Doba Ioana – Carmen

LRRE, II

Iubirea și sacrificiul în romanul

„Temă pentru acasă” de Nicolae Dabija (2009)

Romanul scriitorului basarabean Nicolae Dabija, „Temă pentru acasă”, reunește două
teme extrem de vehiculate în literatura universală: iubirea și gulagul. Totuși, abordarea lor este
una inovativă, nemaiîntâlnită. Autorul îmbină aceste două aspecte marcante ale societății
românești din timpul conducerii de tip comunist, prezentând o poveste inedită, un fir narativ
spectaculos și niște eroi remarcabili prin autenticitate și originalitate.
Opera este, din punctul meu de vedere, o capodoperă a prozei românești contemporane,
nu doar prin poveste, ci mai ales prin sentimentele pe care le trezește în cititori. Firul narativ și
stilul de a scrie ale autorului parcă plasează cititorul în poveste, făcându-l martor al
evenimentelor descrise.
Romanul debutează printr-un episod a cărui întâmplare are loc la școala din satul Poiană,
un sat basarabean. Sunt prezentate scene dinorele de limba și literatura română susținute de
domnul profesor Mihai Ulmu, care preda în momentele respective poezii ale poetului Mihai
Eminescu la o clasa de a douăsprezecea. Elevii studiau poezia „La steaua”, din care le vor
rămâne și cerințe ca „temă pentru acasă”.
Profesorul era un bărbat tânăr de 25 de ani, iubit și admirat de către toate elevele din
clasă, el neavând ochi pentru niciuna. Una dintre ele însă, Maria Răzeșu, era singura cu adevărat
îndrăgostită și dispusă chiar să moară pentru el. Acest lucru va constitui substratul întregii acțiuni
care va urma după ce, elevii clasei au înlocuit tabloul lui Stalin din clasă cu cel al poetului
Eminescu, iar profesorul a luat vina asupra sa, fiind condamnat la 25 de ani de închisoare. Acesta
a fost transportat într-o închisoare siberiană. Aflând că profesorul ei este la închisoare, Maria a
pornit pe urmele sale, ajungând și ea, într-un final, într-o închisoare pentru femei vecină cu a lui.
Ea l-a ajutat să evadeze și să conștientizeze iubirea dintre ei. Însă, după ce au petrecut o
săptămână fiind fugari printr-o pădure, cei doi au fost prinși și separați din nou, de data aceasta
condamnați pentru mai mult delicte. Maria rămăsese însărcinată în cele șapte zile petrecute în

1
pădure, iar când a dat naștere copilului, acesta i-a fost luat, ea rămânând să-și ispășească
pedeapsa în închisoare. Când a fost eliberată, Maria era bolnavă. Ea și-a căutat băiatul în
internatul unde fusese crescut și l-a marcat cu un tatuaj pentru ca tatăl lui să-l poată recunoaște
când va ajunge la el. Așa cum se aștepta, Maria a murit, iar când Mihai a fost și el eliberat, și-a
găsit copilul și s-a întors cu el în satul Poiană. Trecuseră mai bine de zece ani.
Tema iubirii este, evident, prima care sare în ochi în timpul lecturării romanului. Această
temă survine ca modalitate de exprimare într-o criză dramatică din care personajele se simt fără
scăpare. Împletită cu experiența gulagului și cu sacrificiul, această temă este aprofundată, este
descrisă în starea ei cea mai pură. Textul subliniază și referirea la contextul istoric ca factor de
influență major în traiectoria poveștii. Din acest punct de vedere, putem sesiza o oarecare
influență a destinului în povestea celor doi îndrăgostiți. Existând, astfel, aceste două elemente ca
influență a poveștii, este de la sine înțeleasă soarta tragică a iubirii dintre cei doi, dar și nevoia de
sacrificiu a fetei ca răspuns neputinței, incapacității de a schimba destinul și contextul istoric al
evenimentelor. O frază din roman sună în felul următor: „Alegem să suferim din dragoste, pentru
că suferinţa din dragoste ne ajută să înţelegem de ce trăim, ce trăim şi ce preţ are viaţa
noastră…”. Deducem din aceste cuvinte că este preferabilă o suferintă enormă din iubire decât
de o viață monotonă, liniștită, dar lipsită de acest sentiment. Totodată, un sens de substrat al
frazei citate este acela că o iubire adevărată este proporțională din toate punctele de vedere cu
suferința profundă deoarece numai prin aceasta ne putem înțelege sensul vieții. Acest sens al
vieții descoperit prin iubire este chiar sugerat a fi însuși acest sentiment în fraza: „Cât de puţin îi
trebuie unui om pentru a fi fericit. Câteodată acesta nu are nevoie decât de un alt om şi întreg
universul e întruchipat de acel celălalt.”
Sacrificiul apare cu un rol important în dramatizarea acțiunii și în valorificarea nivelului
de autenticitate a poveștii. Lipsa unui final fericit nu sugerează pesimismul autorului, precum în
alte opere, ci efectul marcant al vremurilor asupra vieților oamenilor. În acest text, tema iubirii și
cea a sacrificiului nu se despart, ele fiind profund interconectate și de neînțeles una fără cealaltă.
Veridicitatea iubirii este dată de grandoarea sacrificiului realizat de către fată, iar sacrificiul nu ar
fi posibil în lipsa unui enorm sentiment de dragoste. Ambele sunt cu atât mai sesizabile, cu cât,
din incipitul textului, deducem că bărbatul abia observa prezența fetei în clasă. Nici nu încăpea în
discuție posibilitatea existenței vreunui sentiment, cel puțin conștient, din partea lui.
Conștientizarea sentimentului de dragoste pentru Maria în zilele petrecute în pădure evidențiază

2
tema inconștientului, deoarece sentimentele lui nu puteau să ia naștere atunci, atât de brusc. Ele
trebuie să fi fost existente cu mult timp înainte, însă fără ca bărbatul să-și dea seama de prezența
lor. Probabil, acest lucru s-a întâmplat sub presiunea regulilor sociale, el fiind conștient de faptul
că unui profesor nu i-ar fi fost permis să se îndrăgostească de una dintre elevele sale. Invocarea
inconștientului uman în acest fel evocă, după părerea mea, o latură filosofico - psihologică a
romanului. De asemenea, aceasta este sugerată și prin fraza din text: „Nu există oameni răi,
există doar oameni suferinzi.” Acesta era principiul fetei atunci când a pornit în căutarea
profesorului său, cerând ajutorul tocmai celor care l-au condamnat.
Deși este ficțiune, textul romanului sună ca niște memorii din comunism, acest lucru
subliniind autenticitatea , dacă nu a întâmplărilor, a fondului pe care totul are loc. Romanul pune
în evidență importanța sacrificiului pentru iubirea adevărată și, într-un limbaj religios, subliniază
victoria iubirii în ciuda oricăror obstacole, o victorie întruchipată aici prin existența băiatului
Mircea. Semnificativă în acest sens mi se pare scena din finalul romanului când, reîntors în satul
Mariei, Mihai strigă catalogul în fosta clasă, iar la numele de Maria Răzeșu, răspunde fiul lor;
„Mircea zăbovi în picioare, iar Mihai o vedea fremătând pe Maria Răzeșu. Ochii lui Ulmu îi mai
avea reținută pe retină imaginea, degetele lui își mai aminteau de căldura făpturii, nările mai
păstrau mireasma trupului ei, ca mirosul de tămâie care se reține după o slujbă în biserică sau ca
mirosul de pucioasă care rămâne după o explozie într-o carieră.
Ea a fost cea care l-a învățat să cunoască dragostea, frumusețea, bunătatea, sacrificiul în
adevăratele lor dimensiuni, din toate acestea alcătuindu-se măreția și fascinația ființării
omenești.”
Romanul vorbește despre puterea de sacrificiu și de trecere prin suferință create de iubire,
dar și despre lumea gulagului, despre viețile oamenilor aflați sub stăpânire și lipsițo de dreptate și
de libertate. Ideea centrală a textului este, după părerea mea, aceea că iubirea învinge, într-un fel
sau altul, întotdeauna, însă trebuie să existe credința că nu mereu ceea ce ne dorim reprezintă
adevărata victorie. Referitor la cuplul de îndrăgostiți al romanului nostru, putem spune cu
siguranță că au reușit.