Constituţiile din România

Constituţia reprezintă un act juridic şi politic fundamental al unei ţări. Prin

constituţie se reglementează relaţiile referitoare la forma de guvernământ,
structurile şi atribuţiile puterilor în stat şi se formulează drepturile fundamentale ale
cetăţenilor.

Constituţia din 1866

Prima constituţie românească a fost elaborată în anul 1866, în timpul domniei

lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen (domn între anii 1866-1881; rege între anii
1881 -1914) şi a avut ca model textul actului fundamental din Belgia, considerat la
acea dată cel mai democratic la nivel european.
Structurată pe titluri, secţiuni, capitole şi articole, Constituţia înscrie
următoarele principii de bază: suvernanitatea naţională, separarea puterilor în stat,
guvernarea reprezentativă.
De menţionat faptul că, deşi România era sub suzeranitatea imperiului
Otoman, Constituţia nu făcea nicio referire la acest aspect juridic internaţional, de
dependenţă faţă de Poartă.
Constituţia prevedea că „Principatele unite formează un singur stat cu numele
de România” şi că teritoriul statului era inalienabil (nu putea fi instrăinat) şi indivizibil
(nu putea fi împărţit).
Cele trei puteri publice – executivă, legislativă şi judecătorească -, se specifica
în Constituţie, „emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin
delegaţiune”.
Puterea executivă o exercita domnitorul şi guvernul, având la bază principiul
monarhiei ereditare, pe linie masculină şi prin ordinul de primogenitură (primul
născut în familie).
Constituţia acorda largi prerogative domnitorului: dreptul de a numi şi revoca
miniştrii şi înalţii funcţionari publici; conducător suprem al armatei; sancţionează
(aprobarea unei legi de către şeful statului pentru a dobândi un caracter executiv) şi
promulgă legile (a oferi un caracter executoriu unei legi), acordă amnistie (iertarea
pedepsei şi înlăturarea răspunderii penale) şi graţiere (scutirea totală sau parţială de
executarea pedepsei, menţinând însă condamnarea), are drept de veto absolut
(drept de a se opune adoptării unei propuneri sau hotărâri), poate să dizolve
Parlamentul (cu condiţia să organizeze alegeri într-un interval de maximum o lună),

1
conferă decoraţii şi grade militare; semnează convenţii comerciale vamale şi altele
asemenea …
Puterea legislativă este colectivă, formată din domn şi Parlament (numit
Reprezentanţa Naţională). Sistemul parlamentar este bicameral (Adunarea
Deputaţilor şi Senat) şi, datorită votului cenzitar (dreptul de vot este acordat
cetăţenilor în funcţie de averea, veniturile, capitalul bancar sau industrial de care
dispun) se împarte în colegii (Adunarea Deputaţilor avea, iniţial, 4 colegii, ulterior 3,
iar Senatul -2 colegii). Parlamentul votează legile şi are drept de interpelare
parlamentară (procedura parlamentară prin care deputaţii pot să ceară explicaţii
unui membru al guvernului sau întregului guvern); Adunarea Deputaţilor are şi un
atribut special: discută şi votează bugetul de stat (aspect nou faţă de actele cu
valoare constituţională anterioare).
Puterea judecătorească se exercita de către Curţi de Judecăţi şi Tribunale;
instanţa supremă este Înalta Curte de Casaţie; hotărârile şi sentinţele lor se pronunţă
în virtutea legii şi se exercită în numele domnului.
Principiul responsabilităţii ministeriale atesta că legile semnate de domn sunt
contrasemnate de miniştrii (de resort), fiind singurii răspunzători.
Principiul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti înscrie: libertatea conştiinţei,
cuvântului, presei, de asociere şi întrunire; inviolabilitatea domiciliului; libertatea
individuală vizează prezumţia de nevinovăţie; articolul 7 acorda cetăţenie română
(„Împământenire”) doar creştinilor, iar proprietatea privată este considerată sacră şi
inviolabilă (exproprierea se făcea în situaţii excepţionale de interes public, cu acordul
domnitorului şi cu dreaptă despăgubire); dreptul la educaţie (Învăţământul primar
este obligatoriu şi gratuit).
Concluzie: Constituţia din 1866, prin prevederile şi principiile care stau la baza
ei, poate fi considerată una dintre cele mai liberale din epocă.

Constituţia din 1923

Adoptată în urma desăvârşirii unităţii statale naţionale din 1918 (formarea

României Mari) şi a modificărilor politice (1881 – România devine regat; 1877 –
proclamarea independenţei de stat a României), considerată una dintre cele mai
democratice din Europa perioadei interbelice, Constituţia din 1923 este structurată
asemeni celei din 1866 (titluri, secţiuni, capitole şi articole); sunt menţinute o parte
din articolele Constituţiei din 1866, altele dispar şi apar articole noi, care reflectă
schimbările petrecute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

2
 România era stat naţional unitar român, ceea ce confirma unirea provinciilor
româneşti – Basarabia, Bucovina şi Transilvania – cu România, din anul 1918.
România era regat iar regele, împreună cu guvernul, reprezenta puterea
executivă. Prin Constituţia din 1923, în cazul minoratului regelui se instituia o
Regenţă alcătuită din trei persoane, stabilite de rege în timpul vieţii, şi nu prin
testament; pe durata acesteia nu se putea aduce nicio modificare Constituţiei.
În ceea ce priveşte puterea legislativă, se desfiinţează colegiile din Adunarea
Deputaţior şi Senat, datorită legii electorale din 1918, pe baza căreia votul este
universal, direct, egal, secret pentru bărbaţi, începând cu vârsta de 21 de ani
(excepţie făcând femeile, magistraţii şi militarii).
Se prevedea, de asemenea, înfiinţarea unui Consiliu Legislativ, care avea
menirea de a ajuta în mod consultativ, nu deliberativ, la elaborarea şi coordonarea
legilor.
Pe baza Constituţiei din 1923 se acorda dreptul de cetăţenie indiferent de
religie, limbă şi etnie; proprietatea privată este garantată; învăţământul primar este
obligatoriu şi gratuit în mediul urban şi rural; zăcămintele subsolului (cu excepţia
petrolului) intră în proprietatea statului.
Celelalte prevederi, principii, drepturi şi libertăţi rămân neschimbate.
Concluzie: legile fundamentale din 1866 şi 1923 au asigurat funcţionarea unui
regim democratic în România.

Constituţia din 1938

Adoptată în contextul în care, în anul 1937, la alegerile parlamentare, niciun

partid politic nu a obţinut 40% din voturi pentru a primi „prima electorală”,
Constituţia din 1938 este Constituţia în timpul regelui Carol al II-lea (1930-1940) şi se
bazează pe o concepţie autoritară. Constituţia nu mai emana de la naţiune, ci de la
puterea executivă.
Din punctul de vedere al organizării fiecărei puteri în stat, noua constituţie
conţine diferenţe esenţiale faţă de constituţiile anterioare.
Regele este capul statului; puterea legislativă se exercita de către Rege prin
Reprezentanţa Naţională, care se împarte în două: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.
Constituţia prevede două atribute esenţiale ale capului statului, şi anume:
persoana regelui este inviolabilă; miniştrii lui sunt răspunzători – actele de stat ale
Regelui vor fi contrasemnate de un ministru care, prin aceasta, devine răspunzător
de ele.

3
 Constituţia declara responsabili pe miniştrii care au contrasemnat actul şi, prin
aceasta, îşi angajează responsabilitatea lor proprie .
În Constituţia din 1938 prerogativele şefului statului sunt deosebit de mari
(regele are atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti); Regele avea drept de veto
absolut, întrucât putea refuza sancţionarea unei legi fără să fie nevoit să explice
refuzul sancţionării acesteia; putea dizolva Parlamentul fără să fie obligat să-l
convoace într-un anumit termen; se consacra dreptul şefului statului de a legifera
prin decrete-legi; hotărârile judecătoreşti se execută în numele Regelui.
Titlul II din Constituţia din 1938, care tradiţional trata despre drepturile
omului, este împărţit în două capitole: „Despre datoriile românilor” şi „Despre
drepturile românilor„. Prioritatea datoriilor faţă de drepturi demonstrează însuşi
spiritul constituţiei.
În constituţiile anterioare, românii aveau numai două datorii: de a urma
cursurile şcolii primare şi de a îndeplini serviciul militar.
În privinţa împărţirii administrative a ţării, se suprima articolul care viza
organizarea în judeţe şi este înlocuit cu articolul prin care ţara este împărţită mai
întâi în rezidenţe regale, apoi în ţinuturi.
Concluzie: exerciţiul puterilor constituţionale trece în mâinile Regelui, căruia îi
este atribuit chiar şi monopolul revizuirii Constituţiei.

Constituţia din 1948

Adoptată în urma abdicării forţate a regelui Mihai (30 decembrie 1947) şi a

proclamării Republicii Populare Române, o „democraţie populară” impusă,
Constitutia din 1948 evidenţiază instituţionalizarea comunismului prin transformarea
treptată a societăţii româneşti după modelul stalinist.
Alcătuită după modelul Constituţiei sovietice în vigoare, Constituţia din 1948 a
avut un caracter provizoriu, în care prevederile economice prevalau asupra celor
politice, şi a reprezentat instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii
economii sub controlul statului.
Constituţia prevedea: mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de
asigurare pot deveni proprietatea statului când interesul general o cere; comerţul
intern şi extern trece sub controlul statului; planificarea economiei naţionale.
În Republica Populară Română organul suprem al puterii se stat este Marea
Adunare Naţională (M.A.N.), organul legislativ. Prezidiul M.A.N. este răspunzător faţă
de M.A.N. Guvernul este organul executiv şi administrativ şi dă seama în faţa M.A.N.
şi a Prezidiului M.A.N. în perioada dintre sesiuni.

4
 Instanţele judecătoreşti sunt Curtea Supremă, tribunalele şi judecătoriile
populare; se suprimă inamovibilitatea (calitate a unui demnitar de a nu putea fi
transferat, înlocuit sau destituit din funcţia pe care o ocupă) judecătorilor.
Constitutia putea fi oridcând modificată la propunerea guvernului sau a unei
treimi din deputaţi, de către Marea Adunare Naţională.
Consecinţe: se naţionalizează, în 1948, principalele întreprinderi industriale,
miniere, bancare, de asigurări şi de transport; au fost naţionalizate o mare parte a
clădirilor şi locuinţelor; se face o nouă reformă monetară (sunt confiscate ultimele
rezerve în numerar) şi se hotărăşte trasformarea socialistă a agriculturii.

Constituţia din 1952

Constituţia din 1952 este legea totalei aserviri a Republicii Populare Române
faţă de Uniunea Sovietică.
Prin capitolul introductiv, Constituţia pune la baza existenţei statului român
dependenţa faţă de Uniunea Sovietică. Prietenia cu U.R.S.S. constituie ” baza politicii
noastre externe”.
Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de
stat al României este regimul democraţiei populare, care reprezinta interesele celor
ce muncesc. Statul democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului
exercitată de Partidul Comunist.
Organul executiv suprem al R.P.R. este Consiliul de Miniştri. Justiţia este
realizată de către Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele
populare, şi de către tribunalele judecătoreşti, înfiinţate prin lege.
Unicul organ legiuitor este Marea Adunare Naţională (M.A.N .), aleasă pe o
perioadă de 4 ani. M.A.N. alege Tribunalul Suprem pe o perioadă de 5 ani.
Titlul „Drepturile şi datoriile fundamentale aie cetăţenilor” subliniază
preponderenţa statului asupra cetăţeanului şi accentuează mai mult datoriile decât
drepturile.
Dreptul la muncă şi învăţătură, dreptul de supravieţuire (odihnă, pensie) erau
mai mult datorii. Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi mitingurilor (element de
noutate), libertatea demonstraţiilor de masă se exercita „în conformitate cu
interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului democraţiei populare”.

5
 „Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor
celor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor în stat”; dreptul de asociere era
subordonat înregimentării sub conducerea P.M.R.
În această Constituţie se vorbeşte pentru prima dată despre proprietatea
socialistă şi de „rolul conducător al partidului”.

Constituţia din 1965

România este republică socialistă, teritoriul fiind „inalienabil şi indivizibil „.

Constituţia Republicii Socialiste România conferea rolul conducător Partidului
Comunist Român, în întreaga viaţă a societăţii.
Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Naţională, singurul
organ legiuitor.
În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcţia de preşedinte al R.S.R.,
iar atribuţiile deţinute până atunci de Consiliul de Stat reveneau şefului statului.

Constituţia din 1991

(revizuită în 2003, prin referendum)

Constituţia a fost elaborată în contextul evenimentelor din 1989 – prăbuşirea

regimului comunist în România şi revenirea la un regim democratic. Noua Constituţie
îmbina tradiţia democratică cu noile principii constituţionale europene.
România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil;
forma de guvernământ este republica semiprezidenţială; suveranitatea naţională
aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin
referendum.
Constituţia are la bază principiul separării puterilor în stat, a sistemului
parlamentar bicameral şi a drepturilor şi libertăţilor democratice.
Puterea executivă este reprezentată de Preşedintele României (veghează la
respectarea Constituţiei) şi de guvem (asigură realizarea politicii interne şi exteme şi
conducerea generală a administraţiei publice).
Puterea legislativă o exercită Parlamentul bicameral, organ reprezentativ şi
singura autoritate legiuitoare; legile adoptate de Parlament se trimit spre
promulgare preşedintelui României.
Puterea judecătorească o reprezintă instanţele judecătoreşti – Curtea
Supremă de Justiţie.

6
 Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea individuală, de exprimare, dreptul la
învăţătură, dreptul de vot (de la 18 ani), dreptul de a fi ales; proprietatea este
ocrotită (drept modificat în 2003, când proprietatea devine garantată), dreptul de a fi
ales în Parlamentul European, dreptul la libera circulaţie în ţară şi străinătate;
interzicerea pedepsei cu moartea şi a torturii, libertatea de asociere şi de întrunire.
Constituţia din 1991, revizuită în 2003, îmbină tradiţia democratică din spaţiul
românesc cu principiile constituţionale europene.