"SUNT LACRIMAE RERUM" in poezia lui Nichita S.

«Sunt lacrimae rerum»

în poezia lui Nichita Stănescu

„Sunt lacrimae rerum et mentem mortalia tangunt”

                                                                  VERGILIUS, Aeneida, I, 462
„O desceţoşare,/ un fel de cheag de sânge/ îmi este natura în arătare,/ lacrima rerum, ce plânge” (s.a.)
                                                                                                                   N. STĂNESCU, Foc de tabără.

Cititorii familiarizaţi cât de puţin cu opera poetului au intuit, fireşte, frecvenţa motivului lacrimii la N.
Stănescu. Dorim doar să subliniem importanţa faimosului hemistih antic în poezia lui N. Stănescu, să urmărim felul
în care motivul vergilian al lacrimii modelează poezia stănesciană şi, totodată, să relecturăm celebrul fragment din
Eneida din perspectiva adâncită prin dezvoltarea motivului de către un poet modern.
Iată fragmentul din Eneida:
Namque, sub ingenti lustrat dum singula templo
Reginam opperient, dum que fortuna sit urbi
Artificumque manus inter se operumque laborem
Miratur, videt Iliacas ex ordine pugnas
Bellaque iam fama totum vulgata per urbem
Atridas Priamumque et saevum ambobus Achillem.
Constitit et lacrimans: „Quis iam locus, inquit, Achate,
Quae regio in terris nostri non plena laboris?
En Priamus! Sunt hic etiam sua premia laudi;
Sunt lacrimae rerum et mentem mortalia tangunt.
Solve metus; feret haec aliquam tibi fama salutem”.
Sic ait, atque animum pictura pascit inani”
Am transcris un fragment mai amplu, pentru o mai bună luminare a semnificaţiilor contextuale ale
misterioasei formule incantatorii vergiliene. Despre ce este vorba? Rătăcind pe mare, troienii ajung pe ţărmul
african, la Cartagina. Aici, zeiţa Venus îl călăuzeşte pe Eneas pe un deal din preajma cetăţii, unde, într-o dumbravă
sacră, se află un templu a cărui incintă sacră este zugrăvită în tablourile prezentate succint în fragmentul citat,
subliniind în felul acesta şi faima eroilor de la Troia. Versurile acestea devin dintr-o dată pretextul vastelor tablouri
epice care urmează până la cântul al IV-lea: imaginile poetului sunt o reconstituire în cuvinte a picturii cu care
eroul îşi hrăneşte sufletul (animum pictura pascit inani). Subliniem artificiul, tehnica literară, uşor de motivat
prin estetica clasicismului, cât şi o judecată despre artă cuprinsă în îndemnul adresat lui Achates.
Sunt lacrimae rerum a devenit în traducerea lui Coşbuc: „Plâns al durerii e-aici”. Versiunea aceasta o
amintim nu pentru a diminua meritele traducătorului, incontestabile, ci spre a ilustra modul în care tehnica
versificaţiei l-a împiedicat să păstreze formula ca atare, lipsind-o de misterul ei originar. Strict lingvistic traducerea
nu este doar foarte îndepărtată de original, ci şi tautologică, durerea manifestându-se, într-adevăr, şi prin lacrimi.
De fapt, oricât am frământa acest vers vedem că numai o traducere liberă îl poate păstra nealterat. Suprimarea
metaforei „propter necesitatem metricam” are efecte nedorite, deoarece ea este, cum se poate uşor observa, o
definiţie, poate cea mai concisă, a artei. Frumuseţea acestei formulări izvorăşte, într-adevăr, din insolitul asocierii
cuvintelor, mai degrabă în spiritul poeziei moderne, contemporane, decât în cel al poeziei greco-latine. Din
perspectiva retoricii tradiţionale – cum era cea a lui Coşbuc –, care admitea substituiri metaforice doar între
termeni puţin îndepărtaţi ca sens, metafora vergiliană trebuia să rămână obscură. Abia retorica poeziei moderne,
care admite substituirea între termeni oricât de îndepărtaţi, devine aptă să-şi asume şi să fixeze sensul acesteia. Şi
nu este întâmplător că tocmai N. Stănescu o transferă în poezia sa.
După câte ştim, critica nu a dat aproape nicio importanţă acestui motiv literar, strâns legat de marea temă a
privirii, a ochiului semnalată în poetica stănesciană încă de la începuturi (E. Simion, Scriitori români de azi, vol. I,
Buc., 1978, p. 199). Din aceeaşi perspectivă a esteticii privirii este abordată poezia lui Nichita şi în ultima
contribuţie remarcabilă a Ioanei Em. Petrescu, iarăşi fără să atingă acest motiv (Cap. Ochiul cu dinţi în Eminescu şi
mutaţiile poeziei româneşti, Cluj, 1989). Nici Ion Pop, nici Ştefan Augustin Doinaş – numim doar pe câţiva dintre
cei mai pătrunzători exegeţi – nu amintesc motivul lacrimae rerum printre cele fundamentale la acest poet,
omisiune aproape de neînţeles, când ştim că el este poetul râsu-plânsului 1[1]. Şi asta în vreme ce motivul lacrimii
este evidenţiat în opere în care, deşi prezent, (O. Goga, de ex.), nu constituie un principiu poetic, metafizic, atât de
pregnant, cum vom vedea că e la N. Stănescu. Singur, E. Simion se apropie, foarte puţin, de această prezenţă
atunci când observă că poetul definea undeva poezia „lacrima unui ochi necunoscut” (ibidem).
S-ar putea întreba cineva dacă este îndreptăţită apropierea între clasicul latin şi poetul modern, sau în ce
măsură este aceasta posibilă pornind doar de la o sintagmă, oricât de celebră. Răspunsul cel mai bun îl oferă însăşi
poezia lui Nichita. De altfel, chiar poetul mărturiseşte nostalgia clasicismului: „Şi brusc trecutu-mi pare viitor/ şi urc
spre secole latine” (Aerul). Apoi această estetică a ochiului, a privirii este ea însăşi clasică. Cu deosebirea că
privirea nu mai vizează, de data aceasta, forma, corporalitatea „lucrului”, ci „sinele” său, partea de mister a lumii.
Până la N. Stănescu lacrima din ochi, succedaneu al cerului, era substituită metaforic prin mărgăritar (la Eminescu,
în Făt-Frumos din Lacrimă, de ex.). Doar la el lacrima devine îngerul, vestitorul (anghelos) cerului, mesagerul
transcendentului, mijlocul de comunicare sensibilă dacă nu cu altă lume, atunci cu lumea: „Port în ochiul meu
lacrima/ mereu sărată,/ Port îngerul în mijlocul cerului” (Ridicare de cuvinte).
Ca la O. Goga, cel din Rugăciune, poetul „cântăreţ” plânge cu plânsul altora, chiar şi al ierburilor sau al
pietrelor, ştiind „lacrima care li se cuvine” (Contemplarea lumii...). Astfel el ştie să facă lumea să vorbească, să
plângă, fiind un instrument subtil prin care se rosteşte universul: „Pe pământ tot ceea ce există/ are nevoie din
când în când să plângă” (ibidem). Formulei lucreţiene, (de) natura rerum, poetul îi opune formula vergiliană,
lacrima rerum. Natura lucrurilor este, în limbaj stănescian, universala, infinita plângere şi lăcrimare: „O
desceţoşare,/ un fel de cheag de sânge [...], lacrima rerum, ce plânge” (Foc de tabără), o „izbucnire de hohote
de râs şi de plâns a celui care nu a râs şi nu a plâns niciodată” (La o margine). Universul acesta este greu nu atât
de lucruri cât de lacrimile care reprezintă sinele acestora, fiindcă „lucrurile,/ ele sunt umflate în sine/ de lacrima
lucrurilor” (Prin simplă luare). Fiind o materializare a sinelui, a esenţei lumii, lacrima devine vehicul de ridicare a
sinelui către alt sine, adică al comunicării: „Numai lacrima, numai ea/ transportă sinele către sine/ ridică sinele din
sine/ prin simplă luare” (ibidem).
Poetul nu face altceva decât stoarce lucrurile de lacrimi, plângând „cu lacrima lucrurilor” (Poetul ca şi
soldatul). La rândul ei, poezia, ca stare de graţie, este inclusă în orizontul aceleiaşi metafore. Ea este „ochiul care
plânge [...] nu este lacrimă,/ ea este însuşi plânsul unui ochi universal” (Poezia). Ca în celebrul dialog al lui Platon,
poetul este în comuniune inefabilă cu lumea, cu acest ochi divin. Mânat de nu se ştie ce elanuri sau entuziasme,
precum frunza purtată de vânt, poetul e doar „pleoapă căzând peste cuvânt/ strivind ochiul şi curgându-l odată cu
gândul” (Autoportret). Actul poetic nu este o contemplare senină a lumii, ci una dureroasă, o risipire, o contopire a
privirii cu sinele lucrurilor: „privirea mi-o sparg/ de lacrima lucrului care plânge” (Confirmare). Când ochiul devine
neîncăpător, „trupul plânge cu el însuşi”, ochii rostogolind în afară nu lacrimi, ci ochi ( Nod 3). Şi nu doar durerea se
exprimă în lacrimi, ci chiar „bucuria de a fi”, care pentru N. Stănescu e lacrima ochiului nu ştim cui (Prin tunelul
oranj).
Chiar şi momentele de criză în creaţie, de sterilitate sunt evocate, cum era de aşteptat, prin intermediul
aceleiaşi metafore. Aşa cum calul mort, devenit inutil de acum, putrezeşte peste câmp, la fel putrezeşte lacrima
neplânsă a poetului (sau a lucrurilor!): „Putrezeşte calul răsturnat în câmp,/ lacrima care n-o plâng,/ putrezeşte
peste cer...” (Putrezirea calului).
Un amănunt surprinzător este şi acela că atunci când N. Stănescu face elogiul lui Eminescu îl aşează pe
marele înaintaş sub semnul lacrimii, văzând în el pe marele magician al plânsului: „Atâta dragoste şi-atâta aspră
bunătate/ a fost să aibă-n sine şi cu sine însuşi/ că desfăcea orice lacăte/ cu plânsul cheilor din plânsu-şi”
(Eminescu matur).
Sensul în care poetul „fructifică” metafora vergiliană, de loc îndepărtat de acela pe care i l-a conferit anticul
poet, arată că „lacrima rerum” nu este la N. Stănescu un motiv oarecare, ci unul fundamental. El este, probabil,
singurul poet modern care a preluat ad litteram această sintagmă, această metaforă ilimitată simbolic chiar în
contextul ei originar, nefăcând altceva decât să gloseze cu ajutorul ei aceeaşi definiţie a artei, luminând acest sens.
Şi chiar dacă sunt şi alte căi de pătrundere a misterioase formule vergiliene, e bine, totuşi, să folosim şi experienţa
lui Nichita. Cum spune cineva, în problemele subtile e bine să ascultăm şi pe poeţi.
Pe scurt, parafrazându-l pe Ion Barbu, putem spune că, pentru Vergilius şi pentru Nichita, poetul este chemat
să ridice însumarea de lacrimi ale lucrurilor.

Octavian PAUN

1[1] Articol apărut initial în revista Luceafărul..