediului înconjurător (habitatul
degradat, promiscuitatea, migraţiile alternative), asupra individului predispus
să comită delicte. Degradarea habitatului, însoţită de apariţia fenomenelor
patologice, de multiplicarea şi diversificarea cazurilor de delincvenţă, de
apariţia unor raporturi contradictorii în familie, între familii şi între categoriile
sociale, de apariţia unui amestec de populaţii, indică legătura între ritmul
creşterii delictelor şi localizarea în spaţiu a acestora. Constatarea privind
nedegradarea comportamentului delincventului sub influenţa psihopatologiei
vieţii, a reprezentat o scădere a valorii ideilor exprimate, deoarece,
constatările ulterioare au indicat influenţa mediului social printre factorii
determinanţi ai delincvenţei. Alături de precizările devenite clasice, asupra
predispoziţiei organice de a comite delictul, Garofalo a identificat distribuirea
pe delicte a faptelor şi ritmurile lor de apariţie, a indicat fenomenele de
dezintegrare socială, precum şi necesitatea adoptării unor măsuri care să
impună un echilibru al comportamentului criminalului. Deşi studiul a abordat
cunoaşterea structurii delincvenţiale, evoluţia acesteia în raporturile cu
condiţiile de mediu, Garofalo a refuzat să accepte faptul că, în cartierele sărace
şi în locuinţele suprapopulate, delincvenţa este ridicată, influenţând
moralitatea indivizilor. Normele sociale sunt create pentru a integra membrii
colectivităţii, factorii culturali şi cei socio-economici fiind determinanţi în
diminuarea frecvenţei delictelor. Neajunsurile de natură economică (lipsa
locuinţei, lipsa surselor de existenţă), izolarea socială, intervenţia unor
conflicte interindividuale amplifică dificultăţile apărute în marile aglomeraţii.
Garofalo a apreciat că, o influenţă majoră asupra comportamentului
delincventului îi revine religiei, care invocă apariţia miracolului, pentru a
salva situaţia umană precară, lipsită de perspectiva îmbunătăţirii condiţiilor de
viaţă. Religia devine un păzitor al ordinii, atitudinea mistică fiind elementul
important al practicării vieţii cumpătate, doar dacă se impune din copilărie şi
dacă urmăreşte realizarea educaţiei morale, chiar prin simpla promisiune a
mântuirii. Condiţia umană este atrasă de tendinţa magică, religia devenind un
factor stimulator pentru respectarea normelor, condiţiilor şi preceptelor socio-
morale, având ca scop reducerea criminalităţii. Religia permite omului ca,
indiferent de condiţiile în care trăieşte, să-şi adapteze comportamentul la
regulile, care condiţionează individul, pentru a ajunge la îndepărtarea de păcat,
de delict, de ameninţarea unor nenorociri păgubitoare, prin renunţarea la
posibilităţile de satisfacere a tendinţelor comportamentale condamnabile
social.
2.3. Abordarea influenţei legilor. Comportamentele indivizilor normali
depind de modul în care percep şi îşi reprezintă interdicţiile şi permisivităţile

Pagina 39 din 126

prevăzute în normele legale (privind apartenenţa la un grup social şi
dobândirea unui anumit grad de cultură), tendinţele de a-şi forma reprezentări
delincvenţiale determinând apariţia unor grave dezechilibre comportamentale.
Deşi ar trebui să existe un acord între sistemul de gândire şi sistemul de
acţiune, în urma raportării la structurile sociale şi cadrul legal, individul
adoptă o atitudine specifică, depinzând de imprimarea unor idei specifice în
realizarea intereselor. Legea impune responsabilitatea acţiunii individuale, iar
degradarea comportamentului, sub influenţa anomaliilor morale, determină
adaptarea măsurilor socio-juridice de supraveghere a comportamentului.
Deoarece reglarea comportamentului individual este impusă prin lege, rezultă
că, aceasta influenţează atitudinile indivizilor, oscilante în funcţie de: regimul
politic şi preceptele religioase; influenţa atitudinilor globale, care, în anumite
momente produc crize sociale (periodice sau neregulate). Comportamentul
individului devine reprezentarea directă a unui determinism, a cauzalităţii
sociale, pe care o exprimă adecvat atitudinea faţă de normele legale. Efortul
individului de a înţelege regulile sociale este generat de nevoi practice şi se
bazează pe abţinerea de a încălca legea, iar în cazul în care, fapta iniţiată sub
influenţa emoţiilor şi dorinţelor nu se realizează, individul îşi pierde controlul
asupra comportamentului, fapt care atrage intervenţia legii. Constituirea
comportamentului se face în cadrul unui proces continuu, de diferenţiere între
indivizi, discernământul fiecăruia având un rol hotărâtor în selecţia şi
combinarea reprezentărilor privind consecinţele nerespectării legilor. La baza
comportamentului corespunzător stă aplicarea corectă a cauzalităţii,
experienţa individuală şi cea colectivă, în sensul că, prin raportarea la normele
legale, se pune baza experienţei sociale concrete care se va integra în
experienţa individului. Abilitatea îndrumată de cunoştinţe reale, concrete este
suficientă pentru a se evita consecinţele prejudiciabile, individul recurgând la
lege, numai atunci când actele nu pot fi controlate, norma legală reprezentând
o interferenţă calitativă între comportamentul ideal propus şi comportamentul
concret prestat. Conceptul influenţării legilor presupune o societate care
impune respectarea interdicţiilor, prin tolerarea faptelor neprejudiciabile, prin
încurajarea atitudinilor pozitive, la un număr cât mai mare de membri ai
colectivităţii.
2.4. Abordarea teoriei privind executarea pedepsei.
a) Executarea pedepsei, ca formă de represiune socială, adoptată împotriva
delincvenţilor care au săvârşit infracţiuni, reprezintă un proces de transformare
a existenţei individuale, sub aspectul activităţilor practice şi spirituale.
Civilizaţia se purifică prin impunerea eticii, care garantează şi asigură
organizarea socială şi comportamentul uman, în limitele unor principii general

Pagina 40 din 126

acceptate, care să reprezinte un model care reflectă, în anumite limite,
caracterele civilizaţiei, prin ocrotirea valorilor sociale, morale, religioase şi
politice. Practica spiritului uman (humana civilitas) înseamnă ocrotirea
experienţei materiale şi spirituale, atât prin măsuri adoptate de societate (legi),
cât şi prin atitudinile morale prestate de indivizi. Refuzarea de către societate a
actelor prejudiciabile, a delictelor comise de infractori, se manifestă prin
reprimarea acestora, prin aplicarea pedepselor. Pedeapsa, ca atribut al statului,
determină, prin asprimea şi coerciţia sa, o necontestată putere de convingere a
delincventului, dovedind superioritatea misiunii reformative a societăţii.
Pedeapsa echivalează cu adevărata cuminţenie (spiritualitate) a individului,
determinând acceptarea sensului adevărat al moralei colectivităţii, justiţiei
sociale, obiceiurilor, reprezentând o formă de intimidare pentru indivizii care
gândesc să comită infracţiuni şi o formă de pedepsire pentru delincvenţii care
au nesocotit legea. Aceste sensuri ale pedepsei sunt distincte deoarece, în timp
ce ameninţarea pedepsei există sub formă afectivă, executarea pedepsei
constituie un proces de civilizare, de socializare, prin recurgerea la mijloacele
de producere a unor suferinţe, de modificare a stucturii emoţionale, care
asigură integrarea delincventului în ansamblul comportamentelor indivizilor,
pentru ca ordinea socială să înfrângă anarhia. Pedeapsa urmează să se
substituie lipsei sau insuficienţei capacităţii de adaptare a comportamentului
individual la perfecţiunea morală impusă de societate, având scopul de a
dezvolta capacitatea de receptare a prescripţiilor sociale şi de acceptare a
exerciţiului libertăţilor individuale, numai în limitele acestor prescripţii.
Existenţa unor discordanţe flagrante între înalta spiritualitate a unui delincvent
şi crima grosolană comisă de acesta este rezultatul unei contradicţii între
structura interioară (formată din dorinţe, sentimente, idei) şi structura
exterioară (formată de fenomene şi mijloace obiective).
b) Teoria pedepsei privtnd eliminarea criminalilor. În cadrul teoriilor
privind evoluţia societăţii, până la Garofalo se ajunsese la concluzia că,
societatea a progresat mai mult decât individul, în ceea ce priveşte respectarea
regulilor, preceptelor, principiilor şi normelor comportamentale. Deşi
societatea a făcut eforturi, pentru a asigura evoluţia comportamentală utilă,
care se regăseşte în modul concret al cunoaşterii şi supunerii lumii materiale al
individului, din diverse motive, există indivizi care nu sunt capabili să se
adapteze cerinţelor sociale şi comit crime. Crima încalcă armonia, care
trebuie să existe între om şi realitatea înconjurătoare, pentru a trăi şi a
progresa, un astfel de individ, fiind preocupat de acţiunea care trebuie să-i
aducă un avantaj. De aceea, pedeapsa trebuie să determine dispariţia
contradicţiilor brutale, delictele grave şi mizeria generată de crimă, pentru a se

Pagina 41 din 126

asigura perfecţiunea comportamentului. Omul este destinat să fie judecat după
aportul pozitiv sau negativ adus la realizarea comportamentului în societate,
pentru evitarea sau înlăturarea mizeriei umane. Dacă individul nu se va adapta
acestor necesităţi, va trebui „să fie înlăturat în mod natural, fizic, prin
aplicarea pedepsei cu moartea”, deoarece „anomalia psihologică permanentă”
dovedeşte că acesta nu este adaptat psihic şi moral la condiţiile reale vieţii.
Aplicarea pedepsei cu moartea oferă soluţii radicale şi infailibile, pentru
eradicarea sau pentru reducerea crimelor, deoarece, cauza criminalităţii se află
în fatalităţiile ereditar biologice şi nu în cele privind poziţia şi atitudinea
individului în societate. Impunerea, prin mijloace radicale a ordinii sociale, a
civilizaţiei şi a justiţiei sociale a jucat un rol practic important, deoarece a
reprezentat preocuparea fundamentată şi sistematizată de gânditorii din acel
veac. Garofalo a propus ca împotriva criminalilor tineri şi a celor care după
comiterea faptei au arătat că şi-ar putea schimba comportamentul, să se
adopte măsuri represive mai conciliante, reprezentate de aplicarea pedepsei
cu închisoarea, gradată pe anumite trepte de gravitate, în închisoarea pe viaţă
sau în deportarea în colonii. Concepţia propusă de Garofalo se caracterizează
prin ideea că, săvârşirea crimei dovedeşte precumpănirea intereselor
individuale asupra celor publice, astfel că, se impune obligarea criminalului să
repare prejudiciile, pentru a evita repetarea crimelor şi pentru a restabili
moralitatea. Garofalo a înregistrat efectele negative, dezumanizante ale crimei,
însă a exagerat asupra importanţei aplicării pedepsei cu moartea, pentru a se
asigura intimidarea indivizilor tentaţi să perpetueze crima, deoarece practica
judiciară a dovedit că, nicio societate nu a fost atât de exigentă şi nu a stăruit
să-i execute pe toţi criminalii şi, mai mult, nu toţi criminalii au fost prinşi,
pentru a se confirma că, s-a realizat selecţia socială urmărită.
c) Teoria adoptării unui Cod Penal Internaţional. Teza despre un Garofalo
adversar al criminalităţii este confirmată de relevarea efectelor dezumanizante,
pe care le generează săvârşirea crimelor asupra societăţii şi de necesitatea
elaborării unui sistem de reprimare internaţională, prin înfiinţarea unei
structuri specifice. Tipul de represiune propus se baza pe instituirea unui Cod
penal internaţional şi a unui Cod de procedură penală internaţională, format
din 44 de articole. Este cert că, s-au urmărit aspectele de identificare a faptelor
periculoase pentru fiinţa umană, la nivel internaţional care afectează averea,
demnitatea şi sănătatea, având un rol degradant, imoral, de estompare sau de
anihilare a atributelor fundamentale ale individului. În acest mod, s-au
denunţat fenomenele care atentau la bunele moravuri, la simţirea şi gândirea
concordantă cu natura umană, urmărindu-se o reformă prin care să se
identifice modelul comportamental ideal, prin instituirea unor legi cu o sferă

Pagina 42 din 126

de aplicare internaţională, realizându-se visul al umanităţii de a organiza un
stat al dreptăţii.
Secţiunea a 3-a. Semnificaţia teoriilor enunţate de R. Garofalo
§1. Aprecieri. Deşi a fost exponentul primar al criminologiei, prin
inventarea termenului şi structurarea domeniului de cercetare, Raffaele
Garofalo nu a dobândit gloria precursorilor săi. Ca promotor al cercetării
fiecărui criminal în parte, studiile sale oferă mărturii neîndoielnice că s-a
ridicat împotriva efectelor nocive ale crimei, prin sublinierea importanţei
moralei, religiei şi a pedepsei asupra comportamentului individual. În
elaborarea studiilor de antropologie, sociologie şi filosofie a fost negat
determinismului natural şi s-a afirmat opoziţia faţă de constrângerile
individului afirmându-se necesitatea adoptării măsurilor sociale de protecţie şi
de prevenire a delincvenţei, Garofalo, elaborând procedee şi reguli pentru
identificarea cauzelor criminalităţii.
§2. Critici. Deşi studiile elaborate de Garofalo permit evidenţierea unor
factori esenţiali privind delicvenţa, numărul limitat de opţiuni pe care îl
propune nu permite explicarea completă a cauzelor infracţionalităţii. Autorul
nu acordă semnificaţie factorilor educativi sau celor culturali, poziţia
fatalismului, fără perspective asupra destinului criminalului care avea ca
remediu doar condamnarea la moarte, a constituit o modalitate de menţinere a
delincvenţei în societate. Enrico Ferri, a criticat principiile garofaliene,
referitoare la importanţa religiei în modelarea comportamentului uman şi în
ceea ce priveşte rolul mizeriei şi al lipsei de instrucţie populară asupra
comportamentului criminalului. Criteriile fixate de Garofalo, privind
identificarea cauzalităţii criminalităţii sunt incerte, cuprinzând confuzia dintre
factorii individuali (dependenţi) şi cei sociali (independenţi), reducând
valoarea factorilor sociali în determinarea apariţiei delictelor. Chiar dacă se
declară apărători ai operei corifeilor criminologiei, cei mai mulţi cercetători
au o atitudine critică, faţă de eliminarea criminalilor, prin pedeapsa cu moartea
şi a inadvertenţelor existente în opera acestora.

Recomandări bibliografice

În gândirea juridică au existat preocupări pentru reevaluarea corifeilor

criminologiei, în legătură cu relevarea primatului şi esenţei criminologiei. În
funcţie de atitudinea politică a gânditorilor, conţinutul judecăţilor despre opera
acestora a fost diferit. Printre lucrările în care se indică valoarea sau criticile

Pagina 43 din 126

studiilor lui R. Garofalo se numără: J. Pinatel, Traite de Droit penal et
Criminologie, Ed. Dalloz, 1963. Conţinutul operei lui Garofalo este prezentat
şi de: I. Gheorghiu-Brădet, Criminalogia generală românească, Editura
Tipocrat Braşovia, 1993: I. Oancea, Probleme de criminologie, Editura All
Bucureşti, 1994; V. Cioclei,Manual de criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti,
1998; I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Criminologie, Editura All
Beck, Bucureşti, 2003; Gabriel Tănăsescu, Criminologie analitică, Editura
Universitaria, Craiova, 2004; I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu,
Tipologii criminogene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007. Preocupat de
filosofia pedepsei, Garofalo a considerat că, există posibilitatea reformării
comportamentului prin pedeapsă fără a se ajunge la distrugerea individului.
Pedeapsa trebuie să aibă reguli precise, în stabilirea raportului dintre individ şi
stat, urmând a se asigura condiţii potrivite de executare, care să nu înjosească
fiinţa umană. Faptul că, nu toţi oamenii au capacitatea de a se abţine să comită
crime, nu înseamnă că, toţi criminalii au rupt legătura cu umanitatea. Pedeapsa
nu trebuie să aibă un caracter formal, indecent, reformarea individului urmând
să vizeze doar ceea ce este posibil. Individul îşi dobândeşte libertatea doar
atunci când capătă stăpânire asupra propriilor reacţii la stimulii externi prin
realizarea unităţii acceptate social, între faptele comise şi pedepsele aplicate
pentru reformarea sa. Dacă actul criminal este conştientizat sub aspectul
efectelor prejudiciabile, atunci şi pedeapsa aplicată, prin limitele şi forma de
executare, trebuie să determine reeducarea individului. Deşi pedeapsa este
măsura cea mai rea, totuşi este singura aptă să menţină structura morală a
lumii.

Teoriile psiho-sociale
Criminologia etiologică cuprinde printre teoriile care vizează cauzele
producerii crimei şi metoda identificării acestora, teoriile psiho-sociale.
Conţinutul acestor teorii constă în, analiza cauzelor determinabile privind
crima, având ca origine factorii sociali implicaţi. Crima este înţeleasă ca sumă
a proceselor psihice individuale (care se dezvoltă în timp) şi a cauzelor sociale
generale, există în viaţa socială. Crima, apare ca atribut al unor cauze, înţelese
atât sub aspectul proceselor mentale individuale, cât şi a cauzelor
independente de individ (opozabile doar societăţii). Stările şi procesele
mentale nu ar determina prin simpla lor prezenţă crima, dacă nu ar fi impuse
de cauzele sociale (de mediu), după cum nici existenţa cauzelor sociale nu ar
genera crima, în absenţa relaţiei cu starea psihică a individului. Factorii de
mediu şi cei sociali modelează caracteristicile comportamentale ale

Pagina 44 din 126

individului, tendinţele dezvoltării unei trăsături comportamentale speciale,
într-un mediu social concret.
Secţiunea 1. Teoria asociaţiilor diferenţiate
§1. Caracteristici. Teoria asociaţiilor diferenţiale impune înţelegerea
fenomenului criminal, prin argumentul că, orice delincvenţă are o cauză
identificabilă, iar dacă nu există delincvenţă nu va fi identificată nici o cauză.
Crima viciază convieţuirea în societate, dar se realizează prin acţiune sau
omisiune în baza unei cauze, a unui temei identificabil. Orice crimă este
plasată într-un context social în care regulile comportamentale sunt cunoscute,
respectate şi urmate de grupuri mari de persoane, cu excepţia criminalului şi a
complicilor, care încalcă regulile de comportament, pentru a-şi apăra
interesele sau pentru a impune regulile private, speciale.
§2. Edwin Sutherland. Criminologul american Edwin Sutherland, profesor
la Universitatea din Indiana, în lucrarea „Principii de criminologie” (1934), a
formulat „teoria asociaţiilor diferenţiate”, definind etiologia crimei, prin
existenţa cauzei determinante, în sensul că, acolo unde nu există crimă, cauza
va fi absentă. Crima şi cauza sunt strâns legate, deoarece, nu se poate dovedi
existenţa unei cauze decât verificându-se dacă actul criminal a fost executat.
2.1. Abordarea actului criminal individual. Investigarea actului criminal
individual presupune cunoaşterea condiţiilor generale de viaţă, care exercită o
influenţă deosebită în producerea activităţii (aceste elemente sunt de natură
genetică sau provin prin învăţarea de la alte persoane) şi cunoaşterea concretă
a condiţiilor existente în momentul producerii crimei.
A. Cunoaşterea condiţiilor generale de viaţă ale delincventului. Înseamnă
cercetarea în amănunt a comportamentului acestuia practicat, anterior
producerii crimei, în conformitate cu zestrea sa biologică, cu regulile
formulate de el însuşi sau cu regulile învăţate de la alţii, după cum a înţeles
totuşi, să trăiască.
1. Elementele genetice. Comportamentul delincventului are o bază
biologică impusă de codificarea genetică, unică şi stabilă, care nu prezintă
variaţii. Influenţa genetică se regăseşte în dobândirea unui defect genetic sau a
unei abilităţi specifice unui delincvent, actul natural de reproducere umană
facilitând dinamismul inepuizabil al acestei posibilităţi care transcende
posibilul şi realul, şi nu este aservită nici unei forme de intervenţie socială.
2. Elementele istorice. Istoria vieţii delincventului selectează trăsăturile
comportamentale pregnante, care vor determina voinţa criminală, sub
influenţa factorilor de mediu şi a celor sociali, orientarea mobilului şi a
scopurilor activităţii spre delicte, fiind impusă de necesitatea realizării

Pagina 45 din 126

intereselor şi suportarea consecinţelor defavorabile. Regula asociaţiilor
diferenţiate presupune că, orice criminal are ca model comportamental doar un
alt criminal şi nu modele anticriminale. În acest sens, devine hotărâtor dacă
delincventul alege între modelul criminal, pe care îl cunoaşte şi îl acceptă sau
modul corect de realizare a unei acţiuni. Acceptarea regulilor ce constituie
premisele convieţuirii are semnificaţie socială, deoarece nu este indiferent
dacă o persoană desfăşoară o activitate utilă şi legală, pentru a-şi realiza
interesele sau acestea sunt îndeplinite printr-o infracţiune.
3. Elementele învăţate. Regulile sociale sunt transmise de generaţiile
anterioare, care le-au conceput şi respectat, astfel că, orice comportament
criminal este învăţat, deşi natura acestuia are un caracter unic, cu desăvârşire
individual. Evenimentele individuale nu se subsumează unor regularităţi
generale, deoarece criminalul se pregăteşte special pentru comiterea crimei, ca
act individual. Existenţa eventualelor înclinaţii spre agresivitate, a unui suport
biologic şi psihic rezistent, nu sunt suficiente fără efortul de a înţelege şi a
adopta regulile speciale de orientare a aptitudinilor, de realizare a unui mobil,
de adaptare a înclinaţiilor pentru asimilarea şi întărirea unor procedee sau
tehnici de realizare a crimei. Este posibil ca un comportament criminal să fie
realizat şi prin simpla imitaţie, însă acest lucru se produce doar dacă individul
manifestă înclinaţii şi este predispus pentru un astfel de comportament. Nu
există infracţiune pură, care să nu imite formele cunoscute de infractor, prin
evaluarea faptelor vechi. Indiferent de modalitatea aleasă, infracţiunea este o
reflectare conştientă sau inconştientă a altor fapte similare, selectate, prin
raportarea la condiţiile concrete. Conformitatea cu faptele altor infractori nu
trebuie să fie exterioară, ci de esenţă, în sensul că, fapta nu este copiată, ci este
trecută prin sensibilitatea infractorului, prin trăirile acestuia, înainte de a
deveni realitate. Până când individul îşi va forma modul personal de operare,
care se bazează pe gândirea sa, va fi nevoit să-şi aleagă modelul acţional.
B. Condiţiile existente în momentul producerii crimei. Tendinţele
comportamentale criminale, manifestate de delincvent, pentru a-şi realiza
interesele, motivaţia acestora, pot determina provocarea crimei, doar dacă
există o anumită conjunctură de condiţii sau împrejurări favorabile realizării
crimei. Complexul de elemente obiective favorabile, constituie temeiul
declanşării crimei, dacă delicventul este predispus la un comportament
criminal. Rezultă că, fiecare crimă este comisă de un individ predispus la un
astfel de comportament, dar numai în cazul existenţei unor condiţii favorabile
producerii actului criminal. Înclinaţiile şi deprinderile derivate din ereditate
funcţionează în armonie cu condiţiile favorizabile existente în momentul
comiterii crimei,

Pagina 46 din 126

 2.2. Abordarea fenomenului infracţional colectiv. Grupurile de
delincvenţi se supun unei structuri de comandă şi unui canon de reguli
specifice, diferite de regulile generale impuse de societate. Indivizii sunt
pregătiţi pentru viaţă în mod asemănător, de aceea orice delict este sancţionat
aproape identic ori de câte ori este identificat. Activitatea criminală având un
caracter participativ, impune ca, înţelegerea indivizilor să fie totală, în sensul
că, fiecare criminal urmăreşte să fie criminal alături de ceilalţi criminali.
Participaţia reprezintă un proces complex, deoarece trebuie să se ajungă la
omogenitate între perceperea semnificaţiei crimei, de către fiecare participant,
şi uniformitatea actelor care asigură realizarea faptei. Abordarea fenomenului
infracţional colectiv necesită identitatea acţională a participanţilor, pentru a se
asigura structura unitară a actului criminal.
2.3. Variabilitatea asociaţiilor diferenţiate.Absenţa modelului anti-
criminal, în momentul realizării delictului, determină existenţa unor „asociaţii
diferenţiate”, a căror structură este variabilă, în ceea ce priveşte intensitatea,
durata, frecvenţa, înţelegerea şi complexitatea. Indicele ratei criminalităţii
depinde de modul de organizare a grupurilor sociale, în sensul că, o parte sunt
organizate în vederea comiterii infracţiunilor, iar o altă parte sunt organizate
pentru a preîntâmpina producerea delictelor. Absenţa modelului anti-criminal
face ca rata criminalităţii să crească, necesitatea organizării diferenţiate a
grupurilor fiind evidentă.
§3. Scrieri. E. Sutherland a scris: „Criminologie” (1924); „Principii de
criminologie (1955).

Secţiunea a 2-a. Teoria conflictelor de cultură (teoria

conflictelor
culturale, teoria zonelor criminale, teoria ecologică)

§1. Caracteristici. Cultura, ca sumă a valorilor materiale şi spirituale create

de umanitate, caracterizează în mod diferenţiat indivizii, după gradul de
însuşire şi de aplicare a cunoştinţelor în diverse domenii de activitate socială.
Cultura este un ansamblu de cunoştinţe, de care trebuie să se folosească
individul, pentru a convieţui, acceptând restricţiile impuse de societate.
§2. Thorsten Sellin. Criminologul american Thorsten Sellin, profesor la
Universitatea din Pennsylvania, fost preşedinte al Societăţii Internaţionale de
Criminologie, în lucrarea „Conflictul cultural şi crimă” (1938), a afirmat că,
în cadrul oricărei societăţi, din cauza existenţei unor conflicte de cultură între

Pagina 47 din 126

indivizi sau între grupuri de indivizi, se ajunge la crimă. Procedând la
definirea termenilor de „cultură” şi de „conflict”, Sellin a stabilit că, ideile,
instituţiile şi produsele muncii indică existenţa culturilor zonale sau naţionale,
în cadrul unor populaţii primitive sau civilizate. Cultura introduce ordinea
exactă în existenţă, cu ajutorul normelor de conduită, a distincţiei pozitivităţii
actelor individuale şi sociale. Normele de conduită prezintă caracteristicile
pozitive pe care orice individ este obligat să le urmeze, pentru a ajunge la
finalitatea optimistă asupra existenţei. Nerespectarea normelor de conduită
epuizează posibilităţile de înţelegere, de confort între indivizi, în orice tip de
cultură (evoluat sau primitiv), fapt care generează conflictul apărut între
capacitatea de selectare, de asociere şi acumulare a valorilor sociale de către
individ, şi lipsa de apreciere în evaluarea activităţii realizatei. Conduita
individuală relevă motivarea aspiraţiilor faţă de normele şi valorile sociale, în
situaţia încălcării acestora producându-se conflictul cu grupul social sau cu
societatea. Conflictul dezvăluie exprimarea brută a propriilor reguli
comportamentale, aflate în contradicţie evidentă cu normele impuse de grup
sau de societate. Formele de exprimare a necesităţilor sociale se realizează
prin interdicţii, pentru a se evita încălcarea normelor de convieţuire socială, iar
cultura reprezintă un complex de fapte pozitive, folositoare societăţii.
2.1. Cauzele conflictelor. Cauzele sociale şi necesităţile individuale, care
determină apariţia conflictelor de cultură sunt într-o permanentă schimbare.
Progresul social şi economic este în permanenţă contrazis de comportamentele
individuale sau de grup, care oferă atitudini negative faţă de pretenţiile
imperioase ale societăţii. Sellin afirmă că, orice conflict cultural este generat
de:
- deosebirile etnice, care presupun apartenenţa la formele de cultură şi de
civilizaţie specifice unui grup sau unui popor, aflat în minoritate; generează
factori contradictorii, anumite tendinţe de gândire şi acţiune negative şi
implicit producerea crimei. Obsedaţi de viziunea etniei asupra moralei,
indivizii se supun regulilor empirice, devenind instrumente ale acestora,
săvârşind delicte;
- deosebirile profesionale integrate activităţii umane sunt subordonate
unor scopuri raţionale, însă, în unele situaţii, dobândesc efecte, contradictorii,
delictuale;
- deosebirile religioase, privind comportamentul individului în societate,
ca produs al unei dezvoltări istorice (monoteism-politeism, monogamie-
poligamie), determină în mod inevitabil producerea delictelor;
- deosebirile sociale, ca forme specifice de convieţuire în societăţile
liberale, generează conflictele în viaţa socială, deoarece indivizii încearcă să-şi

Pagina 48 din 126

consolideze poziţia socială, pe fondul dobândirii unor avantaje personale în
detrimentul normelor de convieţuire socială;
- deosebirile de vârstă, impun coduri comportamentale diferite între
generaţii, ca urmare a modului diferenţiat de receptare a culturii, generând
conflicte grave.
2.2. Formele conflictelor culturale. Conflictele de cultură există atât
sub forma contrazicerii, a pedepsirii conduitei individuale, de către grupul
social, cât şi a sancţionării conduitei grupului de către societate.
Conflictele individuale de cultură apar în situaţia încălcării moralei, stabilită
prin tradiţie, în sensul că, prin actele prestate se produce un impact,
reprezentat de abandonarea restricţiilor impuse de un grup de persoane. Prin
fapta comisă, individul afirmă că, dobândeşte echilibrul intern, îşi exprimă
capacitatea de înţelegere a propriilor interese, deşi poate genera un conflict, ca
urmare a încălcării normelor stabilite de un grup de persoane sau de către
societate. Individul, care nu poate să depăşească antagonismele apărute va
intra în conflict, cu grupul sau societatea, din cauza atitudinilor sale controlate
de tipul de cultură socială (conflictul dintre individ şi grupul etnic sau secta
din care face parte; tendinţele grupurilor minoritare de a încerca să schimbe
atitudinile majorităţii, reprezintă iniţial un conflict de cultură).
Conflictele de cultură ale grupului apar în situaţia în care, atitudinile şi
comportamentul unui grup de persoane sunt contrazise şi sancţionate de către
societate. Actele grupului sunt supuse puterii reformative societăţii, care prin
instituţiile şi mijloacele adecvate, poate readapta, în cadrul unui conflict
cultural, particularitatea moralei şi argumentaţia folosită de grup. Astfel, există
unele culturi de grup, ale căror activităţi prezintă caractere destabilizatoare sau
distructive pentru societate (cultura de gang a gangsterilor, conflictul dintre o
sectă neautorizată şi stat).
2.3. Felurile conflictelor. Sellin a indicat următoarele feluri de
conflicte culturale: conflicte de atitudine, conflicte de legi şi conflicte de
coduri morale.
Conflictele de atitudine constau în orientarea conduitelor şi intereselor unei
persoane sau ale unui grup social împotriva normelor şi interdicţiilor impuse
de un grup sau de către societate. Ori de câte ori conduita indivizilor nu
prezintă stabilitate sau coerenţă în activitate înseamnă că, se află în conflict cu
atitudinea relativ stabilă a grupului sau a societăţii.
Conflictele de legi constau în necunoaşterea de către cetăţenii străini a
legilor, procedurilor şi modalităţilor de ocrotire a drepturilor şi de impunere a
obligaţiilor de către statul în care trăiesc.

Pagina 49 din 126

 Conflictele de coduri morale constau în deosebirile dintre indivizi sau
grupuri de indivizi, care generează erori şi falsităţi comportamentale în
societăţile care impun şi apără valorile morale specifice. Individul, grupul de
altă conduită morală şi altă cultură, rivalizează cu regulile morale acceptate de
societate, pentru că nu le înţege, le dispreţuieşte sau le înfruntă pentru a trăi în
alt mod.
§3. Scrieri. T. Sellin a scris: „Conflictul cultural şi crima” (1938).
Secţiunea a 3-a. Teoria anomiei

§1. Caracteristici. Termenul de „anomie” are mai multe înţelesuri:

etimologic, anomia înseamnă dezorganizarea socială, în sensul de absenţă a
normelor, regulilor, a legilor într-o anumită perioadă, precum şi diminuarea
puterii de constrângere a acestora. Conceptul a fost introdus în sociologie de
J.M. Guyau (1885), cu sensul de identificare şi individualizare a tuturor
regulilor morale şi de credinţă. Durkheim (1893) i-a modificat sensul,
stabilind că, aceasta indică absenţa temporară a reglementărilor sociale
concrete, apte să asigure stabilitatea socială, iar în cazul suicidului, anomia are
sensul de absenţă a determinării şi limitării dorinţelor şi scopurilor
individului, care generează conflicte. În interpretarea sociologilor americani T.
Parsons şi R.K. Merton (1930), anomia reprezintă situaţia concretă în care
individul, lipsit de posibilitatea de a realiza scopul impus de cultura acceptată
de o anumită societate, va intra în contradicţie cu aceasta săvârşind delicte. L.
Strole a stabilit criteriile de măsurare a anomiei sociale, prin raportarea la
atitudinile pesimiste, fataliste ale indivizilor, deoarece nu există posibilitatea
obiectivă de apreciere a direcţiei de orientare a societăţii umane.
§2. Robert K. Merton. Sociologul american Robert K. Merton, profesor la
Universitatea Harvard, ca membru al Şcolii sociologice structuralist –
funcţionaliste, în lucrarea „Structura socială şi anomia” (1949), a definit
anomia ca fiind o stare în care legile, normele, regulile şi prescripţiile sociale
nu mai produc efectele imperative, restrictive determinând respingerea şi
contrazicerea acestora, prin comportamentele inconsecvente, arbitrare,
contradictorii şi delictuale. Condiţia de bază a înlăturării criminalităţii constă
în stabilirea structurii sociale, care trebuie să corespundă unor condiţii minime
de moralitate. Această cerinţă se bazează pe faptul că, temeiurile unei societăţi
stabile sunt valabile şi pentru interesele fiecărui individ în parte. Absenţa sau
slăbirea puterii normelor sociale determină apariţia contradicţiilor, în sensul
că, individul care a sesizat starea de slăbire a normelor, va încerca să-şi
satisfacă interesele prin încălcarea regulilor, a principiilor morale, prin

Pagina 50 din 126

indisciplină. În mod normal, societatea respinge acţiunile imorale, iar legile şi
normele propuse limitează sau înlătură consecinţele negative ale acestora. În
cazul în care societatea îşi diminuează forţa de stabilizare, ca urmare a
reducerii puterii normelor legale, nu mai există nicio limitare pentru indivizii
care urmăresc să-şi realizeze interesele prin fapte ilicite. Integrarea
intereselor individuale în cele colective dispare, iar dezorganizarea socială
produce haosul social, vidul de lege. Individul care respectă valorile sociale şi
adoptă mijloacele legale pentru a realiza scopul propus, deşi nu va reuşi să
obţină un rezultat pozitiv, nu va recurge la metode şi mijloace ilicite, deoarece
nu concepe să încalce regulile şi normele morale, fapt care îl determină să se
retragă, să se marginalizeze social (retreatism), să nu mai acţioneze (alcoolicii,
cerşetorii, drogaţii).
2.1. Abordarea contradicţiilor între scopurile individuale şi
mijloacele ilegale de realizare a acestora, din cauza culturii inadecvate.
Structura contradicţiilor dintre scopurile individuale, urmărite şi scopurile
sociale, impuse, variază în funcţie de calităţile individuale, determinate de
gradul de cultură. Conduita indivizilor se regăseşte în acelaşi plan social, iar
contradicţia dintre scopurile urmărite şi puterea normelor sociale este mai
puternică sau mai slabă, în funcţie de tăria solicitării, de rezistenţa sau de
acceptarea manifestată de societate. Orice acţiune individuală dezvăluie, prin
modul cum a fost concepută şi executată, gradul de cultură al individului şi
conflictul cu nivelul de cultură degajat de mediul social. Cultura criminalului,
ca stare mentală reprezintă înclinaţia acestuia de a se raporta sau de a
reacţiona numai într-un anumit mod, în circumstanţele concrete, oferite de
mediul social. Principalul ţel al delincventului este acela de a dobândi, prin
orice mijloace (chiar şi de natură criminală), în orice fază istorică ale
societăţii, foloase proprii, manifestându-se în limitele culturii oferite de
mediul social ambiental. Faţă de caracterul ireiterativ al crimei (nu se poate
analiza unicitatea crimei într-o alta prezentă), rezultă că, evoluţia criminalităţii
se află în strânsă legătură cu reducerea rolului social, educativ al culturii.
Orice schimbare a raporturilor individului cu societatea depinde, printre altele,
de evoluţia culturii, de felul în care individul sau grupul de indivizi înţelege şi
îşi adaptează comportamentul la regulile impuse de familie, la cele stabilite de
societate, respectarea acestora fiind urmărită de instituţiile şi organele statale
(justiţia, învăţământul, structurile economice), în explicarea ritualismului
comportamental, se apreciază că, individul respectă normele impuse, în sensul
utilizării mijloacelor licite de acţiune însă coboară nivelul scopurilor urmărite,
pentru ca acestea să fie realizate uşor. Dacă familia nu exercită un control total
asupra tuturor membrilor, dacă nu impune un sistem de constrângere, pentru a

Pagina 51 din 126

limita ,,în faşă” orice încercare de abatere, se ajunge la contradicţii şi la
consecinţe prejudiciabile pentru membrii aceleaşi familii. Pe lângă anomia
socială, care presupune că, normele sociale, deşi sunt subsumate în mod
conştient de indivizii care provin din clasele mijlocii, totuşi, nu sunt respectate
în mod voit de aceştia, intervine şi anomia familială, ca formă a lipsei de
control al comportamentului membrilor unei familii, cât şi a „absenţei
consensului”, privind urmărirea şi realizarea din mijloace legale a intereselor.
2.2. Abordarea dependenţei criminalităţii faţă de structura socială.
Structura şi stabilitatea socială constituie cadrul pentru asigurarea exercitării
libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale indivizilor. Anomia reprezintă
reversul stabilităţii sociale, întrucât societatea nu a dispus la momentul
oportun de procedee şi mijloace adecvate care să salveze aparenţa de putere şi
să garanteze valorile sociale. Realitatea socială are o structură determinată, iar
cunoaşterea condiţiilor de apariţie a criminalităţii necesită adoptarea de către
stat a unor metode de decizie, care să consolideze puterea normelor în toate
sferele sociale, pentru ca să se anihileze cauzele care produc crima. Evoluţia
criminalităţii trece prin diferite faze, care depind de planul structural al
societăţii, orice evoluţie a crimei fiind rezultatul reducerii puterii normelor
sociale şi a legilor. Dacă în ceea ce priveşte delincventa obişnuită se apreciază
că poate să fie combătută cu ajutorul utilizării metodei de reorganizare a
instituţiilor şi tradiţiilor existente (reducând sărăcia, bolile, conflictele),
delincventa ocazională, poate să fie redusă deja prin evitarea contradicţiilor
care intervin între norme, fapt care determină reducerea intereselor individuale
opuse.
2.3. Scrieri. Robert K. Merton a scris: „Structura socială şi anomia” (1949);
„Teoria socială şi structura socială” (1957).
§3. R.A. Cloward şi L.E. Ohlin, au apreciat că, marginalizarea individului
(retreatism) este rezultatul eşecului de a atinge scopurile urmărite, prin
folosirea unor mijloace licite, la care nu poate ajunge până nu recurge la
asimilări culturale. Absenţa veniturilor stabile, culturii, determină participarea
individului la activităţi periculoase, pentru care nu are pregătirea necesară,
fapt care îl împiedică să acceadă în rangurile sociale. Deşi individul este
interesat de evoluţia socială, din cauza situaţiei economice, a structurii psihice,
apreciază că, destinul său este pecetluit şi se retrage din viaţa socială, deoarece
previziunile nu-i permit să profite de conjuncturi favorabile. Cunoaşterea
determinismelor sociale, pentru unele categorii de indivizi, este de natură
subiectivă, astfel că aceştia se retrag şi lasă pe alţii să aleagă conjuncturile
favorabile.
Secţiunea a 4-a. Teoria angajamentului
Pagina 52 din 126
 §1. Caracteristici. Teoria angajamentului desemnează obligaţiile multiple
pe care le asumă, din proprie iniţiativă, individul, privind respectarea legilor şi
normelor sociale, pentru a beneficia de ordonarea cauzală a evenimentelor,
astfel încât, să obţină ceea ce-l interesează. În acest mod, se ajunge la
înţelegerea, acceptarea şi respectarea normelor şi legilor de către fiecare
individ, manifestarea în practică a activitaţii sociale fiind de natură să satisfacă
respectul general faţă de lege. Reversul îl constituie numeroasele tentaţii la
care este supus individul „neangajat în angrenajul social” şi care, fiind lipsit
de asumarea unor obligaţii faţă de societate, pentru că nu are nimic de apărat
sau de păstrat, va săvârşi delicte. Rezultă că, tipul de comportament pe care-l
oferă fiecare individ în parte este diferit în finalitate şi cuprinde existenţa sau
absenţa angajamentului de a respecta normele sociale. Individul, este supus
intersectării de conflicte privind nevoia realizării intereselor şi obligaţia
socială de respectare a normelor de conduită socială. Angajamentul respectării
legilor trebuie contractat în finalitatea lui simplă prin realizarea acţiunilor de
susţinere permanentă a legii. Descoperirea contradicţiilor existente între
încercarea de menţinere a aparenţei respectării legii, care oferă avantaje
considerabile individului şi săvârşirea infracţiunii pentru satisfacerea
propriilor impulsuri, va determina pierderea acestor avantaje.
§2. Horward S. Becker. Sociologul american Horward S. Becker, în
lucrarea „Outsiders” - „Cei din afara” (1963), dezvoltă o nouă înţelegere a
fenomenului criminalităţii şi o nouă atitudine faţă de responsabilitatea
individuală şi cea socială. Esenţa teoriei interacţioniste, elaborată în cadrul
criminologiei reacţiei sociale, constă în implicarea responsabilităţii structurilor
societăţii pentru evitarea producerii criminalităţii. Această teorie este integrată
şi în criminologia dinamică, prin dezvăluirea sursei executării actului criminal
(teoria angajamentului) şi a accentului pe necesitatea identificării şi explicării
cauzelor criminalităţii (etiologia crimei). Se acordă astfel, un interes sporit
procesului descoperirii cauzelor care determină trecerea la realizarea actului
prin intermediul căruia, delictul conceput poate fi realizat în mod concret.
Natura determinării indivizilor să comită crime este explicată de lipsa oricărui
angajament luat faţă de societate, de absenţa oricărei constrângeri benevole, în
alegerea principiului de respectare a legilor. Individul care s-a angajat social
va dobândi un interes personal, în evaluarea propriului comportament,
concentrăndu-se asupra necesităţii de a respecta legea, cât şi asupra a ceea ce
va obţine pe baza respectării acestui principiu. Fiecare persoană face o alegere
între a realiza angajamentul social sau a evita un astfel de angajament, situaţie
în care produce temeiuri greşite, iar rezultatele faptelor vor intra în conflict cu

Pagina 53 din 126

legea. Acest comportament trebuie să fie abandonat sau revizuit, pentru a nu
deveni agresiv şi implicit pentru a nu fi sancţionabil.
2.1. Abordarea evoluţiei efective a comportamentului individului
angajat social. Angajamentul adoptat de individ, având ca obiectiv
respectarea restricţiilor şi imperativelor impuse de normele sociale şi de legea
penală, poate restrânge, în unele limite, libertatea individului, fără să afecteze
ideea de egalitate. Individul trebuie să aibă capacitatea şi coerenţa
comportamentală, de a evalua fenomenele şi consecinţele, care derivă din
nerespectarea legilor. Comportamentul lipsit de angajament social devine
incompatibil cu necesitatea ocrotirii de către societate, acesta intrând în
conflict cu normele legale. Existenţa şi respectarea angajamentului
influenţează decisiv modalitatea optimă de a profita de beneficiile oferite de
societate.
2.2. Abordarea conflictelor existente între tehnicile individuale de
neutralizare şi exigenţele sociale. Individul, care a evitat angajarea în
respectarea normelor sociale, caută să-şi justifice impulsurile şi actele
infracţionale, folosind anumite „tehnici de neutralizare”, de justificare a
evitării exigenţelor impuse prin norme şi prescripţii sociale şi, implicit, de
aprobare a actelor infracţionale. Pe baza acestor consideraţii, Becker susţine
că, în anumite situaţii, delincventul îşi elaborează, prin intermediul unei
permanente raportări critice, adevărate tehnici de neutralizare a judecăţii
sociale, de contracarare şi de contrazicere a acesteia. Criteriile de delimitare a
tehnicilor de neutralizare constau în acordarea importanţei justificărilor
privind: descărcarea de responsabilitate; inexistenţa prejudiciului;
socializarea agresivităţii; întoarcerea condamnării şi abandonarea
restricţiilor sociale, astfel:
- argumentul socializării agresivităţii este utilizat de delincvent pentru a
justifica exclusivitatea folosită în cazurile de salvare a moralităţii (prin
eradicarea homosexualităţii) şi de restabilire a dreptăţii (prin pedepsirea
greşelilor educatorului). Delincventul porneşte de la presupoziţia că, structura
socială se menţine doar dacă, în orice conflict, este apărat modelul social
ideal, prin acte de pedepsire a indivizilor rebeli, opozanţi ai viziunii
dominante, pentru a fi obligaţi să se supună normelor şi interdicţiilor sociale,
care au aprobarea întregii societăţi;
- argumentul întoarcerii condamnării, înseamnă că, delincventul are dreptul
să-şi facă singur dreptate, prin pedepsirea celui care l-a condamnat, deoarece a
suferit o nedreptate din partea acestuia, fiind corupt sau impostor. Când
vătămarea intereselor delincventului s-a produs ca urmare a adoptării
mijloacelor de constrângere, de către persoane considerate ipocrite, care nu au

Pagina 54 din 126

calitatea morală de a exercita actul de justiţie, pedepsirea judecătorilor
vinovaţi, reprezintă o justificare a săvârşirii infracţiunii de către delincvenţi;
- argumentul descărcării de responsabilitate, furnizează concepţia
delincventului, care, în realizarea unei activităţi sociale, se simte condus de
evenimente, astfel că, propria sa experienţă şi încercările sale de a se opune
rămân fără niciun rezultat. Aceasta înseamnă că, atitudinile delincventului
sunt în contradicţie cu consecinţele actelor sociale, fapt care justifică
inadaptarea la regulile sociale şi, aprecierea că, acesta este „descărcat de
responsabilitate”. Comportamentul delincventului, derivând din stări
obiective, devine incompatibil cu exigenţele sociale impuse de cerinţa
obiectivităţi, care anulează eventuala capacitate de opoziţie a individului;
- argumentul inexistenţei prejudiciului, justifică faptele infracţionale, în
sensul că, delictele nu lezează normele sociale, ci doar interesele unor indivizi
sau a unor grupări, astfel că intervenţia sancţionatorie a societăţii este
nejustificată (lupta între bande). Delincventul apreciază că, faţă de limita de
raportare a întinderii şi a felului prejudicierii, poate să fie eliminat sau neglijat
de societate, astfel încât, pentru o faptă lipsită de finalitate prejudiciabilă,
reacţia socială este nejustificată;
- argumentul abandonării restricţiilor sociale, înseamnă pentru delincvent,
neglijarea normelor şi legilor, care restricţionează comportamentul
delincvenţial şi acordarea unei semnificaţii regulilor care pretind implicarea
indivizilor asociaţi într-un grup. Cea mai importantă sarcină a delincventului
constă în a explica felul în care acţionează în cadrul grupului, ca mod de
reprezentare a loialităţii şi mai puţin de a se încadra în regulile constitutive ale
comportamentului social. Comportamentul delincventului este condiţionat de
coeziunea grupului delincvenţial căruia îi aparţine, mândria de a face parte din
aceaşi grupare generând dispoziţia de a abandona restricţiile sociale.
2.3. Scrieri. Horward S. Becker a scris: „Outsiders” (1963).

Subtitlul II. Criminologia dinamică (a actului)

Pagina 55 din 126

 Crima constituie o activitate închisă, care porneşte de la cauze-factori, la
persoana criminalului, la realizarea actului şi la consecinţele sociale. Punerea
accentului pe structura mecanismelor şi a proceselor, care realizează trecerea
la actul criminal, revine domeniului criminologiei dinamice. În opoziţie cu
teoriile prin care se identificau cauzele care predeterminau actul criminal,
teoria trecerii la actul criminal, se implică în identificarea proceselor care
însoţesc această trecere, precum şi în procesele care explică actul criminal.
Dacă se pot indica exact fenomenele posibile, care se produc prin trecerea la
actul criminal, va deveni uşor de explicat realizarea actului în sine. Când se
acţionează în mod determinat se observă intervenţia fenomenelor determinate.
Semnificaţia crimei nu este altceva decât suma actelor concrete, implicate în
execuţia operaţiilor criminale, compusă din două faze: prima, constând în
trecerea la act (faza secundară, pregătitoare, complementară) şi secunda,
constând în realizarea actului criminal (faza principală, finală).

Capitolul I. Teoriile dinamice complementare

(faza secundară, pregătitoare)
Dinamica actului criminal presupune îndreptarea analizei asupra
circumstanţelor complexe, indubitabil, privind comiterea concretă a acestuia.
Crima în sine este un act determinat iar trecerea la realizarea acesteia
presupune un proces care implică diferite circumstanţe concrete.

Subcapitolul I. Trecerea la act

Trecerea la act (la crimă) se bazează pe procese mentale, conştiente sau
inconştiente şi pe fapte care pentru unii indivizi au devenit obişnuite chiar
dacă într-o mare măsură nu sunt motivate în mod clar. Aceste elemente sunt
determinate de reguli de acţiune sau de obişnuinţe care dirijează
comportamentul individului în anumite circumstanţe pentru a obţine
rezultatele urmărite. Trecerea la realizarea actului criminal este organizată
astfel încât creează tipare, modele, etape, obişnuinţe de acţiune, atât în ceea ce
priveşte trăirea subiectivă a actului criminal, cât şi a identificării actului ca
realizare obiectivă.

Secţiunea 1. Modelul propus de Etiénne de Greeff

În modelul „subiectiv” Etiénne de Greeff distinge trei stadii (etape), pentru
a se ajunge la actul criminal:

Pagina 56 din 126

 - stadiul (etapa) reflecţiei ineficiente („a asentimentului ineficace”),
constă în identificarea în conştient, a unor idei insuficient formate privind
uciderea victimei care stau ascunse în inconştient fiind declanşate de stimuli
externi sau interni atunci când apare prilejul. Această izbucnire poate să
rămână nesatisfăcută ca urmare a intervenţiei raţiunii individuale (impusă de
factorii morali, afectivi, situaţie conştientizată de individ) sau să fie
satisfăcută;
- stadiul (etapa) confirmării reflecţiei („a asentimentului formulat”),
reprezentat de, conştientizarea şi acceptarea consecinţelor izbucnirii
inconştiente. Individul acceptă perspectiva dispariţiei victimei, în sensul că,
reţine toate greşelile victimei şi deoarece temeiul actului este indirect
deductibil, exagerează semnificaţia şi meritele realizării crimei. Se analizează
argumentele şi contraargumentele care duc la acest rezultat. Opinia altei
persoane despre rezultatul probabil, nu este de mare folos, ceea ce contează
fiind doar hotărârea individului de a propune rezultatul final. Acesta devine
conştient de faptul că, gândind la avantajele rezultatului, va ajunge la
realizarea crimei. Interesul acordat alegerii modalităţii optime de ucidere a
victimei, poate fi declanşat şi în mod accidental, când individul se află în stare
de beţie, astfel că, de regulă, sensul raţional privind necesitatea comiterii
crimei lipseşte;
- stadiul (etapa) decisivă („a crizei”), în care individul trece la realizarea
actului, după ce a adoptat o anumită hotărâre în defavoarea celorlalte judecăţi.
Starea fizică şi morală îi oferă condiţiile pentru comiterea faptei. Rigurozitatea
aprecierilor sale este relativă, având un anumit grad de probabilitate a reuşitei,
care poate fi atribuit şi intervenţiei stărilor de delir. Decizia devine exactă şi
cuprinde tiparul actelor componente, de la exasperare, tulburare, înlăturarea
inhibiţiei, alegerea împrejurărilor oportune, preocuparea pentru anihilarea
reacţiilor mediului înconjurător, controlarea fanteziei arbitrare. Orice viciu sau
virtute sunt evaluate, astfel încât, să se facă posibilă încetarea actelor de
comitere a crimei sau să se realizeze crima. Este posibil ca un individ să treacă
la săvârşirea crimei fără a mai respecta etapele preliminare atunci când, ideea
realizării actului reprezintă pasiunea dominantă a vieţii, când comportamentul
viciat al victimei incită pe criminal la cruzime, dar şi atunci când vulgaritatea
mediului în care trăieşte nu tratează crima ca un act morbid, fără scop,
oprimatoar şi violent social ci, ca pe un act salvator. În acest caz, violarea
graniţelor trăirii interioare, oferă libertate dezaprobării factorilor inhibanţi, din
conflictul apărut, fiind posibil să intervină unele consecinţe improprii (când se
realizează doar parţial actul), ca urmare a neînţelegerii interconexiunii dintre
intuiţia şi raţiunea criminalului cât şi a realizării actului. Tensiunea comiterii

Pagina 57 din 126

faptei se împleteşte cu antagonismul care decurge din înclinaţia către
agresivitate în opoziţie cu temerea de sancţiunea socială. În cadrul acestui
model criminal, eul nu ştie de la început ce va face nu va şti şi nu va accepta
ceea ce urmează deoarece viziunea acestuia despre realitate este inaptă să
furnizeze date reale.
Secţiunea a 2-a. Modelul propus de Jean Pinatel

În modelul „obiectiv” propus de Jean Pinatel, se prezintă trecerea la faptă,

prin identificarea elementelor exterioare, obiectivizate în actul criminal,
legitimat în întregime de „nucleul personalităţii criminale”, şi dedus din
natura acestuia. Experienţa individuală verifică egocentrismul şi elaborează
sub influenţa condiţiilor de mediu, actul agresiv care îşi găseşte aprobarea în
indiferenţa faţă de restricţiile sociale şi în amoralismul său. Tendinţa
conceperii şi a realizării actului provine dintr-un surplus de energie conştientă
asigurată de indiferenţa afectivă, actul agresiv depăşind limitele reprezentării
criminalului. Crima devine un mijloc de eliberare de tensiunea interioară, de
semnificaţia vehiculată prin agresivitate. În cadrul acestui model, criminalul
ştie ceea ce va face, prin înlăturarea lanţului cauzal al mediului înconjurător.

Secţiunea a 3-a. Modelul propus de Howard S. Becker

Howard S. Becker propune etapele de dezvoltare ale procesului de trecere la

act, începând cu reflecţia şi terminând cu executarea acestuia. Se indică
dovedirea existenţei unei strânse corelaţii între actele precriminale şi stările
care însoţesc consumarea faptului (a actului criminal). Becker apreciază că,
producerea actului criminal nu este rezultatul sincronizării elementelor,
factorilor activi care iniţiază şi desăvârşesc actul, ci al evoluţiei ordonate a
acestora. Ideea de bază a modelului propus de Becker, rezidă în faptul că,
orice comportament criminal prezintă o multitudine de fundamente dintre care
unele nu au semnificaţie criminală putând induce în eroare cu privire la
adevăratul lor sens, deşi în realitate, fazele comportamentale se reunesc într-un
deplin acord, explicând identitatea comportamentului criminal. Modul în care
Becker ajunge la această idee se datorează aprecierii că, orice act are o
semnificaţie raţională, conştientizată, clară, pentru criminal, în sensul că nu
este echivocă, vagă, în raport cu hotărârea, de a executa o acţiune, care
desăvârşeşte actul criminal. Crima este determinată de actele autonome, între
faptele componente existând corelaţii autentice, impuse de intenţie, care nu are
o bază absolut sigură (în situaţia comiterii primului act criminal). Pentru

Pagina 58 din 126

individul sănătos, percepţiile senzoriale nu pot fi iluzii ale simţurilor sau
halucinaţii, totuşi, actele sale fiind manipulate de o motivaţie certă care este
justificată de o intenţie directă su indirectă (îndepărtată). De aceea, în
multitudinea de ocazii care intervin criminalul are garantată participarea
intenţiei chiar şi în cazurile nontipice. Intenţia concepe desfăşurarea crimei şi
fără a respecta fazele premergătoare stabilite iniţial.
Secţiunea a 4-a. Modelul propus de Albert Cohen

§1. Activitatea. Sociologul american Albert Cohen interpretează termenul

de „devianţă” ca fiind o abatere de la normalitatea comportamentală. Pe
fundalul oferit de aceasta evidenţă, Cohen propune analiza tuturor formelor
concrete şi posibile de devianţă, incluzând în sfera acestora şi comportamentul
criminal, ca evidenţă a abaterii de la comportamentul normal, tolerat de
societate. În modelul propus de Cohen, individul beneficiază de autonomie în
alegerea între traseul non-deviant şi cel deviant, modelul evolutiv având
imaginea ramurilor unui „arbore”, deoarece facultatea individului de a alege
între cele două perspective acţionale depinde de circumstanţele concrete şi de
efectele pe care le urmăreşte.
1.1. Abordarea factorilor sociali. Cohen susţine concepţia după care
factorii sociali, prin ei înşişi, nu reprezintă cauza unică, determinantă a
criminalităţii. În realitate, crima este rezultatul unei succesiuni de procese,
care indică proprietăţile factorilor care le-au determinat. Criminalul, urmărind
realizarea unui interes, a unui scop, alege între cel puţin două oportunităţi
evidenţiate în mediul social în funcţie de criteriile pe care şi le-a propus,
precum şi în urma unei selecţii permanente de atitudini şi posibilităţi raportate
la opoziţiile pe care trebuie să le înlăture. Urmărirea realizării interesului
privilegiat este supusă ciocnirii accidentale cu ele şi cu întâmplările
defavorabile, astfel că, individul, pentru a reuşi, trebuie să se adapteze
acestora şi să finalizeze actul criminal.
1.2. Abordarea factorilor privind personalitatea. Criminalul,
devenind conştient de sine pe baza constatărilor extrase din relaţiile cu mediul
înconjurător se pregăteşte să evite erorile şi să-şi adapteze comportarea la o
direcţie aflată într-o permanentă schimbare. Când intenţia iniţială nu urmăreşte
producerea unui act deviant, deoarece, conştientizarea actelor nu este
constantă şi stabilă, va alege tatonarea, verificarea prin raportarea la propria
intenţie şi la condiţiile exterioare, favorabile sau defavorabile care permit
finalizarea actului criminal.
§2. Scrieri. Albert Cohen a scris: „Deviance and Control” (1966).

Pagina 59 din 126

 Subcapitolul II. Teoriile dinamice principale
(faza principală, finală)
Teoriile dinamice impun crima ca pe un act determinat, ca pe o consecinţă
directă, concretă, ale cărei cauze nu mai trebuie verificate sau demonstrate,
încercarea de cunoaştere a etiologiei crimei dobândind un caracter abstract,
ineficient şi dăunător. Teoriile dinamice sunt reprezentate de teoria reţinerii şi
teoria strategică.
Secţiunea 1. Teoria reţinerii („a barierelor”)
Individul deţine în mod natural un „tampon interior de reţinere”, care se
împleteşte cu structura socială (externă) „de reţinere” de la săvârşirea unor
fapte, asigurând apărarea potrivită pentru evitarea comportamentului deviant
de la normele sociale, doar pentru puseurile, presiunile şi atragerile de o
gravitate medie.
§1. Walter C. Reckless
1.1. Activitatea. Walter C. Reckless a elaborat structura teoriei reţinerii, în
care se abate de la regula identificării şi descrierii etiologiei crimei, deoarece
regulile cauzalităţii nu sunt aplicabile în aprecierea comportamentului. Ideea
de bază emisă de Reckless constă în abandonarea explicaţiei cauzalităţii ca
sursă a comportamentului criminal şi elaborarea termenilor de „structură
socială externă de reţinere” şi de „tampon interior de reţinere” de la
comiterea delictului. Aceste structuri indică acordul asupra asigurării şi
garantării respectării normelor sociale indiferent de multitudinea şi gradul
tentaţiilor exercitate de mediu asupra individului, capacitatea acestuia de a se
abţine de la realizarea actului criminal şi comportamentul exigent social, stabil
şi nefluctuant, fiind certă, garantată în mod absolut. Hotărârea de reţinere a
individului de la comiterea crimei trebuie să dobândească un grad ridicat de
rezistenţă şi să indice existenţa acordului între cele două forme (tampoane) de
reţinere. Acordul trebuie să fie confirmat de realitate, deoarece, indivizii,
înţelegând regulile sociale, se obişnuiesc să le respecte, ferindu-se cu repulsie
de tot ceea ce tulbură sau respinge această stare.
- abordarea „reţinerii externe”
Analizând structura socială externă de reţinere, Reckless apreciază că, este
formată din: hotărârea stabilă, neclintită de reprimare a actelor criminale, pe

Pagina 60 din 126

motiv că singura alternativă de afirmare a individului este respectarea
normelor legale şi sociale; existenţa unor restricţii comportamentale, tolerate
de individ şi de societate; existenţa unor posibilităţi acţionale nerepresabile
social; solidarizarea socială, bazată pe convingeri corecte, simple şi pe
asentimentul individului şi al grupului; cultivarea convingerilor fundamentale,
de respectare a legilor, în acord cu posibilitatea obţinerii satisfacţiei materiale;
permisivitatea adaptării convingerilor care s-au format, că sunt stabile şi
ferme faţă de noile restricţii de comportament social.
- abordarea „reţinerii interne”
În cadrul structurii interne de reţinere (tamponului), Reckless indică
următoarele postulate: convingerea sau opinia favorabilă despre propria
persoană, în raport cu alţi indivizi; formarea unei atitudini autocorective care
să manifeste toleranţă la toate convingerile posibile; prestarea unui
comportament apropiat de valoarea maximă a aprecierii; cultivarea
consecventă a principiilor morale şi etice; validarea atitudinilor pozitive cu
valoare practică, astfel încât, individul să-şi impună principiile în mod
necondiţionat privind comunitatea intereselor proprii cu cele sociale.
Întemeierea reţinerii interne înseamnă rezistenţa individului la „puseurile
anormal de puternice”, care odată respinse, înlăturate, vor fixa un
comportament permanent antidelincvenţial. În cazul încălcării reţinerii interne,
ca urmare a intervenţiei unui „puseu irezistibil”, se schimbă atitudinea
individului, în sensul că, va fi posibilă comiterea crimei. Intensitatea deosebită
a presiunii interne asupra individului justifică un caz particular de încălcare a
teoriei, care devine, cel puţin sub acest aspect, vulnerabilă. Ordinea
pragmatică interzice considerarea unei teorii, ca fiind experimentală, dacă
structura sa nu este definită în mod complet, deoarece exclude unele stări, care
ar fi posibil să se producă.
1.2. Scrieri. Walter C. Reckless a scris: „A non causal explanation;
containment theory”(1963).
Secţiunea a 2-a. Teoria strategică
Teoria strategică defineşte delictul, ca fiind un act cu raţionalitate proprie,
prin care se urmăreşte obţinerea unor rezultate personale, în baza unor
oportunităţi şi prin îndepărtarea obiecţiilor adversarilor. În cadrul acestei
teorii, afectivitatea individului sau cauzalitatea actului nu are nici o
semnificaţie. Teoria strategică indică orientarea şi parcursul activităţii
delincvenţiale în toate fazele execuţionale până la realizarea scopului
infracţional.
§1. Maurice Cusson

Pagina 61 din 126

 1.1. Activitatea. Maurice Cusson afirmă că, delincventul prestează o
activitate de pe urma căreia, în contextul practic de viaţă obţine avantaje
proprii în detrimentul intereselor sociale. Această stare determină indivizii să
renunţe la întemeierea activităţii pe respectarea regulilor sociale urmând să-şi
fundamenteze coordonatele şi existenţa pe perspectivele delincvenţei prin
resemnarea unor abilităţi proprii în favoarea activităţilor criminale, cât şi prin
cunoaşterea modului în care acestea pot fi aplicate. Delictul joacă un rol
esenţial în satisfacerea nevoilor individuale de bază, independente de
scopurile, normele şi de prescripţiile sociale, astfel:
- abordarea comportamentului delincvent orientat spre rezultate proprii,
indică executarea mai multor activităţi, prin care individul acţionează asupra
mediului înconjurător sau asupra altor persoane, utilizând mijloace, adoptând
reguli şi metode pentru a realiza crima. Programul delincventului implică
clarificarea modului în care aceste elemente vor fi folosite, astfel încât, să fie
garantat rezultatul profitabil;
- abordarea orientării spre obţinerea rezultatului, înseamnă adaptarea
conduitei delictuale de la perspectiva producerii unor rezultate nefolositoare
spre dobândirea unor efecte maxime ca rezultat al delictului. Modul de
întrebuinţare a actelor care compun delictul este adaptabil permanent, astfel
încât, să fie introduse în conexiune pentru îndeplinirea scopului acţional;
- abordarea raţionalităţii în realizarea delictului, indică existenţa opţiunii
pentru mai multe soluţii, urmând să fie aleasă varianta potrivită pentru
realizarea scopului acţiunii, considerată a fi îndeplinită doar dacă obiectivele
sunt clare, dacă deţine informaţiile reale şi dacă situaţiile concrete sunt
oportune.
- abordarea conflictelor cu alte persoane, califică importanţa activităţii
delictuale în preocupările individului îndreptate spre victimă şi spre autorităţi.
Conflictul are o multitudine de modalităţi de aplicare, dar şi de evitare sau de
înfrângere a acesteia.
1.2. Scrieri. Maurice Cusson a scris: „Delinquants pourquoi?” (1981);
„Pourquoi punir” (1987).

Secţiunea a 3-a. Semnificaţiile Criminologiei dinamice

Criminologia dinamică exclude explicarea criminalităţii prin afectivitatea
delicventului sau prin determinismul actului (înlăturarea cauzei din explicarea
delictului), stăruind asupra actului criminal în sine. Indicarea unui singur sens

Pagina 62 din 126

al delictului nu este precisă, motiv pentru care se impune reconsiderarea şi a
celorlalţi factori pentru înţelegerea crimei şi explicarea comportamentului
criminalului. Acceptarea evaluării intervenţiei cauzelor obiective în
desfăşurarea actului criminal are semnificaţie doar sub aspectul
individualizării faptei fără a fi necesară identificarea aparenţei de raţionare a
crimei, ceea ce determină o deosebire de grad între fapte de acelaşi gen.
Modul de identificare şi de apreciere a gradului de libertate al criminalului
constă atât în cunoaşterea condiţiilor obiective, cât şi a structurii psihice a
individului. Excluzând explicarea crimei prin termenii morali, criminologia
dinamică impune un limbaj normativ bazat pe invocarea obiectivismului,
apreciind că doar aşa se evidenţiază adevărul (“văzând şi făcând”).

Criminologia analitică
Capitolul I. Obiectul criminologiei analitice
Prin libertatea deciziilor adoptate de criminal, prin alegerea între diferitele
comportamente posibile, în cadrul raporturilor şi relaţiilor cu societatea,
norma legală trebuie să instituie nu numai o negare totală a atitudinilor
prejudiciabile social prin înlăturarea „complotului tăcerii” asupra efectelor
criminalităţii, dar să reducă şi să înlăture efectele acesteia, dacă, deşi există
legi, se constată că, se măreşte numărul criminalilor, înseamnă că, atât
condiţiile care însoţesc şi determină aplicarea legilor, cât şi pedeapsa crimei,
nu sunt potrivite şi trebuie schimbate. Crima nu poate să fie concepută, iar
criminalul nu poate fi înţeles în afara raporturilor criminalului cu societatea.
Teoriile criminologice cuprind eşecul soluţiilor încercate în practica socială,
dar îşi asumă rolul de conservare a libertăţilor umane, cât şi de catalizator al
apărării individului de tendinţele recidivării. Expunerea tezelor criminalităţii
reprezintă un act dificil, pentru că, faptele sociale nu pot să fie experimentate.
Deşi existenţa umană separă şi distinge fiecare lucru sau acţiune, totuşi
individul este preocupat de înlăturarea crimei prin abţinerea de a comite acte
necontrolate de raţiune.
Conceptul de criminologie analitică4, presupune urmărirea scopurilor
practice care se manifestă într-un cadru social specific crimei susţinut de
4
G. Tănăsescu, Criminologie analitică, Ed. Universitaria, Craiova, 2004, p. 247.

Pagina 63 din 126

indivizi în mod conştient sau inconştient. Deoarece biologic nu este posibil
înlăturarea agresivităţii umane, se impune instituirea agresivităţii legislative, a
majorităţii împotriva minorităţii victimizate, în sensul elaborării unor norme
exigente împotriva criminalilor, dar şi pentru asigurarea de către stat a
condiţiilor socio-economice apte să elimine comportamentul criminal.
Necesitatea schimbării orientării predominante a criminologiei este evidentă,
deoarece, în viaţa socială, idealismul politic sau cel religios sacrifică viitorul
omenirii. Crima depinde în general de condiţiile sociale şi de stările de fapt
existente. Dumnezeu, ca subiect al devoţiunii, are o atitudine dureros de
corectă: invită omul la adulaţie, dar îi lasă independenţa acţională care poate
deveni imorală. Statul, ca instrument al existenţei sociale, creează cadrul
pentru asigurarea libertăţilor şi drepturilor umane fundamentale, dar, concepe
existenţa, nu ca pe un dat, ci ca o devenire, pedepsind pe criminal. Individul,
ca purtător al experienţei personale, comite fapta şi apoi invocă mila pentru a
fi absolvit de păcat, aşteptând clemenţa legii pentru a nu suferi o condamnare
dură. În cadrul societăţii individul are posibilitatea să-şi reformeze
comportamentul, acceptând exigenţa legii sau să I se reformeze prin forţa
legii atitudinale. Afirmând, prin realizare, crima şi, contestând-o prin negarea
pedepsei, criminalul are un raport cu un tip de realitate vătămătoare, atât social
(societatea lezată), cât şi particular (victima lezată). Criminalul nu trăieşte o
subiectivitate pură, prentru a i se acorda toate libertăţile fără restricţii sau
obligaţii, ci reprezintă o entitate specială pentru societate. În orice realitate
socială imperfectă (perfecţiunea socială existând doar în mod utopic),
criminalul este legat de societate, astfel încât, chiar dacă ar fi legat de un stâlp,
iar el s-ar închide în sine însuşi, este strâns legat de societate. Legea prezumă
cunoaşterea realităţii sociale dar impune şi probarea cunoaşterii prin actul sau
fapta comisă de individ. Criminologia analitică este definită de factorii :
biologici (raţiune, voinţă, afectivitate); sociali (economic, politic, religios) şi
conjuncturali. Dezacordul intervenit între individul criminal şi societate este
explicat de gravitatea pericolului indus în societate, deoarece, imitarea
posibilităţilor de cunoaştere a crimei, nu înseamnă şi limitarea comiterii
crimelor, cunoaşterea acestora fiind determinată de integrarea crimelor într-un
cadru concret al unei existenţe particulare. Înlăturând confuzia dintre
determinism şi fatalitatea producerii crimei regăsim elementele concrete,
ordonate ale realizării în timp a crimei, având un specific pentru fiecare
procedeu şi situaţie în parte. Legile cauzale, legile probabilităţii, ale
regularităţii şi legile evoluţiei fenomenului criminal contrazic principiul
remodelării lumii prin forţa intelectului. Studiul crimei indică descrierea
experienţei criminalului după vârstă, sex, grad de cultură, grupări criminale

Pagina 64 din 126

primare şi secundare, mediul profesional, recidivism, tinzând la stabilirea unei
tipologii de realizare a crimei şi implicit, de realizare a unui model statistic de
comportament criminal. Modul individual de comitere a crimei este
caracterizat prin ipoteza că elaborarea şi executarea acesteia operează prin
imputări individuale fiind grevată de costul social. Criminalii sunt inegali între
ei, puterea acestora de a „inova” fiind legată de puterea de concentrare şi de
acţiune. Imaginaţia inventează fapte care devin drame noi, „gruparea
criminală”, ca societate închisă, formând un mediu social inedit a cărei
structura este asemănătoare celei din ordinea socială (repartizarea sarcinilor
pentru realizarea crimei devenind conştientă). Crima în cadrul grupării
necesită acceptarea de către individ a moralei orientată spre infracţional, fiind
şi rezultatul concepţiei arbitrare a justiţiei faţă de fenomenul criminal.
Integrarea în structura criminală depinde de concepţia acestuia, de avantajul
obţinut de organizaţie, dar şi de capacitatea statului de a-şi exercita atribuţia
de control şi de restabilire a ordinii. Crima se defineşte printr-o reacţie directă
a individului faţă de un alt individ, faţă de colectivitate criminalul urmărind
supunerea victimei în cadrul conflictului, deoarece victima apără interese
contrare, manifestând ostilitate şi rezistenţă, provocând reacţii de menţinere a
unui mod de comportament agresiv faţă de criminal. Asimilarea agresivităţii
de către criminal şi exercitarea rezistenţei împotriva agresivităţii, comportă
relaţii sociale deosebite reduse la adaptarea criminalului şi a victimei la o
atitudine forţată. Criminalii nu pot trăi decât într-un univers închis, conflictele
cu victima dobândind o importanţă excesivă deoarece reprezintă modalitatea
în care îşi manifestă capacitatea intelectivă şi acţională fără ca ororile crimei
să-i afecteze sensibilitatea.
Crimele identificate în diferite cicluri în perioade scurte sau lungi, exercită o
influenţă deosebită asupra politicii penale, legislative şi sociale, în sensul că
stabilizează pedepsele privind faptele considerate infracţiuni şi
comportamentul responsabil pentru actele comise. Prin lege se instituie acele
măsuri care să reducă sau să excludă violenţa, în sensul eliminării
comportamentului imoral şi a fluctuaţiilor ciclice ale acestuia. Criminologia
analitică indică posibilitatea evaluării stadiilor, sistemelor şi structurilor
criminale, raporturilor dintre perioadele de creştere şi scădere a crimelor care
se extind asupra structurilor sociale. Perioada de creştere a numărului
infracţiunilor reprezintă o împrejurare deosebită faţă de care instituţiile
statului trebuie să îndeplinească funcţii şi să adopte măsuri preventive
fundamentale. Stabilirea tipurilor infracţionale se face printr-o analiză
funcţională, astfel încât să fie cunoscute în practica folosirii mijloacelor de
combatere a criminalităţii. Tipurile de criminalitate sunt inegale şi cresc sau

Pagina 65 din 126

descresc, fiind dependente de grupurile de infractori influenţate de capacităţile
practice care atribuie fiecărui individ o cunoaştere implicită a condiţiilor de
acţiune. Criminalitatea este alcătuită din sectoare active în care se
concentrează elemente de noutate acţională a căror acumulare se propagă spre
sectoarele relativ pasive. Metoda de decizie, precum şi reacţiile concrete sunt
suficiente pentru a califica infractorul, ca fiind o persoană activă sau pasivă.
Capacitatea practică individuală produce efecte de dominaţie a membrilor
grupului infracţional sau de influenţă, fără dominaţie (ca urmare a imitaţiei
unui prototip acţional), efecte de subordonare (care au un caracter temporar,
existând doar pe durata succesiunii inegalităţilor şi a conflictelor în cadrul
grupului). Conflictele intervenite în cadrul experienţei agresionale sunt
esenţiale pentru identificarea unei stări infracţionale staţionară, progresivă sau
regresivă prin raportarea la capacitatea individului de adaptare a rutinei şi
dibăciei acţionale la condiţiile de mediu, oricare ar fi modul de realizare a
crimei. Activitatea criminală poate să fie individuală sau colectivă, însă
rezultatul acesteia este verificat sub aspectul imputărilor individuale sau
colective. Elaborată pe principiul castelor sau a grupului închis, organizaţia
criminală instituie un model care se potriveşte şi se limitează la domeniul
infracţional „tradiţional” ceea ce contează în cazul grupului, fiind ca prin actul
comis să se ajungă la realizarea scopului infracţional.
Subcapitolul I.
Definiţia şi obiectul criminologiei analitice
Conceptul de criminologie analitică reprezintă o manieră de abordare a
aspectelor metodologice, de interpretare a problemelor criminologice
tradiţionale, a semnificaţiei conceptelor în noua conjunctură social-economică
şi politică a lumii (referitoare la structura efectivă a crimei şi statutul
participanţilor), de definire a atitudinii statului în orientarea identificării şi
eradicării fenomenului criminal, de raportare a tezelor criminologice la rolul
personalităţii criminale în cadrul realităţii sociale concrete, a experienţei şi a
practicii criminale. Criminologia analitică5 urmăreşte ca direcţiile de
investigare să fie generalizate şi valorificate în toate sferele activităţii
criminogene, deoarece crima înlătură şi descalifică valorile umane, iar unele
civilizaţii asimilează agresiunile sub imperativul forţelor teroriste şi mai ales
al practicii criminalităţii destructive. În cadrul structurii criminologiei analitice
se analizează originea, modul de constituire, esenţa, elementele componente,
funcţiile şi dinamica fenomenului criminal şi terorist. Crima nu este doar un
fenomen pur obiectiv ci este un fenomen subiectiv, reprezentând procesul
5
Ibidem, p. 251.

Pagina 66 din 126

realizării agresiunii în viaţa socială, ca o rezultantă a concepţiei individului
sau grupării de indivizi în raporturile economice, religioase, politice, care au o
natură depreciativă, devalorizatoare faţă de ordinea socială. Evoluţia
fenomenului criminal este condiţionată de ineficienţa măsurilor sociale (în
planul existenţei materiale), de nivelul elaborării actului agresional, precum şi
de ineficienţa măsurilor represive elaborate de structurile sociale. Funcţia
socială a criminologiei nu se reduce la caracterul utilitar-pragmatic, deoarece,
actul criminal derivă din existenţa socio-morală şi din denaturarea ideilor
politice, religioase acceptate de individ. Actul criminal dispune de o relativă
autonomie, în sensul că, deşi existenţa condiţiilor obiective influenţează într-
un mediu dat mai mulţi indivizi, totuşi, doar câţiva dintre aceştia săvârşesc
crime. Rezultă că aceeaşi cauză (economică, religioasă, politică) acţionează
diferit asupra indivizilor care îşi formează reflecţii în funcţie de gradul de
cultură, de fanatismul determinat de credinţă, de contextul în care trăieşte,
precum şi de fondul bio-fizic preexistent. În procesul de realizare a infracţiunii
se schimbă raportul individual-social, în sensul că, criminalul acţionează liber
şi întâmplător, deoarece legile nu-l inhibă, iar instituţiile statului nu adoptă
măsuri eficiente. Motivarea crimei este justificată de lipsa de integrare a
individului în societate, condiţiile în care a intervenit conflictul având o natură
unică dar repetabilă. Condiţionarea factorilor de natură obiectivă nu exclude
legitimitatea raportului dintre întâmplare şi libertate, trăsăturile de
personalitate asigurând autonomizarea şi continuitatea săvârşirii faptelor
agresionale după înlăturarea cenzurii raţionale. Criminologia analitică indică
delictele sub următoarele aspecte :
a) din punctul de vedere al naturii actelor infracţionale (nelimitate de
aptitudinile şi capacităţile individuale) există fapte prejudiciabile social, ca
realitate a modului de acţiune, postulând primatul determinărilor socio-
economice în realizarea crimei;
b) din punctul de vedere al receptivităţii subiective a actului criminogen
formarea capacităţii acţionale este rezultatul percepţiilor individului,
obiectivizate într-o acţiune concretă specifică anumitor condiţii sociale în care
unii factori acţionează în sensul evitării producerii delictului, al reducerii
efectelor sau în sensul abrutizării persoanei. Infractorul îşi formează gândirea,
simţirea şi acţiunea agresională instantaneu sau prin trecerea timpului,
devenind un practicant al spiritului de sinteză agresivă;
c) din punctul de vedere al conceperii delictului, se constată existenţa
„experienţei infracţionale trăite” şi delimitarea acesteia de modul de viaţă, de
ansamblul ideilor pe care individul le-a dobândit şi le practică în viaţa socială;

Pagina 67 din 126

 d) din punctul de vedere actualist al delictului, are loc interacţiunea dintre
complexul extern de împrejurări şi modificările produse de universul intern al
personalităţii delincventului;
e) din punctul de vedere al raportului dintre factorii societate-educaţie-
personalitate, stabilirea modului de acţiune a factorului social are semnificaţie
pentru apărarea victimei şi a delincventului. Crima poate fi comisă atât de
individul educat, cât şi de cel incult. Ceea ce caracterizează delincventul este
raportarea acestuia la mediul social şi la propria personalitate. Societatea
cuprinde nu numai tradiţii religioase, politice, economice, tehnici specifice,
dar şi unele deprinderi dobândite de indivizi, în legătură cu modul de realizare
a actului justiţiar, maniera de a se afirma prin acte ilicite, de a înscrie în
comportamentul social crima şi variaţia atitudinilor afective. Comportamentul
reprezintă o structură fundamentală a existenţei, dobândind un caracter
particular diferenţiat de alte comportamente, delincventul manifestând
atitudinea de repudiere a restricţiilor şi regulilor impuse de lege;
f) din punctul de vedere al cunoaşterii obiectuale şi obiective a crimei,
aceasta este considerată un mod reacţie individuală, spontană sau premeditată,
diferită de modul de comportare obişnuit. Crima devine mai mult produsul
învăţării, al imitaţiei decât al eredităţii, ca formă de satisfacere a necesităţilor
biologice individuale.

Criminologia ca ştiinţă
Capitolul I. Obiectul, funcţiile şi raporturile criminologice
Secţiunea 1. Obiectul criminologiei
Criminologia6 este ştiinţa care studiază cauzele şi condiţiile criminalităţii
săvârşite pe teritoriul statului, efectele asupra caracteristicilor socio-umane şi
strategia apărării acestora. Fiind o ştiinţă socială, criminologia abordează
sistemele de drept penal, procesual, execuţional, precum şi raportul dintre
criminal-victimă-stat. Fiind o ştiinţă descriptivă (prin crearea unor teorii
specifice, bazate pe rezultatele din viaţa socială), dar şi aplicativă (prin
adoptarea măsurilor şi mijloacelor de diminuare a criminalităţii), se află în
strânsă legătură cu celelalte ştiinţe: psihologia, sociologia, criminalistica,
dreptul penal, agresologia, victimologia, detentologia, penologia, possologia,
preventologia. Criminologia păstrează caracterul de ştiinţă pluridimensională
6
A. Dincu, Bazele criminologiei, Ed. Proarcadia, Bucureşti,1993, p. 3.

Pagina 68 din 126

împrumutând metodele pentru ştiinţele care explică faptele şi fenomenale
sociale.
Obiectul criminologiei constă în teoria generală a categoriilor de
criminalitate aparentă7 (relevată, dovedită) şi a criminalităţii reale (efectiv
comise), în forme specifice.
Criminologia studiază cauza generală a fenomenelor criminale (etiologia),
descoperite sau nedescoperite, modul de condiţionare în evoluţia lor şi modul
de executare al pedepsei aplicate. Conceptul de crimă a fost definit de
Durkheim ca fiind „un act care vatămă stările puternice ale conştiinţei
comune”. În alte opinii, crima reprezintă o boală, un act social determinat,
având o natură particulară, care apare în oricare tip de organizare socială,
dependentă de factorii individuali şi de cei sociali. Scopul criminologiei se
manifestă în mod specific (elemente distincte care au determinat producerea
actului agresional) şi general (fenomene generale care au determinat crima şi
procedeele de reformare socială a agresorilor). Prin stabilirea cauzelor şi
condiţiilor producerii infracţiunilor, criminologia propune politica penală
privind adoptarea măsurilor de apărare a valorilor fundamentale umane8.
Secţiunea a 2-a. Cauzalitatea în criminologie
Fenomenul criminalităţii a fost constatat şi reprimat în toate societăţile
(bazate pe cutumă sau pe lege), prin adoptarea metodelor eficiente de
combatere a comportamentului delincvenţial. Pentru realizarea acestei
activităţi, sunt studiate condiţiile sociale, care determină actul criminogen
(cauzalitatea fenomenului, personalitatea criminalului, reacţia socială),
propunându-se reguli de restrângere a fenomenului deviant (eradicarea crimei
nu este posibită, întrucât nu există societate fără crimă).
Crima, ca fenomen social este analizată în conexiune cu atributele
personalităţii criminalului (examen clinic, antecedente, influenţele structurii
sociale, deficienţe fizice şi morale).
Crima „in abstracto” este dependentă de structura socio-politică sub
aspectul apariţiei, repudierii şi al pedepsei. În cadrul structurilor cauzale
intervine şi corelaţia dintre necesitate şi întâmplare definite ca modalităţi de
manifestare a unor stări (care derivă din interior - pentru necesitate şi din
exterior - pentru întâmplare), în sensul că, unele fenomene (cauze) produc
anumite rezultate (efecte). Structura cauzală este identificabilă doar dacă nu
contrazice a priori posibilitatea realizării actului, iar gradul de probabilitate nu
are un coeficient de dependenţă scăzut. Individul realizează treptele de
transformare a posibilităţii în realitate dacă şi-a însuşit cunoaşterea
7
I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Criminologie, Ed. AII Beck, 2003, p. 193.
8
A. Dincu, op. cit., p. 177.

Pagina 69 din 126

posibilităţilor care permit acceptarea sau respingerea unor condiţii, în mod
conştient, pentru a se evalua actul ca acţiune. Fără a pune în discuţie primatul
deliberării în adoptarea deciziei (utilitatea şi scopul acţiunii – inacţiunii),
desfăşurarea evenimentului indică momentul subiectivităţii şi al
responsabilităţii. Dacă din structura delictului rezultă sistemul de relaţii şi
reguli ce leagă termenii unui ansamblu acţional care imprimă sensul fiecărui
act, rezultă că, individul va condiţiona comportamentul de realizare a unor
scopuri economice, morale, conform unui sistem de trebuinţe proprii sau
sociale. Intensitatea şi ierarhia trebuinţelor se schimbă, în funcţie de relaţiile
dintre indivizi, de gradul de cultură şi sistemul de valori la care se referă.
Opoziţia dintre trebuinţele individuale şi cele sociale creează contradicţii
temporare, felul trebuinţelor individuale (economice, de securitate şi
stabilitate, de instrucţie şi informaţie), precum şi al celor de relaţii sociale
justificând9 alegerea sensului, metodelor culturale şi sistemelor de valori
orientează activitatea individuală. Scopul comportamentulului social constă în
necesitatea ca, trebuinţele individuale dominate de necesitate să se încadreze
în trebuinţele sociale.
Secţiunea a 3-a. Funcţiile criminologiei
3.1. Funcţia explicativ-descriptivă. Studiind natura, structura, funcţiile şi
evoluţia fenomenelor infracţionale şi modalităţile de apărare socio-umane,
criminologia explică termenii şi principiile aflate în interdependenţa şi
cauzalitatea lor istorică. Principiile criminologiei rezultă din fenomenele şi
faptele sociale care se regăsesc în structurile sociale din toate epocile.
Explicarea fenomenelor cu un conţinut social real (care se deosebeşte de
filosofie, etică, economie, statistică, psihologie, sociologie), determină
caracterul de ştiinţă sintetică, al criminologiei. Aspectul dinamic - funcţional,
precum şi cel static, al fenomenului criminalităţii, în diferite faze şi tipuri
socio-umane dezvăluie legăturile cauzale şi finalitatea fenomenelor. Evoluţia
socială, prin condiţiile concrete, creează mentalităţi (cu multiple variabilităţi
subiective), reductibile la raporturi şi legi cauzale permanente de care depind
faptele şi fenomenele sociale. Explicarea criminologică nu subliniază doar
subiectivitatea faptelor, ci şi condiţiile de producere a acesteia fundamentând
influenţa şi consecinţele sociale ale criminalităţii. Conceptele generale,
indicatorii statistici, metodele şi tehnicile de evaluare a criminalităţii, indicele
modus operandi reprezintă fondul instituţional pentru identificarea
criminalităţii relevate şi ai celei reale. Observarea şi verificarea practică a
modului de asimilare, validare şi coroborare a consecinţelor provocate de
9
A. Dincu, op. cit., p. 34-39; R.M Stănoiu, Introducere în criminologie, Ed. Academiei, 1989, p.32-36.

Pagina 70 din 126

criminalitate, forţa şi intensitatea acestora asupra delincventului, a victimei şi
factorului social, colaborarea individului cu societatea, reprezintă premise
utile în procesul conceperii instituţiilor şi instrumentelor necesare reducerii
criminalităţii. Criminologia evaluează sinteza celor doi factori care alcătuiesc
structura sa: societatea (realitatea obiectivă) şi individul (forţa transformatoare
a realităţii obiective şi subiective exteriorizată în acţiuni) 10. Societatea oferă
structura şi conţinutul acţiunilor, individul fiind capabil să se îndepărteze de
forţele sociale, să încalce interdicţiile legale şi să amplifice sau să restrângă
rezultatul acţiunilor.
Caracterul descriptiv al criminologiei rezultă din imposibilitatea
întrebuinţării experimentului social, în sensul că, explică determinarea şi
condiţionarea materială, scopurile şi fenomenologia acţiunilor (constând în
natura subiectivităţii individuale). Prin studiul dinamicii fenomenului
criminogen se stabilesc determinările şi cauzalităţile semnificative între
categoriile de infractori şi restul populaţiei (non-infractori), folosindu-se
conceptele de: personalitate, mediu agresional, act criminogen. Factorul de
mediu explică apartenenţa individului la mediul social care creează condiţiile
general - abstracte în favoarea convieţuirii umane. Conceptul de personalitate
agresională reflectă, în plan subiectiv, forme inedite de comportament
evaluabil social prin identificarea gândirii, acţiunii şi afectivităţii individului
transmise în actul criminogen. Funcţia descriptivă se realizează prin
descrierea fenomenului criminalităţii (starea şi dinamica acestuia), prin
identificarea procentelor de criminalitate. Conceptele operaţionale adoptate de
criminologii K. Pearson, R.A. Ficher şi G. Spearman sunt: act, personalitate,
mediu.
3.2. Funcţia aplicativ - prospectivă. În cadrul fenomenelor naturale,
morale şi sociale, nu există o formă specifică de realizare, dimpotrivă, acestea
sunt influenţate şi devin variabile la intervenţia legilor evoluţiei bazate pe
materie şi mişcare. În evoluţia realităţii sociale investigată de criminologie se
constată că fenomenul criminalităţii se dezvoltă şi descreşte în mod invariabil
şi atipic, explicarea acestei stări constând în reducerea activităţii complexe la
elementele simple, componente, pentru a fi măsurate cantitativ şi calitativ.
Complexitatea fenomenelor psihosociale, variaţia formelor de manifestare,
consideraţiile generale asupra vieţii sociale, precum şi explicarea actelor
concrete, reprezintă obiectul de cercetare, iar metodele de investigaţie şi legile
specifice implică criminologia în cercetarea faptelor reale. Criminologia
întrebuinţează rezultatele unor ştiinţe eterogene: psihologia, biologia,
criminalistica, pedagogia, sociologia pentru a asigura cunoaşterea factorilor
10
Ibidem.

Pagina 71 din 126

criminogeni precum şi evoluţia lor concretă. Societatea, constituind mediul în
care apar contradicţiile, prin interdependenţa factorilor sociali, a fenomenelor
culturale, educaţionale, economice, voinţa liberă a individului, precum şi
normele sale de manifestare sunt determinate de surse socio-umane, bazate pe
interese subiective, dar şi obiective, primare şi secundare, a căror manifestare
nu trebuie să genereze anarhia, deoarece societatea impune organizarea socială
în mod obiectiv. Cunoaşterea motivelor, mobilurilor, a voinţei, instinctelor,
precum şi a atitudinii individului faţă de valorile sociale, identificarea
condiţiilor şi circumstanţelor în care a acţionat, determină sistematizarea
fenomenelor criminale şi adoptarea fundamentelor preventiv-educaţionale ca
principii de conduită. Cunoaşterea determinismului 11 fenomenelor sociale,
explicarea conţinutului actelor criminale, influenţa evoluţiei acestora, prin
intervenţia condiţiilor sociale obiective, precum şi definirea lor ca produse ale
psihicului, ale raporturilor umane conflictuale, creează funcţia practică a
criminologiei. Tendinţa de adoptare a tratamentelor eficace împotriva
criminalităţii de a găsi şi evalua formele şi conceptele de reeducare socială şi
de remediere a crizelor în condiţiile concrete ale vieţii sociale, determină
caracterul prospectiv al criminologiei, iar relaţia de cauzalitate între cadrul
socio-economic, politic şi individ explicând determinismul specific, prin
conceptele de cauză, condiţie şi efect. Prin identificarea cauzalităţii, se
stabileşte că fenomenul criminogen este determinat de cauze concrete, intrând
în relaţie cu unele condiţii sau factori predominanţi. Înţelegându-se sensul
relaţiei de determinare, se analizează conceptele de : probabilitate, risc,
similitudine, procesul determinării prin anticipări privind dinamismul sau
reducerea fenomenului criminogen (volum, intensitate, compoziţie), precum şi
posibilitatea evaluării recidivei fenomenului, oferă dimensiunea predictivă a
criminologiei. În acest mod se stabilesc relaţii între indivizi, relaţii de putere
sau de autoritate. Trăind în societate, individul se informează, judecă şi îşi
confruntă necesităţile proprii cu interesele altora şi decide, prin confruntarea
opiniei individuale cu concepţiile caracteristice procesului social.
§3. Funcţia predictivă - profilactică. Certitudinile privind dimensionarea
fenomenului criminogen datorită înnoirilor civilizatorii, criteriilor economice,
funcţionale, în condiţii speciale sau în condiţii normale, impun adoptarea
măsurilor de previziune - predictive. Cunoaşterea elementelor cauzale şi a
efectelor fenomenului criminogen, orientat spre o anumită finalitate,
determină funcţia profilactică a criminologiei, în acest mod se procedează la
reformarea individului (conştiinţa şi caracterul) ca subiect al acţiunii şi

11
A. Dincu, op. cit., p. 39.

Pagina 72 din 126

cunoaşterii elementului raţional, la elaborarea politicii penale şi a strategiei de
reducere a criminalităţii.

Capitolul II. Metode şi metodologia de investigare

criminologică

Implicarea fenomenelor psihice individuale în viaţa socială, poate fi

cunoscută, în mod parţial, prin observaţia proprie şi în mod general, prin
studiul reacţiei individuale la stimulii externi. Aceste fenomene sunt studiate
pomind de la evenimentul concret, în sens invers, căutând condiţionările
abstracte şi pe cele speciale, până la identificarea semnificaţiilor materiale şi
subiective care au generat fiecare fenomen12. În acest sens, se cercetează
originea, certitudinea, întinderea şi consecinţele actelor prejudiciabile, luând
în considerare natura şi semnificaţia socială a acestora, pentru a se dobândi
motivaţia de ocrotire a relaţiilor sociale vătămate.
Secţiunea 1. Metode de investigare în criminologie
Explicând natura, structura, funcţiile, evoluţia fenomenelor infracţionale şi
modalităţile de apărare socio-umane, în interdependenţa şi cauzalitatea lor
istorică, criminologia urmăreşte determinarea sensului acestora, prin crearea
obiectului propriu de cercetare, cu un conţinut social, care se deosebeşte de
filosofie, etică, economie, statististică, psihologie, sociologie fiind în strânsă
legătură cu acestea, dobândind caracterul de ştiinţă sintetică. Aspectul dinamic
– funcţional şi aspectul static, al fenomenului criminalităţii 13, în diferitele faze
şi tipuri socio-umane, se generalizează, după îndelungate şi repetate
experienţe, dezvăluind legăturile cauzale şi finalitatea fenomenelor. Evoluţia
socială, prin condiţiile concrete, creează mentalităţi (cu multipla lor
variabilitate subiectivă), reductibile la raporturi şi legi cauzale permanente, de
care depind faptele şi fenomenele sociale. Explicarea criminologică subliniază
subiectivitatea faptelor şi condiţiile de producere a subiectivităţii,
fundamentând influenţa şi consecinţele sociale ale criminalităţii, natura, ideea
de determinism şi cauzalitate, precum şi „liberul joc” al unor concepţii,
mentalităţi, imprevizibilitatea şi discontinuitatea evenimentelor,
imposibilitatea aplicării legii pentru toate tipurile sociale. Conceptele generale
cu care operează crimihologia, indicatorii statistici, metodele şi tehnicile de
12
I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, C. Tănăsescu, op. cit., p. 209.
13
A. Dincu, op. cit., p. 42.

Pagina 73 din 126

evaluare a criminalităţii, indicele „modus operandi”, reprezintă fondul
instituţional pentru identificarea şi eliberarea individului de condiţionarea
criminalităţii. Observarea şi verificarea modului de asimilare, validare şi
coroborare a consecinţelor provocate de criminalitate, forţa şi intensitatea
efectelor acesteia asupra delincventului, a victimei şi factorilor sociali,
reprezintă premisele procesului conceperii metodologiei pentru reducerea
criminalităţii. Criminologia evaluează sinteza factorilor, care participă la
producerea criminalităţii: societatea (realitatea obiectivă) şi individul (forţa
gândirii, voinţei şi afectivităţii, exteriorizată în idei şi acţiuni). Societatea oferă
individului posibilitatea exprimării ideilor şi conţinutului acţiunilor, iar acesta,
deşi este inspirat, ajutat sau împiedicat de intervenţia unor factori favorizanţi
sau destabilizatori este capabil să îndepărteze ameninţarea cu aplicarea
pedepsei, ca rezultat al acţiunilor de încălcare a legii. Caracterul descriptiv al
criminologiei14 rezultă din imposibilitatea întrebuinţării experimentului social,
în sensul că, aceasta, nu urmăreşte să explice condiţionarea materială a
acţiunilor şi scopurilor urmărite de individ, precum celelalte ştiinţe. Pe lângă
partea empirică, criminologia cuprinde şi partea fenomenologică (constând în
natura subiectivităţii individuale). În structura fenomenelor naturale, morale şi
sociale nu există o unitate specifică, dimpotrivă, acestea sunt influenţate şi
depind unele de altele prin intervenţia legilor privind evoluţia psiho-socială a
indivizilor. Realitatea socială, investigată de criminologie, arată că, fenomenul
criminalităţii se dezvoltă şi descreşte în mod invariabil, ca urmare a
complexităţii fenomenelor psiho-sociale, variaţiei formelor de manifestare,
consideraţiilor generale15 asupra vieţii sociale. Deşi identificarea criminalităţii
necesită, contopirea rezultatelor unor ştiinţe eterogene: psihologia, biologia,
criminalistica, pedagogia, prin separarea elementelor speciale, a preocupărilor
practice de evidenţiere a fenomenelor, se relevă factorii criminogeni existenţi
şi evoluţia lor în societate. Criminalitatea apare prin manifestarea
contradicţiilor în cadrul interdependenţei factorilor sociali, a fenomenelor
culturale, educaţionale, economice. Formele de manifestare a voinţei
individuale sunt determinate de surse socio-umane bazate pe interese
subiective, obiective (primare, secundare), care nu trebuie să genereze
anarhia, deoarece societatea reprezintă o realitate obiectivă, mai presus de
individ. Cunoaşterea motivelor, mobilurilor, a voinţei şi reacţiilor instinctului
individual faţă de societate, identificarea condiţiilor şi circumstanţelor în care
a acţionat agresorul, determină sistematizarea tendinţei fenomenelor
14
În opinia noastră, doar faptul fizic poate fi reprodus în laborator, iar nu cel social. Pentru a realiza un experiment social
ar însemna ca subiecţii să fie supuşi traumatismelor, identice săvârşirii faptei criminale, însă criteriile etice de cercetare
interzic aceste procedee.
15
Ibidem.

Pagina 74 din 126

criminale, adoptarea fundamentelor preventiv-educaţionale, ca principii de
conduită. Cunoaşterea determinismului fenomenelor sociale, explicarea
conţinutului concret al actelor criminale, evoluţia acestora ca urmare a
intervenţiei condiţiilor social-obiective, precum şi definirea lor, ca efecte ale
psihicului, ale raporturilor conflictuale, creează funcţia practică a
criminologiei. Tendinţa de adoptare măsurilor socio-economice şi
educaţionale, eficace împotriva criminalităţii, de a găsi şi evalua formele şi
conceptele generale de reeducare socială şi de remediere a crizelor
comportamentale în condiţiile concrete ale vieţii sociale, determină caracterul
prospectiv al criminologiei. Rezultalul comportamentelor individuale în viaţa
socială, cu multiplele şi variatele ei probleme, nu poate fi cunoscut decât în
mod parţial, prin observaţia reacţiei individuale la stimulii externi16. Actele
prejudiciabile sunt rezultatul unor abilităţi individuale, dobândite prin
desfăşurarea unor acte repetate, în contextul social concret, indiferent de
repercusiuni, mecanismul neurofiziologic implicat în faptă, deşi este eterogen,
va trebui să fie încadrat în structura unei metode de identificare a
comportamentului.
§1. Metoda observaţiei. Observaţia empirică nu poate delimita cu
certitudine realitatea fenomenului criminogen, deoarece analiza
compartimentară (pe fragmente, pe loturi), nu creează posibilitatea cunoaşterii
fenomenului în integralitatea sa, ci doar fapta analizată. În cadrul observaţiei
empirice, inexactitatea datelor, nu este de natură să definească aspectele
fenomenului infracţional, pentru a se oferi posibilitatea concluziilor de
ansamblu şi de perspectivă. Deoarece, observaţia empirică implică
participarea mai multor cercetători, cu stiluri şi viziuni proprii, asupra
fenomenului criminogen este posibil să nu existe o concluzie unitară privind
aspectele analizate, fapt care determină adoptarea unor concluzii eterogene.
Prin caracterul specializării amplificate de intervenţia subiectivismului, se
consideră că, în cadrul observaţiei empirice, concluziile nu sunt convingătoare
şi determinabile, pentru a prestabili reguli, principii, teorii, care să garanteze
certitudinea identificării fenomenului. Însă nici o analiză nu va fi posibilă, fără
implicarea cercetătorului în analiza factorilor, condiţiilor determinate şi a
mijloacelor favorizante producerii infracţionalităţii. Observaţia empirică a
impus conceptele privind explicarea fenomenului criminogen, stabilind baza
de cercetare a efectelor actelor criminogene identificate prin observaţie.
Admiţând realitatea unor cazuri de implicare a fenomenului criminogen, în
care rezidă actul ilicit constant; periodic, observaţia empirică îşi schimbă
conţinutul în observaţie ştiinţifică, în măsura în care, datele concrete sunt
16
Ibidem; C. Belu, op. cit., p. 71.

Pagina 75 din 126

verificate prin raportarea la structura şi conţinutul cercetării ştiinţifice.
Observaţia ştiinţifică reprezintă modalitatea de percepere a realului
criminogen prin definirea conceptelor, stabilirea legăturii dintre acestea a
frecvenţei repetărilor şi a regulilor şi principiilor de observaţie. Gradul de
apreciere a veridicităţii observării, depinde de cantitatea datelor concrete,
puterea de sinteză şi de complexitatea explicaţiilor prezentate. Regula
ştiinţifică determină criminologul să se detaşeze de prejudecăţi şi impresii
subiective17, astfel încât, calitatea analizei să impună adoptarea unor criterii
obiective, de percepere a elementului criminogen. Observaţia este compusă
din două faze: prima, obiectivă, determinată de realitatea fenomenului socio-
criminogen, condiţionat de factorii sociali, economici, politici, religioşi şi
secunda, subiectivă, dependentă de cultura şi interesul infractorului. Prin
sublinierea rolului hotărâtor, în cadrul observaţiei, a fazei obiective, se pot
stabili, cauzele concrete sau generale, natura şi implicaţiile fenomenului
criminogen în viaţa socială18. Prin observaţia atitudinilor subiective, se
stabilesc rolul personalităţii infractorului, rezonanţa efectelor dectului asupra
comportamentului individual. Pentru realizarea unei observaţii adecvate, se
impune îmbinarea fazelor acesteia, stabilindu-se forma de manifestare a
fenomenului criminogen, condiţiile şi consecinţele producerii acestuia,
implicaţiile asupra vieţii sociale, pentru adoptarea măsurilor specifice de
reducere şi eradicare a fenomenului infracţional.
§2. Metoda clinică. Această metodă reprezintă modalitatea de cercetare a
cazului individual, prin folosirea anamnezei, stabilirea diagnosticului şi
prescrierea terapiei adecvate. Se stabilesc principiile de investigare a
personalităţii delincventului, pentru ca metodele terapeutice recomandate să
ajute persoana condamnată să se adapteze regimului de executare, în care se
ţine seama de atitudinile comportamentale, de personalitatea infractorului
pentru asigurarea programului de resocializare, de reformare a personalităţii
delincventului, în strânsă legătură cu rezultatele examinării clinice. Pornind de
la caz, criminologul reconstituie perioada activităţii infracţionale, posibilitatea
de reintegrare socială şi stabileşte condiţiile în care infractorul suportă
consecinţele traumei produse de fapta antisocială. Se stabilesc factorii
determinaţi, care au influenţat procesul antisocial, precum şi condiţiile
concrete de viaţă existente la data săvârşirii actului agresional, pentru a se
delimita procedeele specifice reeducării, atât prin resocializarea individului,
cât şi prin adoptarea măsurilor antiinfracţionale. Este adevărat că, nu se
analizează un destin, ci comportarea persoanei, urmând a se identifica

17
I. Gheorghiu-Brădet, op. cit., p. 180.
18
Ibidem.

Pagina 76 din 126

condiţiile în care, socialul nu a adoptat măsurile de apărare împotriva
delincvenţei19. Metoda clinică foloseşte mai multe tehnici de investigare:
observaţia, studierea documentelor, testele psihologice, interviul clinic
aprofundat, examenele de laborator. Studiul de caz reconstituie „biografia”
infractorului prin examinarea urmelor materiale, care se regăsesc în acţiunea
individului : biografii, note, acte, jurnale, lucrări cu caracter intelectiv. A.
Normandeau, distinge existenţa unor diferenţe între studiile “follow-ul”
(descrierea carierei criminale) şi “studiul de caz” propriu-zis. J. Pinatel,
consideră că, lărgirea sferei studiilor, relevă aspecte edificatoare despre
condamnaţii eliberaţi din penitenciare, în sensul constatării rezultatelor
reformative în perioada detenţională, reaprecierii posibilităţilor continuării
vieţii sociale, împiedicării apariţiei stării de recidivă, precum şi adoptării unor
măsuri potrivite pentru resocializarea fostului infractor20. Din statistica acestor
rezultate, se reţine că, recidiva apare în primii 5 ani ai de la eliberarea din
penitenciar. Prin studiul „carierelor criminalilor” se identifică efectele
condiţiilor favorizante, dependente de cauzalitatea socială şi de structura
individuală reţinându-se prezenţa acestora, în comportamentul indivizilor care
s-au sustras evidenţei penale. Specificul acestor trăsături determină crearea
unor tipologii, prin evidenţierea elementelor generale şi a celor personale
existente în atitudinile delincventului supus verificării 21, existând două
modalităţi de prezentare a cazului: prima, prin care se indică activitatea
detaliată a unuia sau a mai multor infractori, iar secunda, prin redarea unor
cazuri care au impus o tipologie infracţională.
§3. Metoda tipologică. Metoda tipologică presupune descrierea „unui tip
criminal”, prin indicarea particularităţilor comportamentale (pasiunea,
violenţa, viciul), pentru a se ajunge la stabilirea unei tipologii, a regularităţii
activităţii infracţionale. În cadrul acestei metode, se porneşte de la noţiunea de
tip comportamental, definită ca „o combinaţie a mai multor trăsături”, care
formează o structură comportamentală precisă, stabilă, caracteristică, prin
trăsăturile definitorii unui anumit delict sau a unui grup de fenomene
infracţionale, care se împart în: tipologii specifice, tipologii de împrumut,
tipologii psihologice, sociologice şi constituţionale. Definirea metodei
tipologice aparţine întemeietorilor criminologiei C. Lombroso şi Enrico Ferri,
care au stabilit principiile metodei tipologice şi trăsăturile definitorii, pentru
tipul unic de criminal. Sulling, criminolog austriac, a reţinut opt tipuri de
criminali profesionişti, contra proprietăţii, agresivi, adepţii soluţiei criminale,
criminali cărora le lipseşte controlul sexului, cei caracterizaţi prin lipsa
19
I. Oancea, op. cit., p. 27.
20
J. Pinatel, Criminologie, 1980.
21
Ibidem.

Pagina 77 din 126

disciplinei sociale şi cei care acţionează pe baza unei reacţii primitive. E.
Kretshmer, a stabilit patru tipuri de criminali: tipul astenic, picnic, displastic
şi tipul atletic. W. Sheldon distinge tipul endomorf (tendinţa spre formele
pline), mezomorf, prezenţa osoasă (musculară) şi fragilitate, slăbiciune.
Cloward şi Ohlin au stabilit trei forme ale subculturii delincvenţiale: modelul
criminal, violent şi modelul izolat. Rezultatele derivate din cercetările bazate
pe22 metoda tipologică nu sunt edificatoare pentru explicarea cauzelor
obiective şi condiţiilor care afectează determină experienţa delincvenţială.
Încercarea de a separa caracterele individuale de realitatea concretă, refuzul de
a accepta influenţa stării obiective asupra trăirii individuale nu defineşte, în
totalitate, formele comportamentale şi nu clasifică integral activitatea
delincvenţială.
§4. Metoda comparativă. Reprezentând o metodă de evaluare a datelor
concrete, începând cu faza de culegere, de explicare a acestora, până la faza de
stabilire a concluziilor şi implicit de „prognozare” a fenomenului cercetat, se
fac trimiteri de la un element sau fenomen, la altul, extrăgându-se asemănările
şi deosebirile calitative, pentru a fi explicate. În cadrul metodei sunt utilizate
procedeul inducţiei, elaborat de Stuart Mill, concordanţei, procedeul diferenţei
şi procedeul variaţiilor concomitente.
Metoda comparaţiei înseamnă observarea unor elemente23 sau absenţa a
două fenomene sau serii de fenomene, în două moduri : analogic - care
presupune compararea asemănărilor şi antidotic - presupune diferenţele dintre
fenomene. În cadrul procedeului concordanţei, se stabileşte legătura existentă
între fenomenul rezultat şi acţiunea celorlalte fenomene, care au intervenit
anterior, factori comuni reprezentând cauzele directe. Procedeul diferenţei,
determină ca un fenomen să fie relevat în cazul întrunirii anumitor condiţii şi
absent în cazul lipsei acestor condiţii, fapt care determină concluzia că,
fenomenul există doar în elementele comune. Procedeul variaţiilor
concomitente, dovedeşte că, în cazul fenomenului precedat, dacă variază în
acelaşi mod ca fenomenul care succede, va reprezenta cauza fenomenului
precedent. Pentru evidenţierea deosebirilor dintre „personalitatea criminală şi
cea normală”, s-au elaborat programe de prevenire a delincvenţei şi fixare a
unei tipologii delincvenţiale. În cadrul comparaţiei, rezultatele depind de
posibilitatea selectării elementelor analizate, însă în domeniul fenomenului
social nu este posibil experimentul, iar experienţa nu poate separa sau
modifica elementele componente, astfel că, nu se aplică în viaţa socială; totuşi,
prin punerea faţă în faţă a două fenomene sau a două serii de fenomene se

22
I.Tănăsescu, C.Tănăsescu, C.Tănăsescu, Criminologie, Ed.AII Beck, Bucureşti,2003,p. 215.
23
I.Oancea, op. cit., p. 30.

Pagina 78 din 126

poate stabili absenţa unora dintre elementele componente, reţinându-se
efectele acestei conjuncturi, precum şi legăturile dintre ele, precizându-se care
sunt fundamentale esenţiale şi care sunt cele conjuncturale sau ineficiente. În
cazurile în care nu este posibilă delimitarea structurii unor fapte sau fenomene
se procedează la încadrarea acestora în structura unor domenii limitate de
experienţa socială, prin stabilirea provizorie a valorii acestora.
§5. Metoda predicţiei. Pentru prevenirea fenomenului criminogen se
elaborează previziuni în legătură cu existenţa şi evoluţia fenomenului
criminogen prin:
- stabilirea domeniilor, sectoarelor în care delincventa este probabilă;
- identificarea specificului comportamentului persoanelor care au cazier
judiciar.
Prin metoda predicţiei se estimează necesităţile obiective sau subiective,
urmărite de individ sau grupul de indivizi, care vor devini delincvenţi.
Cercetările în care s-a evidenţiat metoda predicţiei aparţin lui Warner, Schiedt,
Frey, iar Glueck a reţinut ca factori ai formării personalităţii: disciplina
impusă de părinţi, disciplina exercitată de mamă, afecţiunea manifestată de
părinţi şi afecţiunea familială, la care se adaugă intervenţia factorilor de natură
psihologică şi psihiatrică.
§6. Metoda statistică. Metoda statistică analizează fenomenele de masă ale
societăţii24 şi ale statului, clasificându-le şi sistematizându-le prin reţinerea
elementelor fundamentale şi înlăturarea celor accidentale, păstrând doar ceea
ce se constată a fi reprezentativ şi tipic: regularitatea apariţiei unor fenomene
şi evaluarea cantităţii acestora. Legile statistice, stabilind fenomenul de
repetiţie şi de succesiune în dinamica criminalităţii, stratifică observaţiile
privind mărimea, volumul, rata şi intensificarea fenomenului criminogen, prin
factorii principali de statistică şi metodologia probabilităţilor matematice.
Sistemul de măsurare foloseşte conceptele matematice (logaritmi, calculul
probabilităţilor), evidenţiind proprietăţile seriilor aplicate faptelor izolate 25. În
acest sens, orice eveniment criminogen este evaluat prin conţinutul său
infracţional („informaţia însemnând ceea ce înlătură o certitudine
anterioară”), intervenţia evenimentelor fiind de aplicaţie unică sau generală,
stabilindu-se probabilitatea frecvenţei şi surselor provocatoare admisibile şi
inadmisibile, „strategia de căutare delincvenţială”. Prin metoda statistică se
traduce un fapt într-un enunţ abstract, care va cuprinde relaţii de identitate, de
egalitate sau de includere în sistemul criminogen. Erorile în raţionament apar
ca urmare a unor interpretări greşite ale formelor logice ale răspunsurilor, însă

24
A. Dincu, op. cit., p. 48.
25
Idem.

Pagina 79 din 126

rezultatele obţinute concordă cu trei valori de adevăr: adevărate-false-
nerelevante, urmând ca, prin aproximarea succesivă să se ajungă la o identitate
esenţială. Transformarea datelor fenomenelor criminologice în expresii
simbolice, prin regulile statistice, determină indicatorii sintetici, care sunt
înlocuiţi cu expresii logice. Validitatea metodelor probabilistice, privind
cauzele comportamentului delincvenţial, prin observarea atitudinilor
individului raportate la stimulii externi şi căutarea scopului faptelor, va oferi
un model pentru înţelegerea acestor comportamente (deosebindu-se ceea ce
este profund de ceea ce este banal). Cadrul analitic furnizat de statistică,
permite compararea26 procesului desfăşurării fenomenului delincvenţial real cu
mesajul codificat, a cărui specificitate determină unitatea de bază, pentru
evaluarea laturii cantitative şi calitative, reducând comportamentul la simple
conexiuni asociative. Comportamentul delincvenţial nu se încadrează în mod
constant în aceiaşi parametri, însă, pentru a se ajunge la un înalt grad de
generalizare, se folosesc mecanismele care deschid perspectiva alegerii
necondiţionate a sensului special al noţiunilor, care conţin factorii de
originalitate, fluenţă şi flexibilitate, precum şi factorii de redefinire, elaborare
şi evaluare. În cadrul metodei statistice se impune ordonarea, gruparea şi
concentrarea elementelor din volumul de observaţii examinate, într-o valoare
centrală (care va releva, distribuţia statistică sau seria de variaţii), delimitându-
se baza prelucrării statistice a materialului brut. Pe lângă posibilitatea
prezentării datelor cercetării şi reprezentării grafice, se recurge la metoda
exprimării sintetice a ansamblului de date, evidenţiindu-se anumite valori
numerice. În acest mod, rezultatele vor fi reduse la câteva valori caracteristice,
pentru a se stabili tendinţa generală a fenomenului, astfel încât, din cadrul
corelaţiei, să indice legătura dintre anumite procese şi fenomene, dispersia şi
abaterea standard.
§7. Metoda sociologică. Această metodă prezintă caracterele inductive,
obiective şi exclusive, ale fenomenelor sociale asupra conştiinţei individului,
rolul şi eficienţa instituţiilor sociale privind sancţionarea şi prevenirea
infracţiunilor, indicând regulile evoluţiei conştiinţei individului în cadrul
raporturilor cu grupul social, oferind legitimitatea raportului dintre individ şi
societate. Metoda sociologică, sistematizând evenimentele şi fenomenele
sociale, adoptă concluziile necesare înţelegerii fenomenului criminogen,
definind conceptele privind vieaţa socială sub aspectul identificării
fenomenelor de repetiţie, succesiune, pentru stabilirea diferitelor tipuri
evolutive, formulând concluzii privind sistematizarea devianţei sociale şi
finalizarea modelului etiologic. De asemenea, se stabilesc legăturile cauzale şi
26
Idem.

Pagina 80 din 126

funcţionale între fenomenele sociale, se identifică legile de producere şi
evoluţie a criminalităţii şi elementele permanente ale acesteia.

2. Tehnici moderne de investigare în criminologie.

Criminologia evaluează dimensiunile şi structura fenomenului delincvenţial,
prin utilizarea unor tehnici de investigare27, raportate la indicatorii de
populaţie generală sau zonală, caracteristicile de omogenitate, măsura şi
gradul implicării unor categorii de indivizi în fenomenul delincvenţial,
dinamica acestuia înregistrând particularităţile şi corelaţiile criminogene.
2.1. Ancheta socială. Pornind de la cercetările populaţiei, din care fac parte
şi categoriile de delincvenţi, prin anchetă, se determină condiţiile în care au
trăit infractorii, până la comiterea faptelor antisociale, comportamentul
analizat cuprinzând: atitudinile, opţiunile, opiniile, precum şi gradul de
rezonanţă al activităţii delincvenţiale, în rândul grupului social din care fac
parte28. Se stabilesc relaţii determinabile, urmare a acţiunii legilor obiective şi
a celor cu aplicaţie socială, realizându-şe, cunoaşterea efectelor acestora
asupra comportamentului individual, precum şi al grupului social. Prin
ancheta socială se ajunge la conceptualizarea, teoretizarea tendinţelor
evolutive, dinamice ale fenomenului criminogen, şi la ceea ce au ele esenţial -
constanţa acestora. După fiecare anchetă socială se procedează la aplicarea
măsurilor de natură să determine reducerea sau eradicarea fenomenului
infracţional. Cauzele generale29, care implică criminalitatea (economice,
sociale, politice, religioase), există în orice perioadă socială şi sunt relevate în
ancheta socială ca factori constanţi, cu caracter general sau particular.
Anchetele sociale au următorul conţinut:
- trăsăturile demografice ale unui grup (eşantion) de participanţi la
săvârşirea acţiunii infracţionale, precizându-se calitatea participantului (autor,
coautor, instigator, complice), vârsta, prezenţa antecedentelor penale;
- indicii privind mediul socio-profesional : familial, şcolar, loc de muncă,
evidenţiindu-se determinările participării la săvârşirea infracţiunilor, precum şi
modalitatea adoptată în momentul săvârşirii infracţiunii.
Obiectul investigaţiei este reprezentat de identificarea circumstanţelor în
care s-a produs acţiunea infracţională, pentru a se descoperi actele care
27
R.M. Stănoiu, Tehnici de cercetare în criminologie, Bucureşti, 1982, p. 7.
28
Ancheta socială reprezintă forma de raportare a comportamentui individual la mediul ambiental (ante factum); A.
Dincu, op. cit., p. 56-58.
29
Ibidem, p. 56.

Pagina 81 din 126

multiplică natura fenomenului infracţional şi caracterul acestuia 30. În acest
mod sunt depistate, sub beneficiul întrebuinţării concrete, elementele care
oferă concluzia finală privind efectele actului infracţional, condiţiile implicării
unor elemente cont juncturale şi sfera de aplicare reală a acestora (anturajele
ocazionale). Urmărirea şi examinarea manifestărilor comportamentului
delincvenţial se pot realiza prin observaţia directă şi indirectă, mediul socio-
profesional, cu caracter parţial sau global.
- se dispune clasificarea comportamentală în diferite categorii, raportată la
relaţiile sociale vătămate, modul, locul şi mijloacele de comitere a
infracţiunilor, reţinerea circumstanţelor reale sau personale, care au însoţit şi
definitivat fenomenul. Un loc distinct în această fază a anchetei sociale este
prezentat de poziţia victimei faţă de scopul, mobilul şi rezultatul infracţional.
Adoptând aceleaşi metode şi procedee utilizate de criminologie, victimologia,
cadrul social, tendinţele, preocupările şi răspunsul victimei la actul
criminogen;
- se identifică tendinţele, care au determinat creearea unor opinii
(imitaţia), atitudini subiective, pentru fiecare participant la actul infracţional,
după rămânerea definitivă a hotărârilor de condamnare. Se urmăreşte
identificarea impactului condamnării, a intervenţiei reformării sociale, ca
urmare a executării pedepsei, dacă cel condamnat conştientizează gravitatea
actului infracţional şi perspectiva reintegrării în viaţa socială. Se identifică
variantele răspunderii condamnatului care trebuie să suporte consecinţele
condamnării, precum şi se apreciază dacă măsura educativă a produs efectele
pentru care a fost adoptată. Se va stabili opinia grupului sau a colectivităţii
privind faptele criminogene analizate, posibilitatea ca prin sancţiune să se
preîntâmpine faptele agresionale. Se urmăreşte crearea unui cadru adecvat
pentru resocializarea fostului delincvent, astfel încât, acesta să regăsească, în
cadrul grupului sau colectivităţii tendinţe pozitive de reformare socială.
Realizarea anchetei sociale necesită parcurgerea următoarelor etape:
- organizarea anchetei, prin stabilirea tematicii de analiză, precum şi a
eşantionului particularizat privind felul infracţiunilor şi categoriilor de
delincvenţi31;
- identificarea constantelor, precum şi a factorilor variabili, care ajută la
desprinderea esenţialului de ceea ce este ocazional, lăturalnic, existând
premisele adoptării unor concluzii;
- etapa culegerii şi înregistrării informaţiilor, în cadrul eşantionului
analizat, în sensul că, prin observaţie, chestionar şi interviu se stabilesc

30
Ibidem, p. 57.
31
Ibidem.

Pagina 82 din 126

condiţiile obiective şi subiective determinate şi determinabile în cadrul
fenomenului criminogen32. Orice informaţie în legătură cu suma elementelor
formează obiectul anchetei, poate determina o concluzie sau o trăsătură
caracteriologică, de natură să imprime anchetei obiectivitate şi subiectivitate,
precum şi o anumită finalitate. Cadrul de referinţă supus analizei va fi definit
prin elaborarea unor concluzii, după culegerea de informaţii din dosarele
penale, notele personale ale infractorului, anchetele administrative. Într-o altă
etapă a anchetei sociale se procedează la analiza informaţiilor, prin utilizarea
procedeelor indicate, stabilindu-se concluziile, unitare şi diversificate, prin
identificarea constantelor şi a variabilelor, care au determinat, au amplificat şi
finalizat fenomenul criminogen. În această etapă se fac calcule pentru
identificarea evoluţiei unor genuri infracţionale sau a unei categorii de
delincvenţi, prin raportarea la reglementarea legală. Ultima etapă a anchetei
sociale este reprezentată de finalizarea acesteia, prin adoptarea unei concluzii
edificatoare asupra fenomenului criminogen. Se presupune că, odată cu
adoptarea concluziei, se vor identifica şi măsurile specifice pentru garantarea
intervenţiei legislative, în vederea reducerii fenomenului criminogen 33. În
măsura în care modalitatea de informare este precisă, iar interacţiunea
elementelor componente a fost relevată în mod corect, se poate conchide că,
finalizarea anchetei este obiectivă şi că aceasta reprezintă cadrul adecvat
pentru identificarea infracţiunilor.
2.2. Chestionarul. Chestionarul constă în culegerea datelor privind faptele
economice, politice şi sociale, cauzele şi condiţiile care determină fenomenul
criminalităţii. În mod concret, chestionarul este reprezentat de întrebări de
logică şi psihologie (scrise), de imagini grafice, care determină pe cel anchetat
să explice un anumit comportament social. Chestionarul este utilizat pentru
identificarea datelor care permit evaluarea unui ansamblu criminogen sau a
unui fenomen component al acestuia34. Pentru realizarea chestionarului se
folosesc două categorii de întrebări: factuale şi de opinie, care trebuie
formulate în mod logic, pentru a se putea evidenţia toate modalităţile de
răspuns. În cazuri deosebite, se întrebuinţează chestionare speciale, prin care
se abordează o singură temă de analizat, spre deosebire de chestionarele
referitoare la mai multe teme, care cuprind o cantitate mai mare de informaţii.
Datele evaluate în chestionar vor fi codificate, astfel încât să se anticipeze
concluziile edificatoare privind tema analizată. Prin acceptarea unor întrebări
deschise este lăsată posibilitatea persoanei anchetate să-şi exprime opinia în
32
Ibidem; R.M. Stănoiu, Criminologia, op. cit., p. 60.
33
Prin ancheta socială efectuată se identifică, în general, cauzele care au determinat actul delincvenţial şi condiţiile
favorizante, soluţia legală privind fapta săvârşită aparţinând instanţelor judiciare.
34
S. Chelcea, Chestionarul în investigaţia psihologică. Bucureşti, 1970, p. 110; I. Gheorghiu-Brănet, op. cit., p. 189.

Pagina 83 din 126

legătură cu fenomenul analizat, evitându-se categoriile de răspuns nedefinit:
„nu sunt pregătit”, „nu am nicio părere”. În cadrul formelor de prezentare a
chestionarelor există mai multe posibilităţi oferite de forma preluării datelor şi
executării chestionarului (autoadministrate sau administrate prin operatori de
anchetă). De regulă, în criminologie, chestionarele sunt utilizate pentru
identificarea cauzelor şi condiţiilor de apariţie şi combatere a criminalităţii,
pentru modificarea normelor şi structurilor judiciare.
Chestionarul se compune din: întrebări introductive, întrebări de trecere spre
problemele puse în discuţie, întrebări filtru, întrebări de bifurcare, întrebări de
identificare, întrebări de control.
Prin chestionar se identifică geneza şi conţinutul relaţiilor criminogene,
propunându-se explicarea acestora, precum şi adoptarea tehnicilor de
organizare socio-juridică, pentru rezolvarea conflictelor sociale.
2.3. Interviul. Interviul reprezentând o tehnică de cercetare, constă în
discuţia dintre anchetator şi persoana anchetată 35. Printre cele mai cunoscute
tipuri de interviuri sunt: interviul formal şi interviul neformal. În cadrul
interviului formal, persoana anchetată răspunde la un anumit număr de
întrebări, stabilite în prealabil, răspunsurile fiind înregistrate. Interviul formal
se pretează la elaborarea unui chestionar, compus din întrebări dinainte
stabilite, în care se lasă libertatea de concepere şi acţiune celui care
anchetează. Interviul este direct (se alege modalitatea de punere a întrebărilor
şi de interpretare a rezultatului) şi indirect (se utilizează o formă intermediară
de culegere a datelor şi de interpretare a acestora). O altă formă constă în
interviul clinic, utilizat în criminologia clinică, pentru stabilirea legăturilor
dintre cauzele obiective şi cauzele subiective, care au determinat o reacţie
patologică a individului la stimulii externi. O altă clasificare este reprezentată
de modalitatea stabilirii legăturii între cel care intervievează şi cel intervievat,
având o natură sensibilă (exprimarea simpatiei faţă de subiectul analizat);
neutră (atitudine neutră, fără răspuns de simpatie sau antipatie) şi severă
(relaţia se aseamănă mai mult cu interogatoriu). Interviul necesită
selecţionarea persoanelor care posedă „calităţile necesare” pentru stabilirea
relaţiei, precum şi a sincerităţii în concluzii. Un rol deosebit privind calitatea
subiecţilor revine vârstei, sexului, obiectivităţii celor intervievaţi. În cadrul
interviului, se recomandă ca terminologia folosită să fie accesibilă, pentru a se
putea oferi răspunsuri sincere şi apropiate de obiectivitate.
2.4. Procedee statistico - matematice - cibernetice. Lumea modernă,
asaltată de cantitatea actelor şi faptelor antisociale, încearcă să identifice
fenomenul criminogen, abordând criminalitatea cu ajutorul modelelor
35
I.Tănăsescu, C.Tănăsescu, C.Tănăsescu, op. cit.,p. 232; I. Gheorghiu-Brădet. op. cil., p. 190.

Pagina 84 din 126

probabilistice. În acest sens, teoria probabilităţilor, sondajul statistic, metoda
celor mai mici pătrate, a analizei dispersionale şi factoriale sunt utilizate
pentru prezentarea adecvată a fenomenului-criminogen36, sursa cantitativă
fiind evaluată atât sectorial cât şi general, prin amplificarea matematică a
datelor, pentru a se ajunge la o prognoză verosimilă a varietăţii cauzelor
criminogene şi a condiţiilor favorizante. În acest fel se identifică volumul,
densitatea şi ritmul criminalităţii pe categorii, grupe şi subgrupe de infracţiuni,
ajungându-se la constantele statistice. Ceea ce se înregistrează ca fiind
întâmplător (aleatoriu), în realitate, reprezintă o sumă a individualităţilor,
supuse tendinţelor de perpetuare a criminalităţii, identificate prin procedee
matematice, statistice, cibernetice, a abaterii de la regulile care permit
efectuarea prognozei. Analiza fenomenului criminogen depinde şi de stabilirea
în cadrul „subpopulaţiei delincvente” a structurii şi interdependenţei acesteia
cu restul populaţiei, prin metodele şi tehnicile demografice. Astfel, prin
efectuarea recensămintelor, a identificării actelor de stare civilă, precum şi a
anchetelor demografice, se identifică statistic constanta şi variabilitatea unor
fenomene, precum şi intercondiţionarea acestora 37. Se pot reţine consecinţele
economice ale fenomenului criminogen, dependenţa de cauzalitatea obiectivă
urmând a se adopta măsurile de reducere a fenomenului criminogen. Prin
adoptarea procedeelor cibernetice se simplifică stabilirea volumului, evoluţiei
şi variaţiilor criminalităţii. Adoptarea procedeelor statistică-matematice-
cibernetice pune în evidenţă concepţia cumulativă, în sensul adunării mai
multor fapte şi emiterea perspectivei acestora, stabilindu-se conexiunile
demonstrabile empiric. Datele generalizate se află în strânsă conexiune cu
experienţa acţională, înţelesul acestora fiind dependent de asocierea şi
prelucrarea informaţiilor.
2.5. Tehnica documentării. Pentru cunoaşterea fenomenului infracţional,
criminologia întrebuinţează şi tehnica documentării, în sensul că, documentele
care pot furniza anumite date legate de obiectivul cercetării, reprezintă surse
de analiză (dosare privind cauzele penale, documentele personale, scrisori,
jurnale, biografii, date oferite de mijloacele de informare în masă 38.
Documentele sunt analizate în conexiune, pentru a se identifica măsurile
privind prevenirea unor fenomene criminogene şi modalitatea optimă pentru
adoptarea şi aplicarea măsurilor de constrângere. În acest sens, se realizează o
schemă a evoluţiei actului criminogen, se explică operaţiile izolate sau
36
A. Dincu. op. cit., p. 53.
37
Ibidem, p. 53: „în cercetarea criminologică occidentală se fac considerabile eforturi în prezent, pentru organizarea în
echipă şi întrebuinţarea tot mai accentuată a metodelor şi proceselor informaticii şi ciberneticii în examinarea problemelor pe
care le ridică criminalitatea”.
38
R.M. Stănoiu, op. cit., p. 143; I. Cheorghiu-Brădet, op. cit., p. 191; Ghe. Nistoreanu şi colab., op. cit., p. 105: „Tehnica
documentară este o tehnică specială de recoltare şi manipulare a datelor cuprinse în documente”.

Pagina 85 din 126

grupate, executate de infractor, operaţiile continue, care se regăsesc integrate
în sistemul operaţional propriu, pentru a se ajunge la sistematizarea simbolică
a datelor existente. Se poate constata că, actele izolate, definite ca lucrări
infracţionale, pot fi parcelate, existând o diviziune netă între acestea,
delincventul manifestând interes faţă de o anumită categorie de acte
infracţionale (fizice sau intelectuale; agresive sau de escrocherie; uşoare sau
grave). În tipurile comportamentelor delincvenţiale se identifică relaţii
determinate de tendinţele subiective, care nu se află într-o clasificare
cunoscută, dar nu depăşesc aria fundamentală de acţiune a fenomenului
identificat. În practică, orice descriere a formelor care se regăsesc în sistemul
delincvenţial ţine seama de structura specifică generală a procesului
criminogen, cele câteva abateri excluzând imposibilitatea tipizării acestuia.
Modalitatea de interpretare a documentelor dovedeşte faptul că, în realitate,
diviziunea fenomenului criminogen este limitată, repartiţia acestuia, în funcţie
de modalităţile de penetrare a valorilor sociale fiind măsurată după finalizarea
generală, iar nu parţială a documentării.

Pagina 86 din 126

 PARTEA a II-a. AGRESOLOGIE
Capitolul I. Agresologia ca ştiinţă
Secţiunea 1. Generalităţi.
Conceptul de agresiune39 este reprezentat de actele, acţiunile,
comportamentele agresive prin care se produce un rezultat prejudiciabil social.
Actul agresional reprezintă un act de violenţă acţională sau verbală,
instantaneu sau premeditat, executat cu intenţie sau din culpă prin care se
produc prejudicii sociale sau individuale, cu excepţia formei de agresiune
„acceptată” (competiţiile sportive). Prejudicierea este rezultatul diferitelor
forme de manifestare a afectivităţii individuale (tendinţe emoţionale, stări de
mânie, impulsuri agresive) care derivă din structura biologică, determinând
caracterul abject (indolis abjectal) sau caracterul violent (indolis violential).
Agresiunea devine un act voluntar când individul agresor renunţă la rezolvarea
raţională a „conflictului”, la conceptele juridice, la influenţele educative,
devenind o abatere40 de la regula socială şi o „sinteză” a înzestrării biologice a
fiecărui individ. Reacţia firească la atacul declanşat „prin surprindere”, constă
în contracararea acestuia sau fuga de agresiune, alegerea uneia dintre aceste
variante acţionale fiind determinată de influenţa instrucţiei şi educaţiei.
Capacitatea individuală de a răspunde unui raport agresional este determinată
de activitatea practică şi de gândire a victimei care pregăteşte răspunsul ca
formă de apreciere exclusivă a agresivităţii. Atitudinile criminogene nu derivă
numai din “comanda genetică”, prin utilizarea impulsurilor agresive, deoarece
agresivitatea este confirmată şi de experienţa individuală („profilul caracterial
al personalităţii”)41 stabilizată prin “bazele organice ale caracterului pe care se
ridică edificiul psihic”42.
Agresologia studiază capacitatea fizică, morală şi intelectuală a agresorului
de a realiza actul violent, precum şi cauzalitatea şi modalitatea producerii
acestuia.
Secţiunea a 2-a. Cauzalitatea agresivităţii
Diversitatea atitudinilor individuale este determinată de structura
personalităţii, astfel încât, modul atipic, neobişnuit, anormal de comportare

39
C. Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1994.
40
Conceptul de „agresivitate” derivă din „agressio” (lat.) care înseamnă „a ataca”.
41
M. Golu, Dinamica personalităţii, Ed. Geneze, Bucureşti, 1993, p. 117.
42
S. Freud, Un souvenir d'enfance de Leonardo da Vinci. Gallimard, 1982, p. 149.

Pagina 87 din 126

este considerat deviant43. Conceptul de devianţă constă în abaterea
comportamentelor umane de la normele socio-morale-economico-politice,
justificată de gradul de cultură şi înţelegere al vieţii sociale pentru care legea
stabileşte aplicarea unei pedepse. Comportamentul individual este modificabil
prin acceptare, reprobare, blam sau pedeapsă. Norma socială asigură
conformarea comportamentelor la exigenţele sociale în sensul că, în cazul
devianţei, contradicţia dintre individ şi societate se rezolvă prin sancţiuni şi
pedepse. Caracteristicile actului criminal sunt determinate şi de activitatea
psihică a individului (sensibilitatea, predispoziţia la anumite boli), cât şi
interacţiunea actelor şi acţiunilor interindividuale.
D. Abrahamsen a enunţat dinamica fenomenului criminal, prin formula: C
= T + S/R rezultând dependenţa actului criminal (C) de raportul dintre
tendinţele criminale înnăscute (T), situaţia totală (S) şi rezistenţa faţă de
tentaţii (R)44. Stabilitatea comportamentală este dependentă de relaţia individ-
societate care se stabileşte în raport cu dependenţa individului faţă de regula
socială (prin educaţie, prin forţa legii).
Activitatea umană (voluntară sau involuntară)45 este rezultatul interacţiunii
dintre individ şi societate, în sensul că prin orientarea acţiunii şi a inacţiunii
individuale se determină şi se influenţează comportamentele celorlalţi indivizi
într-un mod variabil. Actul deviant este dependent de receptarea şi evaluarea
negativă a unei reacţii comportamentale, influenţată de existenţa unor motive,
scopuri sau mijloace concrete. Cauzalitatea devianţei se regăseşte în contextul
interacţiunii comportamentelor individuale din faza preinfracţională şi
infracţională cu caracter constant şi tendinţe generale. Identitatea şi diferenţa
fenomenelor care constituie cauzalitatea devianţei au generat următoarele
doctrine:
§1. Ereditatea - cauză principală a devianţei. Determinarea structurii
ereditare (genetice), ca factor al devianţei, a reprezentat obiectul teoriei
lombrosiene. Experienţa individuală (greşelile, defectele rezultate din
acumulările ereditare), subordonează gândirea şi acţiunea persoanei într-un
mod specific care diferenţiază indivizii46. „Criminalul înnăscut apare ca
victimă” a propriei înzestrări biologice, influenţa psiho-socială fiind minimă şi
orientată în sensul scopului urmărit de individ, deoarece însuşirile şi
aptitudinile criminale sunt înnăscute. Organismul „criminalului” este
susceptibil de încălcarea regulilor sociale, astfel că, faţă de rezistenţa psihică,
influenţa mediului este mai puternică şi în cele din urmă determinabilă în
43
C. Păunescu, op. cit., p. 24-26.
44
Autorul consideră că prin intervenţia acţiunii ilegale, se măreşte numărul elementelor care compun actul criminal.
45
C. Păunescu, op. cit., p. 31 : Sensibilitatea şi recepţia primară sunt legate de condiţia animală, exerciţiile simţurilor, de
mecanismele profunde ale fiinţei.
46
Ibidem.

Pagina 88 din 126

acceptarea dependenţei deviante. Transformările morfofiziologice creează
instabilitate comportamentală care se regăseşte în structura ereditară
independentă de mobilitatea raţională (la indivizii insuficient dezvoltaţi psiho-
biologic).
Cesare Lombroso a constatat analogia dintre „asasinatele între insecte” şi
„crimele între animale”'47.
Detaliind existenţa delictului la plante şi animale (uciderea pentru posesia
femelelor, pentru apărare, uciderile războinice), Lombroso a considerat că
„aceste acţiuni care mi se par acte criminale sunt rezultatele eredităţii, impuse
de concurenţa vitală privind alegerea sexuală, de necesitatea socială de a
împiedica neînţelegerile şi de nevoile alimentare la animalele lacome. Crima
în rândul animalelor oferă elementele societăţilor umane, prezentând în
germene toate monstruozităţile, fiind realizată de delincvenţii care s-au născut
cu anomalii cerebrale şi se implică în antipatii 48, accese de turbare, răutate
perversă, pasiuni, interese, adulter, aglomeraţii (acte sodomice, delicte,
temperamental-sangvinare, pruncucideri, furt), escrocherie, consumul de
băuturi alcoolice şi alte substanţe. Explicaţia omuciderii, în teoria
lombrosiană, sub forma pruncuciderii, a uciderii bătrânilor, femeilor şi
bolnavilor din cauza mâniei, din capriciu, pentru rituri funerare, cu ocazia
sacrificiilor, din răutate brutală, cucerirea de renume, precum şi omuciderea
pentru răzbunarea sângelui, se rezumă la invocarea primitivismului tribal
stăpânit de superstiţie, barbarism şi bigotism, vătămarea şi asasinatul fiind
considerate de primitivi ca mijloace de evidenţiere individuală. Citându-l pe E.
Feval, deoarece apreciase canibalismul ca „ultim grad al fericirii umane care
însoţeşte adesea omuciderea şi împrumută diferite aspecte”, C. Lombroso, a
considerat că, deşi canibalismul a dispărut la umanitatea civilizată, reapare în
cazuri extreme de foamete, în timpul asediilor, naufragiilor, iar uneori chiar
fără stimulul foametei, în timpul marilor pasiuni. 49 Această formă de
omucidere are ca principale cauze: nevoia, religia, prejudecăţile, dragostea
filială, răzbunarea sângelui (canibalismul juridic). În cadrul teoriei eredităţii
se consideră că, biologicul reacţionează în mod spontan, în virtutea unor
deprinderi (a unor reflexe), indiferent de fondul acţiunii mediului ambiental.
Structura mediului nu condiţionează apariţia devianţei deoarece aceasta se
reduce la structura genetică individuală. Teoria eredităţii este dependentă de
„corpul criminalului”, întrucât acesta moşteneşte zestrea psiho-biologică a
strămoşilor, comportamentul depinzând de structura biologică şi de modul de
47
C. Lombroso, Omul delincvent (L'omo delinquente). voi. I, Ed. „Măiastră” Bucureşti, 1992, ap. 9: „Numai în ce
priveşte crimele de ucidere între animale, Ferri a identificat 22 de tipuri, dintre care nu puţine sunt asemănătoare cu cele
descrise în codurile noastre”.
48
C. Păunescu, op. cit., p. 32. 3Ibidem, p. 69.
49
Ibidem, p.69.

Pagina 89 din 126

realizare a funcţiilor organelor prin raportarea la stimulii din realitatea
obiectivă. Cazurile biologice particulare sunt independente de experienţa
socială, în sensul că, actul criminal50 îşi are originea în structura ereditară (care
depăşeşte cadrul social), elementele devianţei fiind reunite în starea biologică,
deoarece comportamentul fundamental are o trăsătură constantă: raportarea la
ereditate.
§2. Mediul social - cauză principală a devianţei. Personalitatea interesată
de solicitările mediului desfăşoară acte care produc dezechilibre sociale din
cauza disonanţei dintre interesele individului şi evaluarea socială a acestora,
comportamentul fiind determinat de incitaţiile factorilor exogeni care oferă
posibilitatea realizării unor acţiuni în virtutea stărilor de necesitate şi a
scopurilor concrete. În realitate 51, comportamentul este încadrat formelor
constante de acţiuni şi inacţiuni, mediul social exercitând influenţe care
determină o „permanentă schimbare” a atitudinilor individuale faţă de stimulii
externi prin multiplicarea relaţiilor, prin involuţii din cauza neputinţei fizice
sau a bolilor52, prin reacţia instinctuală (comportamentul echilibrându-se sau
dezechilibrându-se în activitatea de supravieţuire, integrare-reintegrare în
mediul ambiental). În planul psiho-comportamental, individul îşi va modela
atitudinile într-un sistem original sau imitativ, în structura devianţei
realizându-se comportamente independente sau dependente de anumite
modele comportamentale. Cele două comportamente: original şi imitativ
prezintă diferenţe de accent, în sensul că, printr-un comportament original se
remarcă existenţa unei ordini acţionale, delimitată, trasată de intelect (prin
aranjarea structurii concepută şi verificată ante factum), iar în cazul
comportamentului imitativ existând o interrelaţie între comportamentul
deviant tipic (original) şi cel imitativ. Coordonarea deliberată a actelor
delincvenţiale rezultă din experienţa delincventului (adecvată la un anumit
modus operandi şi la specificul sistemului delincvenţial) cu unele diferenţieri
în cadrul motivaţiei. J. Pinatel a apreciat că „imitaţia la om este selectivă şi
ierarhică”, deoarece, referinţele celui imitat prezintă o valoare
comportamentală. Diferenţa dintre cele două modele: imitat şi imitativ este
evidentă, în sensul că, modelul comportamental nu va fi depăşit, relaţia cu
modelul imitativ fiind o relaţie de subordonare (prin modificarea corelaţiei
dintre modele se renunţă la imitaţie, modelul imitativ devenind independent
sau generând alte imitaţii).
Apariţia şi desăvârşirea comportamentului deviant se consolidează printr-
un tipar atitudinal „potenţial realizabil” din cauza reflexelor excitatorii sau
50
T. Bogdan şi colab. Comportamentul uman în procesul judiciar,S.E.C.,Bucureşti, 1983, p. 28.
51
M. Golu, Dinamica personalităţii, Ed. Geneze, Bucureşti, p. 65.
52
T. Bogdan şi colab, op. cit., p. 29.

Pagina 90 din 126

inhibitorii care reflectă influenţa mediului educaţional şi gradul de cultură ca
forme derivate din activităţile sociale. Adaptarea şi integrarea individului în
mediul delincvenţial (prin exersarea deprinderilor în sens antisocial) 53 în
limitele comportamentului învăţat, se ajunge la repetarea acţiunii şi a
inacţiunii criminale realizându-se starea de recidivă. Principiul respectării
actelor utile de către delincvenţi este determinat de gradul diferit de educaţie şi
cultură, realizarea acţiunii sau a inacţiunii agresionale indicând şi capacitatea
de adaptare individuală în încercarea de a realiza mobilul infracţional. Există
diferenţă între activitatea agresională care se referă la raportul dintre
deprinderile formate în perioada anterioară acţiunii şi a inacţiunii agresionale
şi deprinderile asimilate, în sensul considerării ca fiind independente de
comportamentul anterior deoarece nu mai reflectă raportul cu vechile
deprinderi. Unele elemente ale acţiunii şi a inacţiunii agresionale rămân
stabile din cauza procesului de învăţare (modus operandi) care „se manifestă
necenzurat de propria conştiinţă”, imprimând identitatea operaţională (actul
agresional păstrează elemente identice cu elementele actelor agresionale
anterioare, chiar şi în situaţia psihopaţilor).
Actul deviant domină existenţa individuală şi apare în momentul în care
agresorul este împiedicat cu necesitate sau în mod întâmplător să realizeze o
acţiune, un scop personal. În evoluţia agresională regăsim perioada de criză,
atunci când modul dominant, relativ stabil este întrerupt de acţiuni şi inacţiuni
contrare, reprezentând o frustrare raportată la motivaţia acţională anterioară
deoarece nu se va ajunge la rezultatul anticipat. Nesatisfacerea scopului
determină reacţii agresive, de mânie, imposibil de stăpânit psihic, în sfera
comportamentului surescitat, anumite acte dobândind trăsături contradictorii,
neclare, haotice, din cauza modificărilor fiziologice, a reducerii controlului
raţional. Operarea în mod exclusiv cu stări de frustrare duce la intoleranţă, la
agresivitate care se soldează cu pierderea distincţiei regula moral-socială şi
forma, fondul motivului care a impus agresivitatea (provocarea victimei,
incultura, starea de iritare). Efortul individului de a considera că agresiunea a
fost produsă de stările frustrante trebuie să indice actele contradictorii,
motorii, spontane sau premeditate. Starea de agresivitate este imitată, învăţată
sau creată de individ în funcţie de experienţa sa care se bazează pe anumite
reguli sau principii devenind unic model, determinant pentru individul care îşi
propune să realizeze fapta.
„Imitaţia agresională” ca principiu de condiţionare a stării de agresivitate,
este folosită conform „legii agresionale”, explicându-se astfel cauza
53
T.Bogdan şi colab.Comportamentul uman în procesul judiciar, S.E.C., Bucureşti 1983-p. 30: „Ceea ce ne-a produs o
satisfacţie (legea efectului), tinde să se repete? Acest adevăr are pondere în crimino-geneză şi mai ales în explicarea
recidivei”.

Pagina 91 din 126

ocazională a unor agresiuni raportate la sentimente (plăcere, neplăcere, vicii),
voinţă, la condiţiile empirice. Acţiunile imitative comise pentru realizarea
scopului propus reprezintă cauze eficiente, imperative (deghizate), până în
momentul în care teama exercită o influenţă asupra voinţei agresionale,
determinând inhibiţia sau reacţii agresive netipice. Comportamentul
agresional necesită o motivaţie justificată de stările native, corelate cu stările
provocate de mediu. O formă inedită de comportament deviant este
reprezentată de strarea „anonimatului”, privind autorul actului criminogen
(anonimopraxie), scrisori anonime (anonimografie), ameninţări prin telefon
(anonimofonie). În aceste forme de comportament, reacţia violentă este
rezultată din relaţia de muncă a agresorului care urmăreşte să creeze frică,
nelinişte, teroare, pentru realizarea scopului agresional. Forma violenţei
devine tipică prin încercarea protejării, prin contrafacerea scrisului, imitarea
vorbirii, individul urmărind stoparea experienţei din actele criminogene
anterioare. Necesităţile sociale precum şi scopurile individuale provoacă
agresorul să răspundă stimulilor externi într-un mod specific, inconfundabil.
Comportamentul inhibat de măsurile socio-juridice se orientează preferenţial,
fiind motivat de plăcere („motive apetente”) sau de aversiune („motive
aversive”), aflate într-o relaţie dinamică prin intervenţia factorilor din mediul
ambiental influenţat de motivele convergente sau divergente ale indivizilor. În
acest mod se explică raportul de dependenţă sau independenţă a agresorului în
cadrul unui sistem de criză organizată. Existenţa unor motive concurente
determină manifestarea agresională având caracter justificativ sau impune
respingerea comportamentului agresiv54. Interacţiunile dintre agresori califică
atât motivaţia cât şi forma conflictelor criminogene în conflicte
interindividuale, intergrupale, intermase, conform dinamicii raportului dintre
individ şi mediu. Conflictele individului sunt modulate după evaluarea
trebuinţelor, devenind conflicte agresionale care reflectă raportul dintre
agresor, fapta violentă şi mediul ambiental, prin amânarea impactului
agresional motivaţia conflictului fiind înlocuită, substituită sau refulată prin
ascunderea faptei şi conservarea energiei agresionale în mod conştient.
Motivaţia agresională reprezintă forma manifestării interioare şi exterioare a
comportamentului derivat din imperfecţiunea trebuinţelor şi a incapacităţii
individului de a-şi rezolva dificultăţile şi stările conflictuale.
Imperativul motivaţiei agresionale este dependent şi de impresiile, emoţiile
vulgare şi sentimentele care restrâng intervenţia raţiunii. Preceptele raţionale
considerate ca fiind tipare comportamentale pozitive, fundamentează reacţiile
şi atitudinile instinctuale bazate pe afectivitatea exacerbată (ură, dispreţ, frică,
54
C. Păunescu, op. cit., p. 149.

Pagina 92 din 126

repulsie, disperare). Motivaţia agresională,exceptând efectele produse de
întâmplare, se bazează pe o anumită selectivitate raportată la finalitatea
relaţiilor interindividuale, astfel încât, anumite acţiuni sunt intrinsec motivate
(motivul este inclus în propria structură) sau extrinsec motivate (motivul este
situat în afara structurii)55. Formele de manifestare a agresivităţii sunt
reprezentate de: excitabilitate, impulsivitate, violenţă, comportamentul
aberant56, modificările intervenite în viaţa socială (impactul tehnologiei,
atitudinea tinerilor, şomajul, urbanizarea, experimentarea biomedicală,
poluarea). Elementele care compun actele infracţionale sunt determinate de
condiţiile din mediul social şi de înzestrarea biologică, pentru fiecare
agresiune evidenţiindu-se trăsăturile cantitative care stabilesc caracterul
agresiunii. Gândirea şi simţirea individuală implicate în structurarea planului
agresional se adaptează particularităţilor şi factorilor de mediu stabilind linia
agresională, rolul conştientizării în ordonarea şi derularea actului fiind
dependent în totalitate de înzestrarea biologică a individului care justifică
manifestările predilecte pentru realizarea posibilităţilor oferite de mediu.

55
M. Golu, op. cit., p. 85.
56
T. Bogdan şi colab., op. cit., p. 47.

Pagina 93 din 126

 PARTEA A III-A VICTIMOLOGIE
Capitolul I. Victimologia ca ştiinţă
Secţiunea 1. Preliminarii

Derivând din criminologie, victimologia57 dezvoltă relaţiile dintre victimă și

agresor, explicând consecinţele victimizării, indicând procedeele şi metodele
de recuperare şi prevenire victimogene. Prin acţiunile agresionale, în mod
practic, identitatea victimei este stabilită de agresorul ce urmăreşte
persecutarea victimei a cărei activitate este fundamentată pe complexul
vinovăţiei (general-uman, de neexplicat în totalitate) care prezintă o
încărcătură psihică ridicată (stres psihic). Principiile practice care cuprind
determinarea concretă a atitudinii, consecinţele actului agresional asupra
comportamentului victimei, impun reguli valabile pentru stabilirea
fundamentelor concrete de determinare a stilului agresional, dar şi a stilului
victimei, a conştientului şi inconştientului, a stereotipului dinamic victimal, a
psihanalizei victimei. În comportamentul victimal afectat de gravitatea actului
criminogen, pentru determinarea condiţiilor participării la producerea,
amplificarea sau reducerea efectelor unei agresiuni, se regăsesc judecăţi
contradictorii, reguli cunoscute dar receptate de victimă, reacţii (neexplicate
de victimă) la unele acţiuni umane, determinându-se în mod concret
posibilitatea de înţelegere a exigenţelor sociale. Uneori victima îşi stabileşte
principii care contrazic raţiunea, obiceiul, regulile particulare din anumite
structuri sociale, comportamentul creând conflictul în urma căruia se
realizează efectul criminogen (care exprimă o constrângere a atitudinilor
participanţilor). Din conflictul criminogen rezultă şi condiţiile şi cauzalitatea
acestuia în raport cu efectul agresiunii. Regula socială determină o anumită
orientare comportamentală, însă condiţiile patologice, unele precepte
individuale fac ca victima să nu lucreze cu atenţia şi prudenţa necesare, să nu
execute ceea ce trebuie pentru a cunoaşte urmarea posibilă a acţiunii-
inacţiunii, aprecierea gradului dc complexitate, natura şi dificultatea activităţii.
Gândirea victimei este raportată la căutarea criteriilor de evaluare a actului
criminogen, la motivarea soluţiilor faţă de poziţia sa în raportul agresional,
limitându-şi responsabilitatea individuală. Dar, conştientizarea variază după
circumstanţele cunoaşterii actului criminogen, în raport cu scopul urmărit sau
57
Conceptul de „victimologie” derivă din lat. „victima” şi „logos” şi înseamnă ştiinţa victimei. În antichitate „victima”
era fiinţa vie sacrificată unei zeiţe. În prezent victima este reprezentată de persoana lezată, ca urmare a satisfacerii unei
pasiuni; persoana care suferă din cauza unui eveniment, circumstanţă, boala, accident; l.Ghe. Brădet, Criminclogia generală
românească, Ed. Tipocrat Braşovia, Braşov, 1993, p. 53; I. Tănăsescu, Manual de Criminologie. Ed. INS, 1997, p. 179 ; I.
Tănăsescu, B. Florescu, G. Tănăsescu, Studii victimologice, Ed. INS, 1997, p. 8.

Pagina 94 din 126

acceptat de victimă (scop care depinde de intenţiile şi atitudinile agresorului).
De aceea, există o evidenţă comportamentală pentru victime, deşi justificarea
actului infracţional, imediat după producerea acestuia, nu indică temeiurile
invocate (nu aduce argumente relevante) şi nu motivează alternativa susţinută
prin argumentele invocate58. Motivând şi justificând orice acţiune, victima
încercă să se convingă de o anumită adeziune, de motivarea gestului sau a
actului său individual, faţă de relaţia cu agresorul. Poziţia victimei în raportul
victimă-agresor este decisivă. Hotărârea de a sesiza violenţa contează pentru
că întreaga structură a agresiunii, prin simplitatea sau complexitatea sa,
determină rezultate certe privind raportul dintre individ şi social, forma
fenomenului agresional în structura socială, comportamentul condiţionat
pentru fiecare persoană în raport cu principiile libertăţii individuale,
discernământul şi acceptarea imediată a responsabilităţii elementelor
obiective, derivate din cauzele sociale, indică relevarea importanţei
conflictului dintre individ şi societate, compromisul tolerabil (respectarea
regulilor sociale) şi caracterul acţiunii agresorului, consecinţele actului
criminogen şi pericolul social produs prin încălcarea legii. Această apreciere
reflectă caracterul general al actului criminogen deoarece nu există un nivel de
apreciere pentru toate formele agresionale (acestea se realizează sub tendinţe
diversificate, care nu se derulează pe planuri egale). Motivaţia oricărui act
agresional indică modelul specific actului criminogen, astfel că, dacă
motivaţia este vagă, va fi scăzut interesul pentru identificarea acestuia. Reacţia
de răspuns a victimei reprezintă confirmarea faptului că agresiunea a produs
efectele urmărite de autorul acestora. Victima este preocupată de convergenţa
rezultatelor agresiunii, de analiza efectelor, ca indiciu al necesităţii de a-şi
recupera locul în cadrul relaţiilor şi structurilor sociale. În acest sens,
victimologia cercetează fenomenele agresionale, stabilind reguli şi principii de
care depinde comportamentul victimei. De asemenea, victimologia integrează
fiecare agresiune unui ansamblu al fenomenelor sociale, necesităţii practice,
variabile şi dependente de împrejurări precum şi de relaţia agresorului cu
victima, ca o consecinţă a posibilităţii de a considera orice act îndreptat
împotriva victimei ca fiind un act îndreptat împotriva societăţii. Abordarea
conştientă sau inconştientă a actului agresional transmite anumite reprezentări
care afectează interesul individual şi pe cel social, prin rolul distructiv al
actelor agresorului. Identitatea raportului dintre orice agresiune (generală,
parţială, specifică) şi orice efect asupra victimei (general, parţial, specific),
cuprinde o sinteza a reprezentărilor factorilor victimali, prin care se
stabilizează mobilitatea acestora. Agresiunile individuale sau colective se
58
M. Kembach, Crima-fenomen biologic universal şi permanent, Tipografia „Cartea românească” din Cluj, Sibiu, p. 113.

Pagina 95 din 126

fixează în efecte care atenuează sau agravează dimensiunea fenomenului
criminogen, unele distonanţe fiind fără legătură cu trăirea victimală. Victima
are reprezentarea conştientă a oricărui element, realizând o sinteză a acestora,
constituind o experienţă victimogenă, care se raportează la intuiţie, la zona
inconştientului sau a subconştientului. Motivul decisiv al agresiunii se distinge
de unitatea motivaţională a acţiunii criminogene, depinzând de condiţiile
empirice, de fenomenele sociale, de acceptarea subiectivă a victimizării de
către agresor (fiind excluse actele generate de bolile psihice). Deşi conturarea
unei tipologii comportamentale nu este posibilă, din cauza variabilităţii
manifestărilor implicate în comiterea infracţiunilor59, există o măsură (formă
de manifestare, tipologie a actului) prin care se pot identifica condiţiile
fiecărui nivel agresional, cantitatea actelor agresionale, intervalele şi
momentele victimale (prezentandu-se ca o relaţie dintre acţiune şi efect),
determinările calitative ale actului victimal, gradul şi simetria acestuia.
Producerea sau reproducerea fenomenului agresional derivă din unitatea
elementelor acţionale, care au un conţinut social, biologic, psihologic,
realizând unitatea „trăirilor victimale” raportată la acelaşi gen de cauze. De
aceea, toate regulile de analiză a raportului agresor - victimă trebuie să fie
obiective, independente de sensibilitatea participanţilor la actul infracţional.
Conceptul de victimă este reprezentat de persoana care suferă consecinţele
unei agresiuni, ale nedreptăţii, injustiţiei, acestea fiind diferenţiate calitativ,
deoarece agresiunea nu se desfăşoară uniform, iar reprezentarea în spaţiul
psiho-afectiv victimal este impusă de cauzele care generează actul sau
evenimentul agresional. Determinaţiile calitative ale agresiunii (efectul
victimal) trebuie să fie conforme cu natura actului agresional, aspectul esenţial
al individualităţii victimei fiind exprimat de modul de percepere sau de
interpretare a victimăzării. Categoria de „victimă” exprimă o unitate diversă
de efecte, iar posibilitatea de cunoaştere a fenomenului victimal se bazează pe
analiza mulţimii de fenomene şi a experienţei victimale, în fiecare situaţie în
parte. „Victimologia are sensul primar de studiu al victimei” 60, necesitatea
precizării întemeindu-se pe relaţia dintre victimă şi mediul social, care impune
reprezentarea că orice comportament victimal este considerat rezultatul unor
procese cognitive, psihice biologice şi sociale (întrucât fenomenul victimal
este legat de procesele sociale, derulate în dinamica lor, fără a se neglija
contextualitatea bio-psihică individuală). Condiţia analizei raportului victimă-
agresor constă în aprecierea raportului dintre raţiunea şi contrarietăţile
59
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presa „Şansa”, SRL, Bucureşti, 1994, p.
21.
60
T. Bogdan, I. Sîntea, Analiza psihologica a victimei. Rolul ei în procesul judiciar, SEC Bucureşti, 1998, p. 8. Citându-1
pe I. Drepkin, termenul de victimologie, folosit în criminologie, se referă la o persoană care suferă, e lezată de sau prin
acţiunea unei persoane.

Pagina 96 din 126

instinctuale, orice act uman presupunând continuitatea şi conservarea unei
atitudinii individuale (specifice) faţă de stimulii externi. Consecinţa
întrepătrunderii celor două tipuri de elemente: atitudinea conservată în
comportamentul victimal şi necesitatea de a soluţiona raţional agresiunea,
constă în faptul că fiecare element al atitudinilor conţine o doză de intoleranţă
faţă de agresiune, astfel încât victima îşi schimbă starea de spirit (afectivă,
volitivă) prin aderarea la efectul victimal. Agresorul şi victima sa au până la
un punct, o modalitate sui generis de relaţii conştiente sau inconştiente, efortul
fiecăruia fiind reprezentat de intenţia ”de a nu agresa, dar şi de a nu deveni
victimă”61. Producerea fenomenului agreso-victimal (într-un anumit spaţiu şi
timp), chiar dacă nu este cunoscută în prealabil, va fi evaluată pentru a se
asigura perceperea acesteia. Subiectul victimizării este influenţat de violenţă
sau acţiunea necorespunzătoare intereselor sale, acesta recurgând la propria
voinţă de a se apăra, de a pedepsi sau la supunerea faţă de actul agresiv.
Cadrul fenomenelor victimogene este de natură fizico-agresivă (etero-
agresivă) şi psiho-agresivă regăsindu-se în psihologia victimei. Trăirea psihică
victimală se reflectă în impresiile, stările, afectele care excită voinţa victimei
sau determină tulburări ale funcţiilor vitale (afectând unitatea, esenţa sau
fiziologia acestora). Actele psihice ale victimei au întotdeauna la bază
impulsul, motivul, propria voinţă sau inhibiţia, reflectând obiectivitatea în
reacţiile de răspuns la stimulii externi, agresionali. Fenomenele manifestate în
actul agresional se reduc la: fenomene agresive-fizice, fenomene agresive-
psihice şi fenomene complexe psiho-fizice, reprezentând libertatea individuală
a agresorului sau a victimei care trăieşte într-un anumit mediu social, în limita
trebuinţelor individuale, specifice, de a reacţiona la stimulii externi.
Nu se poate explica, prin niciun mijloc cum s-ar putea preîntâmpina actul
agresiv, însă, după producerea acestuia se pot concepe formele, tipurile, seriile
de agresiuni care sunt identificate şi clasate în baza unor reguli şi principii
relativ constante (în specificitatea şi varietatea acestora). Acţiunea agresională
care produce victimizarea efortului psiho-fizic degradant pentru victimă, prin
repetare devine o experienţă victimogenă (întrucât cuprinde o varietate de
elemente, acte, efecte). Conştientizarea acestor efecte semnifică temeiuri
socio-individuale şi efecte individual-sociale, cu un sens real, atribuit atât
agresiunii cât şi victimizării. Chiar dacă nu se reţine că orice agresiune este
vătămătoare pentru victimă, din analiza acesteia se constată că, are sensul de a
vătăma o regulă, un principiu, fizicul sau psihicul victimei, corespunzător
orientării simţurilor şi raţiunii persoanei. De aceea, prin lege, nu se îngăduie
ca vătămarea gravă a corpului victimei să rămână la aprecierea acesteia,
61
C. Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Edituta Tehnică. Bucureşti, 1994, p. 207.

Pagina 97 din 126

dimpotrivă, afectarea sănătăţii impune aplicarea unor măsuri de constrângere
pentru a nu submina şi periclita „buna integrare în viaţa socială” a victimei,
pentru a se restabili echilibrul şi starea de sănătate fizică şi psihică a
personalităţii victimei62, pentru a se arăta o ostilitate ireductibilă față de
agresivitate. Conceptul de victimă cuprinde unitatea sintetică a stării psiho-
fizice şi sociale a persoanei, care suferind o violenţă, va fi obligată să suporte
regulile practice ale acesteia, după cum voinţa victimei va fi determinată sau
influenţată de actul agresiunii. Depinzând de forma, felul şi întinderea
violenţei, starea victimală pare să fie dominată de unele necesităţi particulare
(bazată pe faptul că acţiunea sau evenimentul care o produce are o cauză
obiectivă, însă această cauză va fi receptată în cunoaşterea victimei devenind
element subiectiv). Violenţa psiho-fizică este un produs uman care corespunde
diversităţii de acte şi se manifestă în mod permanent în orice formă de
agresivitate. Dar acţiunea criminală (conştientă sau inconştientă) nu
desăvârşeşte în orice situaţie actul victimal, subiectul victimizării fiind
persoana care în mod direct sau indirect este constrânsă să-şi limiteze
libertatea de gândire şi acţiune de către agresor, în actul confruntării suferind
leziuni ce determină perturbaţii în „funcţionalitatea satisfăcătoare a sistemului
personalităţii”. Conceptul de agresivitate îşi are originea în latinescul agressio
(a ataca63), caracterizându-se prin aceea că reduce sistemul personalităţii la
starea de dezechilibru psiho-fizic (condiţionat de cauzalităţi bio-psihice).
Agresiunea, ca lege naturală umană, supune obiectul victimizării, întrucât
devine cauza care determină victimizarea. Agresiunea precede şi limitează
forma şi întinderea victimizării, tendinţa agresivă aparţinând înclinaţiilor
personalităţii (negative), care exclude principiile morale din propriul
comportament. Acţiunea negativă asupra victimei poate fi determinată
patologic, caz în care actul victimal este rezultatul unei insuficiente dezvoltării
sau a unor deficienţe cognitive64, moment în care intervine activitatea socială
de psihoterapie (metodă specifică de tratament în psihiatrie), iar nu activitatea
socială de constrângere şi reeducare a infractorului responsabil de actele
agresionale. Actul agresional, pentru a fi pedepsibil, va trebui să fie rezultatul
voinţei agresorului, care, renunţând la morală, încearcă să depăşească limitele
psiho-fizice de rezistenţă ale victimei, confirmând că principiul
responsabilităţii este viciat, ca rezultat al propriilor necesităţi sau înclinaţii cu
potenţial de periculozitate, derivate dintr-un comportament neglijent sau
aberant. Chiar dacă în structura personalităţii agresorului intervin aspecte

62
M. Golu, Dinamica personalităţii, Ed. Geneze. Bucureşti. 1993, p. 43.
63
C. Păunescu, op. cit., p. 16.
64
R. Jeican, Psihiatrie în scheme logice, Casa Cărţii de ştiinţe Cluj - Napoca, 1993, p. 113.

Pagina 98 din 126

patologice, prin expertizarea psihiatrică se stabileşte diagnosticul şi
posibilitatea de a răspunde sau nu penal pentru actele produse.
Analiza raporturilor dintre victimă şi agresor revine unor ştiinţe cu domenii
apropriate: criminologia şi agresologia, chiar dacă aceste ştiinţe folosesc
rezultatele derivate din acelaşi eveniment, transpunând concluziile în teorii
proprii. Relaţiile şi procesele fundamentale rezultate din studiul sistematic al
acestor discipline, alături de penologie, detentologie şi posologie constituie
forme de generalizare a fenomenului agresional, care, corelate, dau o
dimensiune complexă agresiunii (fenomen psiho-social). Printre factorii
condiţionali ai victimizării (rezultat al unei acţiuni umane), sunt cunoscuţi:
lipsa integrării sociale, fenomenul de anomie socială (dependent de
fenomenele economice, socio-politice), particularităţi psiho-biologice
integrate în personalitatea agresorului şi în personalitatea victimei. Acţiunea
executată de agresor (oricât de generale ar fi caracterele acesteia) va defini
reacţia victimală (oricât de generală ar fi aceasta), care se va detaşa într-o
ordine ierarhizată de suferinţe, vătămări, ca forme victimale. Legătura de
constanţă acţională există la toţi agresorii (cu diferenţieri progresive pentru
agresorii profesionişti), astfel că acelaşi individ-agresor, păstrează elemente
certe de identificare prin orice act agresional. De aceea, este posibil ca
agresorul să realizeze o multitudine de acte agresionale (toate tipurile) 65 a
căror caracterizare fizico-psihică se constituie într-un sistem original, constant.
Căutarea formelor ce reprezintă comportamentul victimal, clasificarea
structurilor de organizare a victimizării vor forma obiectul şi conţinutul
victimologiei. Deoarece ambele forme ale actului agresional: acţiunea-
inacţiunea şi efectul victimal sunt active şi dinamice, se pot stabili
interferenţele sau fenomenele de încrucişare şi de permutare a efectelor, ca
urmare a schimbării rolului din victimă în agresor şi din agresor în victimă.
Devine dificilă precizarea fazelor, a timpului şi valorii vătămării care să
constituie elementele certe de victimizare, prin contradicţie cu elementele
certe de agresionare. Formele originale ale oricărei agresiuni sunt ataşate de
voinţa şi acţiunea agresorului, profilându-se în timp şi într-un climat definit al
evenimentului (prezintă o anumită caracteristică: violenţa, viciul, întâmplarea,
răzbunarea), chiar dacă agresorul nu pare a fi capabil să realizeze agresiunea.
Prin actul agresional se realizează o necesitate individuală sau colectivă
(elementele de structură ale evenimentului agresional), implicând intervenţia
forţei sociale şi dezvăluirea ansamblului unitar al mediului social. Agresiunea
este creatoare de medii individuale, de grupuri sociale imprevizibile,
satisfăcând anumite nevoi în sensul că, orice agresiune al cărei scop este
65
I. Tănăsescu, B. Florescu, op. cit., p. 71.

Pagina 99 din 126

necunoscut, creează un efect semnificativ care implică în mod involuntar pe
victimă până când va afla motivaţia actului. Rezultă că, cele două elemente ale
actului agresiv-criminal se exprimă prin mijloace specifice, iar din înfruntarea
sferelor acestora apare efectul victimal, influenţând psihic şi fizic victima.
Actul agresional creează anxietate pentru victimă 66, deoarece agresiunea
reprezintă starea psiho-fizică de manifestare a unui interes individual
împotriva intereselor unei alte persoane (victime), prin folosirea violenţei
determinându-se actul victimal reprezentat de starea psiho-fizică de vătămare
a unui interes individual. Termenul de victimă va trebui extins şi la actele
psihice, întrucât violenţa psihică determină o stare de tulburare prin trecerea
de la starea de suferinţă la starea de agresivitate, toate caracteristicile victimale
fiind provizorii şi elementare.
Dinamica relaţiilor dintre agresor şi victimă relevă obiectivitatea succesiunii
actelor de agresiune - victimizare - agresare, însă aceste stări caracterizează
comportamentul participanţilor în cadrul raportului finalizat. Repetarea
aceloraşi acte, acumularea unor efecte destabilizatoare subliniază conţinutul
agresării sau al victimizării, condiţie necesară pentru caracterizarea
participanţilor (orice agresiune este rezultatul gândirii şi simţirii agresorului
dependent de structura socială). Dacă efectul victimal poate fi acelaşi, actul
agresional este întotdeauna diversificat, chiar dacă produce forme
asemănătoare. Prin trecerea timpului, actele agresive rămân unice prin
epuizarea diversităţii atitudinilor, din cauza repetării acestora. Rezultă că, prin
valorificarea elementelor din agresologie se determină elaborarea elementelor
şi conţinutului victimologiei.
Secţiunea a 2-a Raportul dintre victimă şi agresor
Victima este reprezentată de „ persoana care suferă direct sau indirect
consecinţele fizice, sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale” 67,
acestea diferenţiindu-se de alte categorii de persoane, care au avut de suferit
din cauza intervenţiei unei situaţii speciale: poliţiştii sau militarii vătămaţi în
timpul îndeplinirii misiunilor specifice, infractorii care îşi pierd viaţa în timpul
comiterii faptei. În evoluţia doctrinelor criminologice rolul victimei în
procesul penal a fost analizat în lucrările elaborate de: Mendelsohn privind
victimele violului (1940), Hans von Heting („The Criminal and His Victim”
(1948), privind categoria de indivizi presupusă a fi vulnerabilă), Wolfgang
66
C. Păunescu. op. cit., p. 15, defineşte agresivitatea ca fiind „o stare a sistemului psiho-fiziologic, prin care persoana
răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conştient, inconştient şi fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării,
constrângerii, negării sau umilirii unei fiinţe investite cu semnificaţie, pe care agresorul le simte ca atare şi reprezintă pentru
el o provocare”.
67
T. Bogdan şi colab., Comportamentul uman în procesul judiciar; M.I., Serviciul editorial şi cinematografic, Bucureşti,
1983, p. 93.

Pagina 100 din 126

(1958), în care apar categoriile de victime analizate în funcţie de vârstă, sex,
rasă.
Prin lucrările („Zur Psyhologie der Einzeldelikte” apărute în perioada 1954 -
1959), Hans von Heting evidenţiază posibilităţile de interacţiune dintre
infractor-victimă şi introduce noţiunea de „victimă activantă”, care joacă un
rol în declanşarea mecanismelor psihice latente ale infractorilor. În lucrarea
„Psihologia judiciară” (1956), B. Mendelshon introduce conceptul de
„potenţial de receptivitate victimală” 68, reprezentat de anumiţi factori (vârstă,
sex, aspect bio-constituţional) care generează un anumit grad de
vulnerabilitate victimală. Relaţia interpersonală infractor-victimă se dovedeşte
a fi complexă, gradul de vulnerabilitate victimală raportându-se la două
categorii de factori, în funcţie de indexul vulnerabilităţii69:
1. Factorii personali - retardaţii mintal sau persoanele cu o valoare scăzută
a I.Q., imigranţii noi, indivizii cu achiziţii modeste pe linie educaţională sau
cei cu o redusă experienţă socială şi intercondiţională, indivizii care au un
handicap fizic, persoanele foarte în vârstă sau fragile, minorii; femeile
devenind victimele infractorilor care folosesc minciuna şi frauda;
2. Factorii situaţionali - unii indivizi sunt în mai mare măsură susceptibili
de a fi victimizaţi, decât alţii, în anumite perioade de timp sau când se află în
situaţii deosebite. Pe baza diverselor criterii, au fost propuse clasificările
victimale: A. Karmen, distinge următoarele categorii de victime: copiii
dispăruţi; copiii maltrataţi fizic şi sexual; femei maltratate; Mendelshon,
pornind de la implicarea victimelor în actul agresional, realizează o gradare
începând cu victima inocentă până la victima vinovată de comiterea
infracţiunii; Hans von Heting evidenţiază, în baza departajării victimelor
înăscute de cele produse de societate, criteriile de ordin psihologic, biologic şi
social, privind următoarele categorii de victime: nevârstnice; femeile;
vârstnicii; consumatorii de alcool şi stupefiante; imigranţii; minorităţile etnice;
cei cu inteligenţă redusă; indivizii temporar dispăruţi; cei achizitivi;
destrăbălaţii şi desfrânaţii; singuraticii şi persoanele cu „inima zdrobită”;
chinuitorii; indivizii „blocaţi” şi cei „nesupuşi”; clasificarea făcută de Stephen
Schafer70 are la bază gradul de participare şi de răspundere a victimei în
comiterea infracţiunii, diferenţiind şapte categorii de victime: persoane care nu
au avut anterior actului infracţional nici o legătură cu făptaşul; victime
provocatoare; victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului;
victime slabe sub aspect biologic; victime slabe sub aspect social; victime
autovictimizate; victime politice.
68
B.Mendelsohn, Sociologia abstractă; 1973, december, suppl. Nr.38.
69
N. Mitrofan, V. Zdrenghea,T. Butoi, op. cit., p. 71.
70
Schafer S., Victimology, Reston Publ. Comp. Reston, Virginia, 1997.

Pagina 101 din 126

 Secţiunea a 3-a Definiţia şi obiectul victimologiei
Victimologia reprezintă ştiinţa care analizează comportamentul şi
personalitatea victimei71 raportată la consecinţele directe ale actului
agresional. Victimologia relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra
victimei, ordinea în care se produc actele agresionale şi se determină lezarea
intereselor victimei, identificate prin legătura de cauzalitate şi efectul victimal.
Posibilitatea determinării actelor agresionale relevă identitatea manifestărilor
victimale, evoluţia singulară a acestora şi efectul social al victimizării.
Concordanţa dintre agresivitate şi victimizare reprezintă un corelativ pentru
evaluarea agresiunii şi a efectului victimal. Modul în care victima percepe,
înţelege, acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are valoare pentru
stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. Expunerea
exactă a laturilor şi elementelor actului agresional, a efectelor acestuia asupra
victimei reprezintă forme specifice de definire a victimologiei. Guglielmo
Gulotta precizează că orice act agresional produce multiple efecte
victimogene, astfel că, prin victimologie se asigură „studiul victimei unui
delict, al personalitătii sale, al caracteristicilor biologice, psihologice, morale
şi socio-culturale, al relaţiilor sale cu delincventul şi al relaţiilor pe care le-a
jucat geneza delictului”.72
Delictul se prezintă ca un ansamblu de acte care se integrează în diverse
aspecte comportamentale, participând dinamic la dereglări ale nivelului macro
şi micro social, impunând intervenţia sistemului social. E.A. Fatah consideră
că victimologia are ca obiect „elaborarea printr-un studiu aprofundat al
victimei, al unui ansamblu de reguli generale, de principii comune şi de un alt
tip de cunoştinţe, putând contribui la dezvoltarea, evoluţia şi progresul
fenomenului criminal, al procesului criminogen, al personalităţii şi
caracterului periculos al delincventului” 73. Agresiunea prezintă o anumită
evoluţie care modifică în mod semnificativ comportamentul şi opţiunile
victimei, contribuind fundamental la modificări în psihicul şi raţiunea acesteia.
Agresiunea devine reprezentarea unui comportament particular care, în
realizarea unui interes individual, determină agresorul să justifice folosirea
agresiunii (fizice sau psihice), ca fenomen al voinţei, al culturii sau al
întâmplării. În acest mod, se explică necesitatea studierii agresiunii de două
ştiinţe diferite: agresologia (ştiinţa studiului fenomenului agresional, a
71
I. Tănăsescu, B. Florescu, Victima şi agresorul, Ed. INS, 1994, p. 192.
72
G. Gulotta, La Victima, Milan Giuffre Editore, 1976. p. 9; J.A. Reyes Calderon în ”La victimologie”, consideră că
„rolul jucat într-un act criminal de subiectul pasiv începe să fie studiat prin citirea criminologiei; unii dintre ei cred că acest
studiu ar putea da naştere la o ştiinţă nouă victimologia”.
73
E.A. Fatah, Victima este vinovată?

Pagina 102 din 126

personalităţii agresorului) şi victimologia (ştiinţa studiului comportamentului
şi personalităţii victimei). Victimologia prezintă condiţia victimei situată în
mediul social, starea psiho-fizică de vătămare (proporţională cu intensitatea
actului agresional), interacţiunea dintre factorii victimă-agresor şi societate,
stabilind prin aplicarea măsurilor terapeutico-sociale, reducerea sau anularea
fenomenului victimal.
Obiectul victimologiei este reprezentat de tulburările psiho-fizice (cu
excepţia celor de tip maladiv), efecte ale actului agresiv care dereglează în
mod direct echilibrul dinamic (biologic şi psihologic) al victimei. Analiza
victimologică se referă la situaţiile în care agresorul are capacitatea de
comportare neafectată de boli, în sensul că este conştient şi responsabil de
actul agresiv produs, dovedeşte o corectă autopercepţie, o atitudine de
relaţionare socială, de rezolvare corespunzătoare a conflictelor 74. Raporturile
victimei cu agresorul dobândesc nuanţe secundare, rămânând neschimbate sub
aspect social, în sensul că efectul victimizării se produce chiar dacă nu este
accentuat şi urmărit de victimă. Obiectul victimologiei, parte a domeniului
criminalităţii „cuprinde consecinţele de orice fel produse de criminalitate şi
suportate de societate, de populaţie şi de victimele infracţiunilor sau
fenomenelor, de permutare a raportului dintre agresor şi victimă, precum şi a
intervenţiei sociale pentru restabilirea ordinii”.
Obiectivul anchetei victimologice este acela de a reconstitui trăirile
victimei, procesul de producere şi de recuperare a victimizării, acţiunile
agresionale şi condiţiile producerii acestora. Esenţialul determinării
victimizării constă în faptul că aceasta derivă din voinţa şi înclinaţiile
agresorului, contrare regulilor morale şi a celor sociale. Acţiunea agresională
este acţiunea negativă a cărei cauzalitate interesează ştiinţa agresologiei dar şi
mobilul acţiunilor acesteia. Conceptul de victimologie defineşte acţiunile
victimei ca unic mod de reparare, de recuperare a intereselor individuale,
regulile şi principiile comportamentale adoptate de victimă, actele de voinţă,
simţămintele, constrângerea şi fundamentele morale, dificultăţile de adaptare,
sinteza cauzalităţii agresionale, conexiunile în acţiunile agresivo-victimale.
Actul trăirii victimizării determină cunoaşterea obiectivă a efectului victimal,
cât şi a actelor de reglare a interacţiunilor, victimă-mediul social. Conceptele
de agresologie şi victimologie nu sunt percepute separat, întrucât cauzele
agresionale şi efectele victimale sunt inseparabile (cauza agresională
aparţinând şi fundamentului victimal), ordinea şi înlăturarea acestor fenomene
fiind dependente de variabilitatea actelor individuale exercitate de participanţi,
precum şi de afectivitatea trăirii acestora. J.A.R. Calderon defineşte
74
M. Lăzărescu, D, Ogodescu, Îndreptar de psihiatrie, Ed. Helicon, Timişoara, 1995, p. 21.

Pagina 103 din 126

victimologia ca disciplina care, în explicarea cauzelor agresionale, studiază
victima fără a planifica şi a realiza o politică a victimei 75. Conceptul de
victimologie (dependent de noţiunile şi instituţiile celorlalte ştiinţe sociale) va
trebui să fie aplicat domeniului biologic, psihologic şi social al victimei.
Obiectul victimologiei va trebui să se refere la „relaţiile dintre victimă-
criminal, profilul prezenţei victimei, relaţia cu societatea, comportarea
victimelor, prevenirea victimală, criminalul în calitate de victimă 76,
indemnizarea (despăgubirea) victimei, victimele delictelor determinate. În
acest mod se apreciază că prin definirea victimologiei, a relaţiilor cu alte
ramuri ale ştiinţelor sociale se instituie „politica de prevenire eficace”.
Victimologia trebuie să deţină un sistem de concepte, de principii, de reguli
pentru a se apăra drepturile victimei, din care să decurgă măsurile de natura
social-morală şi juridică, pentru a se restabili situaţia anterioară producerii
agresivităţii, întrucât orice agresiune este negativă în sensul că destabilizează
o relaţie socială, indiferent de motivaţia agresională, raportul de vătămare
generând suprimarea voinţei de acţiune sau de gândire a victimei.
Manifestarea atitudinii agresionale indiferent dacă unul dintre participanţii
raportului de agresivitate şi-a manifestat sau nu conştient riscul de a fi
vătămat, reprezintă delimitarea sferei conceptului de victimă, indiferent de
calitatea intervenţiei victimei precum şi de motivaţia acestei intervenţii.
Raportul agresional constituie un act social, empiric, care prezintă o
multitudine de cauze astfel încât cele care interesează victimologia trebuie să
reprezinte, legătura cauzală dintre actul agresional şi efectul victimal. Gradul
inferior agresivităţii, regularitatea producerii victimizării, calitatea intervenţiei
victimei în raportul agresional reprezintă caracteristicii specifice ale raportului
victimal sau cauze care să califice existenţa sau inexistenţa conceptului de
victimă. Fiecare comportament agresiv sau atitudine agresională care produce
evenimentul victimal (cu efectele sale traumatizante, interiorizate sau
exteriorizate) are scopul de a neglija regula comportamentală a victimei, de a
o înfrânge. Victimizarea inevitabilă în raportul obiectiv de agresivitate este
rezultatul atât al factorilor obiectivi cât şi al factorilor subiectivi care, într-o
formă generală, stabilesc comportamentul individual al agresorului.
Agresivitatea determină forma exterioară de manifestare a gândirii şi acţiunii
individului a cărui libertate este limitată de adoptarea atitudinii faţă de victimă
(având un caracter temporar) şi în consecinţă, de a-şi proteja interesul
individual. Comportarea agresorului va produce adaptări dirijate într-un sens
agresional, determinat de gândirea şi afectivitatea individuală, acţiunea fiind

75
J. Adolfe Preyed Calderon, La victimologie, p. 18.
76
Ibidem.

Pagina 104 din 126

influenţată de necesitatea împlinirii unui scop (actele îndeplinite prezumând o
participare conştientă, care, oricât ar părea de instabilă se adaptează constant
la toate variaţiile de mediu).
Există o anumită superficialitate în determinarea structurii cauzale, a
identificării coeficienţilor de victimizare, prin raportarea la un ansamblu de
structuri mai vaste, dependente de agresiune: grupul, banda, mulţimea, masele
în cadrul cărora fiecare individ va fi influenţat de relaţia specială cu socialul,
de scopul iniţial care a determinat agresiunea77. Actele agresionale sunt în mod
fundamental acte sociale, procesul producerii depinzând de semnificaţia
scopului şi mobilul acestora. Orice agresiune are un scop (chiar dacă nu va fi
declarat) care urmăreşte schimbarea unor atitudini (comportamente), aprecieri
faţă de persoana agresorului sau a victimei. Modul de realizare a agresiunii
depinde de trăsăturile de personalitate ale agresorului cât şi ale victimei, de
caracteristicile individuale, de aptitudinea infractorului de a-şi schimba
comportamentul potrivit circumstanţelor. Obiectul victimologiei apare ca fiind
reprezentat de actul obiectiv care constituie fenomenul de apărare şi ripostă la
agresiune, consecinţele psiho-fizico-obiective suportate de victimă, acţiunea
de recuperare socială a victimei precum şi activitatea de prevenţie a
victimizării. Reglarea funcţiilor generale ale organismului uman este
dependentă de unele categorii de excitaţii, ceea ce face ca actul agresional,
conduita individului agresiv să formeze obiectul agresologiei, iar viaţa
psihică, evoluţia ulterioară, consecinţele şi semnificaţia actului agresiv pentru
victimă să reprezinte obiectul victimologiei. J.A.R. Calderon78, pornind de la
premisa că victimologia analizează starea persoanelor care au suferit „un
comportament antisocial”, a centrat studiile asupra profilului victimelor,
participarea lor la actul criminal, intenţionalitatea, responsabilitatea,
necesitatea de a-i despăgubi şi a-i trata, relaţia victimă-agresor şi societate-
victime. Comportamentul victimei, ca obiect al victimologiei există în două
variante: prima, agresor-victimă, urmărindu-se conduita individuală a acestor
factori (acţiunile-inacţiunile exercitate) în urma procesului psihic individual
privind agresivitatea cât şi victimizarea; secunda, victimă-societate,
nuanţându-se sincronizarea manifestărilor de apărare-recuperare socială,
dezdăunarea legală şi adoptarea măsurilor de prevenţie generală şi specială a
victimei. Latura bio-psihică a raportului victimal, în ambele ipostaze, are un
caracter social, fenomenul agresional fiind interpretat ca un întreg, ca o
structură, prin raportarea la determinismul biopsihic şi social-istoric
determinat. Dacă agresologia are drept obiectiv fundamental identificarea,
77
I. Tănăsescu, B. Florescu, op. cit., p. 268-281.
78
J.A.R. Calderon, op. cit., consideră că „dacă marii criminali trec, în posteritate, nimeni nu-şi mai aminteşte de victime,
ca revanşă”.

Pagina 105 din 126

transformarea şi educarea agresorului, victimologia va evalua
intercondiţionarea şi interdependenţa relaţiilor agresor-victimă-societate, în
cadrul raporturilor interumane generale. Personalitatea victimei, structura şi
dinamica acesteia evidenţiază inteligibilitatea raportului cu agresorul precum
şi intenţionalitatea unor victime (care nu va fi ignorată). Praxisul individual
agresional se fundamentează pe acte antisociale (nedescoperite sau
nepedepsite), pe intenţionalitatea acestora, iar atitudinea semnificativă a
victimei se prezintă dispersată într-o multitudine nedefinită de efecte
victimale. Percepţia efectelor victimizării este legată de acţiunea agresională.
de credinţa, judecata şi experienţa psihosocială a victimei (de atracţia sau
antagonismul victimei faţă de actul agresional impus).79
Victimizarea poate fi definită prin modul în care se modifică relaţia agresor-
victimă-socius (reprezentat de mediul instituţionalizat), relaţie care sub
aspectul duratei poate deveni permanentă sau nepermanentă. Actul agresional
are o semnificaţie deosebită, atât din cauza impactului psihologic asupra
victimei cât şi a modelării conştiinţei acesteia. Scindarea dintre scopul
agresional (uneori motivat de provocare) şi scopul etic al oricărei acţiuni
umane (uneori motivat de trebuinţe, interese antisociale) este determinată de
caracterul (individualitatea) agresorului şi de personalitatea victimei.
Totodată, în planul general al victimizării, legătura între actul agresional şi
rezultatul acestuia poate fi înlăturată prin stabilirea raportului de cauzalitate,
când modelul explicativ al agresiunii nu se regăseşte în efectul victimal (fiind
considerat un nonsens) astfel încât efectul dăunător, deşi nu se integrează în
circumstanţele agresiunii (ca sinteză a dimensiunilor fizice, morale, socio-
culturale) se poate considera că este determinat de agresiune. Fenomenul
victimal multidimensional, nefiind doar fizic, domină planul juridic, moral,
religios, economic, socio-cultural al victimei, în toate sensurile, actul
agresional total interesând ansamblul sistemului social, deoarece este
pluridimensional, astfel încât agresologia, prin studiul în perspectiva totalităţii
sectorului social, relevă sensul fiecărei agresiuni (semnificaţia de ansamblu a
acesteia), gradul de determinare a raportului cu efectul victimal. Natura
agresiunii, derivând din raportul agresor-mediu social (acţiunile umane şi
trăsăturile conştiinţei individuale), va subordona existenţa victimei la nivelul
emoţiilor, atitudinilor, trăirilor şi chiar a criteriilor raţionale. Victimologia
elucidează înţelesul, funcţiile, identifică şi caracterizează raporturile şi
deosebirile care există între aceste noţiuni. Agresorul justifică actul agresional
particular doar prin referirea la condiţiile concrete din care agresiunea ar putea
proveni şi prin derivarea din alţi factori, evitând explicarea principiului
79
J.A.R. Calderon, op. cit. Într-un sens larg, există întotdeauna victimă când un act antisocial s-a comis.

Pagina 106 din 126

agresional, criteriilor care au declanşat actul voliţional individual, regulile
producerii acestuia. Comportamentul complex al victimei, tipurile de acţiuni,
acte, situaţii care au produs efectul victimal, particularităţile dependente de
cauze psihosociale multiple, vor fi esenţialmente informative privitor la
specificul agresiunii, la atributele moral-volitive ale victimei, la regulile de
comportare (de un anumit tip) ale victimei, la consecinţele directe sau doar
intenţionate ale victimizării. Chiar dacă actul agresiv nu pare inteligibil pentru
victimă, acesta va fi adecvat, prin finalitatea sa (efectul dăunător) cu condiţia
unică să producă vătămarea diverselor interese ale victimei. Actul agresiv, în
diversitatea formelor şi contextelor sale constă şi în executarea unui singur act
victimal (care poate fi rezultatul unui context particular de împrejurări). Actele
victimale simple trebuie să reprezinte elemente prejudiciabile, identificate prin
cunoaşterea imediată, definită de intensitatea şi întinderea actului agresional.
Actul victimal poate să fie vag, de aceea trebuie adoptate reguli explicite
privind tipurile de structuri victimale, statutul de victimă şi raportul cu
agresorul.
Secţiunea a 4-a. Istoricul victimologiei
Primele consideraţii reprezentând aplicarea principiilor victimologice la
relaţiile dintre criminal şi victimă, aparţin avocatului român Beniamin
Mendelshon. Născut la Bucureşti în anul 1890, B. Mendelshon a devenit
avocat în anul 1934, în activitatea profesională adoptând conceptele şi teoria
psihanalizei freudiene80. Considerând că între impulsul sexual şi instinctul
morţii „există o legătură permanentă de nestăpânit”, B. Mendelsohn distinge
funcţiile cognitive susceptibile să influenţeze mediul, conduitele instinctive şi
să stabilizeze experienţa agresională individuală. În şedinţa Societăţii Române
de Psihologie şi Psihoterapie din 29 martie 1934, organizată în amfiteatrul
Spitalului Colţea din Bucureşti, B. Mendelsohn defineşte conduita individuală
deviantă, factorii sociali şi interindividuali, semnificaţia unică şi rolul victimei
într-un context de conduite deviante, interpretarea comportamentului victimei
perceput de infractor, rolul agresorului şi al victimei izolate 81. B. Mendelsohn
supune analizei raportul infractor-victimă începând din anul 1937 şi apreciază
că reacţia victimei la actul agresional este dependentă de potenţialul de
receptivitate al victimei, diferit de la individ la individ, deoarece este
80
C.Brătescu, Freud şi psihanaliza în România, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.168. Pentru opinia contrară privind
prioritatea definirii victimologiei şi a meritelor lui B. Mendelsohn a se vedea T. Bogdan şi colab., op. cit., p. 25; susţinători ai
ideii priorităţii lui B. Mendelsohn privind întemeierea victimologiei sunt: R. Lafon în Vocabulaire de pychopetagogie, PUF,
Paris, 1963; I. Drapkin în comunicarea susţinută la primul Colocviu internaţional de victimologie programat în mod special în
Israel, în anul 1973 (unde Mendelsohn emigrase din anul 1951).
81
Textul comunicării în Revue internaţionale de criminologie et de police technique nr.2, 1956, Geneva în Revue
francaise de psychanalise nr.1, ianuarie – februarie 1958, Paris; G.Brătescu, op.cit., p. 168-169.

Pagina 107 din 126

condiţionat de vârsta, sexul, gradul de cultură şi inteligenţă, aspectul bio-
psihic, gradul de obişnuinţă faţă de pornirile agresive, stabilitatea sau
instabilitatea emotivă.
B. Mendelsohn clasifică victimele astfel: victimă total nevinovată
(pruncuciderea); victimă mai puţin vinovată decât criminalul (ignorantă,
imprudentă); victimă tot atât de vinovată ca şi criminalul (provocatoare);
victimă total vinovată (stimulatoare, imaginară, agresoare); victimă
înnăscută. Observaţia şi măsurarea comportamentului concret al victimei,
raporturile acesteia cu infractorul şi cu mediul social, personalitatea, trăirile,
ideile şi acţiunea victimei, percepţia raportului direct dintre criminal şi victimă
constituie obiectul victimologiei. Modelul comportamental agresional este
perceput într-un mod semnificativ de victimă care își adaptează conduita după
comportamentul agresorului sau se opune acestuia, impunându-şi conştient o
anumită atitudine, ca act social într-un ansamblu de interacţiuni umane
(receptivitatea victimală). Intrucât agresorul îşi determină în mod individual
poziţia în raportul cu societatea, victima are două forme de acţiune:
individuală şi colectivă. Când efectul victimal, rezultat al actului agresional nu
este stabilit, va trebui să fie confirmat, în mod cert, pentru a se identifica
semnificaţiile (indiciile) acestuia privind existenţa victimizării, în formele
generale ale acţiunii agresionale. Profesorul german de drept penal Hans von
Hentig (1887-1974), în vol. „The Criminal and His Victim”, apărut în anul
1948, precum şi în lucrările sale ulterioare „Zur Psychologie der
Einzeldelikte”, „Das Verbrechen” a analizat fenomenul concret, stabilind
noţiuni şi concepte utilizate în victimologie, evidenţiind posibilităţile de
interacţiune dintre infractor şi victimă, precum şi rolul victimei în desfăşurarea
acţiunii infracţionale. Descoperind în planul comportamentului unele situaţii
specifice Hans von Hentig a propus următoarea clasificare a victimelor:
victime izolate (solitarii şi melancolicii), care nu-şi reglează mecanismul
integrării sociale astfel încât rămân izolaţi de ansamblul organizării vieţii şi
activităţii sociale: străinii, marginalizaţii social, persoanele abandonate
inadaptaţii psiho-biologic la un anumit regim de viaţă; victimele generate de
neliniştea vitală individuală şi anxioniştii, caracterizate prin instabilitate
psiho-socială, provocând accelerări şi stagnări acţionale care determină
dezechilibru comportamental şi dereglări afective; victime fără rezistenţă
acţională; provenind din subdezvoltarea psiho-fizică, fapt care determină
dependenţa de caracterul dominant al agresorului, favorizând acţiunile
agresionale (de regulă în perioada pubertăţii sau senilităţii). Sintetizând rolul
factorilor fiziologici în producerea victimizării, Hans von Hentig stabileşte
următoarea structură a victimelor: victime predestinate ereditar; victime

Pagina 108 din 126

recidiviste; victime neputincioase din cauza lipsei de apărare; victime false;
victime imune; victime ce devin infractori; disperaţii; tinerii; femeile;
handicapaţii mintal; emigranţii; oamenii fără cultură; oprimaţii; iresponsabilii;
turmentaţii.
Evidenţiind rolul unor elemente situaţionale82 Hans von Hentig a elaborat
următoarea clasificare a victimelor:
- victime nevârstnice (psihologia victimei este afectată de lipsa de
experienta socială, de lipsa forţei fizico-morale, care să opună o rezistenţă
puternică agresorului); se creează astfel profilul psiho-comportamental al
victimei nevârstnice, prin reducerea reacţiilor şi a conduitelor de apărare,
posibilitatea victimizării sub forma abuzului şi hărţuirii sexuale, a răpirii
(Kidnapping), a cerşetoriei;
- victime femei (se manifestă în cadrul unei dependenţe între determinarea
biologică a femeii lipsită de posibilitatea unei apărări dinamice şi agresivitatea
criminalilor motivată sexual sau material);
- victime vârstnice (fenomenele subiective depind de sănătatea mentală a
victimei şi de modul de implicare în realitatea înconjurătoare, de gradul
relaţiilor individuale psiho-voliţionale);
- dependenţii de alcool şi stupefiante (prezintă necesitatea adaptării
organismului la consumul de alcool şi stupefiante, devenind neadaptat la
stimulii externi);
- imigranţii (rolul adaptativ al psihicului este redus, modificându-şi
organizarea şi funcţiile astfel încât gândirea străinului este permanent afectată
de lipsa unei adecvări de ordin comunicaţional, care să asigure obţinerea unui
echilibru al personalităţii);
- etnicii (dificultatea formării unor comportamente corespunzătoare şi a unui
grad de solicitări sociale legitimează organizarea experienţei individuale care
generează conflictele etnice);
- indivizii normali dar cu o inteligenţă redusă (nu au capacitatea de a
anticipa rezultatele acţiunilor desfăşurate, în raport cu influenţele mediului);
- indivizii temporar deprimaţi (prezenţa scopului în plan mental este redusă
din cauza lipsei de voinţă şi a sentimentului de inferioritate, a incapacităţii de
a sintetiza priorităţile comportamentale);
- indivizii achizitivi (starea de relaţionare cu mediul este determinată de
modul în care individul realizează venituri substanţiale, de felul cum se
integrează în absolvirea nevoii de a realiza profituri, în funcţie de contextul în
care apare orice posibilitate);

82
T. Bogdan şi colab., op. cit., p. 41-45.

Pagina 109 din 126

 - desfrânaţii şi destrăbălaţii (rămân relativ inerţi la regulile sociale şi
morale, prezentând tulburări de structură a sistemului comportamental şi chiar
nervos);
- singuraticii (exacerbând relaţia cu modul ambiental, ajung să-şi modifice
comportamentul prin absolutizarea izolării în interpretarea tuturor proceselor
psihice);
- chinuitorii (depăşind limitele unei comportări normale, realizează acte cu
semnificații psihice prin care denaturează regulile şi raporturile
interindividuale, devenind victimele acestora);
- indivizii „blocaţi” şi cei nesupuşi (elaborându-şi un anumit model
comportamental individual, în cazul apariţiei unor contradicţii, a unor erori
sau a unor factori perturbatori, aceştia acceptă soluţiile unor infractori sau,
prin propria interiorizare psihică, nu se vor lăsa victimizaţi).
În perioada 1947 - 1961, Şcoala de la Mainz dezvoltă caracteristicile şi
conţinutul individualităţii victimale, esenţa etică a conflictului agresional
desprins din acţiunile comunităţii, necesitatea reintegrării sociale a victimei,
cercetarea caracteristicilor infractorilor. În anul 1961, italianul Filippo
Gramatica, în volumul „Principi di Difesa Sociale”, elaborează profilaxia
victimală după gradul de victimizare şi capacitatea de recuperare individuală,
restabilirea unor relaţii sociale şi a interacţiunii stabilite cu comunitatea,
edificarea unei structuri pentru aplicarea sistematică a tratamentului victimal.
În anul 1966, Ezzat Abdel Fattah în studiul „Quelques problemes poses â la
justice penale par la victimologie”, evidenţiază modul în care actul agresional
exercită o presiune constantă şi puternică asupra victimei, obligând-o să
participe în orice mod la derularea actului agresional, devenind:
- victimă participantă (dispusă să rişte orice consecinţă, din spirit de
aventură);
- victimă latentă (lipsită de iniţiativă va aprecia desfăşurarea agresivităţii
într-un mod imprevizibil, putând reacţiona oricând pentru a evita sau a accepta
eşecul actului victimizant);
- victimă predispusă (cu reacţii spre înclinaţii schimbătoare, rigide şi
complexe care contrazice şi încearcă să revină la vechile atitudini);
- victimă provocatoare (fidelă unor concepţii în care dispreţul şi sfidarea
regulilor comportamentale îndeamnă la acţiuni nesocotite, la schimbări de
atitudini periculoase, euforice, isterice, exaltate, melancolice);
- victimă neparticipantă (care adoptă posibilitatea de a-şi controla
comportarea acceptând doar actele cu semnificaţii cunoscute).
În anul 1970, în volumul „The Resurement of Delinquency”, Thorsen Sellin
şi Marvin Wolfgang, consideră că există următoarele tipuri de victimizare:

Pagina 110 din 126

 - victimizarea primară (reprezintă în esenţă urmarea oricărei agresiuni
îndreptată împotriva unei victime);
- victimizarea secundară (vizează situaţiile de păgubire a unor societăţi
comerciale, fiind diversificată);
- victimizarea terţiară (reflectă delictele care au ca obiect convieţuirea
socială sau administraţia publică);
- participarea mutuală (infracţiunea se produce prin iniţiativa infractorului
însă, victima adoptă fie o manieră relativ pasivă sau printr-o atitudine
voluntară va păstra „secretul victimizării”: adulter, avort);
- victimizarea juvenilă (condiţionată de caracteristicile reflectării factorilor
perturbatori din mediul înconjurător, relaţia dintre victima-minor şi mediu
fiind instabilă şi situaţională).
În anul 1973, în Israel, a fost programat primul Colocviu Internaţional de
Victimologie (terminologia victimologică se amplifică prin stabilirea genezei
comportamentului victimei, a stărilor psiho-fiziologice, a personalităţii şi
psihologiei specifice victimei, contribuţia şi rolul victimei în perpetuarea
crimei în cadrul dreptului penal). Au fost subliniate influenţele criminologiei,
psihologiei, psihanalizei, privind comportamentul victimei, care a fost
investigat şi descris sub aspectul conceptelor de conştiinţă, trăire psihică,
drepturi şi obligaţii, folosindu-se rezultatele unor ştiinţe interdisciplinare:
antropologia, fiziologia, economia. În anul 1976, în S.U.A. (Boston), a fost
organizat al doilea Simpozion Internaţional de Victimologie (stabibilindu-se
obiectul şi direcţiile de dezvoltare a victimologiei, ca ramură a ştiinţei
criminologiei, s-a propus înfiinţarea unor centre de cură pentru categoriile de
victime supuse agresării sexuale, atacului armat, unor violenţe grave,
acordarea unui sprijin social şi adoptarea unor măsuri preventive pentru o
anumită tipologie de victime). Precizându-se conceptele de investigare a
relaţiei sociale, a statutului persoanei supusă agresiunii şi adoptându-se măsuri
de natură judiciară şi socială, se constată că s-a definit structura ştiinţei
victimologice, ca obiect distinct de criminologie (în S.U.A. a fost înfiinţată
revista ,Jurnal internaţional de victimmologie”). În anul 1977, criminologul
american Stephen Schafer în volumul „Victimology The Victime and His
criminal” clasifică victimele după gradul de participare şi de răspundere la
producerea infracţiunii în83:
- victime fără relaţii anterioare cu criminalul (consecinţele actului
infracţional sunt imputate doar infractorului, victima necunoscând pe
infractor);

83
T. Bogdan şi colab., op. cit., p. 48-50.

Pagina 111 din 126

 - victime provocatoare (gradul de responsabilitate pentru determinarea,
susţinerea şi finalizarea acţiunii fiind apreciat în funcţie de provocarea
conştientă sau inconştientă manifestată de victimă);
- victime incitative (când victima iniţiază şi participă la declanşarea actului
agresional);
- victime slabe sub aspect biologic (conformarea executării acţiuni
agresionale este rezultatul neputinţei biologice de a se împotrivi constrângerii
agresorului);
- victime slabe sub aspect social (victima nu este capabilă să-şi asume
responsabilităţi sociale pentru a schimba ordinea acţiunilor sociale);
- alte victime (efectele actului agresional vizează persoana victimei, modul
de gândire şi acţiune fiind rezultatul liberului arbitru, actele permise sau
nepermise având o semnificaţie particulară);
- victime politice (idealul şi datoria sunt asociate unor imbolduri, iar
consecinţele acţiunilor vor reprezenta simbolul responsabilităţii faţă de
principiile urmărite).
În cadrul celui de-al III-lea Simpozion Internaţional de Victimologie au fost
precizate şi definite conceptele de condiţie şi motivaţie existenţială a victimei,
metodele de cercetare în victimologie, tratamentul juridic aplicat victimei şi s-
a propus adoptarea unor măsuri adecvate pentru reintegrarea socială a
victimei. În anul 1985, criminologul român Vasile V. Stanciu a publicat la
Paris volumul „Les droits de la victime”, iar în volumul „Criminalitatea
Parisului”, apărut în anul 1985, prezintă condiţiile în care victima poate fi
implicată în conflictul agresional. Acesta consideră că există victime prin
definiţie: săracii, bolnavii, imigranţii, persoanele cu un instinct slab de
conservare. Propune o strategie a prevenirii crimei prin preceptul defensivei şi
al revendicării drepturilor, deoarece indivizii sunt victime ale mediului social,
astfel că, trebuie să se înfiinţeze tribunale speciale pentru minorii agresaţi de
părinţi sau de alte persoane. Prin Rezoluţiile O.N.U., s-a propus statelor să
adopte măsuri de ocrotire: victimele să fie indemnizate de stat; statele să aibă
recurs la jurisdicţia Curţii Internaţionale de Justiţie, la Comitetul pentru
drepturile omului al O.N.U., la Comitetul pentru eliminarea discriminării
rasiale, Guvernele să nu instituie tratamente inumane, să nu suspende
drepturile constituţionale. În anul 1988, criminologul Wolf Middendorf în
volumul „Die Opfer des Betruges” (Victima înşelăciunilor) prezintă gradul de
implicare a victimei în activitatea economică şi afectivă, după următoarele
criterii:

Pagina 112 din 126

 - victimă generoasă (este dependentă de modul în care infractorul reuşeşte
să o impresioneze, punând accentul pe naivitatea şi disponibilitatea materială a
victimei);
- victimele „ocaziei bune”, când infractorul oferă pentru comercializare, la
preţuri modice, bunuri şi valori sustrase sau devalorizate, victima considerând
că în acest mod îşi rezolvă trebuinţele şi aspiraţiile individuale;
- victima afectivităţii şi devoţiunii care apare în cadrul procesului afectiv şi
emoţional prin tendinţa de a crede că psihicul se află în relaţie cu puterile
supranaturale astfel încât, procedează la efectuarea de donaţii pentru
purificare. Cealaltă categorie de victime ia în considerare realitatea adiacentă a
oricăror simptome pentru realizarea mariajului sau a aventurii intime;
- victimele lăcomiei explică actul infracţional prin implicaţiile de natură
financiară, prin necesitatea proliferării şi absolutizării unor procedee specifice
în relaţiile economice, ajungând să nu înţeleagă scopul actelor produse şi
conduita infractorului.

Capitolul V. Clasificarea victimală

Manifestându-şi tendinţele de apărare, în cadrul conflictului agresional,
victima îşi schimbă în mod radical comportamentul considerat ca fixat în
momentul raportării la stimulii externi.

Secţiunea 1. Grupele victimale

Reactivitatea victimelor, ca modalitate de răspuns minimală şi maximală la
stimulii agresionali, indică atât gradul de rezistenţă şi de supunere cât şi
intensitatea proceselor nervoase, generând diferenţieri stabile între victime.
§1. Victime minore. Esenţa comportamentului victimei minore reprezintă
baza tuturor schimbărilor suferite în modul de gândire şi acţiune al victimei, în
interacţiunea cu factorii agresionali. În felul acesta se stabilesc cauzele şi
condiţiile fenomenului victimal, dependenţele secundare ale atitudinilor
victimei faţă de actul agresional. Factorii întâmplării care amplifică sau reduc
efectul victima dezvăluie dependenţa atitudinii numai dc temperament. În
condiţiile lipsei unei experienţe de viaţă, dependenţa victimei faţă de
temperament este mai accentuată, indiferent de condiţiile realităţii mediului
ambiental. Această regulă îşi păstrează valabilitatea deoarece interesele şi
atitudinile victimei minore sunt în opoziţie cu actul agresional (care apare ca

Pagina 113 din 126

rezultat al abstragerii agresorului de la norma morală şi regula socială).
Formarea cunoştinţelor despre ansamblul actelor agresionale este posibilă
numai în acele cazuri în care raporturile existente cu diferiţi agresori, au
generat o formă de raţionare perceptibilă în comportamentul victimei minore.
Implicarea minorului în desfăşurarea agresivităţii generează raporturile cu
agresorul, iar prin intermediul repetării aceloraşi acte agresionale poate forma
dependenţa gândirii victimei de atitudinea agresorului. Posibilitatea de a
stabili, prin intermediul comportamentului victimal, gradul de maturizare al
minorului depinde de activitatea de cunoaştere a acestuia (condiţionată social
şi fixată prin influenţa educaţiei). Educaţia reprezintă o condiţie necesară a
apariţiei, existenţei sau înlăturării agresivităţii prin limitarea conţinutului
senzorial al actului agresional, precum şi prin adoptarea acelor acte
comportamentale care sunt inaccesibile conflictului agresional.
§2. Victime adulte. Săvârşirea agresiunii ţine de realitatea socială, situaţia
conflictuală îndreptându-se, în principal, împotriva victimei şi a relaţiei
sociale care o ocroteşte.
Conflictul agresional se referă la un complex de stări de fapt şi de relaţii şi
depinde de raporturile acestor stări de fapt cu regula de drept. Particularitatea
comportamentului victimei adulte se evidenţiază în faptele care au precedat şi
au provocat (reţeaua cauzală), acţiunea agresivă, faptele conexe (condiţiile
care amplifică, reduc sau îndepărtează agresiunea), dependenţa psiho-
patologică a victimei faţă de agresivitate.
§3. Autovictimele. Sinuciderea (suicidul) este un concept cu o semnificaţie
specifică pentru gândirea şi simţirea victimei având o natură socială,
religioasă, politică. Simbolul suicidului are funcţia de:
- exprimare a gândirii şi acţiunii individului;
- represiune a atitudinii agresionale;
- suprimare a fiinţării victimei ca modalitate de realizare a primelor două
funcţii. Semnificaţia psiho-socială a suicidului este contradictorie deoarece are
la bază o criză de fundamente, victima acceptând raportarea la
comportamentul ideal (care va avea întotdeauna o semnificaţie iraţională).
Victima suicidului îşi precizează raporturile cu agresorul (mediul socio-
ambiental, un alt individ) şi aşa-zisa înţelegere raţional-iraţional a existenţei,
deliberând în sensul negării acesteia, printr-o viziune tragică, speculativă,
iraţională. Reacţia de răspuns a victimei la stimulii psiho-sociali din mediul
ambiental se realizează sub forma:
- sinuciderii individuale (sinucidere asistată, sinucidere anunţată);
- sinuciderii colective.

Pagina 114 din 126

 Secţiunea a 2-a. Subgrupele victimale
Subgrupele victimale corespund procesului de reunire a cazurilor de
victimizare după criteriul asemănării dintre victimizări (care trebuie să fie mai
importante decât deosebirile acestora).
După însuşirile esenţiale, clasificarea subgrupelor victimale, constă în:
§1. Victime după sex. Fiecărui tip fundamental de victimizare îi
corespunde o modalitate distinctă de reprezentare determinată de sexul
victimei:
- Victimele de sex masculin, sunt determinate de nevoia apărării vieţii,
integrităţii corporale şi intereselor individuale, în cadrul comportamentului
spontan sau premeditat, prin încercarea evitării, a combaterii sau a anihilării
efectelor agresiunii, practicând la rândul lor o agresiune;
- Victimele de sex feminin sunt stăpânite de sentimentul fricii rezultată din
ameninţările şi agresiunile suferite care determină acceptarea efectului
victimal.
§3. Victime după gradul de participare la agresiune. Interrelaţia dintre
victimă şi agresor diversifică atitudinea comportamentală a victimei care, în
mod conştient sau inconştient, va încerca să evite, să combată, să anihileze
actul agresional sau va rămâne indiferentă (din cauza sentimentului de frică).
Caracteristicile atitudinale pentru victimă se rezumă la:
- identificarea agresorului şi a motivaţiei agresivităţii (interes material,
sexual, frica de consecinţe, act banditesc, terorism, eliberarea de complexe
psihice, sadism, boală psihică, gelozie, răzbunare);
- elaborarea unui plan pentru identificarea, divulgarea sau ascunderea
efectului victimal;
- acceptarea unui plan de apărare împotriva efectelor agresiunii;
- elaborarea unei acţiuni de răzbunare îndreptată împotriva agresorului şi a
complicelui acestuia sau adoptarea unei atitudini pasive (din cauza neputinţei
victimei de a înfrunta agresivitatea şi pe agresor).
§4. Victimizarea intrafamilială (tulburări mentale) şi victimizarea
socială.
Procesul de integrare familială şi de integrare socială a indivizilor este
dependent de structura personalităţii fiecărui individ şi de condiţiile
ambientale ale mediului înconjurător. Formarea atitudinilor comportamentale
reprezintă o modalitate concretă de raportare a individului la mediul familial
sau social şi constă în respectarea regulilor morale, a normelor juridice sau,
dimpotrivă, încălcarea acestor reguli, indiferent de forma şi gradul de
sancţionare care va surveni ulterior. Victimizarea intrafamilială este

Pagina 115 din 126

determinată atât de cauze obiective (stare materială, boli psihice) cât şi de
cauze subiective (egocentrismul agresorului, neadaptarea victimei la
restricţiile mediului familial, vicii comportamentale). Victimizarea socială este
determinată de mediul social precum şi de capacitatea instinctiv-educaţională
a victimei de a se adapta constrângerilor impuse de regulile sociale.
§5. Victime după categoriile infracţiunilor. Natura diversificată a
agresivităţii determină şi o diferenţiere specifică a victimizării după categoriile
actelor agresionale, existând vcitime ale alcoolicilor, drogaţilor, bolnavilor
psihici care necesită măsuri profilactice şi sociale, iar nu de pedepsire.

Pagina 116 din 126

 PARTEA A IV-A DETENTOLOGIA CA ŞTIINŢĂ A
DREPTULUI PENITENCIAR

Secţiunea 1.Specificul detenţiei

Detenţia, pare să se găsească în zona periferică a vieţii, întrucât nu se

cunoaşte întotdeauna caracterul său formativ, problemele sale concrete şi bine
determinate.
Experienţa socială relevă fenomene particulare deosebite de cele generale
care se află într-o permanentă verificabilitate prin obiectul de reflecţie şi
soluţiile propuse.
Este evident că nedelimitarea cu claritate a fenomenelor speciale face
imposibilă deducţia rolului formativ al detecţiei într-un sistem special,
independent de experienţa individuală care este, la rândul său, tributară
empirismului.
A rezerva detenţia „doar puşcăriaşilor” este o eroare ce sfârşeşte prin a
înlătura natura socială a caracterului indispensabil şi esenţial al pedepsei, a
minimaliza efectul judecăţii sociale, ignorând universabilitatea şi istoricitatea
fenomenului agresional.
Detenţia, are deci un caracter concret şi specific, în acelaşi timp: concret
întrucât este legată de experienţa socială şi rămâne în contact cu aceasta,
specific întrucât studiază o latură a experienţei sociale, identificându-se cu
aceasta definindu-i valoarea şi semnificaţia.
În acest mod, instituţia detenţiei îşi extrage fenomenele din experienţa
speciala pentru a teoretiza şi verifica soluţiile formative, individuale sau
categoriale, pentru a se evita constrângerea nelegitimă.
Detenţia se situează deci în punctul de conjuncţie al independenţei
individuale şi a libertăţii sociale, definindu-se ca operaţiune specifică a
experienţei sociale rezultând din accentuarea intenţională şi pragmatică a unei
activităţi de reeducare prezentă în orice manifestare a activităţii omului.
Toate aspectele activităţii umane (constând în gândire, îndeplinire,
executare, realizare) se detaşează de autorul acestora, deoarece se trece de la
judecată la acţiune prin îndeplinirea mişcărilor dictate de gândire, concurând
idealul, intenţia acţiunii.
Oricare ar fi agresivitatea care se va exercita, gândirea determină realizarea,
îndeplinirea, executarea acesteia prin adoptarea soluţiilor oferite de experienţa
individuală, inventând procedee, moduri în care trebuie făcută realizându-se
un proces de producere şi invenţie propriu, individual.

Pagina 117 din 126

 Detenţia realizează prin încercări, printr-un caracter aventuros, sau calculat
antisocial cu un caracter „compozitiv” în care formativitatea organizează
întreaga viaţă spirituală a individului, personalitatea acestuia fiind determinată
de conştiinţă şi spontaneitate. În viaţă, există două feluri de a fi: a spune şi a
face, adică invenţia şi execuţia.
Agresorul (înlocuind conceptul uzitat de infractor) nu are altă regulă decât
acţiunea fizică sau concepţionalâ însoţită de premoniţia reuşitei, astfel încât
agresivitatea devine legea individuală cât şi modul de a forma agresorul.
Procesul pe care îl încheie, dar îl şi include detenţia, creează doctrina
formativă, personală şi revelatoare pentru agresor, prin implicarea raporturilor
umane şi sociale, activitatea complexă şi aventuroasă în care agresorul
încercând, reluând, a produs agresiunea reducând sau anulând direcţia
formativităţii.
a. Caracterul propriu al acţiunii agresionale.
În activitatea agresională există o latură inventivă şi inovatoare gândită ca o
condiţie a realizării activităţii pornind de la tehnica simplă până la cele mai
mari invenţii, într-un perpetu exerciţiu de formativitae. Afirmaţia că în actul
agresional tehnica e totul, e adevărată.
Nu există însă o linearitate a desfăşurării actului agresional, decât în măsura
în care se regăseşte într-o operaţiune umană care nu se. confundă cu alte
activităţi, instituindu-se ca procedeu autonom şi specific.
Numai în acest mod sfera formativă a detenţiei va căpăta un caracter
determinant şi distinct cu specificarea proprie a suprimării până la anulare a
deprinderilor agresionale, individuale.
Modul în care acţiunile individuale relevă o anumită specificare agresională
prin concentrarea tuturor actelor componente defineşte şi modul operaţional
individual, distinct, original.
A gândi şi a acţiona, accentuând o activitate până la a deveni predominantă,
în mod intenţionat, în raport cu alte acţiuni individuale se creează caracterul
propriu, inconfundabil, determinat de atitudinea şi posibilităţile proprii, de
ţelul căruia i se dedică agresorul.
Fiecare acţiune, pe baza indivizibilităţii şi iniţiativei persoanei va cere şi
determina în acelaşi timp specificarea unei activităţi şi concentrarea tuturor
celorlalte care deşi inventează felul cel mai potrivit de a o îndeplini prin forţa
productivă şi capacitate inventivă (cerute de gândire şi de acţiune) se
accentuează într-o predominantă numită „modus operandi”.
În viaţa agresională formarea stilului „modus operandi”, este intenţională şi
predominantă pentru că acţiunea şi gândirea sunt subordonate scopului
specific al formării agresionale.

Pagina 118 din 126

 b. Gândirea şi afectivitatea agresională.
Agresivitatea, este concepută de gândire şi susţinută de acţiune, astfel încât
confruntarea diverselor tentative prin care se verifică posibilităţile cu intenţia,
efectul cu ceea ce trebuie făcut completându-se şi înlocuindu-se unele căutări,
va subordona gândirea, intenţiei formativ-agresionale, conform naturii şi
caracterului acesteia.
Dar, în viaţa concretă, actul agresional dobândeşte o relevanţă practică,
întrucât conţine o anumită independenţă faţă de gândire agresorul fiind
stăpânit şi de o anumită afectivitate individuală, necesară pentru susţinerea
oricărei acţiuni, ea însăşi subordonându-se scopului ales.
Gândirea şi afectivitatea agresională sunt nerepetabile, apar datorită unei
interpretări determinante ale realităţii, precum şi a unei atitudini aproape
consecventă faţă de această realitate, mai mult trăită decât gândită, fiind totuşi
tributare invenţiei spontane, şi stilului de viaţă agresional.
Agresivitatea ajunge la formativitate specifică şi intenţională, chiar dacă
apar îndoieli asupra posibilităţilor de realizare a unei operaţii specifice,
deoarece raţionamentele, stilul de acţiune, caracterul sunt prestabilite în ce are
esenţial scopul agresional, iar experienţa concretă, sentimentele agresorului îi
redau spiritualitatea sa originală.
Procesul de reeducare, trebuie în prealabil, să clarifice procedeele
individuale, reuşitele şi eşecurile, să definească atitudinea afecţională,
inventivitatea specifică stadiului de încercare şi căutare a propriului stil
agresional, adecvarea agresorului la regimul detenţiei devenind perfectă.
Cunoaşterea procedeelor de acţiune şi a efectelor acestora va reprezenta
însăşi esenţa procesului de reeducare, ceea ce se traduce în a demonta şi a
scoate în evidenţă modul cum se ajunge la gândirea agresională, precum şi
căile de realizare, caracterele proprii şi specifice ale acesteia.
c. Detenţia - modalitate de executare a pedepsei.
Lipsirea de libertate acţionează ca un principiu social care îşi asumă rolul
modelării din exterior, prin pedeapsă, al influenţării cu prioritate, în planul
comportamentului individual, cu scopul depăşirii rezistenţei nelegitime, al
adaptării agresorului la viaţa socială.
Modalităţile de reeducare a agresorului sunt potenţial infinite, intenţia
„reformativă” consolidându-se totuşi doar din cele tradiţionale prevăzute de
lege.
Procesul de formare al unei noi personalităţi în detenţie, începe numai
atunci când intenţia formativă pare să înfrângă rezistenţa nelegitimă,
individuală şi tinde să dovedească vocaţia reformării, în perioada executării

Pagina 119 din 126

pedepsei, după un timp intervenind obişnuinţa, ca urmare a comparării
pedepselor, conform principiului un pitic mai mic sau un cocoşat mai cocoşat.
Activitatea agresorului în detenţie nu poate fi separată de spontaneitatea
inconştientă, de conştiinţa liberă agresională, aceasta incluzând caracterul de
încercare permanentă, spontaneitatea şi inventivitatea unor încercări decisive.
Trăirea individului şi legea organizării detenţiei nu trebuie să fie separate.
Tocmai în această întrepătrundere constă procesul de reformare socială a
agresorului, astfel încât acesta va fi determinat să renunţe la invocarea
liberului arbitru, prin sublinierea necesităţii iegii, a ordinii, a normei.
Individualitatea agresională se regăseşte în caracterul agresorului şi în
naţiunea agresională - care devine un ansamblu compoziţional, teleologic,
unde fiecare element ca şi întregul au aceeaşi finalitate.
Astfel, agresiunea este o formă compoziţională desăvârşită de agresor, fiind
o variantă a stilului propriu agresional, cu caracterul lui „pre” şi „post”
existent în perioada de detenţie şi cu legile proprii.
În perioada detenţiei se află două autorităţi: cea individuală preexistentă,
împotriva căreia instituţia statală luptă pentru remodelarea ei, combinând şi
folosind elementele acesteia pentru a le depăşi şi autoritatea statului care
impune legile interne obligatorii, metodele analizei personalităţii agresionale
într-o imperaţiune esenţială şi încordată având drept scop subordonarea
agresorului.
Trebuie relevată distincţia netă între personalitatea agresională preexistentă,
care reprezintă elementul primordial al reformării sociale şi comportamentul
individual în perioada detenţiei, în care primatul aparţine eticului - conştiinţa
activă.
Tot ceea ce va reprezenta reeducare, este coreiat cu un ansamblu cognitiv de
conştiinţă, însă nu iimitat la interpretarea teoretică a moralei, a judecăţilor
etice, a conştiinţei volitive, sensibile, activă.
Dacă n-ar exista întrepătrunderea - adică necesitatea receptării conexiunilor
furnizate de detenţie, ar însemna că prin pedeapsă să se urmărească doar
contemplarea agresională - post factum prin sancţiune şi poate compasiunea
pentru victimă, renunţându-se la orice participare socială la reformarea
individuală.
Detenţia trebuie să definească componenţa conţinutului educaţional, stabilit,
în ce priveşte puşcăriaşul, că subordonarea etică se va păstra şi dincoio de
perioada detenţiei, agresorul trebuind să se elibereze de influenţa agresională,
nu doar prin negarea forţată a acesteia, sau prin determinarea formală, ci prin
desăvârşirea lui imanentă, prin învingerea tensiunii şi educaţiei agresionale,
prin noua apreciere a terminologiei etice, prin autodepăşire.

Pagina 120 din 126

 Detenţia va defini atitudinea individului faţă de etică, şi faţă de elementele
convenţionale, existenţiale, prin depăşirea determinării sociale concrete şi
finalizarea unui eveniment, ca simplu act, etic deviată.
Chiar dacă detenţia impune izolarea, separarea puşcăriaşului de activitatea
socială, aceasta nu anulează totuşi posibilitatea (este adevărat redusă), pentru
agresor de a finaliza, în cadrul unor legături umane, necesare existenţei şi
integrării stricte, unele evenimente agresionale.
În izolare, raţiunea şi voinţa pot fi puse la încercare, ca un fragment al
evenimentului agresional, unitar, chiar dacă finalizarea este imposibilă. Ar
trebui ca izolarea să distrugă toate elementele concrete ale evenimentului
agresional, întrucât libertatea este condiţionată de poziţia exterioară, la vedere,
a agresorului, orice eveniment putând să fie doar plăsmuit, însă tensiunea
psihică eliminând-o finalizarea, aducând astfel starea de acalmie. Funcţia
izolării nu-şi exercită rolul de inhibant - agresional, decât în majoritatea
cazurilor, făcând posibilă reformarea pozitivă a individului, fiindcă înlesneşte
atitudinea cognitivă şi cea etică faţă de agresiune, modelând agresorul prin
cunoaşterea semnificaţiei antisociale a evenimentului.
Agresorul încearcă să nu mai dorească acel obiect, acea plăcere reală, care a
format conţinutul agresiunii, şi prin forţele sale proprii transferă căutarea
satisfacţiei în nevoia de ajutor, de căinţă, de iertare.
d. Înlocuirea pedepsei închisorii
Fără îndoială, acţiunea umană, este interpretabilă, atât în limitele
individuale, cât şi în mod fundamental, de către societate.
Acţiunea agresională impune realizarea unui proiect mental prin folosirea
unei tehnici individuale, după reguli împrumutate sau individuale, modus
operandi şi trăirea încercărilor anterioare, precum şi stăruinţa inventivă chiar
şi în cazul când e descoperită.
Modul de acţiune inventat sau împrumutat de agresor este unicul mod care
va desăvârşi acţiunea şi reprezintă un punct de caracterizare a agresorului.
Este evident că agresorul îşi inventează modul de acţiune prin încercări, adică
închipuindu-şi diverse posibilităţi care trbuie verificate sistematic, şi
selecţionate până la găsirea posibilităţii unice, necesare, care va marca reuşita.
Deşi nu există nici o normă ulterioară pentru a se dovedi şi cântări tensiunea
psihică trăită de agresor, în momentul alegerii variantei cu şansele reuşitei, se
rezumă că o astfel de tensiune există, în cazul agresorilor responsabili relativ
la prevederea rezultatului agresional prin trimiterea simultană la obiectul
conceptelor de: lege şi libertate, necesitate, legalitate, regulă şi aventură.
închipuirea uneia sau mai multor posibilităţi, aplicarea în mod stăruitor din
experiment în experiment, până la găsirea unei singure posibilităţi de realizare

Pagina 121 din 126

şi finalizare a agresiunii, indică gradul de finalizare, de responsabilitate
acceptat de agresor precum şi procentul de vinovăţie extins la întreaga
activitate agresională expusă din toate agresiunile săvârşite în perioada
anterioară, pentru care a suferit sancţiuni legale, omiţându-se agresiunile
nedescoperite. Faptul că din multitudinea variantelor posibile de reuşită,
agresorul a inventat şi a ales pe cea care a finalizat agresiunea, trebuie să
definescă intenţia, riscul asumat şi capacitatea individuală de răspundere în
faţa legii.
Agresiunea îşi are întotdeauna reguli individuale acceptate respectate, sau
dimpotrivă abandonate de agresori, precum şi scopurile sale directe, care nu
coincid, însă întotdeauna cu finalitatea agresiunii.
Rezultă că, în domeniul răspunderii pentru faptele şi acţiunile agresionale,
trebuie adoptate pedepse prin care să se verifice şi ratifice valoarea reformaţi
vă şi educativă.
1. Semilibertatea.
Detenţia, are în natura ei un caracter de reformare individuală şi suscită
adoptarea unor reguli şi a unor moduri specifice care să instituie o reală
continuitate formativă pentru deţinut. Legalitatea care se impune perioadei din
detenţie, creează posibilitatea unei reformări stabile şi definitive.
Dar această reformare individuală considerată operativă suscită o serie
întreagă de reluări prin care se consideră o astfel de modalitate ca fiind un
principiu al reeducării. Pentru ca reeducarea să se dezvăluie în natura sa
adevărată trebuie ca legalitatea să fie înţeleasă ca normă de reformare specială,
care să dezvăluie ca un proces definitiv eficacitatea regulilor sale concurând
cu o altă posibilitate în comportament. Si în detenţie se poate explica cum o
anumită activitate poate fi executată în condiţii bune, sau dimpotrivă în
condiţii necorespunzătoare.
Exemplaritatea nu se regăseşte decât în munca unora dintre deţinuţi, care
manifestă o adeziune liberă faţă de procesul muncii, un nonsens prin care se
urmăreşte reducerea sau executarea pedepsei în condiţii urmate de stimuli.
Exemplaritatea în comportament şi atitudine nu acţionează din exterior, ci în
virtutea rezultatelor conştiinţei individului de sine şi se relevă în căutarea celor
mai pozitive atitudini. încercând să evite constrângerea care va exercita totuşi
asupra lui o influenţă, deţinutul acţionează într-un act de adeziune în asemenea
măsură încât se ia drept regulă orice activitate radical nouă a cărei eficacitate
îi menţine o oarecare independenţă. De aceea el va căuta în realitate, propriul
mod de a se forma, precum şi un domeniu adecvat de influenţă.
Problema nu se poate restrânge totuşi la momentul disciplinei ci la
continuitatea pozitivităţii măsurii şi în acele cazuri, în care pe de o parte

Pagina 122 din 126

semilibertatea este considerată nu doar ca o simplă măsură de stimulare a
unora dintre deţinuţi ce se limitează la o anumită categorie de infracţiuni, ci
ajunge să influenţeze şi celelalte categorii de deţinuţi. Valoarea deosebită şi
eficacitatea semilibertăţii depinde de conştiinţa individuală, de modul în care
sunt respectate regulile de execuţie, iar continuitatea lor rezidă într-o anumită
formă în sensul că, după cum prevenirea a reuşit, tot astfel reformarea poate
reuşi prin adoptarea semilibertăţii.
Dacă regulile semilibertăţii sunt considerate drept normative, este evident că
rezultatele acesteia nu sunt în afara activităţii respecializării şi reformării,
astfel încât se regăseşte, în cele din urmă şi în caracterul infractorului.
Trebuie însă depăşită faza preparatorie a regulilor ce se aplică în general
pentru a se evita ajungerea la un rezultat care le-ar putea transforma doar în
sfaturi sau reţete de urmat.
Semilibertatea este redusă, prin definiţie, la o modalitate de viaţă controlată,
în care acţiunile, căile de execuţie, implică respectarea regimului ulterior de
detenţie, dar şi de individualizare a comportamentului post infracţional,
reformativ şi adaptabil. Respectarea regulilor regimului de detenţie devine
eficace şi operativă, întrucât se realizează legătura între efectul, sancţionator al
pedepsei şi soluţia stimulativă pentru condamnaţii cu un comportament
corespunzător de a beneficia de semilibertatea în care îşi asumă orientarea
corespunzătoare propunând un nou model de comportament. În acest scop este
hotărâtoare conştiinţa individuală, care pe lângă faptul că dezvăluie adevărata
natură a regulilor de detenţie, fixează şi limitele în care semilibertatea poate fi
eficace, pentru că rămas fără supraveghere, sau cu supraveghere relativă,
deţinutul va înţelege iegea în mod operativ ajungâdu-se până acolo încât
regulile să fie privite ca un model compoziţional, în măsură să susţină o nouă
comportare reformaţi vă.
Şi aici subzistă o dublă posibilitate, după cum condamnatul poate considera
măsura ca o încredere a administraţiei, ca o punere la încercare privind
posibilitatea reeducării sale, pe o anumită durată a condamnării, sau
dimpotrivă, o imitare servilă, mecanică, stereotipă, a condiţiilor de
detenţie, fără nici o discuţie între restrângerea drepturilor sau acordarea
facilităţilor cunoscute. Este imposibil de precizat dacă modul de comportare al
condamnatului este cei care impune acordarea beneficiului semilibertăţii, sau
dacă nu se porneşte mai degrabă de la circumstanţele personale ale
condamnatului, întrucât cele două ipostaze converg până la identificare.
Crearea condiţiilor de muncă ce par a fi speciale, într-un loc de deţinere -
însărcinarea cu realizarea unor atribuţii limitate de supraveghere şi pază a
efectivului de deţinuţi, îndeplinirea unor activităţi administrative în

Pagina 123 din 126

colectivitatea civilă, unele înlesniri individuale, nu exclud supravegherea
administrativă, fără întreruperea sigură supusă exigenţelor legii, şi
regulamentului detenţional intern.
Legătura dintre smilibertate şi detenţie cu posibilitatea implicită a suprimării
semilibertăţii serveşte pentru a explica mai întâi de toate, faptul că după
săvârşirea infracţiunii de un anumit gen, reeducarea condamnatului, ar părea
un proces misterios şi de neânţeles, căci nici un condamnat nu ajunge să se
considere reeducat decât trecând prin executarea pedepsei, cu excepţia
cazurilor de suspendare.
2. Munca în exterior.
Este adevărat că în detenţie comportamentul individual devine operativ, însă
nu se poate ignora faptul că detenţia nu exclude o anumită ştiinţă a felului de a
înţelege viaţa în ce are ea mai dramatic, pricipiile comportamentale normale,
regulile, sfaturile, şi preceptele morale.
Detenţia oferă reguli de aplicat şi dezvăluie că amnificaţia operativă a
proprilor sale moduri de reeducare, iar condamnaţii le înţeleg doar în măsura
în care participă la aceste moduri de reeducare fie printr-o afectivitate
individuală - determinată de necesitatea ispăşirii vinei, fie prin obişnuinţa
desprinsă în viaţă de a se supune regulilor administrative.
În afară de aceasta, posibilitatea cea mai bună de a dezvălui semnificaţia
operativă a regulilor detenţiei, consistă în a interveni direct în cursul
operaţiunilor reeducaţionale, indicând modificări de tratament, sugerând paze
educaţionale sau corectând comportamentele chiar prin aplicarea unor noi
sancţiuni. Desigur, principiile detenţiei sunt impuse de lege şi verificate de
practică, având o sferă atât de largă şi de completă, încât condamnatul are
sarcina să le înţeleagă semnificaţia reformativă şi oportunitatea.
Administraţia dirijează operaţiunea deţinutului şi-l îndrumă fără a i se
substitui, intervenţia administrativă fiind cu atât mai eficace cu cât acesta
respectă mai mult regulamentul. Dar toate acestea nu înlătură aprecierea că în
procesul reeducativ intervenţia administraţiei se face simţită permanent si
operativ, căci n-ar avea nici o eficacitate un act în care s-ar renunţa la
disciplina administrativă.
După cum trebuie să intervină în felul de comportament detenţional, cerut
de lege, tot aşa administraţia nu poate să renunţe la depistarea şi stimularea
actelor şi acţiunilor comportamentale pozitive.
Doar în aceste condiţii rolul sancţionator şi preventiv poate fi atins: prin
executarea pedepsei conform legii şi totodată prin stimularea pozitivă a
comportamentului individual, astfel încât să se facă simţită mai puţin tendinţa
coercitivă a pedepsei şi mai mult latura educaţională.

Pagina 124 din 126

 Se cere multă disciplină comportamentală pe care condamnatul trebuie s-o
dovedească de la o etapă la alta, astfel încât limita care pretinde supunere şi
este impusă din exterior să devină atât de intimă, încât să se prezinte ca
libertate.
Actul de adaptare, prin care condamnatul ştie să descătuşeze regulile
primite, va permite păstrarea în echilibru a disciplinei tendenţionale şi
libertatea, supunerea şi iniţiativa limitată.
Într-adevăr, a se opri în detenţie la disciplina exterioară, înseamnă a aplica
regulile, ceea ce printr-o rău înţeleasă supunere la o pretinsă autoritate, duce la
eşecul educativ; iar a se răzvrăti împotriva disciplinei, înainte chiar de a fi
dovedit o cât de puţină supunere, înseamnă pentru deţinut a fugi de efortul
care duce la libertate.
Perioada detenţiei se supune regulilor pentru ca deţinutul să înveţe să se lase
în seama disciplinei, pentru a-şi afirma adaptabilitatea şi a aspira la iibertatea
adevărată prin interiorizarea disciplinei exterioare şi nu eludând-o, pentru că
lanţurile la care duce răzvrătirea faţă de această disciplină sunt mai coercitive,
decât cele ale regulamentului.
Munca desfăşurată în exterior, de o anumită categorie de deţinuţi este în
asemenea măsură necesară, încât determină noi posibilităţi formative, prin
încercarea de adaptare la viaţa normală, a comportamentului deviant.
Ea reprezintă un laborator educaţional detenţional în care experienţele sunt
făcute în comun de administraţie şi de individ, iar comportamentele
individuale servesc de învăţătură tuturor.
Prin acest gen de muncă se accentuează particularităţile de ispăşire a
pedepsei, instituindu-se şi consolidându-se receptele educaţionale.
3. Liberarea condiţionată
Ca transformare, detenţia are o funcţie de respecializare, pentru că dacă, pe
de o parte, este în măsură să reducă agresivitatea comportamentului deviat, pe
de alta, nu ajunge la acest lucru decât reconvertind agresorul. Aceste două
funcţii de reeducare şi de reconvertire nu se pot exercita decât împreună.
Dar ceea ce este important de observat este că aceste funcţii ale detenţiei
sunt succesiunea reformării educaţionale pentru agresor, care în mod necesar
trebuie să se transforme, astfel prin atitudinea contrară, vor fi obligaţi la o
nouă detenţie şi implicit la o nouă reformare mai dură. Nu există altă lege,
decât aceea de a-l educa pe agresorul responsabil de actele sale, prin
condamnarea şi sancţionarea nerelevantei sale educaţionale. Detenţia este
considerată de obicei ca o epuizare prealabilă a formulelor educaţionale în
libertate şi care, în final a ajuns la culmea evoluţiei sale agresionale, o etapă
necesară a unui proces obligatoriu.

Pagina 125 din 126

 Dar există un alt sens în care se poate spune că detenţia nu este indiferentă
la valoarea reformării sociale a deţinutului, iar faptul de a fi reuşit o astfel de
adaptabilitate aparţine nu numai individului, ci şi felului foarte particular de a
stimula pozitivitatea educaţională. Modul de a înţelege comportamentul
detenţional inedit, sau o anumită formă a acestuia, şi de a realiza în final
educarea deţinutului, face parte din categoriile adoptate de societate, pentru a
realiza ideea reeducării. Dar, ca rigoare, ar trebui să se ajungă la o concluzie
opusă, căci, dacă în detenţie genurile şi formele de reeducare sunt aceleaşi,
deţinuţii sunt totuşi de facturi diverse şi nu înţeleg posibilităţile formative şi
eficacitatea operativă a pedepsei pentru a schimba personalitatea. O astfel de
neânţelegere, nu întârzie să-şi aibă repercursiunile asupra noţiunii de
reeducare, o realitate concretă, care acţionează în lumea recidiviştilor şi a
deţinuţilor eliberaţi la termen. Dar toate acestea n-ar fi posibile dacă nu s-ar
putea vorbi de libertatea condiţionată, datorită căreia perfecţiunea
reeducaţională trebuie înţeleasă drept exemplaritatea în comportamentul
deţinutului, în sensul pe care l-am descris, acela a unui comportament care
este urmărit şi apreciat, proliferând forme noi şi instituind reguli noi.
Dacă întreaga viaţă detenţională este educativă, printr-un evident proces
reformativ, reprezentat de forma de cunoaştere a deţinutului, de receptivitatea
şi activitatea acestuia, în cazul executării unei părţi din pedeapsă, acesta
beneficiază de liberarea condiţionată.
Dacă liberatul condiţionat este receptiv la condiţionările aceste măsuri şi
împiedică posibilitatea de a mai săvârşi o altă infracţiune, atunci la împlinirea
duratei efectiv a pedepsei liberarea devine definitivă.
Faptul că în perioada până la expirarea perioadei pedepsei liberatul
condiţionat săvârşeşte din nou o infracţiune, instanţa poate dispune fie
menţinerea liberării, fie revocarea acesteia.
Din această cauză, instanţa în funcţie de gravitatea infracţiunii când revocă
măsura liberării, stabileşte pedeapsa pentru noua infracţiune şi o contopeşte cu
restul de pedeapsă.
În acest mod legea determină pe liberat să-şi depună silinţa necesară pentru
a fi receptiv la condiţionările legii şi a se implica în respectarea acestora în
toate acţiunile sale personale.

Pagina 126 din 126