CUPRINS :

ÎNTRODUCERE.........................................................……..….…..3-4

Capitolul I «Noţiuni generale despre participaţia penală»…....5-19

1. Participaţia penală. Participaţia simplă..........……......5-

15

2. Participaţia complexă, grupul organizat,

organizaţie (asociaţie) criminală......................15-19

Capitolul II «Participanţii la infracţiune»................................20-71

1. Autorul...............................................…....…….…...22-
34

2. Organizatorul............................................….…........34-
41

3. Instigatorul................................................…...…......41-
54

4.Complicele.......................................…......…..……....54-71

Capitolul III «Răspunderea penală a participanţilor»..........72-93

1.Răspunderea penală............................…....…....72-87

2.Circumstanţele ce înlătură răspunderea penală..87-93

ÎNCHEIERE........................................................................…..94-95

BIBLIOGRAFIA…………………………………………….96-97
 ÎNTRODUCERE

Instituţia participaţiei penale formează conţinutul capitolului IV (cuprinzînd

dispoziţiile art.41-49) al părţii generale a Codului penal al Republicii Moldova, în
cadrul instituţiei fundamentale a infracţiunii. Conţinutul reglementărilor
corespunde titlului dat capitolului respectiv şi anume «Participaţia», fiindcă aceste
reglementează activitatea participanţilor, formele contribuţiei lor la săvîrşirea
aceleiaşi infracţiuni, condiţiile în care aceste contribuţii servesc drept temei pentru
răspunderea penală a participanţilor etc. Este firesc deci ca instituţia participaţiei
penale să fie inclusă în cadrul instituţiei infracţiunii. Aşa cum este remarcat în
literatura română de specialitate, de şi denumirele marginale (nomina juris) ale
unora dintre dispoziţiile din capitolul consacrat participaţiei se referă la
«participanţi», conţinutul lor priveşte totuşi «participaţia», se referă la contribuţia
participanţilor la săvîrşirea infracţiunii, la condiţiile şi modul răspunderii acestora,
iar nu la persoana lor, care face obiect de studiu.
Instituţia participaţiei la infracţiune este una din cele mai importante şi
complicate în teoria dreptului penal. Studierea criminalităţii ca un fenomen social
ne arată, că în majoritatea cazurilor cele mai periculoase şi cele mai grave
infracţiuni se săvîrşesc de către o persoană, dar pe calea unirii «forţelor» a cîtorva
persoane, care în comun s-au stabilit pe calea încălcării legii. Mai mult de 40 % din
toate infracţiunele şi pîna la 80-90 % infracţiunelor contra patrimoniului se
săvîrşesc de către două sau mai multe persoane. De aceea problema despre
răspunderea penală a participanţilor are o mare însemnătate practică. Rezolvarea a
ei corectă, pe de o parte, permite de a face inofensivi pe toţi cei, care au participat
la săvîrşirea infracţiunii, dar pe celaltă de a evita atragerea neîntemiată la
răspunderea penală a persoanelor care de facto (real) nu au săvîrşit infracţiunea,
dar din greşală priviţi ca participanţii.
În acelaşi timp răspunderea penală a participanţilor este una dintre cele mai
complicate probleme în ştiinta dreptului penal, încă în anul 1902, profesorul rus
Taganţev N.S. scria, că studierea participaţiei se află într-o stare haotică şi prezintă
una din cele mai încurcate studieri în teoria infracţiunii. Aici strîns se unesc

2
problemele temeiurilor generale a răspunderii penale, vinovăţiei, legăturii cauzale
ş. a. m. d.
Mai mult de cît peste 80 de ani profesorul F.G. Burciac constatează, că
problema participaţiei, ne luînd în consideraţie multipla literatură, se referă la o
problemă de discuţie aprinsă. Aproape fiecare autor, care se atingea de problema
participaţiei, propunea definiţia lui, puţin dar se deosebea de la difiniţiile
participaţiei altora. În aşa fel, în dealungul perioadei îndelungate a participaţiei
penale se atrage foarte multă atenţie în ştiinţa dreptului penal, însă şi pînă în timpul
prezent despre problema participaţiei nu poate fi spus că este rezolvată pînă la
capăt.
Instituţia participaţiei permite determinarea gradului prejudiciabil al fiecărui
participant la săvîrşirea infracţiunii. În aceste cazuri apare necesitatea de a
determina numărul persoanelor care trebuie să fie trase la răspunderea penală
pentru participare la săvîrşirea infracţiunii, baza şi limitele răspunderii penale şi, în
deosebi, aplicarea justă a pedepsei penale pentru fiecare dintre participanţi.
Participaţia îngreuiază, de regulă, demascarea infractorilor, fiindcă, ajutîndu-se
unul pe altul, ei capătă mai multe şanse de a se ascunde în procesul urmăririi
penale şi de judecată, se crează mai multe posibilităţi de a ascunde urmele
infracţiunii şi obiectele dobîndite pe calea criminală etc.
Totodată, nu se poate afirma în mod categoric că participaţia este în totdeauna
o formă mai periculoasă a infracţiunii, care necesită o răspundere şi pedeapsă mai
mare. Aceasta se referă numai la infracţiunile mai periculoase, săvîrşite într-o
formă deosebită de participaţie, aşa cum sunt, de exemplu, participaţia complexă,
grupul criminal organizat, organizaţia (asociaţia) criminală. Alte forme elementare
a participaţiei nu sporesc, de regulă, gradul prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite.
Deseori se întîmplă ca un subiect, acţionînd izolat, manifestă o rîvnă criminală mai
mare decît un grup de persoane, care săvîrşeşte o infracţiune anologică.

3
 Capitolul I
NOŢIUNI GENERALE DESPRE PARTICIPAŢIA PENALĂ

1. Participaţia penală. Participaţia simplă

În conformitate cu prevederile art. 41 a Codului Penal al Republicii Moldova,
drept participaţie se consideră: cooperare cu intenţie a două sau mai multor
persoane la săvîrşirea unei infracţiuni intenţionate.
Participaţia penală reprezintă o formă a pluralităţii de infractori şi ea este
posibilă, în general, la orice infracţiune.
Participaţia nu este determinată de natura faptei sau de condiţiile în care
aceasta ar putea fi realizată, are caracter întîmplător, ocaziţional, fiind derminată
de anumite condiţii concrete în care realizarea prin cooperare a unei infracţiuni
apare ca mai avantajoasă sub raportul săvîrşirii sau al ascunderii urmelor ei.
Activitatea în comun a două sau mai multor persoane, în afară de faptul că
shimbă forma infracţiunii, sporeşte, majorează la rîndul ei şi gradul prejudiciabil al
acestea. După gradul de răspîndire şi gravitatea consecinţelor, participaţia la
infracţiune constituie o formă deosebit de periculoasă a activităţii infracţionale,
care deseori provoacă urmări deosebit de grave.
Legea penala consideră participaţia la infracţiune drept una dintre cele mai
periculoase forme de activitate infracţională. Gradul prejudiciabil sporit la
participaţie este determinat de faptul că în conflict cu societatea intră nu o singură
persoană, ci activitatea în cooperare a mai multor persoane cu scopul de a săvîrşi o
infracţiune în comun. Activitatea comună a două sau mai multor persoane în cursul
săvîrşirii infracţiunii nu numai că înlesneşte comiterea ei, ci şi provoacă urmări cu
mult mai grave pentru societate.1
Pentru ca participaţia să existe, în ştiinţa dreptului penal este în general admis că
trebuie să fie îndeplinite următooarele condiţii:
a) săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală adică o inacţiune sau
acţiune prevăzută de lege ca element material al unei anumite infracţiuni. Condiţia

1
Borodac Al. «Drept penal. Partea generală.» Chişinău 1994 pag. 18

4
este îndeplinită atunci cînd fapta săvîrşită corespunde infracţiunii fapt consumat
sau tentativei pedepsibile la acea infracţiune;
Din condiţia examinată, rezultă că instigarea şi complicitatea la o faptă
neprevăzută de legea penală nu pot fi considerate ca forme de participaţie datorită
inexistenţei categoriei ce le atribuie caracter penal. Dacă o anumită activitate de
determinare sau înlesnire la săvîrşirea unei fapte-neprevăzute de legea penală
prezintă acel grad prejudiciabil care face necesară intervenţia legii penale, pentru a
putea fi sancţionată, legiuitorul a trebuit să o încrimineze ca infracţiune de sine
stătătoare, cadrul participaţiei neputînd acoperi legal o asemenea situaţie.
b) cooperarea a două sau mai multor persoane la săvîrşirea faptei.
Participaţia prin concepţie presupune o pluralitate de făptuitori care cooperează la
săvîrşirea faptei. Acestea devin participanţi numai prin activitatea efectuată care se
integrează în fapta comisă. Numărul acestora trebuie să fie de cel puţin doi, în
cazul infracţiunilor care ar putea fi săvîrşite de o singură persoană. Nu este necesar
că toţi făptuitorii să aibă calitatea de infractor; este de ajuns ca unul dintre ei să
aibă această calitate, adică să îndeplinească condiţiile generale şi speciale cerute de
legea penală pentru existenţa subiectului infracţiunii şi să fi acţionat cu vinovăţia
sub forma intenţiei. Nu interesează, pentru existenţa participaţiei, felul contribuţiei
făptuitorilor la săvîrşirea faptei. Există participaţia penală atît în cazul în care toţi
făptuitorii au cooperat în aceaşi formă la săvîrşirea infracţiunii (toţi fiind autori ), în
care caz se spune că există o participaţie simplă, cît şi atunci cînd contribuţiile
făptuitorilor îmbracă forme diferite (de autori, instigatori sau complici), în care caz
participaţia este complexă;
c) să existe o voinţă comună în săvîrşirea faptei prevăzute de legea penală.
În cazul participaţiei toate persoanele voiesc să coopereze la săvîrşirea faptei, îşi
aduc aportul în baza unei voinţei comune fără de care nu poate concepe
participaţia. În lipsa voinţei comune activitatea persoanelor care au contribuit la
săvîrşirea faptei trebuie apreciate ca activităţi distincte, sub o calificare distinctă.
Această voinţă de cooperare este esenţa participaţiei penale. Aşa cum s-a subliniat
în literatura de specialitate, existenţa şi caracterul participaţiei penale sînt

5
determinate de existenţa unei duble legături psihice între participanţi şi anume, pe
de o parte, voinţa lor comună de a coopera la săvîrşirea unei fapte, prevăzute de
legea penală, iar pe de altă parte, scopul sau rezultatul comun urmărit de
participanţi prin săvîrşirea faptei. Dintre cele două legături psihice, numai prima
este indispensabilă pentru existenţa participaţiei, fiindcă fără voinţa comună de a
coopera la săvîrşirea faptei nu poate exista această formă a pluralităţii de infractori.
În ce priveşte cea de a două legătură, aceasta condiţionează nu existenţa
participaţiei penale, ci numai caracterul său perfect (propriu) sau imperfect
(impropriu). Într-adevăr, atunci cînd se realizează şi această legătură, în sensul că
toţi participanţii urmăresc acelaşi scop, contribuind cu intenţie la săvîrşirea faptei,
participaţia este întreagă, perfectă sau propriu-zisă (este atunci cînd toţi
participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovaţie), iar atunci cînd lipseşte
coeziunea psihică între participanţi, unii dintre ei acţionînd cu intenţie, iar alţii din
imprudenţa ori fără vinovăţie, participaţia este incompletă, nedesăvîrşită,
improprie;
d) fapta prevăzută de legea penală, săvîrşită de două sau mai multe
persoane trebuie să constituie infracţiune; astfel, nu se poate vorbi de
participaţie penală. Pentru a constitui infracţiune, fapta trebuie să fie săvîrşită cu
vinovăţie, în forma cerută de lege pentru infracţiunea respectivă. Condiţia este
îndeplinită atunci cînd doi sau mai mulţi participanţi au săvîrşit fapta cu aceaşi
formă de vinovăţie sau cînd numai unul dintre făptuitori a acţionat cu vinovăţie sub
forma intenţiei, ceilalţi acţionînd din imprudenţă ori chiar fără vinovăţie.
Deci ca participaţia se recunoaşte doar activitatea intenţionată a persoanelor
care participă la comiterea infracţiunii.2
Inteţia dă dovadă despre existenţa acţiunilor unice a persoanelor participante,
care sunt uniţi cu o voinţă unică şi îndreptare unică spre comiterea infracţiunii. Aşa
cum se ştie, la participaţie componenţa de infracţiune se realizează nemijlocit de
autor. Acţiunile altor participanţi creiază numai pentru aceasta condiţii favorabile.

2
Aug. Ungureanu. „Drept penal român. Partea generală.” Bucureşti, 1995 pag. 121-122

6
De aceea orice activitate a lor tot timpul este reflectată în acţiunile autorului, care
şi duc la rezultatul infracţional.
Unitatea intenţiei tuturor participanţilor se manifestă prin aceea că fiecare
dintre ei înţelege că nu acţionează de unul singur, ci în comun. De aici rezultă că
participantul îşi dă seama nu numai de caracterul şi eventualul gradul prejudiciabil
al acţiunilor sale, ci şi de acţiunile altor participanţi şi, în primul rînd, de caracterul
şi gradul prejudiciabil al activităţii autorului, de caracterul infracţiunii comise de el.
Participantul la infracţiune prevede că acţiunea în comun va duce la survenirea
consecinţelor înţelese şi dorite de toţi ceilalţi colaboratori.
Aşadar, în comparaţie cu acţiunea intenţionată a unei singure persoane, care
săvîrşeşte o infracţiune de sine stătătoare, intenţia participantului (organizatorului,
instigatorului şi complicelui) este mai largă. În afară de aceea că el îşi dă seama de
caracterul prejudiciabil al faptei sale, intenţia lui mai cuprinde şi participarea la
infracţiune a unei altei persoane şi doreşte să acţioneze cu ea (ele) împreună.
Nu poate fi participaţia la săvîrşirea infracţiunii din imprudenţă. Art. 42 al
C.P. al R.M. stabileşte o formă unică de vinovăţie pentru toţi participanţi - intenţia.
Infracţiunea din imprudenţă se caracterizează prin aceea că persoana nu doreşte
şi nici nu admite survenirea consecinţelor. Răspunderea penală pentru infracţiunile
săvîrşite din imprudenţă constă în aceea că persoana nu a prevăzut survenirea
consecinţelor, cu toate că era obligată şi avea posibilitate să le prevadă sau, chiar
dacă le-a prevăzut, spera că ele vor putea fi evitate. În aşa cazuri răspunderea
penală se bazează pe faptul că persoana, săvîrşind unele acţiuni, nu a fost prudentă,
ceea ce a şi provocat anumite consecinţe sau nu a îndeplinit funcţiile necesare, dar
trebuia şi avea posibilitate să le înfăptuiască, ţinînd cont de capacităţile individuale.
Nu este considerată participaţia nici acţiunea a două sau mai multor persoane, dacă
nu există între ele o înţelegere prealabilă, cu toate că coincid cu locul, timpul şi
circumstanţele în care ele sunt comise. De acea, cînd două sau mai multe persoane
săvîrşesc un furt de pe o gradină, din acelaşi loc, în acelaşi timp, dar fiecare
acţionează independent, această infracţiune nu este calificată drept participaţia. În

7
acest caz fiecare dintre ei va răspunde de sine stătător, ca pentru infracţiunea
săvîrşită de o singură persoană.3
Intenţia comună a participanţilor nu înseamnă identificarea motivelor şi
scopurilor lor. Participanţii se pot conduce după unul şi acelaşi motiv sau după
motive diferite, să tindă spre unul şi acelaşi scop sau spre scopuri diferite. În
asemenea cazuri instigatorul îl îndeamnă pe autor la săvîrşirea infracţiunii din
motive de răzbunare, iar acesta săvîrşeşte aşa acţiune din motive de cupiditate.
Dacă motivul şi scopul sunt indicate de legislator ca semne distinctive necesare ale
normei de drept penal, participant la această infracţiune este considerat numai
acela care ştia despre prezenţa acestor scopuri şi motive şi înfăptuia în mod
conştient această acţiune.
A două particularitate (semn) este participarea în comun la infracţiune. Prin
participarea în comun se înţelege că toţi participanţi participă:
 la comiterea unei şi aceiaşi infracţiuni ori ca coautori, adică împreună
exercită latura obiectivă a infracţiunii, ori concomitent sau pe părţi şi în perioade
de timp diferite;
 în calitate de organizatori, instigatori si complici. În acest caz ei, ca regulă,
nu participă la executare a componenţei de infracţiune, dar ori o organizează
(organizator), ori determină autorul la comiterea ei (instigatorul), ori contribuie la
săvîrşirea infracţiunii în mod fizic sau intelectual (complice). Participaţia, ca
regulă, din partea laturii obiective presupune săvîrşirea fapteii prin acţiune, dar în
multiple cazuri ea poate fi săvîrşită şi prin inacţiune. Aşa cazuri sunt posibile, dacă
inacţiunea a urmat înţelegerea, încheiată pînă la sau în momentul săvîrşirii
infracţiunii, dar tot timpul pînă la survenirea consecinţelor (rezultatului
infracţional).
Participaţia poate exista ori pînă la momentul săvîrşirii infracţiunii ori ca
activitatea care se începe în momentul începerii infracţiunii (activităţii
infracţionale) şi în timpul continuării ei, dar tot timpul pînă la survenirea
consecinţelor (rezultatului infracţional). Această situaţie a fost expusă încă la al 7-

3
R -M. Stănoiu, I. Griga, T. Dianu. «Drept penal. Partea generală.» (note de curs) Bucureşti, 1992 pag.122-123

8
lea Congres cu privire la drept penal şi se respectă în tocmai în legislaţiile multor
state .
La participaţie este obligatoriu, ca toţi participanţii să fie la curent despre
autorul infracţiunii, la care ei participă. Aceasta conţine aceia că ei (participanţii)
sunt conştienţi de acele laturi a activităţii infracţionale, care formează semnele de
bază şi elementele componenţei de infracţiune. Spusele nu cer cunoştinţă
obligatorie cu autorul; este de ajuns să-şi dea seamă, că aşa cineva există.
În afară de numărul participanţilor (două sau mai multe persoane) o condiţie
juridică obligatorie este atingerea vîrstei anumite şi responsabilitatea. Dacă
vinovatul a activat împreună cu minor atunci nu este formată participaţia. De aceia
participantul care a împlinit vîrsta majoratului, a atras în săvîrşirea infracţiunii o
persoană minoră, care nu a împlinit vîrsta de 14 ani, sau atras o persoană cu vîrsta
de la 14 ani în săvîrşirea aşa o infracţiune, pentru care ultimul nu poate fi atras la
răspundere penală, trebuie să fie privit indiferent de tipul participării lui ca autorul
acestei infracţiuni concrete, şi acţiunile lui, în afară de aceasta, trebuie de calificat
în concurs cu articolul părţii speciale a C.P. al R.M., care prevede răspunderea
penală pentru atragerea persoanei minore în activitatea infracţională (art. 208
C.P.al R.M.)
Rezultatul infracţional al participaţiei survine în urma acţiunilor reciproce ale
tuturor participanţilor: ale autorului, organizatorului, instigatorului şi complicelui.
Acţiunile unui participant creează condiţii şi înlesneşte posibilitatea săvîrşirii
infracţiunii de către alt participant. Fiecare din copărtaşi, ajutîndu-se unul pe altul
prin acţiunile lor, contribuie la săvîrşirea uneia şi aceleiaşi infracţiuni, la survenirea
consecinţelor infracţionale comune. Aşa dar, prin activitatea comună infracţională
forţele vinovaţiilor se unesc într-o comunitate. Consecinţele care apar în urma
activităţii participanţilor alcătuiesc rezultatul concursului de forţe al tuturor
participanţilor.
Consecinţele infracţionale nu pot fi împărţite la numărul participanţilor. Ele
sunt generale şi nu pot fi împărţite, pentru că au fost cauzate de activitatea lor
comună. În legătură cu aceasta, legea penală obligă judecata că la cercetarea

9
faptelor săvîrşite cu voinţa de cooperare (participaţie) să fie luat în consideraţie
gradul de participare a fiecărei persoane la săvîrşirea infracţiunii.
Despre activitatea în comun a participanţilor poate fi vorba numai în acele
cazuri, cînd rezultatul infracţional sau însăşi fapta prejudiciabil se află în raport de
cauzalitate cu acţiunea fiecărui participant.
În problema cercetată, raportul de cauzalitate se prezintă ca o astfel de
legătură între fenomene, cînd activitatea oricărui participant precedă în timp
survenirea consecinţelor că se includ în activitatea comună în stadiul prealabil al
activităţii infracţionale sau chiar în însuşi procesul săvîrşirii infracţiunii, dar pînă la
consumarea ei. Rezultatul infracţiunii apare ca o legitimă şi necesară consecinţă a
întregii activităţii în comun a participanţilor. Aşa dar, poate fi vorba de participaţie
doar acolo unde rezultatul infracţional este cauzat de forţele comune ale
participanţilor, fiecare dintre ei constituind o verigă indispensabilă în lanţul întregii
infracţiuni.
În teoria dreptului penal şi în practica judiciară, referitor la latura subiectivă a
participaţiei, a trezit discuţii următoarea chestiune: «Înţelegerea dintre participanţi
informaţia reciprocă privind acţiunile lor comune poate oare fi considerată drept
semn necesar al participaţiei ?» Un număr de savanţi ai dreptului penal (A.A.
Piontkovski, A.M. Şneider, V.E. Pinciuc ş.a.) susţin că participaţia trebuie să se
stabilească sub forma de înţelegere între participanţi. Aşa, de exemplu, A.A.
Piontkovski afirmă că activitatea în comun a mai multor persoane îndreptată spre
înfăptuirea unei infracţiuni constituie o trăsătură necesară a participaţiei penale.
Pentru a califica o infracţiune săvîrşită de participanţii la ea, este necesară prezenţa
acordului dintre cel puţin două persoane ca să înfăptuiască o acţiune împreună.
Însă majoritatea savanţilor neagă înţelegerea prealabilă ca pe o trăsătură necesară a
participaţiei penale. Aşa, de exemplu, A.N. Trainin afirmă că participaţia penală
poate fi şi fără înţelegere prealabilă, ba chiar şi fără nici un fel de înţelegere.
Ceea ce-i uneşte pe participanţi, în majoritatea cazurilor reprezintă, desigur,
rezultatul înţelegerii de a săvîrşi în comun o infracţiune. Chestiunea constă însă în
faptul că înţelegerea prealabilă nu este caracteristică tuturor formelor a
participaţiei, ci numai unora dintre ele, şi anume celor mai periculoase. De aceea
10
participaţia nu este în totdeauna o activitate în comun a mai multor persoane, care
s-au înţeles din timp între ele să comită o infracţiune. Între participanţi în totdeauna
este necesară o legătură subiectivă. Ea constă în săvîrşirea în comun de către două
sau mai multe persoane a uneia şi aceleiaşi infracţiuni atunci cînd organizatorul,
instigatorul şi complicele îşi dau bine seama despre caracterul infracţional al
acţiunilor autorului. Acolo unde lipsesc aceste trăsături caracteristice, lipseşte şi
participaţia.
Informaţia unui participant despre activitatea infracţională a altora nu în
totdeauna este un atribut necesar al participaţiei. Astfel, instigatorul poate să nu
ştie despre acţiunile complicelui, complicele, la rîndul său, nu ştie despre
activitatea organizatorului etc. Gradul prejudiciabil al activităţii participanţilor în
acest caz se exprimă prin aceea că acţiunile tuturor sunt nemijlocit legate de
activitatea autorului. Nu poate fi participaţia în cazul cînd autorul era informat
despre ajutorul care i se acordă de ceilalţi participanţi, iar ultimii nu ştiau despre
planurile şi activitatea autorului. De aceea pentru ca o infracţiune să fie considerată
implicînd participaţia, nu în totdeauna se cere prezenţa raportului subiectiv dintre
organizatori, instigatori şi complici. Ei pot să nu ştie unul despre altul şi de aceea
nu pot fi informaţi asupra gîndurilor activităţii fiecărei persoane în parte.4 Cu toate
acestea, toţi participanţii (sau măcar unul dintre ei) trebuie să ştie, să-şi dea seamă
despre activitatea autorului, chiar dacă nu-i cunoşteau personal. În caz că nu ştiau
nimic despre activitatea autorului, ei nici nu pot fi consideraţi drept participanţii la
o infracţiune.
Asupra naturii juridice a participaţiei, în literatura penală s-au conturat două
opinii, şi anume aceea a «unităţii infracţionale», pe de o parte, şi a «autonomiei
participaţiei» pe de altă parte.
În concepţia autonomiei participaţiei, formulată în literatura penală străină, se
susţine că actele de cooperare ale participanţilor reprezintă fapte cu semnificaţie
juridică proprie, constituind tot atîtea infracţiuni distincte, dar conexe, cîte
persoane au contribuit la producerea rezultatului.

4
Al. Borodac. «Drept penal. Partea generală.»Chişinău, 1994 pag. 194

11
 Cea de-a două teză, a unităţii infracţionale, consideră că activităţile
participanţilor nu au individualitate juridică distinctă, ci se integrează în fapta
unică, ce atribuie semnificaţie penală tuturor actelor de participaţie. Întreagă
reglementare a materiei susţine concepţia unităţii de faptă, care reprezintă
elementul de legătură dintre participanţi. Actele de participaţie nu pot fi privite ca
entităţi autonome, întrucît ele sînt dependente din toate punctele de vedere
(momentul de comitere, încadrarea juridică, etc.) de săvîrşirea faptei. În lipsa
comiterii acesteia de către autor, actele de cooperare, nu sunt apreciate ca forme de
participaţie, ci pot constituie infracţiuni de sine stătătoare, dacă prin ele
însele se realizează conţinutul unor infracţiuni distincte, sau fapte penale sui-
generis, ca în cazul instigării neurmate de executare.
Determinarea strictă a formelor participaţiei are o mare importanţă atît
teoretică, cît şi practică. O aşa determinare este necesară şi pentru calificarea justă
a activităţii comune a mai multor persoane, pentru aprecierea limitelor răspunderii
penale a fiecărei persoane în parte.
Unii teoreticieni consideră că principalul criteriu în clasificarea formelor
participaţiei îl constituie gradul de organizare al participanţilor, alţii – metoda
activităţii lor referitoare la chestiunea în cauză. Unii autori pun la baza clasificării
formelor participaţiei caracterul relaţiilor stabilite între participanţi şi legătura
subiectivă dintre ei. În sfîrşit, sunt expuse păreri, potrivit cărora, la baza clasificării
formelor participaţiei, se află rolul individual al fiecărui participant în parte.
Pornind de la această, în teoria dreptului penal se conturează mai multe forme a
participaţiei. Multiplele criterii de clasificare a formelor participaţiei, propuse de
teoreticeni, i-au permis profesorului M.I. Kovaliov să ajungă la concluzia că în
ştiinţa dreptului penal, din punct de vedere teoretic, însă nu s-a stabilit baza
clasificării formelor participaţiei. Principalul criteriu de clasificare a formelor
participaţiei este gradul de coordonare a acţiunilor participanţilor, precum şi
relaţiile interioare subiective dintre ei.
Conform dispoziţiei art.43 a C.P. al R.M., în funcţie de gradul de coordonare
a acţiunilor participanţilor, în teoria dreptului penal şi practica judiciară, se
deosebesc următoarele forme de participaţie:
12
 a) participaţie simplă; b) participaţie complexă;
c) grup criminal organizat; d) organizaţie (asociaţie) criminală
Aceste forme de participaţie, în fiecare caz concret, se pot îmbina în mod
diferit. Grupul organizat, de exemplu, poate fi compus din coautori, dar sînt
posibile şi cazuri cînd în interiorul lui rolurile se împart. Formele participaţiei
trebuie să fie determinate în fiecare caz concret, pornind de la activitataea comună
a participanţilor.
Conform art. 44 a Codului Penal al R. M., infracţiunea se consideră săvîrşită
cu participaţie simplă dacă la săvîrşirea ei au participat în comun, în calitate de
coautori, două sau mai multe persoane, fiecare realizînd latura obiectivă a
infracţiunii. Activitatea lor în comun se creează ca rezultat al îmbinării acţiunilor
infracţionale ale unor participanţi cu infracţiunile altora, dar fiecare dintre ei îşi dă
perfect seama că nu acţionează singur, ci împreună.
Participaţia simplă este calificată drept covinovăţie. În acest caz fiecare
participant joacă rolul de autor al infracţiunii. Pentru ca persoana să fie recunoscută
drept coautor, este necesar de a dovedi că ea a îndeplinit cel puţin o parte din
acţiunile care reprezintă latura obiectivă a infracţiunii concrete. La aşa o formă a
participaţiei în majoritatea cazurilor nu exista înţelegerea prealabilă între
participanţi adică între coautori a infracţiunii. Această formă a participaţiei poate fi
ilustrată prin următorul exemplu: într-un grup neorganizat de persoane una dintre
ele începe doar a săvîrşi infracţiunea, iar altele îl susţin prin acţiunile lor energice.
Primul şi toţi împreună săvîrşesc un omor (art.145 a C.P. al R.M.), vătămarea
integrităţii corporale (provoacă leziuni corporale) (art., art. 151, 152, 153 a C.P. al
R.M.), săvîrşesc acte de huliganism (art. 287 a C.P. al R.M.), dezordini de masă
(art. 285 a C.P. al R.M.) etc. Relaţiile subiective dintre participanţi în asemenea
cazuri sunt, de regulă, minimale. În majoritatea cazurilor ele nu se nasc decît în
momentul începerii infracţiunii sau în procesul săvîrşirii acestea şi se stinge
imediat după consumarea ei. Aşa o acţiune a coautorilor nu are un caracter stabil.
Acest fapt nu le permite participanţilor ca în cursul săvîrşirii infracţiunii să-şi
coordoneze acţiunile, să facă un plan, să creieze toate condiţiile necesare pentru
săvîrşirea infracţiunii începute. În genere, participaţia simplă constituie o formă
13
mai puţin periculoasă decît participaţia complexă. Şi totuşi, sunt cazuri cînd în
dependenţă de obiectul atentării, de subiectul care atentează, de circumstanţele
concrete, infracţiunile săvîrşite de coautori comportă un înalt grad prejudiciabil.5
2. Participaţia complexă, grupul organizat,
organizaţie (asociaţie) criminală .
Conform dispoziţiei alin.(1) a art. 45 a C.P. al R.M., infracţiunea se
consideră săvîrşită cu participaţie complexă dacă la săvîrşirea ei participanţii au
contribuit în calitate de autor, organizator, instigator, sau complice.
În cazul participaţiei complexe (cînd alături de autorul infracţiunii participă
instigatorul, complicele sau organizatorul) particularităţile activităţii infracţionale
comune se exprimă în aceea, că numai autorul (coautorii) prin activitatea sa
nemijlocit execută latura obiectivă a infracţiunii, prevăzute de art. a Părţii speciale
a C.P, dar ceilalţi participanţi o execută prin acţiunile autorului (coautorilor).6
Această formă de participaţie se efectuiază în majoritatea cazurilor cu
înţelegerea prealabilă dintre persoanele participanţi despre care merge vorba în
alin.(1) a art. 45 a C.P. al R.M. Participanţii la această formă de participaţie
proiectează infracţiunea adică locul, timpul şi mijloacele înfăptuirii ei. Participanţii
se pot înţelege în privinţa planului săvîrşirii infracţiunii, camuflării urmelor,
realizării obiectelor însuşite pe cale infracţionala, tăinuirii participanţilor. Însuşi
faptul că persoanele s-au înţeles dinainte să comită o infracţiune sporeşte şi gradul
prejudiciabil al ei, deoarece aşa o înţelegere întăreşte voinţa fiecărui participant de
a săvîrşi infracţiunea, le insuflă curaj.
La această formă a participaţiei, ca şi la cea precedentă, fiecare dintre
participanţi la infracţiune înfăptuieşte acţiuni văzînd latura obiectivă a infracţiunii
sau măcar o parte din aceste acţiuni.
Conform alin.(2) a art. 45 a C.P. al R.M., latura obiectivă a infracţiunii cu
participaţie complexă poate fi realizată:
a) de un singur autor;
b) de doi sau mai mulţi autori.
5
Al. Borodac. «Drept penal. Partea generală.» Chişinău, 1994 pag. 202-203
6
Здравомыслов Б.В. «Уголовное право Российской Федерации. Общая часть.» Москва, 2000 стр. 254

14
 Următoarea formă a participaţiei este descrisă în dispoziţia art. 46 a C.P. al
R.M. şi anume grupul criminal organizat, care reprezintă «o reuniune stabilă de
persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe
infracţiuni.» Ca regulă, aşa fel de grupă pregăteşte şi plănuieşte infracţiunea foarte
bine, la un nivel înalt, împarte roluri între participanţi, se înzestrează cu tehnica
specială ş.a.m.d.»7.
Între membrii grupului criminal organizat, pentru a săvîrşi una sau mai multe
infracţiuni, există înţelegerea prealabilă.
Este vorba de o formă deosebită a participaţiei şi trebuie de menţionat că ea
constituie chiar una dintre cele mai periculoase formaţiuni de acest gen (tip). În
timpul înţelegerii prealabile, între participanţi se stabilesc relaţii strînse de
solidaritate. În etapa iniţială, ei alcătuiesc un plan bine chibzuit, detaliat de
săvîrşire a infracţiunii. Grupul criminal organizat se caracterizează prin anumite
funcţii strict determinate ale fiecărui participant, prin prezenţa unei căpetenii,
adeseori printr-o disciplină riguroasă criminală, care se menţine prin metode foarte
aspre de acţiune asupra participanţilor care nu-şi îndeplinesc «cum se cuvine
datoriile». Aşa fel de grup săvîrşeşte, de regulă, o infracţiune gravă, sau un şir de
infracţiuni de acelaşi fel. Infractorii alcătuiesc împreună un colectiv, ai cărui
membrii îndeplinesc anumite funcţii sub conducerea unei căpetenii. De obicei,
căpeteniile unor asemenea grupuri sunt persoanele care au o mare experienţă
infracţională. Însuşi gradul de organizare a participanţilor devine o unealtă
specifică de săvîrşire a infracţiunii.
Aşa un grup stabil activează în comun un termen îndelungat. Grupul criminal
organizat este o circumstanţă agravantă, care influenţează asupra caracterului
pedepsei penale, la un şir de infracţiuni reglementate în articolele părţii speciale a
Codului penal. Majoritatea infracţiunilor săvîrşite de grupul criminal organizat sunt
săvîrşite din motive de cupiditate, ca, de exemplu, fabricarea sau punerea în
circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor de valoare false (art. 236 a C.P. al R.M.). 8

7
Сборник постановлений пленумов верховных судов СССР и РСФСР (РФ) по уголовным делам.
Москва, 2001 стр. 112
8 8
Al. Borodac. «Drept penal. Partea generală.» Chişinău, 1994 pag. 204

15
De regulă, grupul criminal organizat parazitează pe corpul societăţii, trăind din
contul altor persoane. Aceste grupuri le formează persoanele care şi-au ales
conştiincios calea criminală în viaţă, şi unica lor specialitate este săvîrşirea
infracţiunilor.
Şi ultima formă a participaţiei este organizaţia (asociaţia) criminală şi care
conform alin.(1) a art. 47 a C. P. al R. M. se consideră o reuniune de grupuri
criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe
diviziune, între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare,
asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a
influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau
de a controla, în alte forme, în vederea obţinerii de avantaje şi realizări de interese
economice, financiare sau politice. Organizaţie (asociaţie) criminală constituie cea
mai periculoasă formă a participaţiei şi se deosebeşte de grupul criminal organizat
prin ceea că ea este alcătuită din aşa grupuri şi are o sferă mai mare de activitate.
Se mai deosebeşte de el prin semnul de uniune şi punerea la punct a scopului de a
săvîrşi infracţiuni grave şi deosebit de grave. Uniunea deseori presupune existenţa
în organizaţie criminală legăturilor ierarhic-organizaţionale, conspiraţie la un nivel
înalt, existenţa în circuit a mijloacelor băneşti considerabile, instalarea legăturilor
cu organele de drept, existenţa sistemului de pază (serviciu intern de informaţie,
prospecţiune), prezenţa paznicilor, ostaşilor şi ucigaşilor mercenari. Organizaţie
criminală, ca regulă, presupune înarmarea organizaţiei criminale respective cu
modele noi de armament, în acelaşi rînd şi a modelelor produse de ţările străine.
Organizaţie (asociaţie) criminală este cea mai periculoasă fiindcă fiecare grup
criminal organizat care face parte din ea este specializat (sunt profesionişti) într-un
domeniul anumit (săvîrşesc numai un tip anumit de infracţiuni). Organizaţia
(asociaţia) criminală este condusă de conducător. Conform alin.3 a art.47 a C.P. al
R.M. organizatorul sau conducătorul al organizaţiei criminale se consideră
persoana care a creat organizaţia criminală sau o dirijează.
În conformitate cu alin. 2 a art. 47 a C.P. al R.M. infracţiunea se consideră
săvîrşită de o organizaţie criminală dacă a fost comisă de un membru al acestea în
interesul ei sau de o persoană care nu este membru al organizaţiei respective, la
16
însărcinarea acestea. În anumite cazuri, în normele speciale, în dispoziţiile
încriminătoare ce consacră formele calificate ale unor infracţiuni, legiuitorul a
prevăzut că circumstanţe agravante speciale, cu efecte circumscrise numai la acele
tipuri de infracţiuni, «săvîrşirea faptei de două sau mai multe persoane» (furt
art.186 alin.(2) lit.b, spălarea banilor art.243 alin.(2) lit.b C.P. al R.M.). Cînd o
infracţiune pentru care legea a prevăzut o asemenea agravantă s-a comis în
condiţiile ei (dar s-a comis de către trei persoane), se va reţine numai forma
calificată cu tratamentul corespunzător stabilit de lege, fără a se mai da efect şi
dispoziţiei din partea generală a Codului penal, întrucît una şi aceeaşi împrejurare
nu poate avea un dublu efect agravant, specialul primind asupra generalului.
Aceiaşi situaţie şi cu agravanta speciala, care este inclusă în articolele părţii
speciale a Codului penal, «fapta săvîrşită de un grup criminal organizat sau de o
organizaţie criminală» (furt art.186 alin.(3) lit.b, spălarea banilor art.243 alin.(3)
lit.a C. P. al R. M.).
În limitele organizaţiei criminale se stabilesc, de regulă, legăturile
organizatorice puternice, stabile. Organizaţia criminală plănuieşte să se ocupe cu
activitatea criminală, fără ca să se limiteze la săvîrşirea numai unei, poate fi şi
deosebit de grave, ce cere o pregătire îndelungată, infracţiuni.
Stabilitatea, ca caracteristica organizaţiei criminale înseamnă caracterul lung a
legăturilor criminale dintre participanţii ei. Acest semn mărtureseşte aceea, că
participanţii s-au organizat pentru aceea ca să se ocupe cu activitatea criminală ca
cu genul lor de cîstig. Stabilitatea şi organizarea a organizaţiei criminale se
caracterizează la fel şi cu prezenţa structurii de organizare şi conducere, ierarhiei a
grupelor ce intră în asociaţia criminală, existenţei normelor unice de comportare şi
de răspundere pentru membrii ai săi, bazei financiare pentru rezolvarea
problemelor, ce stau în faţa organizaţiei criminale, împărţirea concretă a
obligaţiilor, disciplina severă cu subordinea neapărată pe verticală. 9

9
Н.И. Ветров. «Уголовное право. Общая часть.» Москва, 1999 стр.231-233

17
 Capitolul II
PARTICIPANŢII LA INFRACŢIUNE
În dreptul penal împărţirea participanţilor la infracţiune în diferite categorii se
face în baza criteriului obiectiv, potrivit rolului pe care ei îl îndeplinesc în procesul
săvîrşirii infracţiunii. Determinarea justă a categoriei participanţilor este o condiţie
necesară, baza calificării nearbitrare a infracţiunii şi a individualizării răspunderii
penale a fiecărui participant.
La baza clasificării categorielor de participanţi legea penală pune, în primul
rînd, caracterul activităţii, funcţiile, rolurile individuale, gradul de participare la
infracţiune şi anume, cît de activ a jucat rolul său în procesul săvîrşirii infracţiunii.
Participaţia, după cum a menţionat profesorul Trainin A.N., constituie coloborarea
combinată a mai multor persoane, în care fiecare dintre ele îşi are locul său,
funcţiile şi rolul strict determinat.
În dependenţă de caracterul participării la infracţiune, legea penală prin alin.
(1) a art.42 a C.P. al R.M. deosebeşte patru categorii de participanţi şi anume
«Participanţii sînt persoanele care contribuie la săvîrşirea unei infracţiuni în calitate
de autor, organizator, instigator şi complice.» Fiecare categorie de participanţi este
caracterizată în aliniatele (2), (3), (4) şi (5) a art.42 a C.P al R.M.. Pe lîngă aceasta,
adeseori în practica judiciară se mai întîlneşte şi un asemenea participant cum este
iniţiatorul infracţiunii. Rolul lui este confundat, de regulă, cu activitatea
organizatorului sau cu cea a instigatorului infracţiunii. Natura juridică a
iniţiatorului n-a fost încă discutată în literatura de specialitate. Acest lucru nu este
necesar, deoarece în legea penală cercul participanţilor este strict delimitat şi
noţiunea de iniţiator nu este folosită.10
Aşadar în alin. (1) a articolului 42 a C .P. al R. M. sunt stabilite patru
varietăţi a participanţilor: autorul, organizatorul, instigatorul şi complicele. Fiecare
din aceste varietăţi a participanţilor este chemat să execute funcţii specifice ce sunt
proprii anume rolului anumit, ce permit se deosebeşti figurile corespunzătoare una
de la alta. Evidenţiind genurile participanţilor şi descriind rolurile specifice lor,

10
Al. Borodac. «Drept penal. Partea generală.» Chişinău, 1994 pag. 195

18
legiuitorul în aşa fel a fixat situaţia importantă pentru practica penalojudiciară în
aceea, că rolurile, executate de diferiţi participanţi, nu pot fi asemănătoare. 11 Toţi
participanţii se deosebesc unul de altul cu formele şi caracterul participaţiei la
infracţiune. Există două teorii de bază de separare a participanţilor la infracţiune—
subiectivă şi obiectivă. Esenţa primei este în aceea, că de petrecut deosebire între
ei este necesar, de avut în vedere interesul în rezultatul infracţional, independent de
activitatea lor obiectivă depusă în realizarea lui. În dependenţă de această acel, care
socoate activitatea a lui personală, trebuie să fie recunoscut vinovatul principal (în
special, autorul), toţi ceilalţi—participanţii. În baza acestei teorii mulţi ani în urmă
o judecată germană a recunoscut în calitate de autorul infracţiunii mama copilului
nou născut, măcar că la înăduşit cu mîinele sale proprii sora ei, dar mama numai a
ajutat-o în săvîrşirea acestei infracţiuni. Luînd în consideraţie, că omorul a fost
săvîrşit în interesul mamei, ea şi a fost recunoscută în calitate de autor a
infracţiunii, iar sora ei, adică mătuşa copilului,—complicele. Însă împotriva
hotărîrii de aşa natură în comun acord s-au ridicat majoritatea teoriticienilor
dreptului penal şi reprezentanţilor practicii.12 Din timpul cela această teorie nu se
bucura de succes între reprezentanţii dogmei dreptului penal şi se respinge de
practica judeciară. În literatura drepto-penală sovietică este recunoscut, că
delimitarea participanţilor este posibilă doar după rolul obiectiv, executat de ei la
săvîrşirea infracţiunii. În aceasta se întîlnesc opiniile a lui Taganţev, Trainin,
Burciac ş.a.. În aşa fel, latura obiectivă a activităţii persoanelor, care săvîrşesc în
comun infracţiunea, reprezintă baza delimitării participaţiei pe genuri. În unul şi
acelaşi rol funcţional a persoanei este posibil gradul lui diferit de participare la
săvîrşirea infracţiunii. F.G. Burciac dă exemplul a complicelui la omor, a cui rolul
s-a redus numai la aceea, că el a dat un sfat, în ce timp şi în ce loc este mai bine de
a pîndi victima, şi a complicelui, care, în afară de aceasta, la rugămintea autorului a
procurat pentru el instrumentul pentru săvîrşirea omorului, mijlocul de transport
pentru plecarea rapidă de la locul infracţiunii, să îl ajute la ascunderea urmelor

11
Ветров Н.И., Лапунова Ю.И. «Уголовное право. Общая часть.» 2-е издание Москва, 2001 стр. 147
12
«Уголовное право. Общая часть.» Учебник для ВУЗов. Под редакцией Казаченко И.А. и Незнамого З.А.
Москва, 1997 стр. 237

19
infracţiunii ş.a.m.d..13 Rolul funcţional a complicelui în amîndouă cazuri este
asemănătoare, dar gradul de participare—diferit. Cum de intensiv să nu fi fost
activitatea complicelui, dar, dacă el nu a fost iniţiatorul infracţiunii, nu a alcătuit
planul detaliat a omorului, nu a condus în tot cu acţiunile autorului, de îl
recunoscut în calitate de organizatorul infracţiunii este imposibil. În combinare cu
caracterul acţiunii, gradul participaţiei în realizarea intenţiei criminale reprezintă
criteriul obiectiv, care permite judecătoriei să individualizeze şi să dozeze
pedeapsa fiecărui dintre persoanele, care au săvîrşit în comun infracţiunea. În aşa
fel, numai în caracterul participaţiei la infracţiune, adică în rolul extern, executat de
către fiecare dintre participanţi la o infracţiune unică, este posibil de căutat
diferenţa autorilor, organizatorilor, instigatorilor şi complicelor, dar prin urmare, şi
a componentelor de infracţiune, care concret se află în vina lor. Cunoaşterea
corectă a fiecărui gen a participanţilor—autorului (coautorului), instigatorului,
complicelui şi organizatorului are o mare importanţă şi permite de evitat erorile şi
greşelile la calificarea acţiunilor săvîrşite de ei.

1. AUTORUL
În conformitate cu alin.(2) al art. 42 din C.P. al R. M., «autor se consideră
persoana care săvîrşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum
şi persoana care a săvîrşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sînt
pasibile de răspundere penală din cauza vîrstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze
prevăzute în prezentul cod.» Aceasta înseamnă că :
a) în acţiunile (inacţiunile) săvîrşite de către o persoană este necesar să fie
prezente semnele laturii obiective, prevăzute de dispoziţia art. a Părtii Speciale a
C.P. al R.M;
b) în relaţiile de vinovăţie a persoanei faţă de acţiunile (inacţiunile) săvîrşite
este necesar să găsească reflectarea directă acea circumstanţă, care împreună cu
alţi participanţi să execute în cazul dat concret anume rolul autorului (coautorului)
la infracţiune.

13
Бурчак Ф.Г.«Учение о соучастие по советскому уголовному праву» Киев, 1969 стр.,стр. 131,133

20
 Din definiţia autorului trebuie de înţeles nu numai săvîrşirea nemijlocită a
acţiunilor, care formează componenţa de infracţiune, şi nu numai folosirea cu aşa
ţel a obiectelor de diferită natură, dispozitivelor, mecanismelor ş.a.m.d., dar şi a
animalelor şi chiar a persoanelor, la folosirea lor în calitate de obiectele (armele)
săvîrşirii infracţiunii.
Cauzarea mijlocită este imposibilă la infracţiunile, la care este prevăzut de
lege subiect special (autorul), de exemplu la infracţiunile săvîrşite de către
persoane cu funcţii de răspundere şi militare, la fel şi la infracţiunile. În afară de
aceasta, nu este posibilă cauzarea mijlocită la aşa ‘‘delicte’’ ca dezertarea (art.371
C.P. al R.M.), eschivarea de la serviciul militar (art.372 C.P. al R.M.). De aici
reiesă concluzia—cauzare mijlocită se lămureşte de:
a) cauzele, ce se află în interiorul autorului (iresponsabilitatea, vîrsta
minoră);
b) eroare în elementele de bază, care formează latura obiectivă a
componenţei, dacă ea este săvîrşită de către singurul pricinuitor sau el s-a folosit de
ea;
c) violenţa fizică sau psihică, care a impus pe autor să acţioneze împotriva
voinţei şi dorinţei sale;
d) relaţiile dintre superiori şi subordonaţi (executarea ordinului).
Dar nu poate fi cauzarea mijlocită la acţiunile din imprudenţă, de către care au
fost create condiţii, favorabile pentru acţiunile prejudiciabile a persoanelor
iresponsabili şi de o vîrstă minoră.
Forma participaţiei de unde face parte autorul se numeşte autorat. Autoratul
este acea formă de participaţie care constă în săvîrşirea de acte de executare a
faptei prevăzute de legea penală. În raport cu celelalte forme ale participaţiei,
autoratul se distinge prin caracterul său esenţial şi necesar, contribuţia autorului
constînd tocmai în săvîrşirea faptei (acţiuni sau inacţiuni) care constituie
infracţiune. Datorită specificului său autoratul este singura formă de contribuţie la
infracţiune care poate exista şi în afara participaţiei. Autoratul poate exista de sine
stătător, fiindcă fapta prevăzută de legea penală poate fi săvîrşită în mod nemijlocit
fără să fie necesare şi alte contribuţii. Cu toate acestea, în sensul tehnic al
21
termenului, autor nu poate fi înţeles decît în corelaţie cu termenii organizator,
instigator şi complice, el desemnează o anumită formă de contribuţie la săvîrşirea
unei infracţiuni, în raport cu alte forme de contribuţie posibile.
Noţiunea de autor include în sine persoana, care a executat nemijlocit partea
obiectivă a componenţei de infracţiune prevăzute de normele Părţii speciale a
legislaţiei penale. Totodată, elementele descrise în latura obiectivă a componenţei
de infracţiune pot fi evidenţiate în întregime (darea de otravă păgubaşului sau
împuşcarea în el în scopul de a-l omorî, însuşirea averii prin furt etc.) sau parţial
(cumpărarea mărfurilor căutate (furate) cu scopul de a le vinde cu suprapreţ—
specula ).
Latura obiectivă
Acţiunile externe ale autorului se arată în realizarea laturii obiective a
infracţiunii. Legea, totuşi, propune explicarea largă a acţiunilor autorului. Pentru
recunoaşterea persoanei în calitate de autor nu este obligatoriu, ca subiectul de
sinestătător să execute latura obiectivă a componenţei de infracţiune. Acţiunile lui
pot fi însoţite de executarea laturii obiective a faptei şi parţial. La aşa concluzie ne
aduce o explicaţie gramatică: «participarea nemijlocită a autorului la săvîrşirea
infracţiunii». Săvîrşirea nemijlocită măcar a unei părţi a acţiunii, ce face parte din
latura obiectivă a unei componenţe de infracţiune, este de ajuns pentru
recunoaşterea persoanei în calitate de autor (coautor). Aşa dar, coautorii la viol o să
fie recunoscuţi persoanele, care au ţinut victima, ajutînd în aşa fel de a învinge
rezistenţa opusă.
Aşadar, persoana care a executat pe deplin sau parţial partea obiectivă a
infracţiunii este recunoscută ca autor.
Noţiunea «săvîrşeşte în mod nemijlocit» fapta prevăzută de legea penală,
include nu numai acţiunile care pricinuiesc rezultatul infracţional, ci şi acelea care
cauzează acest rezultat.
Autorul care înfăptuieşte nemijlocit acţiunea, ca element al componenţei unei
infracţiuni, ocupă cel mai important loc, anume el realizează intenţia tuturor
celorlalţi participanţi. 14
14
Ветров Н.И., Лапунова Ю.И. Уголовное право. Общая часть. Москва, 2001 стр. 148-149

22
 Procesul executării are anumite hotare obiective, ce sunt stabilite în
caracteristica legislativă a acţiunii. De aceea la calificarea acţiunilor ca de autor
este necesar de suprapus volumul laturii obiective a componenţei de infracţiune
schiţate legislativ cu acţiunile reale ale infractorului, în caz contrar explicaţia o să
fie prea largă. De exemplu, latura obiectivă a furtului este schiţată ca sustragerea
pe ascuns. Prin urmare, toate acţiunile, sau măcar o parte, ce formează procesul
sustragerii, a să fie socotite ca acţiunile autorului: pătrundere în locuinţe ş.a.m.d.
Dacă subiectul a păzit locul săvîrşirii furtului, pentru ceea că la timp să prevină
participanţii despre pericolul, dar aşa acţiuni nu pot fi privite ca acţiuni de autor,
fiindcă ei ies din limitele laturii obiective a furtului.
Sub raportul laturii obiective, autoratul reprezintă o contribuţie materială
constînd din săvîrşirea în mod nemijlocit a faptei prevăzute de legea penală,
adică în efectuarea de acte de executare a însăşi acţiunii sau inacţiunii ce constituie
elementul material al infracţiunii. Autoratul are deci pe de o parte caracterul de
contribuţie directă la săvîrşirea infracţiunii, fără întreruperea altei persoane, iar pe
de alta parte caracterul de contribuţie prin acte de executare.
Caracterul de act de executare al unei contribuţii la săvîrşirea infracţiunii nu
este totdeauna suficient pentru existenţa autoratului. În cazul infracţiunilor proprii
numai executarea faptei de către persoana care are calitatea cerută de lege
(persoana cu funcţii de răspundere, cetăţean R.M., militar etc.) este considerată
autor, nu şi contribuţie identică a unui extraneus. O astfel de contribuţie, prin acte
de executare săvîrşite de o persoană fără calitate cerută de lege este considerată
complicitate şi nu autorat.
Legea subliniază, că în afară de executarea nemijlocită a acţiunilor, ce
formează latura obiectivă a componenţei corespunzătoare, în calitate de acţiuni
autorului mai trebuie fi examinate aşa acţiuni ca: săvîrşirea infracţiunilor cu
folosirea persoanelor, care nu pot fi subiecţi ai infracţiunii (în deobşte sau
concrete), la fel şi cu folosirea animalelor.
Dacă subiectul foloseşte în scopurile lui infracţionale persoana, care nu a
ajuns la vîrsta răspunderii penale, atunci, el a să fie tras la răspundere după concurs

23
articolelor: ca autorul nemijlocit a infracţiunii şi pentru atragerea minorului la
săvîrşirea infracţiunii (art.208 a C.P. al R.M.)
La fel autorul infracţiunii se socoate şi persoana, care a folosit la săvîrşirea
infracţiunii o persoană iresponsabilă.
Dacă subiectul, folosind faţă de o persoană violenţa fizică, o obligă să
săvîrşească infracţiunea în locul său, atunci acest subiect la fel se consideră autorul
faptei criminale. Fiind lipsit de capacitate de a primi o hotărîre voletivă, persoana,
care se află sub influienţa constrîngerii fizice, se transformă în instrumentul orb ce
se află în mînile pricinuitorului nemijlocit (adică autorului) şi de aceea nu este
supusă răspunderii penale. Dar în cazul, cînd subiectul, în rezultatul constrîngerii
fizice îşi menţine posibilitatea şi capacitatea de a conduce cu acţiunile sale,
obiectiv se află în stare de a preveni survenirea rezultatului infracţional sau de a
evita săvîrşirea infracţiunii fără cauzarea pagubei esenţiale intereselor proprii, dar
nu o foloseşte această posibilitate şi participă la săvîrşirea infracţiunii, ea este
considerată ca coautor. Dacă subiectul săvîrşeşte infracţiunea cînd se află sub
influienţa constrîngerii psihice, atunci el poate fi eliberat de răspundere penală
după semnele extremii necesităţi. În acest caz persoana, care a folosit ameninţare
în calitate de presiune psihică, este supusă răspunderii în calitate de autor.
Autorul este considerată persoana, care a dat ordinul infracţional şi în aşa fel
executînd latura obiectivă a infracţiunii cu mîinile subalternului. Tot aşa ca şi
ameninţarea, ordinul este constrîngere psihică. Împreună cu aceea, că dacă
subalternul îşi dă seama de criminalitatea ordinului şi îl execută, el va fi tras la
răspundere în calitate de autor nemijlocit.
La fel în calitate de autorul infracţiunii este privită şi persoana, care în
scopurile sale foloseşte greşeala altei persoane. Aşa dar, dacă persoana stă la
îndoială referitor la legalitatea acţiunilor sale, dar alt subiect, ştiind că aceste
acţiuni intră în contradicţie cu lege, determină acea persoană la săvîrşirea greşelii
infracţionale, ultimul se consideră ca autorul.
În mod specific, particular se rezolvă întrebarea în cazul, cînd subiectul
foloseşte în scopurile sale comportarea persoanei, care săvîrşeşte infracţiunea din
imprudenţă. De exemplu, dorind de a comite un omor, subiectul determină o
24
persoană, care este responsabilă pentru respectarea securităţii antiincendiare, să nu
efectuieze controlul mijloacelor, instalaţiilor ş.a. necesare, în rezultatul acestea
decedează un om, adică scopul, spre care tindea subiectul, care a determinat
persoana respectivă, a fost atins. În acest caz subiectul, care s-a folosit de
imprudenţa altei persoane, a să răspundă ca autorul infracţiunii, dar subiectul care a
comis neglijenţa a să răspundă pentru infracţiunea săvîrşită din imprudenţă.
La fel ca autorul nemijlocit a infracţiunii poartă răspundere şi persoana, care
în scopurile infracţionale foloseşte reprezentanţii a lumii animalelor. Ca exemplu
clasic a acestei situaţii poate servi povestirea a lui Conan Doil «Cîinele
Baskervilei». În practica judiciară s-au întîlnit şi alte epizoade interesante de aşa
natură a autorului. Aşa, omul, folosind particularităţile naturale a coţofoanei—de a
lua toate bunurile strălucitoare, a învăţat-o să zboare în casele străine prin
ferestruica geamului. De şi coţofana îi aducea lucruri confecţionate din aur, pe care
el le realiza cu succes. Sigur, că la răspunderea penală pentru furt era atras acest
om ca autor.
În multe cazuri cercul autorilor ai acţiunilor infracţionale concrete este limitat
de specificul sferei sociale, mulţimind căreia subiectul ocupă o poziţie specifică.
Aşa, la săvîrşirea infracţiunilor de serviciu în calitate de autor poate fi recunoscută
numai persoana, care are anumite împuterniciri de serviciu. Autorul infracţiunii
militare este numai militarul. Alţi participanţi care în comun cu subiectul special au
săvîrşit acţiuni infracţionale pot fi recunoscuţi sau ca coautori, sau ca alţi
participanţi (organizatori, instigatori, complici). Coautorul luării de mită, de
exemplu, poate fi persoana, care nu are statut de persoană cu funcţii de
răspundere.15
Latura subiectivă
Sub raportul laturii subiective, autoratul, datorită specificului său de
contribuţie esenţială, constituind din însăşi săvîrşirea faptei incriminate, poate fi
realizat cu orice formă de vinovăţie.
Acţiunile autorului din partea laturii subiective sunt caracterizate cum de
intenţie directă, aşa şi indirecte. Autorul îşi dă seama, înţelege aceea, că
15
Н.И. Ветров, Ю.И. Лапунова Уголовное право. Общая чaсть.2-е издание Москва, 2001 стр. 150

25
infracţiunea se săvîrşeşte în comun cu alţi participanţi şi rezultatul infracţional a să
fie rezultatul acţiunilor lor săvîrşite în comun; prevede rezultatul infracţional
comun; doreşte survenirea lui ori în mod conştient accepta această împrejurare.
Practica judiciară recunoaşte o noţiune mai largă de autor şi anume o faptă
poate fi, însă, săvîrşită nemijlocit de două sau mai multe persoane în calitate de
autori şi atunci, aceste persoane se numesc coautori, întrucît activităţile lor, care au
la bază o voinţă comună, au dus la realizarea faptei, s-au completat unele pe altele,
toate contribuind direct la producerea rezultatului. Pornind de la definiţia autorului
şi de la concepţia participaţiei în general, se poate defini coautoratul ca fiind
situaţia în care două sau mai multe persoane contribuie nemijlocit la săvîrşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, în baza unei voinţe comune, a unei legături
subiective.
Coautoratul presupune următoarele condiţii:
a) Săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
De esenţa participaţiei, deci şi a coautoratului ca una din formele sale, este
săvîrşirea unei fapte la care îşi aduc contribuţia direct nemijlocit, coautorii.
Condiţia săvîrşirii faptei se realizează în cazul faptei consumate, precum şi a
tentativei pedepsibile.
b) Cooperarea din partea coautorilor.
Această condiţie se referă la specificul activităţii înfăptuite de coautori, care
nu este de determinare sau înlesnire la săvîrşirea faptei, ci de realizare nemijlocită
a acestea, de efectuare a actelor de executare ce vor conduce la propunerea
rezultatului periculos. Pentru a putea delimita coautoratul de complicitate, trebuie
să se stabilească sensul formulării de «săvîrşirea în mod nemijlocit a faptei»,
pentru a determina ce acte se includ în cuprinsul său, după care se va putea aprecia
dacă activitatea unui participant este de coautorat sau de complicitate.
1) se includ, în primul rînd, actele care se înscriu în acţiunea tipică,
descrisă în norma încriminătoare, acte ce se integrează în latura obiectivă a
infracţiunii. Făcînd parte din acţiune tipică, asemenea acte, de regulă, sînt identice
sau similare. Astfel vor fi apreciate ca acte de coautorat, în cazul furtului, actele de
sustragere a bunurilor aparţinînd altei persoane, sau de coautorat, în cazul
26
infracţiunii de omor, acţiunile persoanelor care aplică lovituri puternice, în regiuni
vitale ale corpului, cu obiecte tăioase sau contondente. În cazul coautoratului,
participanţii realizează unul sau parte din actele de executare. Nu se cere ca un
participant să acopere prin activitatea sa întreaga latura obiectivă a infracţiunii.
Cînd fapta este comisă de o singură persoană—autor –acesta realizează exclusiv
toate actele acţiunii tipice, realizează printr-o activitate ce-i aparţine exclusiv,
întreaga latură obiectivă a faptei. Coautoratul presupune, dimpotrivă, acte efectuate
de toţi participanţi, acte ce se completează reciproc, toate integrîndu-se în
activitatea materială care trebuie privită în unitatea şi individualitatea ei. Dacă în
cazul infracţiunii de omor, realizată prin acţiunile similare şi concomitente ale mai
multor persoane, se constată ca numai acţiunea uneia a dus la rezultatul mortal, nu
trebuie să se tragă concluzia că persoana respectivă este autor al faptei, iar ceilalţi
complici. Într-o atare situaţie, toate actele efectuate se completează reciproc,
alcătuind, împreună activitatea unică, indivizibilă de ucidere, care trebuie apreciată
în ansamblu, ea constituind cauza producerii urmării dăunătoare. Acţiunile celor
care, prin ele însele, nu au dus la producerea rezultatului dăunător nu pot fi
considerate ca acte de complicitate, întrucît, atît sub aspect subiectiv, cît şi
obiectiv, ele depăşesc complicitatea, iar o alta încadrare juridică nu li se poate
acorda, reprezentînd acte de cooperare la săvîrşirea unei singure fapte.
2) Dacă, de regulă, acţiunile coautorilor sunt identice sau similare,
deoarece fac parte din acţiunea ilicită, sunt situaţii cînd acţiunile lor pot să fie total
diferite ca mod de realizare, cum este în cazul infracţiunilor complexe. Astfel, de
exemplu, în cazul infracţiunii de tîlhărie, un coautor poate lovi sau ameninţa pe
posesorul unui lucru mobil, în timp ce celalalt realizează acţiunea de luare a
lucrului aflat în posesia sau detenţia sa. Deşi acţiunile sunt diferite, constituie acte
de coautorat, întrucît se integrează în latura obiectivă a infracţiunii de tîlhărie,
structurată complex prin reuniunea de către legiuitor a doua infracţiuni distincte,
eterogene (furt şi violenţa sau ameninţare).
3) În cazul actelor de executare, trebuie inclusă şi categoria acelora care,
fără a face parte din acţiunea tipică, incriminată de lege, contribuie într-o măsură
determinată la realizarea ei, fiind, în anumite condiţii, indespensabile săvîrşirii
27
acesteia. În acest sens, instanţa supremă a decis în mod constant că este coautor la
infracţiunea de omor şi persoana care imobilixează victima pentru ca celălalt
coautor să-i aplice lovitura mortală, dacă fără aceasta activitate suprimarea nu ar fi
posibilă. Deşi imobilizarea victimei nu reprezintă o activitate de ucidere, în
condiţiile date, avînd un rol determinant şi fiind indispensabilă producerii
rezultatului, trebuie asimilată cu actul de executare propriu-zis. Trebuie de
subliniat că o asemenea acţiune se încadrează în sfera coautoratului, nu în orice
condiţii, ci numai dacă în împrejurările date a avut un caracter indispensabil în
înfăptuirea acţiunii tipice, care nu s-ar fi putut realiza fără intervenţia sa, în caz
contrar urmînd a fi apreciată ca act de complicitate.
De regulă, contribuţiile coautorilor sunt simultane, caz în care actele de
executare se efectuiază concomitent (acţiunea de ucidere sau sustragere în acelaşi
timp). Ele pot fi succesive, cînd actele de executare se efectuiază succesiv,
încadrîndu-se în complexul activităţii prin care se realizează fapta penală (acte
succesive de falsificare a banilor). În cazul infracţiunilor continui, actele de
coautorat pot interveni pe tot parcursul desfăşurării activităţii incriminate pînă la
momentul epuizării.
c) Voinţa comună a coautorilor.
Сoutoratul presupune o voinţă comună din partea coautorilor, potrivit cărea
fiecare dintre ei voieşte să-şi unească contribuţia cu a celorlalţi în vederea realizării
uneia şi aceleiaşi infracţiuni. Există, aşa dar, coautorat numai în cazul în care
activităţile infracţionale sunt coordonate material şi intelectual.
Intenţia coautoratului presupune reprezentarea acestuia ca activitatea să se
alăture de a celuilalt coautor, în vederea realizării unei anumite fapte, unite cu
voinţa de a coopera la înfăptuirea sa. Aceasta constituie legătura subiectivă
necesară în materia participaţiei. Între coautori se poate stabili o înţelegere expresă
sau tactică, anterioară săvîrşirii faptei ori concomitentă cu comiterea acesteia.

d) Coautoratul în cazul infracţiunilor proprii.

Coautoratul este posibil la acele infracţiuni numai în condiţiile în care toţi
participanţii au calitatea cerută de lege şi contribuie în mod nemijlocit la săvîrşirea
28
faptei. Participantul care nu are calitatea impusă de lege, chiar dacă efectuieză
alături de un altul o activitate ce face parte din latura obiectivă a infracţiunii, nu
poate fi de cît complice. Condiţia impusă de lege trebuie să fie realizată în
momentul săvîrşirii faptei; întrunirea ulterior a calităţii cerute nu schimbă poziţia
persoanei, nu o transformă în coautor, după cum pierderea la o dată ulterioară a
calităţii speciale, care a existat însă în momentul comiterii faptei, nu-i înlătură
calitatea de coautor.
e) Coautoratul în cazul infracţiunilor omisive.
Infracţiunile omisive sunt, în general, infracţiuni cu subiect exlusiv unic,
întrucît obligaţia «de a face», impusă de lege, este, de regulă, personală. Cînd o
astfel de obligaţie priveşte mai multe persoane, neîndeplinirea ei de către acestea
generează mai multe infracţiuni distincte, în funcţie de numărul persoanelor care
nu şi-au îndeplinit obligaţia prevăzută de lege. (De exemplu, lăsarea în primejdie—
art.163 a C.P. al R.M., etc.). literatura consideră că atunci cînd obligaţia este
impusă unui organ colectiv, încălcarea obligaţiei constituie fapta incriminată
săvîrşită în coautorat de cei care au încălcat obligaţia impusă. 16
Infracţiuni cu autor exclusiv unic.
Anumite infracţiuni, prin specificul acţiunii incriminate, nu sunt succesibile
de coautorat, chiar daca sînt compatibile cu celelalte tipuri de participanţi. Se are în
vedere declaraţia mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea incorectă (art.312 a C.
P. al R. M.), dezertarea (art. 371 a C. P. al R. M.), violul (art. 171 a C. P. al R. M.),
etc. Cînd se săvîrşeşc asemănătoare în aceleaşi condiţii deloc şi timp de mai
multe persoane — declaraţia mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea
incorectă, etc.—,fiecare făptuitor este considerat ca autor al unei fapte distincte, cu
excluderea ideii de coautorat.
Latura obiectivă a coautoratului
Pentru existenţa coautoratului trebuie să se constate că cel puţin doi
participanţi au săvîrşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, deci că
au efectuat acte de executare a acesteia. Această constatare implică însă înţelegerea
clară a noţiunii de act de executare a faptei incriminate.
16
«Drept penal. Partea generală.» Editura Atlas Lex Bucureşti, 1994 pag. 293-295

29
 În sensul strict al termenului, prin act de executare sau de săvîrşirea
nemijlocită a faptei se înţelege orice act de conduită exterioară prin care se
înfăptuieşte direct acţiunea sau inacţiunea incriminată. În ştiinţa dreptului penal şi
în practica judiciară au fost aduse unele precizări şi clarificări deosebit de
importante pentru înţelegerea noţiunii de act de executare, ca act de coautor.
Astfel, de exemplu, s-a arătat că trebuie să fie considerate ca acte de executare,
deci ca acte de coautor, şi acele acte prin care se contribuie, chiar indirect, la
efectuarea faptei incriminate, cum ar fi actele de paralizare a energiei de opunere
sau înlăturarea unui obstacol din calea săvîrşirii faptei. În acest sens urmează să fie
considerate ca acte de coautorat şi nu de complicitate actele prin care victima este
imobilizată sau împiedicată să se apere, în timp ce un alt participant o loveşte
provocîndu-i moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii.
De asemenea, s-a precizat că, în cazul infracţiunilor complexe este coautor
acela care săvîrşeste una dintre acţiunile ce formează elementul material al
infracţiunii complexe respective, cealaltă acţiune fiind realizată de un alt coautor.
O altă precizare priveşte momentul în care pot fi săvîrşite diferitele acte de
coautorat. În legatură cu aceasta s-a arătat că, dacă contribuţia diferiţilor coautori
este de regulă simultană, aceasta poate fi totuşi şi succesivă, contribuţiile putînd fi
date succesiv, în timp, într-o înlănţuire de acte de executare a infracţiunii unice.
Intervenţia succesivă a coautorilor este posibilă nu numai în cazul infracţiunilor
continuie, dar şi în cazul altor infracţiuni care, prin natura lor complexă, nu pot fi
realizate decît prin contribuţii succesive (de exemplu fabricarea banilor falşi).
În fine, s-a arătat că pentru existenţa coautorilor nu este necesar că diferitele
contribuţii ale coautorilor să constea din acte de executare identice şi că este
suficient că acestea să se completeze unele pe altele într-o activitate unica,
indivizibilă, fiecare dintre ele apărînd ca indispensabil pentru realizarea faptei
prevăzute de legea penală. Astfel, de exemplu, s-a stabilit că trebuie să fie
considerate ca acte de coautorat loviturile aplicate victimei unei infracţiuni de
omor, chiar dacă nu toate aceste lovituri au fost mortale.
Latura subiectivă a coautoratului

30
 Coautoratul se caracterizează, din punct de vedere subiectiv, prin existenţa la
toţi participanţii a aceleaşi forme de vinovăţie. De regulă, coautoratul se realizează
cu intenţie, în sensul că toţi coautorii sînt conştienţi că săvîrşesc şi vor să
săvîrşească acte de executare a aceleaşi fapte prevăzute de legea penală, al cărei
rezultat prejudiciabil îl prevăd şi îl urmaresc. Coautoratul astfel realizat poate
exista atît în cadrul unei participaţii complexe, la care în afară de coautori există
organizatori, instigatori şi complici, cît şi în cazul participaţiei simple, la care nu
există decît coautori.
În sfîrşit, acţiunile înfăptuite de autor determină, de regulă, calificarea şi
limitele răspunderii penale a tuturor celorlalţi participanţi. În lipsa autorului este
exclusă definitiv şi participaţia de-a întregu.17

2. ORGANIZATOR
Legea descrie acţiunile acestui participant ca organizarea infracţiunii,
conducerea cu săvîrşirea ei, la fel şi crearea ori conducerea grupului criminal
organizat sau organizaţiei criminale. În aşa fel alin. 3 al art.42 a C.P. al R.M.
propune o definiţie generală şi destul de largă a laturii obiective a acţiunilor
organizatorului, şi anume prevede că, « organizator se consideră persoana care a
organizat săvîrşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana
care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat
activitatea acestora.»
Pornind de la textul legii, noţiunea de organizator include în sine două
activităţi infracţionale:
1) organizarea şi conducerea săvîrşirii unei infracţiuni concrete;
2) crearea, organizarea şi / sau conducerea unei astfel de forme periculoase de
participaţie, cum sunt grupul criminal organizat sau organizaţie criminală şi
dirijarea activităţii lor.
În primul caz, ca şi în al doilea acţiunile concrete ale organizatorului pot fi
exprimate prin îndemnarea unor persoane spre săvîrşirea infracţiunii, alegerea şi
recrutarea participanţilor, împărţirea rolului între ei, antrenarea lor, întocmirea unui
17
Constantin Bulai «Drept penal Român. Partea generală.» Vol. I Bucureşti, 1992 pag. 193-194

31
plan bine chibzuit al infracţiunii, conducerea activităţii lor la locul săvîrşirii
acţiunii, participarea nemijlocită la infracţiune.
Latura obiectivă
Pentru ca persoana să fie recunoscută drept organizator al infracţiunii este
destul că ea să îndeplinească cel puţin una dintre acţiunele sus-arătate.
Acţiunile de organizare a săvîrşirii infracţiunii sunt semnele generice a tuturor
actelor de comportare a organizatorului posibile. Din acest grup pot face parte şi
acţiunile, ce sunt îndreptate spre crearea sau conducerea grupului criminal
organizat şi / sau organizaţiei criminale, şi acţiunile conducerii infracţiunii, dar
legiuitorul, special a subliniat varietăţile funcţiilor organizatorului pentru aceea, că
de delimitat aceste de la acţiunile altor participanţi la infracţiune (autorul,
instigatorul, complicile).
Organizarea infracţiunii constă în selectarea şi pregătirea participanţilor,
prelucrarea planurilor, metodelor de realizarea a lor, asigurare cu instrumentele şi
mijloacele pentru săvîrşirea infracţiunii, pregătirii azilului ş.a.
Acţiunile, îndreptate spre crearea grupului criminal organizat sau organizaţiei
criminale pot fi exprimate, de exemplu, prin recrutarea participanţilor şi unirea lor
în grupe, înrădăcinarea a deprinderilor unei direcţii concrete a activităţii
infracţionale ş.a.
Conducerea cu săvîrşirea infracţiunii înseamnă activităţi de genuri diferite,
îndreptate spre atingerea rezultatului a activităţii infracţionale. De exemplu,
aşezarea participanţilor în locuri pregătite din timp, repartizarea bine organizată a
obligaţiilor funcţionale a fiecărui din ei ş.a.
Conducerea grupului criminal organizat sau / şi organizaţiei criminale include
în sine acţiunile organizatorice în raport cu deja creată organizaţie: stabilirea
formelor de legătură între participanţii, a metodelor activităţii infracţionale,
aducerea la cunoştinţa altor participanţi scopurile actului infracţional care urmează
a fi săvîrşit ş.a.
Analizînd ceea ce este redat mai sus este posibil de constatat, că organizatorul
se caracterizează de următoarele: aflîndu-se în funcţia de conducător, el uneşte
eforturile altor participanţi şi îndreaptă activitatea lor comună spre atingerea
32
efectivă a rezultatului infracţional. Spre îndeplinirea acesteia lui nu este obligatoriu
de a aduna în activitatea sa toate funcţiile enumerate, este destul să se limiteze cu
executarea unei oare care funcţii.
De regulă, organizatorul nu participă nemijlocit la săvîrşirea infracţiunii. Dar
regula generală nicidecum nu înseamnă, că organizatorul este privat de posibilitate
de a realiza funcţiile instigatorului sau chiar că a complicelui.18
Organizatorul infracţiunii se deosebeşte de ceilalţi participanţi prin iniţiativa
manifestată în timpul pregătirii infracţiunii, prin rolul de conducător al planului de
săvîrşire a infracţiunii şi a executării ei. În unele cazuri organizatorul participă
nemijlocit la comiterea infracţiunii, ceea ce constituie un gradul prejudiciabil sporit
al acestei figuri.
Organizatorul este o figură principală, care activează în cursul săvîrşirii
infracţiunii. Cunoscutul savant rus A. Lohviţki l-a numit pe organizator sufletul
infracţiunii: «El este maşinistul, care mişcă maşina din loc».
În rol de organizator, apar, de regulă, persoane care au o mare experienţă
criminală, care nu o data au săvîrşit infracţiuni şi au executat pedepse penale.
Organizatorul răspunde pentru toate infracţiunile pe care le-a iniţiat, le-a
coordonat, le-a condus, indiferent dacă a participat la săvîrşirea lor sau nu. La
săvîrşirea infracţiunilor de către un grup criminal organizat care face parte dintr-o
organizaţie (asociaţie) criminală, sau de către un membru al acestui grup criminal
organizat sau organizaţie criminală în interesul ei, sau de o persoana care nu este
membru al organizaţiei respective, dar la însărcinarea acestea, organizatorul sau
conducătorul acestei organizaţii criminale poartă răspundere pentru toate aceste
infracţiuni.
Latura subiectivă
Organizatorul acţionează în totdeaună cu intenţie directă. Fiind conducătorul
pregătirii sau săvîrşirii infracţiunii, el este conştient de rolul său de organizator al
infracţiunii comise în comun, de caracterul acţiunilor săvîrşite în condiţii de
participare şi examinare a lor la instanţa judecătorească. Se atribuie o mare
18
Н.И. Ветров, Ю.И. Лапунина Уголовное право. Общая часть. 2-е издание Москва, 2001 стр.151-152

33
importanţă chestiunii stabilirii corecte şi cercetării multilaterale a rolului fiecărui
participant la săvîrşirea infracţiunii. Totodată, după cum confirmă indicaţiile
Plenului Judecătoriei Supreme a R.M., organele judiciare şi de urmărire penală
trebuie să acorde cea mai mare atenţie stabilirii vinovaţilor principali ai infracţiunii
—organizatori şi instigatori, deoarece anume ei sînt iniţiatori şi inspiratori
activităţii criminale săvîrşite în comun. Demascarea lor are o mare importanţă
pentru rezolvarea unui şir de chestiuni legate de stabilirea şi executarea pedepsei,
de prevenirea şi curmarea criminalităţii de grup.19
Specificul comportării subiective a organizatorului faţă de faptul participaţiei
şi faţă de faptul săvîrşirii infracţiunii este direct legat cu funcţiile, executate de el
însuşi. Aşadar, dacă acţiunile organizatorului se limitează cu organizarea
infracţiunii sau cu conducerea săvîrşirii actului infracţional, atunci, mai des de
toate, lui sunt cunoscute toţi participanţi a activităţii infracţionale şi planul
amănunţit a dezvoltării acţiunilor infracţionale. Dar, dacă subiectul organizează
infracţiunea, unde este plănuită participarea multor persoane, măcar că la această
nu se formează special grupul criminal organizat, el poate şi să nu ştie pe toţi
ceilalţi participanţi, cu toate că organizatorul ţine sub control orientare generală a
activităţii criminale. De exemplu, la organizarea dezordinilor de masă, cînd
mulţimea, molipsindu-se de dispoziţia comună, se înmulţeşte spontan,
organizatorul răspunde numai pentru acele acţiuni, care sunt direct arătate în
dispoziţia arti.285 a C.P. al R.M.. Dacă totuşi participanţii dezordinii de masă din
iniţiativa proprie săvîrşesc acţiuni, ce formează componenţa altei infracţiuni, el nu
poate fi atras la răspundere pentru aceste, fiind că aşa acţiuni nu se conţin în
intenţia lui.
Altă regulă, ce permite excepţii, se răsfrînge pe situaţia, cînd acţiunile
organizatorului se limitează cu crearea grupului criminal sau conducerea unei
formaţiuni criminale. În asemenea cazuri organizatorul poate să nu ştie toţi
participanţi şi, mai mult de toate, poate să nu fie informat despre infracţiunile
concrete, ce sunt săvîrşite de grupul creat. Dar caracterul general a activităţii
criminale a formaţiunii create trebuie să fie lui cunoscut. Organizatorul poate să
19
Al. Borodac. «Drept penal. Partea generală.» Chisinău, 1994 pag. 197

34
creeze grupul şi să stabilească caracterul activităţii criminale comune, şi nu este
obligatoriu ca el să fie la curent cu toate infracţiunile săvîrşite de acest grup sau
cu numărul concret a membrelor ei.
În aşa fel, intenţia organizatorului include în sine cunoaşterea ori a
infracţiunilor concrete, săvîrşite de participanţi, ori a caracterului general a
activităţii criminale comune; să cunoască pe toţi sau măcar pe careva din
participanţi la infracţiune ce este săvîrşită în comun. Organizatorul prevede
dezvoltarea generală a activităţii criminale comune, probabilitatea survenirii
rezultatului ce-i trebuie şi doreşte realizarea acestuia.
Cercetările criminologice a criminalităţii organizate, petrecute în ultimii ani,
ne mărturisesc despre existenţa unei tendinţe rezistente faţă de delimitarea
funcţiilor a organizatorului grupului criminal şi a organizatorului unor infracţiuni
concrete, săvîrşite de acest grup. Aşa, A.Volubev şi E. Galkin, relatînd definiţia
criminalităţii organizate, în calitate de unul dintre semnele de bază menţionează
delimitarea liderilor, care nu participă la infracţiunile concrete, dar care execută
funcţii de organizare, de conducere, ideologice: atragerea în activitatea
infracţională a colaboratorilor responsabili a aparatului, organelor de stat (inclusiv
şi celor de drept) pentru asigurarea securităţii şi garanţiilor participanţilor
asociaţiei; monopolul şi împărţirea sferelor de activitate infracţională cu scopul
primirii veniturilor maximale cu apărarea maximă a liderilor ei de la răspundere.20
Este necesar de subliniat, că organizarea grupelor criminale—noţiune
modernă, actuală. Definiţiile organizatorului, propuse de către jurişti mijlocului
sec. XX, mai des se referă la cealaltă formă a activităţii organizatorice—
organizarea săvîrşirii infracţiunii concrete. De exemplu, F.G. Burciac scrie :
«Pentru aceea, ca să fii organizator, persoana trebuie nu numai să stimuleze, să
provoace la altă persoană hotărîrea de a săvîrşi infracţiunea, nu numai nemijlocit să
participe la săvîrşirea ei, dar să efectuieze ceva mai mult. Ea trebuie, cum spune

20
Волобуев А., Галкин Е. «Организованая преступность и ее сущность.»
Советская юстиция, 1989 №21 стр. 9
35
legea, să organizeze săvîrşirea infracţiunii, adică să elaboreze planul ei, să împarte
rolurile dintre participanţi sau chiar exact în detalii să determine rolul unui autor.21
M.I. Covaliov redă aşa o definiţie: «Organizatorii sunt persoanele, care :
a) organizează infracţiunea, adică nu numai determină sau convinge o altă
persoană la săvîrşirea infracţiunii, dar şi personal participă la săvîrşirea ei în
calitate de autori nemijlociţi, în rînd cu persoanele determinaţi de ei la săvîrşirea
infracţiunii;
b) conduc cu săvîrşirea nemijlocită a infracţiunii în calitate de şefi,
conducători, independent de faptul că participă ei în săvîrşirea fizică a componenţei
infracţiunii sau săvîrşesc numai acţiunile, care duc la reuşita activităţii infracţionale
a autorilor fizici a infracţiunii».22
Cum se observă din aceste definiţii, autorii au tins spre a defini clar şi precis
criteriile de delimitare a activităţii organizatorului şi instigatorului, despre ce o să
fie spus mai departe. Activitatea lor se deosebeşte în aceea, că instigatorul se
limitează doar numai cu determinare la săvîrşirea infracţiunii, adică vede
activitatea lui terminată, atunci cînd el a dat naşterea, în creierul autorului, intenţiei
şi hotărîrei de a executa infracţiunea gîndită de el. Dar organizatorul nu se
limitează cu aşa ceva. El efectuiază planul, îi dă autorului (sau coautorilor) şi, în
aşa fel, nu numai dă naştere intenţiei şi hotărîrii de a săvîrşi infracţiunea, dar şi
cercetudinea în aţionarea necesară după planul stabilit. Sigur, că conducerea este
posibilă doar la infracţiunile, săvîrşite cu intenţie directă. Conţinutul intenţiei
organizatorului se stabileşte cum cu rolul, pe care el nemijlocit, personal l-a
executat la săvîrşirea infracţiunii, aşa şi cu funcţiile cele de conducere, pe care el
le-a executat. Se ştie, că el poate fi reprezentat şi în rolul de autor, şi instigator, şi
complice, combinînd aceste roluri sau executînd împreună într-un timp ori pe rînd.
În fiecare caz concret minimul volumului cunoştinţelor, care formează momentul
intelectual a intenţiei, poate fi diferit. Dacă el nu participă nemijlocit la săvîrşirea
infracţiunii, dar numai organizează activitatea prealabilă, atunci, sigur, el poate şi
să nu cunoască multe circumstanţe, dar în cît la elaborarea planului de realizare a
21
Бурчак Ф.Г. «Учение о соучастие по советскому уголовному праву.» Киев, 1969 стр. 142
22
Ковалeв М.И. «Соучастие в преступление.» Часть 2 Москва, 1962 стр.125

36
intenţiei criminale au fost discutate diferite variante, atunci cunoaşterea detaliilor
infracţiunii este nu numai decît obligatorie pentru el personal. Dacă, de exemplu,
organizatorul atacului tîlhăresc cunoaşte, că autorii sunt înarmaţi cu arme albe sau
de foc, atunci el trebuie să poartă răspundere pentru diferite urmări, legate de
folosirea acestei arme, chiar dacă el nu a ştiut, în ce circumstanţe această armă a
fost folosită sau, aflînd despre folosirea ei, a avut o atitudine nefavorabilă.
Scopurile personale a organizatorului pot şi să nu coincidă cu scopurile autorilor
concreţi; tot una, el trebuie să poartă răspunderea penală pentru tot, ce coincide cu
scopurile inspirate autorilor nemijlociţi a infracţiunii. Aşa, persoana, care
organizează atac tîlhăresc, poate personal să urmărească scopul de răzbunare, dar
să răspundă ea trebuie pentru organizarea infracţiunii cu aviditate. Aici este
necesar de subliniat, că semnul principal a laturii subiective organizatorului
reprezintă intenţia de a săvîrşi infracţiunea. La examinarea dosarelor despre
infracţiunile săvîrşite de către minori, dar cu participarea persoanelor maturi, este
necesar de stabilit exact caracterul relaţiilor dintre persoana matură şi cea minoră,
fiindcă aceste date pot servi de o importanţă majoră pentru stabilirea rolului
persoanei mature în atragerea minorului în săvîrşirea infracţiunii sau acţiunilor
antisociale. Teoria şi practica remarchiază două feluri de atragere:
a) neconcretizată. Acţiunile persoanei mature reprezintă propaganda
modului criminal de viaţă, recrutarea adepţilor noi a lumii criminale, ce asigură
completarea rîndurilor criminale şi nu este îndreptată spre atragerea persoanei
minore la săvîrşirea infracţiunii concrete.
b) concretizată. Constă sau în determinarea minorului la participarea la
infracţiune, plănuită de către persoana matură, în calitate de coautor ori complice,
sau în formarea la minor a intenţiei independente pentru săvîrşirea activităţii
concrete.
Anume la atragerea concretizată apar mai mari probleme la calificare, fiindcă
acţiunile persoanei mature conţin în afară de atragerea persoanei minore la
săvîrşirea infracţiunii semnele altor componente a infracţiunii.23 Atragerea

2 3
Пудовочкин Ю., Чечель Г. «Квалификация случаев вовлечения несовершеннолетних в преступную
группу.» Российская юстиция. 2000 №12 стр.10
37
persoanelor minore la săvîrşirea infracţiunii sau acţiunilor prejudiciabile se socoate
terminată la momentul săvîrşirii acţiunii indiferent de aceea, a participat minorul la
aşa acţiuni sau nu. Dacă nu a participat, atunci acţiunea persoanei mature trebuie
de calificat în concursul infracţiunilor ca terminată—atragerea persoanei minore la
săvîrşirea infracţiunii şi tentativa la această infracţiune.24

3. INSTIGATOR
Instigarea este fapta unei persoane (instigator) care, cu intenţie, determină,
prin orice mijloace, pe o altă persoană (instigat) să săvîrşească o faptă prevăzută de
legea penală. Acest concept este consacrat prin dispoziţia alin.(4) al art.42 a C.P. al
R.M. care prevede că «instigator se consideră persoana care, prin orice metode,
determină o altă persoană să săvîrşească o infracţiune». Rolul specific al
instigatorului este special subliniat cu trimiterea la autoratul lui intelectual.
Între ceilalţi participanţi instigatorul reprezintă o figură puţin vizibilă. El
acţionează pe ascuns, săvîrşind infracţiunea cu mîinile altora. Persoana
instigatorului prezintă adeseori un grad prejudiciabil sporit. În calitate de instigator
apar, de cele mai multe ori, persoanele cu antecedente penale. Circa 60 % dintre
minori, care execută pedeapsa penală, au declarat că au săvîrşit infracţiunea sub
influienţa instigatorilor, care au avut antecedente penale. Instigatorul se prezintă în
rolul geneului înrăutăţit, depunînd o particulă a «rău-îndrumării» sale intelectuale
în acţiunile autorului.
Caracteristic instigării este deci faptul că instigatorul care ia cel dintîi
hotărîrea de a săvîrşi infracţiunea, nu trece la săvîrşirea faptei respective, ci
transmite această hotărîre altei persoane, pe care o determină, printr-o activitate
materială (îndemnuri, rugăminte, ameninţări etc.), să săvîrşească ea fapta plănuită,
ceea ce aceasta şi face, devenind autor al infracţiunii. Instigatorul contribuie deci la
săvîrşirea infracţiunii prin transmiterea către cel instigat a ideii săvîrşirii
infracţiunii şi prin determinarea hotărîrii acestuia de a săvîrşi fapta. După cum se

24
Cсборник постановлений пленумов верховных судов СССР и РСФСР (РФ) по уголовным делам.
Москва, 2001 стр. 350

38
poate constata, instigarea prezintă în esenţă un aspect psihic, ea determinînd luarea
hotărîrii de a săvîrşi infracţiunea şi realizînd cauzalitatea psihică ce precede
cauzalitatea fizică, adică efectuarea actelor de executare. Datorită conţinutului
psihic al instigării, cel care efectuează această activitate (instigatorul) este denumit
«autor moral» al infracţiunii, iar cel ce execută activitatea la care a fost determinat
(instigatul) mai este denumit «autor material» al infracţiunii.
Instigarea devine relevantă penal numai în măsura în care activitatea de
determinare efectuată de instigator priveşte o faptă prevăzută de legea penală.
Instigatorul prin activitatea efectuată, face se nască în mintea instigatului
hotărîrea de a săvîrşi fapta prevăzută de legea penală; prin aceasta activitate, se
contribuie, aşa dar, la formarea laturii subiective a infracţiunii. Instigarea este
posibilă, în general, la orice infracţiune, pentru că aceasta presupune existenţa unei
hotărîri infracţionale ce poate fi luată de autorul însuşi sau poate fi transmisă
acestuia, cum s-a spus mai sus, de către instigator.
Pentru existenta instigării este necesar :
a) prezenţa a două persoane şi anume una care desfăşoară activitatea de
instigare (instigatorul) şi o altă asupra căreia se efectuează această activitate
(instigatul).
Instigatorul poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale
pentru a putea fi subiect al infracţiunii. Nu este necesară o calitate specială. 25
Instigarea poate fi săvîrşită nu numai de o singură persoană, dar si de două
sau mai multe persoane care determină, simultant ori succesiv, aceeaşi persoană la
săvîrşirea aceleiaşi infracţiuni. În astfel de cazuri există deci doi sau mai mulţi
coinstigatori, dacă acestea au acţionat în înţelegere unii cu alţii şi cu voinţa de
cooperare. Dacă însă între instigatori nu a existat o astfel de înţelegere, aşa încît s-
au realizat întîmplător acte de instigare a aceleiaşi persoane, la săvîrşirea aceleiaşi
fapte prevăzute de legea penală, va exista un concurs de insigări şi nu coinstigare.
Există de asemenea coinstigare în cazul în care o persoană determină pe o altă
persoană că această, la rîndul ei, să determine pe o a treia persoană să săvîrşească o
faptă prevăzută de legea penală. În astfel de cazuri există instigarea mediată din
25
Aug. Ungureanu. «Drept penal român.» Bucureşti, 1995 pag.131

39
partea primului instigator şi instigare imediată din partea celui de-al doilea care
determină direct pe autor să săvîrşească fapta.
Dacă, pe lîngă activitatea de instigare, o persoană săvîrşeşte şi acte de
executare, participînd astfel şi ca autor, urmînd ca pluralitatea de contribuţii să fie
avută în vedere la individualizarea pedepsei.
Instigat sau persoana asupra căreia se exercită instigarea poate fi, de
asemenea, orice persoană fizică, indiferent dacă îndeplineşte sau nu condiţiile
generale pentru a fi subiect al infracţiunii la care a fost instigat. Poate fi deci
instigată şi o persoană iresponsabilă, un minor care nu a împlinit vîrsta de 14 ani
ori o persoană lipsită de libertate de voinţă ori de acţiune.
Cînd instigarea este adresată unei singure persoane sau unor persoane
determinate, ea este denumită instigarea individuală, iar atunci cînd este adresată
unui număr indeterminat de persoane, ea este denumită instigare colectivă. Prima
modalitate este o formă a participaţiei penale, în timp ce a doua nu realizează o
participaţie penală, dar poate constitui o infracţiune de sine stătătoare.
b) Realizarea unei activităţi de determinare din partea instigatorului.
Activitatea de determinare începe, de regulă, printr-un îndemn adresat de
instigator altei persoane şi se întregeşte prin determinarea efectivă a acestea la
săvîrşirea faptei avute în vedere de instigator, prin luarea hotărîrii de a comite
această faptă prevazută de legea penală. Îndemnul se poate manifesta sub forma
orală sau scrisă. Pentru acceptarea hotărîrii, instigatorul poate folosi diferite
mijloace, în funcţie de condiţia psihică a celui instigat, de starea în care se află în
momentul instigării, de raporturile sale cu instigatorul etc. Pentru transmiterea
hotărîrii, uneori este suficient să se folosească anumite argumente, să se încite un
anumit fond psihic cunoscut de instigator, după cum, în alte situaţii, pentru
căptarea voinţei instigatului se impune folosirea unor daruri, crearea de avantaje
sau situaţii convenabile, folosindu-se chiar ameninţarea sau constrîngerea. În prima
ipoteză, instigarea este simplă, iar a doua, datorită mijloacelor folosite, este
calificată. Hotărîrea poate fi transmisă instigatului direct prin indicarea explicită a
faptei pe care o să comită autorul, caz în care instigarea este directă, sau, fără a se
manifesta în acest fel, se crează o anumită stare de spirit instigatului, prin încitarea
40
unor sentimente de răzbunare, lăcomie, gelozie etc., care-l conduc la luarea
hotărîrii, situaţie în care instigarea este indirectă. Determinarea se poate face şi faţă
de persoana care acţionează fără vinovăţie—iresponsabil, minor care nu răspunde
penal. Activitatea desfăşurată de instigator să fi avut ca efect luarea hotărîrii de
către instigat. Rezultă că nu există instigare în cazul aşa numitei «instigări
aparente», cînd cel asupra căruia s-a efectuat determinarea nu a luat hotărîrea de a
comite fapta sau a lăsat doar impresia că a fost determinat (şi ulterior anunţă
victima sau organele competente).
c) Activitatea de determinare să fi intervenit înainte ca persoana faţă de care
se desfăşoară să fi luată hotărîrea de a săvîrşi fapta.
Instigarea presupune, prin definiţie, să nu existe o determinare anterioară sau
o autodeterminare. Cel care desfăşoară o activitate de determinare la comiterea
unei fapte faţă de o persoană care anterior lua-se hotărîrea de a comite nu are
calitate de instigator. Dacă activitatea sa are doar rolul de a întări hotărîrea
infracţională a celuilalt, se va transforma în complicitate morală.
d) Activitatea de determinare să se efectuieze cu intenţie.
Din momentul cînd instigarea presupune luarea unei hotărîri de către
instigator, pe care acesta o transferă altei persoane, prin concepţie ea implică
intenţia din partea instigatorului. Acesta are reprezentarea faptei pe care o va
comite autorul, precum şi a împrejurării că prin activitatea sa îl determină la
comiterea acesteia, reprezentare unită cu voinţa de a contribui la săvîrşirea faptei.
Intenţia instigatorului presupune existenţa acelei legături subiective între
participanţi, legătura care de cele mai multe ori îmbracă forma bilaterală,
caracterizată printr-o comunicare directă cu autorul, care are reprezentarea actului
de determinare la comiterea faptei. În cazuri mai rare, legătura subiectivă se poate
manifesta şi sub forma unilaterală, de la instigator către instigat, cînd acesta din
urmă nu îşi dă seamă că a fost instigat. O asemenea legătură este caracteristică
atunci, cînd, se exclude un acord de conştiinţă şi voinţă bilaterală între cei doi
participanţi.
e) Instigarea să fie urmată de executare.

41
 Participaţia este condiţionată de săvîrşirea faptei de către autor, la care au
cooperat şi alte persoane, în calităţi diferite. Instigarea împlică cu necesitate, deci,
că autorul să fie dat cursului instigării, fie prin săvîrşirea faptei în forma
consumată, sau a unei tentative pedepsibile. Din această condiţie constitutivă a
instigării, rezultă că nu se realizează instigarea în situaţia în care instigatul, care a
luat hotărîrea de a săvîrşi fapta, nu a pus-o în executare sau a efectuat doar un act
de pregătire, care în legislaţia penală, nu este încriminat, ori a început executarea
faptei, care a rămas în stadiul tentativei, pe care legea nu o încriminează. Cînd
instigatorul se află în una din aceste situaţii, se realizează instigarea fără rezultat
sau neurmată de executare, care nu mai constituie un act de participaţie, ci o
activitate cu semnificaţie penală, în condiţiile în care legea o consacră ca atare.
Actele de instigare neurmate de executarea faptei.
Instigarea neurmată de executare cuprinde două situaţii deosebite ca natura
juridică. Acestea sunt :
1. Actele de instigare neurmate de executarea faptei;
2. Actele de instigare urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea
producerii rezultatului.
Prima situaţie individualizează ipoteza cînd instigarea a avut efect pozitiv, în
sensul că activitatea de determinare desfăşurată de instigator a condus la luarea
hotărîrii de a săvîrşi fapta de către instigat. De şi a luat hotărîrea, instigatul, din
diferite motive, nu a mai pus-o în executare sau a început săvîrşirea faptei, dar
aceasta a rămas în faza tentativei pe care legea însă nu a încriminat-o. În aceste
situaţii, instigarea nu apare ca act de participaţie, întrucît nu s-a săvîrşit o faptă
prevăzută de legea penală, condiţie indispensabilă a participaţiei.
Ce-a de-a două situaţie se caracterizează prin punerea în executare a hotărîrii
luate de instigat, prin săvîrşirea unei tentative încriminate de lege, de la care
ulterior instigatul se desistă sau împiedică producerea rezultatului. Într-o aşa o
situaţie, autorul, nu se pedepseşte, cu toate că ceea ce s-a efectuat pînă în
momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o faptă
penală. Fiind realizată condiţia existentei unei fapte prevăzute de legea penală,
instigarea trebuie apreciată, sub aspectul naturii juridice, ca un act de participaţie.
42
Desistarea sau împiedicarea rezultatului efectuată de autor nu profită şi
instigatorului, constituind o cauză de nepedepsire cu caracter personal. În acest
caz, pedeapsa aplicabilă instigatorului este aceeaşi ca în prima ipoteză, cuprinsă
între minimul special al faptei la care s-a instigat şi minimul general. 26
Latura obiectivă
Latura obiectivă a instigării la infracţiune se manifestă prin acţiuni active,
îndreptate spre îndemnarea altor persoane la săvîrşirea infracţiunii, adică hotărîrea
de a comite o infracţiune o încredinţează (o dă pe seama) altei persoane, iar această
în cele din urmă, se decide a săvîrşi infracţiunea. 27 Evident, că caracterul instigării
elimină săvîrşirea infracţiunii pe calea inacţiunii. Legislaţia multor ţări în principiu
respinge probabilitatea instigării din imprudenţă, deci, presupune numai intenţie, si
numai directă, deoarece latura voletivă a activităţii instigatorului constă în dorinţa
de a vedea ca infracţiunea să fie săvîrşită, adică terminată. Dorinţa instigatorului,
este aceea ca autorul să facă, aşa cum el i-a dictat, l-a inspirat, adică să vadă
infracţiunea la stadia finală sau începută, reprezintă componenţă obligatorie a
instigării.
Legiuitorul direct arată metodele concrete de instigare. La ele se referă
constrîngere si ameninţări, ordin, convingere, promisiunea de recompensă sau
achitarea ei, promisiunea folosului din infracţiunea săvîrşită, rugămintea ş.a.
trebuie de menţionat, că este greu de stabilit în plan abstract ce fel de metodă a
instigării este folosită. Cum scrie M.I. Covaliov, «pentru ceea, ca să constrîngi o
persoană împotriva voinţei ei la săvîrşirea careva acţiuni nedorite, deseori se
folosesc metodele aspre, dar ele se desfiinţează, pălindu-se în rezistenţa şi voinţa
fermă a omului. Dar uneori se întîmplă aşa, ca un gest neînsemnat, mişcarea
ochilor puţin vizibilă, un cuvînt aruncat, sunt destule, pentru ca persoana să fie
deacord să facă o faptă cea mai serioasă după consecinţele.» 28 Avînd o mare
varietate de metode a instigării trebuie de observat, că formele de aşa o activitate
sunt limitate. Ele se determină cu ajutorul metodei de comunicare şi transmiterii

26
R.-M. Sătnoiu, I. Griga, T. Dianu. «Drept penal. Partea generală.» (note de curs) Bucureşti, 1992 pag. 127-129
27
Al. Borodac. «Drept penal. Partea generală.» Chisinău, 1994 pag. 198
28
Ковалев М.И. «Соучастие в преступление.» Часть 2 Москва, 1962 стр. 69

43
informaţiei de la o persoană la alta. În aşa fel, din partea laturii obiective, instigarea
reprezintă săvîrşirea acţiunilor active, îndreptate spre determinarea unei altei
persoane la săvîrşirea infracţiunii.
Aşadar, specificul laturii obiective a instigatorului reprezintă excitaţia la altă
persoană a hotărîrii de a săvîrşi infracţiunea. Posibilităţile, ce el le foloseşte, pot fi
cele mai variate. În literatura penală ele condiţional sunt împărţite în: de
convingere şi de constrîngere.
La acele de convingere se referă aşa metode de instigare, ca rugămintea,
propunere, mituirea, determinarea la săvîrşirea infracţiunii cu ajutorul cadourilor,
darurilor, linguşire, promisiuni de gen diferit, excitarea a careva simţuri ce sunt
caracteristici naturii omeneşti, ce sunt ca invidie, răzbunare, gelozie ş.a.
La acele de constrîngere se poate de referit ordinul, ameninţarea faţă de
persoana nemijlocit sau faţă de apropiaţii lui, violenţa fizică, folosirea situaţiei de
serviciu de diferit gen ş.a.
Instigarea, de regulă, se săvîrşeşte prin acţiuni active, dar nu este exclus faptul
că poate fi şi inacţiunea. În literatura de specialitate posibilitatea săvîrşirii instigării
prin inacţiune este în dezbatere, dar în realitate aceasta totuşi este posibilă.
Împărţirea metodelor instigării în cele de convingere şi cele de constrîngere
are o mare importanţă practică. Aşadar, dacă în calitate de mijloc al instigării este
ameninţarea sau constrîngere fizică de diferit gen, atunci acţiunea instigatorului a
să se califice după concursul infracţiunilor, fiind că aceste mijloace numite singure
sunt pedepsibile. Tot aceasta este şi la metodele de convingere. De exemplu,
subiectul îi dă mita martorului cu scopul că acesta să facă depozii false pentru ca să
fie trasă la răspundere o persoană nevinovată. Ultimul scop este principalul, dar
mituirea martorului—doar mijlocul atingerii acestui scop. Dar acţiunile în acest caz
a să fie calificate în concurs.
Instigatorul, convingînd altă persoană să săvîrşească infracţiunea nu
înrobeşte voinţa lui, dar numai excită la el hotărîrea de a acţiona în direcţia
indicată. În rezultat cel instigat primeşte hotărîrea de sine stătător. Dar, dacă
instigatorul presează asupra voinţei lui sau se foloseşte de vreo greşeală de-a lui,
ori de calităţile psiho-fizice, atunci subiectul se transformă din instigatorul în
44
autorul infracţiunii. Cu această legătură îşi atrag atenţia aşa metode a instigării, ca
înşelăciune şi provocare.
Mijloacele de înşelăciune ce sunt utilizate pentru influenţă pot să se refere la
diferite circumstanţe a infracţiunii. Ca metoda instigării înşelăciunea este privită
numai în cazul cela, dacă nu denaturează caracteristica dată de legiuitor a
infracţiunii ce se săvîrşeşte. Ca instigarea este privită acţiunea subiectului, dacă el,
convingînd altă persoană că această să săvîrşească infracţiunea, o dezinformează
privind pedeapsa, ce este stabilită de lege pentru săvîrşirea infracţiunii
corespunzătoare. În acest caz autorul real poartă răspundere anume ca autorul, fiind
că pedeapsa numai reflectează gradul prejudiciabil a acţiunii, şi de aceea nu este în
stare să denatureze închipuirea persoanei a gradului prejudiciabil a lui, şi a
încălcării de lege.
Provocarea se aseamănă cu înşelăciunea, fiind că provăcător induce o altă
persoană în eroare. Însă în acest caz el nu se atinge juridic de semnele de bază a
infracţiunii, dar are legătură cu motivele şi scopurile persoanei, care săvîrşeşte
acţiuni de instigare. Scopul provocatorului este de a demasca persoana, care a
căzut deacord să săvîrşească infracţiunea. Pe cît acţiunile provocatorului au toate
semnele instigării, ele şi se califică ca instigarea.
Pentru rezolvarea corectă a înrebărilor de aplicare a legislaţiei, de o
importanţă majoră este de determinat momentul consumării a acţiunilor de
instigare. Cum urmează din alin. 4 a art. 42 a C.P al R. M., că instigatorul este
recunoscută acea persoană care prin orice metode şi mijloace determină o altă
persoană să săvîrşească infracţiunea. Determinarea înseamnă că este de acord să
săvîrşească acţiuni. Dar la aceasta legea îndeobşte nu face legătură între momentul
consumării a instigării şi momentul consumării acţiunilor autorului. În schimb,
formularea legislativă permite de socotit, că instigarea se consumă din momentul
cînd o altă persoană este de acord să săvîrşească infracţiunea.29
Influienţa asupra persoanei încitate (aţîţate) instigatorul o exercita prin
ameninţări, prin propunerea unei recompense, numai să săvîrşească infracţiunea.
Instigatorul poate provoca şi o altă persoană la săvîrşirea infracţiunii prin acţiuni
29
Ветров Н.И., Лапунова Ю.И. «Уголовное право. Общая часть.» 2-е издание Москва, 2001 стр.155

45
fizice, verbale, în scris, prin diferite gesturi şi alte forme concludente. Metodele şi
formele folosite de instigator pot fi diverse. În majoritatea lor, ele depind de
capacităţile instigatorului şi ale celui instigat, de caracterul şi relaţiile dintre ei, de
gradul prejudiciabil şi condiţiile săvîrşirii infracţiunilor etc. Instigarea pote avea o
formă de rugăminte, ameninţare, ordin, inducere în eroare, abuz de serviciu şi
altele. Această enumerare este aproximativă. Mijloacele şi metodele folosite
de instigator trebuie s-o facă să se decidă să săvîrşească infracţiunea proiectată.
Instigarea este în totdeauna concretă şi apare în cazul cînd este adresată unei
persoane anumite sau unui grup de persoane şi este îndreptată spre săvîrşirea unei
infracţiuni dorite. Nu este considerată instigare îndemnarea în mod general la o
acţiune infracţională, de exemplu, diferite forme de agitaţie, propaganda etc.
Sub raportul laturii obiective, pentru existenţa instigării este necesară
îndeplinirea următoarelor condiţii :
a) să existe o activitate de determinare de către o persoană (instigatorul)
asupra unei altei persoane (instigatul).
Efectuarea unei activităţi de determinare, prin care instigatorul transpune în
mintea instigatului ideia săvîrşirii faptei încriminate, este de esenţa instigării.
Mijloacele prin care se realizează determinarea pot fi oarecare. Spre deosebire de
unele legislaţii penale străine, C.P. al R.M. nu enumără nici limitativ, nici
enunciativ, mijloacele prin care poate fi efectuată instigarea. Acestea pot fi, cum s-
a arătat mai sus, cele mai diferite, de la simple îndemnuri, rugăminte sau însinuări,
pînă la constrîngere sau corupere. În raport de mijloacele folosite în activitatea de
determinare, se face totuşi deosebirea între instigarea simplă, la care se folosesc
mijloace imateriale de determinare a voinţei instigatului (rugăminte, îndemnuri
persuasive, însinuări) şi instigarea calificată, la care se folosesc mijloace materiale
cum ar fi promisiunele de daruri sau alte foloase (corupere) sau exercitarea de
presiuni prin diferite forme de constrîngere asupra instigatului, direct sau indirect.
Pentru existenţa instigării este suficientă instigarea simplă, dar existenţa unei
instigări calificate va fi avută în vedere la individualizarea pedepsei, ca împrejurare
ce relevă un grad prejudiciabil sporit al faptei şi de periculozitate a făptuitorului.

46
 b) Activitatea de determinare să privească săvîrşirea unei fapte prevăzute de
legea penală.
Obiectul activităţii de determinare trebui să-l constituie o faptă prevăzută
de legea penală, astfel nu poate fi vorbă de participaţie penală. Fapta trebuie să fie
susceptibilă de a fi săvîrşită ca autor de cel instigat.
Fapta la care se instigă să fie arătată în aşa fel încît cel instigat să cunoască
obiectul instigării şi să poată lua hotărîrea în conştiinţa de cauză, fiindcă el trebuie
să săvîrşească fapta, chiar dacă nu-i înţelege caracterul. După felul cum este
cunoscut instigatului obiectul instigării, în literatura de specialitate se face
distincţie între instigarea directă la care instigatorul comunică instigatului în mod
direct şi explicit îndemnul şi fapta pe care urmează să o săvîrşească, şi instigarea
indirectă, la care instigatorul nu transmite direct ideea săvîrşirii faptei, ci indirect,
provocînd la instigat o stare de spirit care duce la apariţia ideii de a săvîrşi fapta
(stîrnirea geloziei, a ideii de răzbunare etc.); instigarea evidentă, la care instigatorul
acţionează deschis, pe faţă, şi instigarea însiduoasă sau ascunsă, la care instigatorul
acţionează din umbră, pe ascuns, fară ca cel instigat să-şi dea seamă că este
determinat la săvîrşirea unei fapte penale.
c) Să nu existe o determinare anterioară, adică o hotărîre preexistentă a
instigatului de a săvîrşi fapta respectivă.
Cel instigat să nu fi luat anterior hotărîrea de a săvîrşi fapta la care este
îndemnat. Nu poate exista instigare faţă de o persoană care era deja hotărîtă să
săvîrşească fapta. O astfel de activitate ar putea constitui eventual o complicitate
morală, dar nu o instigare. Condiţia pe care o examinăm este îndeplinită atunci
cînd instigatul, în momentul în care are loc activitatea de instigare, nu era hotărît să
săvîrşească fapta la care este instigat, chiar dacă în mintea lui se ivesc, în mod
spontan ori ca urmare a unei instigări anterioare rămase fără efect, idei de săvîrşire
a acestei fapte. Esenţial este deci ca hotărîrea de a săvîrşi fapta luată de cel instigat
ca urmare a instigării, să fie posterioară, iar nu anterioară activităţii de instigare.

47
 d) Activitatea de instigare să aibă efect, adică să ducă la determinarea
instigatorului, la acceptare de către acesta a ideii de a săvîrşi fapta şi la hotărîrea lui
de a o săvîrşi.
Activitatea de instigare trebuie să aibă ca efect determinarea celui instigat,
adică însuşirea de către acesta a ideii de săvîrşire a faptei prevăzute de legea penală
şi luarea hotărîrii de a o săvîrşi. Fără îndeplinirea acestei condiţii nu există
instigare propriu-zisă, ci o instigare fără efect sau o instigare neizbutită care nu
produce consecinţe juridice.
e) Cel instigat să fie trecut la săvîrşirea faptei, realizînd cel puţin o tentativă
pedepsibilă.
Cel instigat ar fi trecut la săvîrşirea faptei la care a fost determinat. Începerea
săvîrşirii faptei este proba prezumtorie a reuşitei instigării. Este suficient să se
săvîrşească o tentativă pedepsibilă, nefiind necesară consumarea infracţiunii. De
asemenea, nu este necesar că autorul să fie pedepsit. Dacă cel instigat nu a trecut la
săvîrşirea faptei sau, de şi a trecut la executare, dacă nu a săvîrşit decît o tentativă
nepedepsibilă, în acest caz, neexistînd o faptă prevăzută de legea penală, nu poate
exista nici instigare ca forma a participaţiei, instigarea putînd constitui o
infracţiune de sine stătătoare.

Latura subiectivă
După calităţile subiective, activitatea instigatorului poate fi cu intenţie directă,
care se manifestă în următoarele cazuri:
a) persoana îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al influienţei sale asupra
voinţei altei persoane;
b) înţelege caracterul infracţiunii, spre a cărei săvîrşire este îndemnată o altă
persoană;
c) prevede activitatea în comun a instigatorului şi a persoanei instigate şi
consecinţele infracţiunii.
Aşadar, după latura obiectivă, instigarea se săvîrşeşte în majoritatea cazurilor
prin intenţie directă, la care vinovatul doreşte survenirea consecinţelor
48
prejudiciabile şi prevede tot timpul toate circumstanţele reale, ce formează
infracţiunea, la fel şi dezvoltarea legăturii cauzale între acţiunile sale şi săvîrşirii
infracţiunii.
Nu sunt excluse nici cazurile cînd instigatorul acţionează cu intenţie directă.
Aşa cazuri sunt însă rarisime. De exemplu, un huligan înrăit îl instigă pe altul să
lovească pe un cetăţean, nedorind, chipurile, să facă acest lucru, dar, de fapt,
admitînd în mod conştient nu numai posibilitatea leziunilor corporale grave ca
rezultat al lovirii aplicate, ci şi moartea.30 În asemenea caz, dacă a survenit
încetarea din viaţă a cetăţeanului, instigatorul a contribuit la moarte, acţionînd cu
intenţie indirectă.
Acţiunile de instigare pot fi recunoscute numai atunci, cînd subiectul face apel
la săvîrşirea unei infracţiuni stabilite concret: la săvîrşirea omorului, furtului ş.a.
Descrierile romantice a aventurilor criminale în stilul Robingudului, aluziile
abstracte, nu formează acţiuni de instigare. În acest context se poate de dat
următorul exemplu: subiectul, care a ispăşit pedeapsa în locurile private de
libertate, adună adolescenţi într-un loc retras, izolat şi le povesteşte despre
romantica vieţei de hoţ, numai cu aceasta se limitează în discuţiile cu ei. Dar sub
influienţa povestirilor acestuia adolescenţii săvîrşesc un atac tîlhăresc. În asemenea
caz instigarea este exclusă, fiind că nu există îndrumarea concretă a actelor
respective, subiectul nu determină concret nici la o infracţiune. Instigatorul trebuie
să cunoască activităţile celui instigat şi în schimb cel instigat trebuie să cunoască
activităţile instigatorului. Şi persoana instigată trebuie să închipuie concret, ce are
ea de săvîrşit, dar instigatorul trebuie clar şi concret să lămurească subiectului
esenţa acţiunii, la săvîrşirea căreia o determină. Instigatorul poate ori să dorească
survenirea consecinţelor infracţionale, ori să nu aibă nici un interes faţă de
survenirea lor, adică este posibilă intenţie directă ori indirectă.31
Instigatorul poate să-l determine la săvîrşirea infracţiunii nu numai pe autorul
ei, ci şi pe alţi participanţi: organizator, complice etc. Atragerea minorilor la
30
Augustin Ungureanu. «Drept penal român. Partea generală.» Bucuresti, 1995 pag. 131-132
31
Ветров Н.И. «Уголовное право. Общая часть.» Москва, 1999 стр. 222

49
activitatea criminală sau instigarea lor la săvîrşirea infracţiunilor este considerată
ca o circumstanţă agravantă, şi se califică în concurs cu articolul părţii speciale a
Codului penal care prevede aşa o activitate.
Aşadar, pentru existenţa instigării ca o componenţă a participaţiei penale, este
necesar ca activitatea de determinare să fie săvîrşită numai cu intenţie, nu are
importanţă intenţie directă sau indirectă. Instigatorul este conştient de faptul că prin
activitatea sa determină pe cel instigat să săvîrşească o faptă prevăzută de legislaţia
penală şi urmăreşte să-l determine la această activitate ilicită, al cărei rezultat îl
urmăreşte sau îl acceptă. Deci instigatorul poate acţiona şi cu intenţie indirectă. Nu
poate exista însă instigare din imprudenţă. De aceea, dacă o persoană determină
din imprudenţă pe o altă persoană, prin cuvinte rostite imprudent ori printr-un
îndemn făcut în glumă sau într-un moment de surescitare, fără conştiinţă şi voinţă
de a determina la săvîrşirea faptei ilicite, fapta nu constituie instigarea. Pentru
existenţa instigării nu ne interesează însă dacă cel instigat (autorul) acţionează cu
intenţie sau din imprudenţă. De asemenea, nu ne interesează, pentru existenţa
instigării, mobilul sau scopul urmărit de instigator. De aceea, există instigare şi în
cazul persoanei care instigă cu scopul de a prinde pe cel instigat în momentul
începerii executării faptei (agentul provocator). Instigatorul poate să participe la
infracţiune concomitent şi în rolul de coautor. Dar şi în acest caz la calificarea
acţiunilor lui este necesară trimiterea la alin.4 a art.42 a C.P. al R.M. Spre
deosebire de organizator, care are de-a faceri cu subiecţii, care deja au primit
hotărîre de a săvîrşi infracţiunea, instigatorul influienţează asupra persoanei pînă la
momentul cela, cînd la ea s-a copt o hotărîre asemănătoare. Împreună cu această
instigatorul poate concomitent să execute şi rolul organizatorului, ce trebuie
imediat să fie reflectat la calificarea infracţiunii.32

4. COMPLICE
Rolul complicelui la săvîrşirea infracţiunii este descris în alin.(5) al art.42 a
C.P. al R.M. şi anume: «complice se consideră persoana care a contribuit la
săvîrşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de

32
Ветров Н.И., Лапунова Ю.И. «Уголовное право. Общая часть.» 2-е издание Москва, 2001 стр. 156

50
mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a
promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau
instrumentele de săvîrşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobîndite pe
cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde atare
obiecte».
Complicele poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru
a fi subiect al infracţiunii. Nu este necesară îndeplinirea unor condiţii speciale,
existenţa anumitor calităţi.
La săvîrşirea unor infracţiuni îşi pot da contribuţia unul sau mai mulţi
complici, în funcţie de complexitatea faptei prevăzute de legislaţia penală. Fiecare
complice îşi aduce, în acest caz, propria sa contribuţie prin ajutorul dat la săvîrşirea
infracţiunii.
Activitatea complicelui la săvîrşirea infracţiunii este o formă relativ mai
răspîndită. În acelaşi timp complicele este o figură mai puţin periculoasă decît
ceilalţi participanţi. Aceasta se lămureşte prin faptul că lui, complicelui, îi şi
aparţine un rol secundar în activitatea comună a celorlalte persoane. Acţiunile
complicelui au un caracter auxiliar, sunt mai puţin active şi se manifestă prin
acordarea de ajutor altor persoane la săvîrşirea infracţiunii. Adeseori, complicele îl
ajută pe autorul delictului. Deoarece complicele contribuie la săvîrşirea infracţiunii,
asemenea contribuţie trebuie să aibă loc sau la pregătirea infracţiunii, sau în
momentul săvîrşirii ei. Dacă activitatea persoanei a avut loc după terminarea
infracţiunii, în acest caz ea nu mai este considerată drept complice.
Prin complicitate se creiază autorului infracţiunii condiţii favorabile în
vederea săvîrşirii faptei. Complicele cooperează la săvîrşirea acesteia prin activităţi
indirecte de natură a sprijini latura obiectivă sau subiectivă, ceea ce atribuie
contribuţiei sale, în general, caracter de participaţie accesorie, secundară.
Contribuţia sa nu este determinată, nu este nemijlocită, nu constituie o activitate de
săvîrşire directă a faptei. Chiar dacă intervine în cursul executării acesteea—
complicitate materială concomitentă,—îşi păstrează caracterul de contribuţie
indirectă, care înlesneşte doar comiterea faptei (persoana care înmînează autorului
faptei anumite instrumente în vederea efectuării efracţiei, care asteaptă cu un
51
mijloc de transport în timpul comiterii furtului de către autor). Activitatea
complicelui constînd, în general, în crearea condiţiilor săvîrşirii infracţiunii, are
loc, de regulă, înainte de punerea sa în executare, situindu-se în faza de pregătire a
executării sau poate fi efectuată în timpul săvîrşirii acesteia. 33
Latura obiectivă
Latura obiectivă a complicităţii conţine ajutorul, sprijin la săvîrşirea
infracţiunii. Acest sprijin este sub forma de sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii,
acordarea mijloacelor sau instrumentelor săvîrşirii infracţiunii, înlăturarea de
obstacole, promisiunea dinainte de îl va favoriza pe infractor, tăinuirea mijloacelor
sau instrumentelor săvîrşirii infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobîndite pe
calea criminală, promisiunea de a procura sau de a realiza aşa fel de obiecte.
Momentul comun, ce uneşte toate metodele a complicităţii enumerate în legislaţie,
este acordare de ajutor fără de a participa nemijlocit la realizarea laturii obiective a
componenţei de infracţiune. Semnul general a complicităţii este nu pur şi simplu
acordare de ajutor, ajutorul prin înlăturarea obstacolelor. Dacă complicele a dat
autorului un sfat, mulţimind căruia ultimul a fost în stare mai efectiv să săvîrşească
o atentare infracţională sau să scape de urmărire, atunci comportarea de aşa fel
reprezintă un gen din varietăţile înlăturării a obstacolelor. Stabilirea semnului
generic a complicităţii este important din punct de vedere practic. Cauza este în
aceea, că cu toate că lista legislativă a acţiunilor instigatorului este completă,
practicii sunt cunoscute şi alte acte de comportare, ce trebuiesc fi privite ca
instigare. De exemplu, găsirea altui complice în locul său ori acţiunile persoanei
sistimatice, măcar că şi nu au fost promise dinainte, de procurare a bunurilor,
dobîndite vădit pe calea criminală. Acţiunile de instigare numite mai sus nu sunt
arătate în lege, dar totuşi mulţimind lor se efectuiază ajutorul în săvîrşirea
infracţiunii prin înlăturarea a obstacolelor.
Latura obiectivă a complicităţii se caracterizează prin săvîrşirea în majoritatea
cazurilor a acţiunilor, dar uneori şi a inacţiunilor îndreptate spre ajutorul autorului
sau altor participanţi la săvîrşirea infracţiunii. După rolul său obiectiv la
infracţiune, care este săvîrşită în comun de două sau mai multor persoane,
33
«Drept penal. Partea generală.» Editura Atlas Lex Bucuresti, 1994 pag. 303-304

52
complicele, cu rarele excepţii, este o figură mai puţin periculoasă de cît alţi
participanţi. Iniţiativa săvîrşirii infracţiunii nu-i aparţine, el nu conduce activitatea
infracţională a altor persoane, nu execută latura obiectivă a componenţei de
infracţiune, prevăzute de art. Părţii Speciale a C.P.. Complicele numai ajută
autorului în realizarea intenţiei lui criminale, ne săvîrşind la această acţiuni, ce
intră în latura obiectivă a componenţei de infracţiune a autorului.
Complicitatea, presupunînd un ajutor de natură materială (fizică) sau morală,
este posibilă, în general, la toate infracţiunile, chiar la acelea la care nu sînt
posibile unele forme de participaţie, cum ar fi coautoratul; este posibilă şi la
infracţiunile cu subiect special, fără a se cere şi complicelui calitatea prevăzută de
lege, care este impusă numai autorului.
Condiţiile complicităţii :
a) Săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Complicitatea, ca şi celelalte forme de participaţie, impune condiţia săvîrşirii
unei fapte prevăzute de legislaţia penală, întrucît numai prin comiterea acestea
devine o activitate relevantă penal.
Ca forma de participaţie accesorie, complicitatea nu este de conceput fără
săvîrşirea în mod nemijlocit de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de
legislaţia penală. Este condiţia de bază a complicităţii. Dacă fapta constituie
contravenţie sau abatere de competenţă a comisiei de judecată, sprijinul la
săvîrşirea acesteia nu poate constitui complicitate. Fapta săvîrşită trebuie să
corespundă laturii obiective a unei infracţiuni consumate sau cel puţin a unei
tentative pedepsibile.
b) Efectuarea unei contribuţii din partea complicelui.
Complicitatea presupune efectuarea unei activităţi de înlesnire sau ajutor la
săvîrşirea faptei. Activitatea să se manifeste în una din formele concrete
schematizate legal în alin.(5) a art.42 a C.P. al R.M., simplă intenţie de a contribui
la săvîrşirea faptei nemanifestată într-o activitate de cooperare nefiind suficientă
pentru realizarea complicităţii, actele de complicitate, spre deosebire de cele de
coautorat, nu realizează ele însele fapta, nu reprezintă o contribuţie indispensabilă
în procesul comiterii ei.
53
 Contribuţia complicelui nu se înscrie în acţiunea tipică a faptei săvîrşite, ci
este exterioară acesteia.
Din conceptul complicităţii, rezultă că activitatea complicelui trebuie să fi
servit efectiv la săvîrşirea faptei de către autor. Nu există complicitate dacă
activitatea efectuată a fost improprie săvîrşirii faptei, ca şi în cazul în care autorul
nu s-a folosit de ajutorul prestat nu a reprezentat un sprijin moral, cînd se va putea
reţine complicitatea sub forma morală.
Există şi complicitate atunci cînd o persoană ajută la săvîrşirea unui act de
complicitate, întrucît se contribuie cu intenţie la săvîrşirea unei fapte penale;
această formă este cunoscută sub denumirea de complicitate la complicitate.
Legătura nu este directă între terţul intervenit şi autor, ci între acesta şi complicele
iniţial.
Cînd, după realizarea unui act de complicitate, participantul săvîrşeşte şi o
acţiune de coautorat, se reţine numai această ultimă formă de participaţie.
Contribuţia complicelui poate sprijini latura subiectivă (complicitatea morală) sau
latura obiectivă (complicitatea materială), poate interveni înainte de săvîrşirea
faptei (complicitatea anterioară) sau în timpul comiterii ei (complicitatea
concomitentă), poate îmbrăca o varietate de aspecte se înlesneşte săvîrşirea faptei
(pentru contribuţia complicelui a se vedea «Formele complicităţii»—morală,
materială, anterioară, concomitentă, mijlocită, etc.).
c) Contribuţia să fie efectuată cu intenţie.
Această condiţie reiesă din dispoziţia art.41 a C.P. al R.M. şi constă în
reprezentarea de către complice a acţiunii pe care o comite autorul şi a urmărilor ei,
precum şi a împrejurării că actul de complicitate contribuie la săvîrşirea faptei,
unite cu voinţa de a coopera la realizarea acesteia.
Complicitatea este susceptibilă de numeroase variaţiuni, atît normative cît şi
faptice, în raport cu natura sprijinului acordat de complice, cu momentul şi cu
modul în care este dat acest sprijin. Cunoaşterea acestor modalităţi este utilă pentru
înţelegerea naturii juridice a complicităţii şi pentru aplicarea corectă a instituţiei
care o reglementează.

54
 d) Să se fi efectuat de către complice acte de înlesnire sau de ajutor la
săvîrşirea acelei infracţiuni.
Complicitatea presupune săvîrşirea de către complice a unor acte de sprejinire
a săvîrşirii infracţiunii de către autor.
Complicitatea prin înlesnire sau ajutor la săvîrşirea faptei prevăzute de legea
penală şi complicitatea prin promisiunea de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a
infractorului. Aceste sunt principalele modalităţi normative ale complicităţii. În
prima modalitate, complicitatea este susceptibilă iarăşi de două modalităţi de
realizare şi anume prin înlesnire sau prin ajutor dat la săvîrşirea faptei. Înlesnirea
presupune efectuarea de acte care netezesc sau pregătesc realizarea acţiunii şi care
constau în producerea sau procurarea mijloacelor sau instrumentelor ori în darea de
bani în acest scop, în culegerea de informaţii asupra locului unde se află obiectul
material al infracţiunii etc. Este vorba de acte de complicitate care au loc înainte de
a se trece la executarea faptei, constituind complicitatea anterioară. Spre deosebire
de această, ajutorul dat la săvîrşirea faptei împlică acte de sprijinire a executării
acesteia, efectuate concomitent cu executarea, cum ar fi asigurarea pazei,
strecurarea unei arme în mîna făptuitorului, deschiderea unii uşi prin care autorul
sau ceilalţi complici concomitent să poată fugi de la locul infracţiunii etc. Actele
de ajutor la executare constituie aşa-numită complicitatea concomitentă.
În ce priveşte complicitatea prin promisiunea de tăinuire sau de favorizare,
legea însăşi prevede că este complicitatea şi fapta persoanei care promite, înainte
sau în timpul săvîrşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din această săvîrşire a
faptei, chiar dacă promisiunea nu este îndeplinită. Legea prevede deci, că
modalitatea a complicităţii, promisiunea unui sprijin de care autorul are nevoie
după executarea faptei. Acest sprijin constă fie în tăinuirea bunurilor, fie în
favorizarea infractorului, adică în fapte care, atunci cînd sunt săvîrşite fără o
înţelegere stabilită înainte ori în timpul săvîrşirii faptei, deci fără o promisiune
anterioară, constituie infracţiuni de sine stătătoare. Avînd în vedere conţinutul
acestor infracţiuni, sprijinul promis autorului de a tăinui bunurile ar putea consta
din primirea în patrimoniul complicelui, ori din dobîndirea de către acesta în orice
mod, din transformarea ori din înlesnirea valorificării unui bun provenit din
55
săvîrşirea faptei. La rîndul său, sprijinul promis autorului de a-l favoriza ar putea
consta în orice ajutor dat acestuia pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală,
judecata ori executarea pedepsei la care a fost condamnat sau în ajutorul pentru a-şi
asigura folosul sau produsul infracţiunii.
Legea a considerat deci ca act de complicitate promisiunea de tăinuire sau de
favorizare, făcută anterior sau chiar în timpul executării faptei, deoarece, pe baza
acestei promisiuni, autorul a trecut mai sigur şi mai hotărît la săvîrşirea faptei
prevăzute de legislaţia penală, ştiind că bunurile obţinute prin infracţiune vor fi
tăinuite sau că el va fi ajutat să scape de pedeapsă ori să valorifice folosul sau
produsul infracţiunii. De aceea legea a considerat, cu deplin temei, că este
complicitate simplă promisiune de tăinuire sau de favorizare, chiar dacă această
promisiune nu este ţinută. Este o complicitate morală şi de aceea îndeplinirea sau
neîndeplinirea ulterioară a promisiunii nu schimbă condiţia juridică a complicelui.
Prin semnele obiective ajutorul poate fi sau de natură intelectivă
(complicitatea morală), sau de natură fizică (complicitatea materială).
Complicitatea morală constă din efectuarea de acte de sprijinire a săvîrşirii
infracţiunii pe latura ei psihică, cum ar fi întreţinerea sau consolidarea hotărîrii
autorului de a săvîrşi fapta, darea de sfaturi sau indicaţii în acest scop, promisiunea
de a tăinui bunurile provenite din săvîrşirea infracţiunii sau de a favoriza pe
infractor, determinarea altor persoane ca ele să sprijine, în calitate de complici,
săvîrşirea faptei (instigarea la complicitate), ajutorul dat instigatorului în activitatea
de determinare a instigatului să săvîrşească infracţiunea (complicitatea la instigare)
etc.
Ajutorul intelectiv al complicelui în sensul legii penale se reduce la aceea că
el contribuie la savîrşirea infracţiunii atît cu sfaturi, indicaţii, instrucţiuni, cît şi cu
promisiuni prealabile de a tăinui infracţiunea, infractorul, mijloacele şi
instrumentele, obiectele dobîndite pe cale criminală. Ajutorul sub forma de sfaturi
şi indicaţii poate fi atît în scris, cît şi oral, poate fi exprimat în faţă sau în taină. 34
Acordarea de ajutor la săvîrşirea infracţiunii prin promisiuni prealabile constă
anume în faptul că persoana în calitate de complice, promitînd să tăinuiască
34
Constantin Bulai. «Drept penal român. Partea generala.» Vol. I Bucureşti , 1992 pag.198-202

56
infracţiunea, instrumentele folosite şi altele, a obţinut astfel garanţie de la autor,
precum că acesta va săvîrşi infracţiunea.
La prima vedere, complicitatea intelectivă (intelectuala) sub forma dării de
sfaturi şi indicaţii se aseamănă cu instigarea la infracţiune, metodele căreia la fel
pot fi darea de sfaturi şi indicaţii. Dar aceste forme a participanţilor se deosebesc
esenţial una de la alta. Esenţa instigării constă în ceea, că cu aşa fel de acţiuni la
autor şi la ceilalţi participanţi se creiază hotarîrea de a săvîrşi infracţiunea. Cu
deosebire de instigator, complicele intelectual numai întăreşte această hotărîre de a
săvîrşi infracţiunea, care la momentul săvîrşirii acţiunilor lui deja a avut loc. De
aici reiesă că, complicitatea de natură morală contribuie la întărirea sau întreţinerea
hotărîrii infracţionale, la crearea unei anumite stări necesare în vederea savîrşirii
faptei.
Complicitatea morală se poate prezenta sub următoarele aspecte:
1) Întărirea sau întreţinerea hotărîrii de a săvîrşi fapta de către autor.
Sînt situaţii în care, deşi persoana a luat hotărîrea de a săvîrşi infracţiunea, ezita să
o pună în executare, datorită unor îndoieli care fac ca hotărîrea să nu fie fermă şi să
nu poată fi realizată. Dacă o persoană intervine şi înlătură asemenea îndoieli prin
încurajări sau prin învocarea unor argumente care consolidează hotărîrea, dîndu-i
vigoarea necesară de a fi pusă în executare, aceasta apare în calitate de complice
moral. Adeseori, ezitările se datoresc împrejurării ca persoana, după comiterea
faptei, nu va putea ascunde bunurile ce provin din săvîrşirea acesteia, nu va putea
asigura profitul urmărit ori nu va putea să-şi asigure scăparea, prin sustragere de la
urmărire. Promisiunea făcută unei astfel de persoane de a tăinui bunurile ori de a-l
favoriza în vederea eludării urmăririi constituie o modalitate a complicităţii morale,
prin care se contribuie la întărirea hotărîrii infracţionale. Legea prevede că nu
interesează dacă promisiunea a fost îndeplinită, deoarece hotărîtor în sprijinul
complicelui a fost întărirea hotărîrii infracţionale şi realizarea ei prin comiterea
faptei.
2) O anumită activitate desfăşurată cu intenţia de a instiga la săvîrşirea
unor fapte se transformă în act de complicitate morală, daca autorul luase singur

57
hotărîrea de a săvîrşi infracţiunea, iar activitatea persoanei respective contribuie la
întărirea sau menţinerea hotărîrii luate de către autor.
3) Asistenţa în timpul executării faptei constituie şi ea o formă de
complicitate morală, întrucît prezenţa unei persoanei în timpul săvîrşirii faptei la
locul comiterii acesteia reprezintă un stimulent şi o încurajare a autorului,
asigurarea liniştii şi calmului necesar pentru realizarea acţiunii, reprezintă un
sprijin moral efectiv. Pentru realizarea acestei forme, autorul trebuie să aibă
cunoştinţă în mod obligatoriu de prezenţa complicelui şi posibilitatea intervenţiei
sale în vederea înlăturării unor eventuale dificultăţi. Uneori, asistenţa în timpul
săvîrşirii faptei (cînd complicele stă la pază, sau aşteaptă cu un autovehicul) poate
să apară şi ca un act de complicitate materială, ajutînd la realizarea laturii
obiective, dacă hotărîrea autorului este fermă şi dacă din acest punct de vedere nu
se sprijină pe actul de asistenţă al celuilalt.
4) În literatura penală, se consideră, în general, că acte de complicitate
morală: darea de sfaturi, informaţii, instrucţiuni ori procurarea de date cu privire la
timpul şi locul săvîrşirii faptei, la folosirea mijloacelor de comitere a acesteia ori la
minuirea instrumentelor necesare pentru comiterea ei. Considerăm că asemenea
activităţi reprezintă o formă de complicitate morală numai în măsura în care
întăresc hotărîrea infracţională prin indicaţiile date ori sînt de natură a înlătura
îndoielile şi ezitările autorului şi a face astfel hotărîrea executabilă.
La complicitatea intelectivă se referă, cum s-a mai spus, şi promisiunea făcută
dinainte de a ascunde infractorul, mijloacele şi instrumentele de săvîrşire a
infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobîndite pe cale criminală. Indiferent de
aceea, că aşa fel de complicitate este legată cu executarea acţiunilor fizice, ea se
referă la cea intelectivă. Aceasta se lămureşte, ca însemnătatea penală se atribuie
numai promisiunii făcute dinainte de a ajuta infractorul prin îndeplinirea a
acţiunilor de aşa natură. Aşa fel de promisiune, făcută pînă la executarea
infracţiunii, întăreşte la autor ori la alţi participanţi hotărîrea de a o săvîrşi. Dar
faptul îndeplinirii acestei promisiuni nu înfluienţează la calificarea acţiunilor,

58
fiindcă aşa fel de acţiuni deja nu se află în legătură cauzală cu săvîrşirea
infracţiunii.35
Momentul consumării a complicităţii intelective depinde de descrierea
caracterului acţiunilor complicelui în legislaţie. Ajutorul cu sfaturi, indicaţii,
prezentării informaţiei, legea asociază cu săvîrşirea infracţiunii, reieşînd din
aceasta, aceste varietăţi a acţiunilor de complicitate se săcot consumate din
momentul săvîrşirii infracţiunii.
Promisiunea de a ascunde infractorul, mijloacele sau instrumentele, urmele
infracţiunii ş.a. legea nu le asociază cu săvîrşirea infracţiunii, reieşînd din aceasta,
aceste varietăţi a complicităţii sunt consumate din momentul consumării acţiunilor
respective.
Ajutorul intelectiv se exprimă prin acţiuni intenţionate, care influenţează
asupra psihicului, conştiinţei, voinţei autorului, ceea ce determină hotărîrea lui de a
săvîrşi infracţiunea. Prin aceasta ajutorul intelectiv se deosebeşte de cel fizic.
Complicitatea materială constă în efectuarea de diferite acte de sprijin
material la săvîrşirea infracţiunii, cum ar fi procurarea sau adoptarea mijloacelor
necesare pentru săvîrşirea infracţiunii, punerea la dispoziţie de sume de bani, a
documentelor false, a armei de foc, a unei unelte, a mijloacelor de transport adică
orice obiect sau documente care pot să-i fie de folos autorului la săvîrşirea
infracţiunii, crearea de condiţii favorabile pentru realizarea faptei, prin înlăturarea
unor obstacole materiale sau orice acte de înlesnire materială.
Complicitatea materială constituie o formă de complicitate care înlesneşte sau
ajută la săvîrşirea faptei prevăzute de legislaţia penală privită sub aspectul
materialităţii ei, la înfăptuirea laturii obiective a infracţiunii. Aceasta se poate
realiza în diferite moduri. Astfel, poate consta în procurarea mijloacelor necesare
săvîrşirii faptei şi punerii lor la dispoziţia autorului. Gama acestora este foarte
variată şi poate consta în instrumente, arme, substanţe, mijloace de transport, sume
de bani, locuinţe etc. Se mai poate realiza prin pregătirea mijloacelor, adică
adaptarea sau modificarea lor pentru a fi adecvate săvîrşirii faptei. În sfîrşit, mai
poate consta întru-n ajutor acordat în timpul săvîrşirii acţiunii, reprezentînd acte
35
Aug. Ungureanu. «Drept penal român. Partea generală.» Bucureşti, 1995 pag. 136-138

59
mediate, indirecte, ce susţin săvîrşirea faptei, fără a se integra în conţinutul său
(darea unor instrumente în vederea săvîrşirii efracţiei pentru a se putea pătrunde în
locuinţă; darea de instrumente sau mijloace necesare înfăptuirii omorului etc.).
Cum s-a văzut mai sus complicitatea fizică reprezintă ajutorul acordat pentru
săvîrşirea infracţiunii prin acordare de mijloace sau înlăturare a obstacolelor.
Sub acordare de mijloace pentru săvîrşirea infracţiunii trebuie de înţeles
acţiunile active, ce constau în transmiterea autorului sau altor participanţi a
diferitor obiecte, folosirea cărora uşurează săvîrşirea infracţiunii.
Înlăturarea obstacolelor, spre deosebire de metoda precedentă a complicităţii,
poate fi exprimată cum prin acţiunile active (de exemplu, spargerea uşii de intrare
cu scopul săvîrşirii unui omor a persoanei care se află în apartamentul dat,
deteriorarea sistemului de signalizare sau deconectarea reţelei electrice pentru
săvîrşirea furtului din apartament), aşa şi prin inacţiuni la nesăvîrşirea acţiunilor de
către o persoană, pe care ea putea şi era obligată să le săvîrşească. În rînd cu aceste
este posibilă îndeplinirea anume faptelor complicităţii (dar nu careva altele) prin
inacţiuni. În aceste cazuri în legătură cauzală cu survenirea consecinţelor
prejudiciabile se află nu promisiunea de a se abţine de la executare a obligaţiilor
puse persoanei, dar neexecutarea acţiunilor de aşa natură.
Activitatea, îndreptată spre realizarea laturii obiective a infracţiunii, ca şi
orice altă, are început şi sfîrşit. Începutul unei aşa activităţi se săcoate momentul
tentativei, prin urmare, ajutorul fizic este consumat în momentul tentativei la
săvîrşire cu ajutorul instrumentelor sau mijloacelor acordate.
Pentru a înţelege esenţa complicităţii, rolul ei obiectiv în săvîrşirea infracţiunii
o importanţă majoră are întrebarea despre legătură cauzală. Este aceea, că
complicele poate contribui infracţiunii numai în cazul cela, dacă acţiunile lui au
precedat hronologic ori s-au petrecut concomitent, în acelaşi timp, cu acţiunile
autorului. Dacă acţiunile complicelui se referă la timp, atunci cînd activitatea
autorului a fost terminată, adică nu se află cu această activitate în legătură cauzală,
ele nu pot fi denumite complicitate. Deaceea favorizarea infracţiunii, care este
petrecută deja după aceea, cînd infracţiunea este săvîrşită, nu poate fi recunoscută
ca complicitate.
60
 Complicitatea materială (concomitentă) trebuie delimitată de coautorat. În
cazul complicităţii actele, de regulă, sunt exterioare elementului material
(procurarea de instrumente, mijloace de transport etc.), în timp ce în situaţia
coautoratului actele se încadrează în elementul material (se are în vedere situaţia
tipică de coautorat). Ca o formă de complicitate materială poate fi şi complicitatea
la complicitate care constă în ajutorul dat de o persoana altui complice pe care
acesta îl oferă autorului în săvîrşirea faptei (de exemplu, o persoană procură unui
complice anumite substanţe sau dispozitive, necesare savîrşirii faptei prevăzute de
legislaţia penală, pe care acesta le furnezează autorului).
Ajutorul fizic se exprimă prin înlăturarea obstacolelor care apar în procesul
săvîrşirii infracţiunii, ca, de exemplu, săparea unei intrări subterane în depozit,
răpirea paznicului, transportarea şi tăinuirea lucrurilor sustrase, camuflarea urmelor
infracţiunii prin ascunderea infractorului ş.a.
Ajutorul fizic se înfăptuieşte, de regulă, prin acţiuni active, dar în unele cazuri
el poate fi exprimat şi prin inacţiune. Aceasta are loc atunci cînd persoana era
obligată să împiedice infracţiunea, dar ea nu şi-a ţinut cuvîntul dat. Astfel de
infracţiuni se exprimă, de exemplu, prin comportarea paznicului care s-a înţeles în
prealabil cu infractorul, contribuind, astfel, la săvîrşirea unui furt din magazin etc.
Distincţia între complicitatea morală şi cea materială a fost examinată în cele
ce precedă, criteriul folosit ţinînd de natura sprijinului dat de complice la săvîrşirea
infracţiunii. Interesul distincţiei rezidă, pe lîngă mai bună cunoaştere a contribuţiei
complicelui, în stabilirea caracterului efectiv al acesteia, complicitatea materială
dată fiind totdeauna efectivă, îndeplinind indirect şi rolul de complicitate morală.
e) Contribuţia complicelui să fie efectivă, adică să fi folosit în fapt la
săvîrşirea de către autor a acţiunii sau inacţiunii represive.
Contribuţia complicelui, în oricare dintre modurile arătate, trebuie să fie
efectivă, să fie folosit efectiv la realizarea faptei prevăzute de legislaţia penală.
Dacă ajutorul nu este dat din cauză că complicele este împiedicat să-l dea sau, de şi
l-a dat, acest ajutor nu este folosit, fiind considerat ca impropriu ori de prisos,
contribuţia astfel dată rămîne o simplă tentativă de complicitate, fără semnificaţie
juridico-penală.
61
 Aşa cum s-a subliniat în literatură de specialitate, contribuţia materială a
complicelui trebuie să fie considerată efectivă chiar dacă nu a fost folosită la
săvîrşirea infracţiunii, deoarece orice contribuţie materială îndeplineşte în
totdeauna şi rolul de contribuţie morală, întărind hotărîrea autorului de a săvîrşi
infracţiunea.
În funcţie de momentul în care se realizează activitatea de înlesnire,
complicitatea poate fi anterioară şi concomitentă. Actele de complicitate trebuie să
intervină fie înainte de a fi trecut la săvîrşirea faptei prevăzute de legea penală, fie
în timpul executării ei, excluzîndu-se posibilitatea realizării lor după consumarea
faptei.
Complicitatea anterioară.
Se plasează în timp înainte de momentul începerii executării faptei. Poate
îmbrăca fie forma complicităţii morale, fie a complicităţii materiale. Anumite
forme ale complicităţii nu pot fi decît anterioare săvîrşirii faptei, cum este întărirea
hotărîrii infracţionale prin diferite mijloace, complicitatea la instigare, precum şi
întărirea hotărîrii infracţionale prin promisiuni de tăinuire sau favorizare.
Complicitatea concomitentă.
Această formă se plasează în timp de momentul începerii executării pînă în
momentul consumării faptei prevăzute de legislaţie penală. Poate fi, la rîndul său,
materială sau morală. În cazul infracţiunilor care, sub aspect material, se
caracterizează prin durata în timp (infracţiunile continuie, prelungite), actul de
complicitate poate interveni în toata perioada de executare, pînă la epuizarea lor.36
Prin definiţie, nu există complicitate posterioară, întrucît şi aceasta, ca orice
formă de participaţie, implică cooperarea la săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea
penală. Chiar în ipoteza promisiunilor de ajutor, în cazul în care cel ce a promis îşi
păstrează promisiunea prin ajutorul acordat după comiterea faptei, ceea ce a avut
importanţă în constituirea ca act de complicitate a acestei activităţi a fost
promisiunea însăşi, realizarea ei fiind o continuare a unui act ce trebuie plasat în
timp înainte sau pe parcursul săvîrşirii activităţii infracţionale.

36
R-M. Stănoiu, I. Griga, T. Dianu «Drept penal. Partea generală.» (note de curs) Bucureşti, 1992 pag130-133

62
 Aceasta distincţie între modalităţile complicităţii, bazată pe criteriul
momentului în care este dată contribuţia complicelui în raport cu executarea faptei,
prezintă interes teoretic şi practic. Aşa cum o arată şi denumirile folosite, la
complicitatea anterioară contribuţia este dată înainte de săvîrşirea faptei şi constă,
aşa cum s-a arătat, în acte de înlesnire a executării faptei. Dimpotrivă, în cazul
complicităţii concomitente contribuţia este dată concomitent cu săvîrşirea faptei şi
constă din acte de ajutor la această executare. Actele de complicitate anterioară nu
sunt, în fond, decît acte preparatorii săvîrşite de o alta persoană decît autorul şi care
devin acte de complicitate atunci cînd autorul a trecut la săvîrşirea faptei, realizînd
cel puţin o tentativă pedepsibilă.37
În funcţie de poziţia psihică a autorului faţă de fapta comisă, complicitatea
poate fi proprie şi improprie. Forma propriei, cea mai fregventă, se realizează cînd
autorul acţionează cu intenţie, ca şi complicele, iar cea improprie, cînd complicele
înlesneşte sau ajută cu intenţie la săvîrşirea unei fapte pe care autorul о comite din
imprudenţă sau fără vinovăţie.
Complicitatea nemijlocită şi complicitatea mijlocită.
Această distincţie se face după modul direct sau indirect în care este dată
contribuţia complicelui la săvîrşirea faptei prevăzute de legea penală. Există
complicitate nemijlocită atunci cînd sprijinul este acordat de complice direct
autorului şi complicitate mijlocită atunci cînd sprijinul este dat prin intermediul
altui participant care poate fi instigatorul sau un alt complice.
Complicitatea mijlocită se poate realiza astfel în trei modalităţi diferite şi
anume complicitate la instigare, complicitate la complicitate şi instigarea la
complicitate.
Complicitatea la instigare constă în sprijinul acordat de complice
instigatorului în acţiunea acestuia de determinare a autorului la savîrşirea faptei.
Complicitatea la instigare există în situaţia în care ajutorul complicelui a folosit de
către instigator, sprijinînd activitatea de determinare a instigatorului către instigat
(de exemplu, o persoană procură o sumă de bani sau daruri instigatorului sau alte

37
V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazar, Gh. Nistorenu, I. Molnar, Alex. Boroi «Drept penal. Partea generală.»
Bucureşti, 1992 pag. 251
63
mijloace necesare acestuia pentru determinarea autorului la săvîrşirea faptei
prevăzute de legea penală).
Complicitatea la complicitate constă în sprijinul dat de complice unui alt
complice pentru că acesta să poată sprijini eficient săvîrşirea de către autor a faptei
criminale (de exemplu, pune la dispoziţia celuilalt complice un autovehicul cu care
acesta transportează autorul la locul săvîrşirii faptei).
Instigarea la complicitate constă în determinarea unei persoane de a sprijini
săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală, prin acte de complicitate de orice
fel. Instigarea la complicitate există în situaţia în care o persoană determină pe alta
să efectueze o activitate de complicitate, iar contribuţia acestuia din urmă a ajutat
la comiterea faptei de către autor (de exemplu, x determină pe y, care deţine o
substanţa nocivă, de a i-o procura lui z, în vederea comiterii unei infracţiuni de
omor). Instigarea la complicitate se deosebeşte de instigarea propriu-zisă întrucît în
prima situaţie se instigă la săvîrşirea unui act de ajutor şi activitatea se încadrează
în complicitate, iar în a două situaţie se instigă la săvîrşirea unei fapte prevăzute de
legislaţia penală.
Atît complicitatea nemijlocită, cît şi cea mijlocită se integrează în antecedenţa
cauzală a rezultatului faptei, laolaltă cu celelalte contribuţii.
Complicitate prin acţiune (comisivă) şi complicitate prin inacţiune (omisivă).
Această distincţie are în vedere aspectul dinamic al contribuţiei complicelui,
modul cum se exteriorizează sprijinul dat de complice. Complicitatea prin acţiune
constă în efectuarea de acte de înlesnire sau de ajutor la săvîrşirea faptei prevăzute
de legislaţia penală, pe cînd complicitatea prin inacţiune constă din neîndeplinirea
de către complice a unor acte pe care era obligat să le îndeplinească, neîndeplinire
care constituie o înlesnire sau un ajutor dat cu intenţie la săvîrşirea faptei ilicite (de
exemplu, portarul de la întreprindere omite intenţionat să închidă sau să controleze
poarta, înlesnind astfel o sustragere).
Interesul distincţiei între aceste modalităţi de complicitate rezidă pe de o
parte, în faptul că atrage atenţia asupra valorii cauzale a contribuţiei prin omisiune
la săvîrşirea infracţiunii, iar pe de altă parte în necesitatea de a deosebi
complicitatea prin inacţiune de aşa numită complicitate negativă. Este vorba de
64
situaţia în ce se află o persoană care, avînd cunostinţă ca se va săvîrşi o infracţiune,
nu aduce acest fapt la cunoştinţa autorităţilor sau care, fiind de faţă la săvîrşirea
unei infracţiuni, nu a întervenit pentru a împiedica consumarea acesteia. S-a
susţinut, în literatura de specialitate, ca o astfel de atitudine ar constitui de fapt o
complicitate negativă sau o complicitate prin adeziune tăcită. Această concepţie nu
poate fi admisă deoarece în cazul nedenunţării sau al neîntervenţiei nu există o
înlesnire sau un ajutor la săvîrşirea infracţiunii, fiindcă nu există o obligaţie legală
de denunţare sau împiedicare, pe care cel rămîne inactiv să o încalce. În dreptul
penal român, în mod excepţional, a fost încriminată nedenunţarea unor infracţiuni
(art.170, art.262 a C.P. al României). În aceste cazuri, nedenunţarea constituind
infracţiune, promisiunea de nedenunţare făcută anterior sau în timpul săvîrşirii
faptei, constituie complicitate la acea infracţiune.
Din punct de vedere a aplicării legii în practică este importantă nota juridică a
cazurilor aşa numitei complicităţii nereuşite, cînd de exemplu, autorul nu a ascultat
indicaţiile sau sfaturile date lui. În acest caz este necesar de atras atenţie asupra
momentului consumării uneia sau alteia varietăţi a complicităţii.
Cînd complicitatea este consumată în momentul săvîrşirii a anumitor acţiuni
de ajutorare, atunci chiar şi în acel caz, dacă acest serviciu a fost necerut (adică nu
s-a folosit de acest serviciu), totuşi acţiunea trebuie de calificat ca complicitate.
Aşa fel de calificare se socoate nu numai energia criminală a persoanei, dar şi
caracteristica complicităţii ca acţiune, ce întăreşte hotărîrea de a săvîrşi
infracţiunea.
Dar dacă legea asociază activitatea complicelui cu săvîrşirea infracţiunii,
complicitatea n-a să fie socotită ca terminată, dacă infracţiunea nu este săvîrşită ori
este săvîrşită fără utilizarea serviciilor ale complicelui.
Latura subiectivă
După latura subiectivă activităţile complicelui pot fi exprimate cum prin
intenţie directă, aşa şi prin intenţie indirectă. Complicele trebuie să-şi deie seamă
cărei infracţiuni concret el dă ajutor sau măcar la ce gen se referă această
infracţiune, fiind că cunoaşterea despre semnele generice a infracţiunii este

65
important pentru calificarea activităţii, ce este săvîrşită cu intenţie ne determinată,
la care complicele poartă răspundere pentru ajutorul real.38
Dacă şi autorul săvîrşeşte infracţiunea cu intenţie, participaţia este proprie;
cînd o comite din imprudenţă sau fără vinovăţie, se realizează participaţia
improprie (complicitatea improprie).
Intenţia complicelui implică o anumită legătură subiectivă între acesta şi
autor. Această legătură poate fi bilaterală şi se poate manifesta sub forma unei
înţelegeri exprese sau tăcite, prealabile ori concomitente sau unilaterale, ce se
stabileşte întotdeauna de la complice la autor, care nu-şi dă seama că este ajutat în
săvîrşirea infracţiunii de către complice. Ultima formă de legătură este caracteristică
complicităţii improprii, fiind posibilă, cu fregvenţă mult mai scăzută, şi în cazul celei
proprii (o persoană, fără ştirea autorului, pune la îndemînă acestuia un dispozitiv, o
substanţă, un obiect de care are nevoie în săvîrşirea faptei sau lasă deschisă uşa unui
imobil pentru a pătrunde înăuntru, cu scopul de a sustrage anumite bunuri etc.). Din
condiţia examinată, rezultă că nu există complicitate din imprudenţă.
Din punct de vedere subiectiv, complicele acţionează cu intenţie directă sau
indirectă. Complicele îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale, deoarece
el contribuie la săvîrşirea unei infracţiuni, acordă un anumit ajutor autorului,
contribuie la săvîrşirea unei infracţiuni concrete, prevede survenirea consecinţelor
acţiunilor sale şi doreşte sau admite în mod conştient aceste consecinţe.
Ceea ce caracterizează complicitatea, în raport cu celelalte forme de participaţie
penală, este caracterul său de contribuţie indirectă, mediată la săvîrşirea infracţiunii.
Complicele nu determină, nici nu realizează în mod nemijlocit fapta prevăzută de
legislaţia penală, ci îi înlesneşte această realizare, făcînd, prin sprijinul pe care îl dă,
ca autorul să săvîrşească mai uşor, mai repede şi mai sigur fapta prejudiciabilă. În
raport cu autoratul sau cu instigarea, complicitatea apare deci ca o participaţie
secundară. Fiind o contribuţie la săvîrşirea faptei, complicitatea se înserează însă în
antecedenţă cauzală a acesteea, alături de celelalte contribuţii, atrăgînd calitatea de
participant al complicelui.

38
Ветров Н.И., Лапунова Ю.И. «Уголовное право. Общая часть.» 2-е издание Москва, 2001 стр. 158

66
 Particularitatea acţiunilor de complicitate este în aceea, că ele nu sunt legate
nemijlocit cu executarea laturii obiective a componenţei infracţiunii. Complicele nu
participă la săvîrşirea nemijlocită a activităţii infracţionale, ceea ce şi îl deosebeşte
de autor. De instigator complicele se deosebeşte cu aceea, că el nu excită la o altă
persoană hotărîrea de a săvîrşi infracţiunea. Comportarea lui este determinată de
dorinţa deja apărută la alt participant de a săvîrşi infracţiunea şi constă în ajutorul
înfăptuirii a acesteia şi în întărirea hotărîrii, care s-a copt la participant în afara
acţiunilor complicelui.

67
 Capitolul III
RĂSPUNDEREA PENALĂ A PARTICIPANŢILOR

1. Răspunderea penală
Legislaţia penală şi teoria dreptului penal acordă o mare importanţă problemei
determinării bazei răspunderii penale. Baza materială a răspunderii penale şi a
pedepsei o constituie săvîrşirea de către o persoană a unei fapteprejudiciabile, ale
cărei trăsături sunt stabilite de lege (alin.(2) a art.51 C.P. al R.M. «Răspunderii
penale este supusă numai persoana vinovată de săvîrşirea infracţiunii prevăzute de
legea penală.»).
Aşadar, participaţia nu prezintă o formă deosebită a răspunderii penale.
Indiferent ce rol are în infracţiunea savîrşită participaţia, persoana atentează, într-
un mod sau altul, la obiectul ocrotit de normele de drept, adică săvîrşeşte o
infracţiune prejudiciabilă printr-o formă intenţionată de vinovaţie şi posedă toate
semnele subiectului infracţiunii. Cu alte cuvinte, fapta fiecărui participant conţine
în sine trăsăturile componenţei de infracţiune.
Caracteristica elementelor componente ale infracţiunii este dată în articolele
Părţii speciale ale C.P. În majoritatea cazurilor infracţiunea concretă este săvîrşită
de o singură persoană. În unele cazuri însă infracţiunea poate fi săvîrşită în urma
participării a două sau mai multe persoane.
Cazurile de acest tip legislatorul le descrie în art. 41 al Părţii generale a C.P..
Prin urmare, componenţa de infracţiune a fiecărui participant se compune din
semnele indicate în Partea generală a C.P., care caracterizează activitatea
participanţilor (art. 42 al C.P.), şi din semnele infracţiunii comise de autor, care
sunt descrise în partea specială a C.P.. Prezenţa infracţiunii terminate în acţiunile
autorului determină componenţa de infracţiune terminată şi în activitatea celorlalţi
participanţi.
În dreptul penal, toţi participanţii la una şi aceeaşi infracţiune răspund pe baze
generale şi în măsură egală. Baza generală a răspunderii penale a participanţilor
este determinată de faptul că prin participaţie mai multe persoane săvîrşesc acţiuni
68
infracţionale şi fiecare dintre ele îşi aduce prinosul său la survenirea rezultatului
proiectat. Fiecare participant este vinovat şi se află în raport de cauzalitate faţă de
infracţiunea săvîrşită de autor, şi de aceea ei toţi poartă răspunderea penală pentru
consecinţele survenite ca rezultat al activităţii în comun.39
Caracterul participaţiei la infracţiune îl stabileşte rolul funcţional a
participantului: autorul, organizatorul, instigatorul şi complicele. Caracterul
participaţiei la infracţiune, stabilind rolul participantului, în aşa fel stabileşte
caracteristica calitativă a participaţiei. Gradul participaţiei la infracţiune stabileşte
caracteristica cantitativă a participaţiei şi se exprimă în măsura stabilită a spiritului
activ a subiectului la săvîrşirea infracţiunii. Gradul participării la săvîrşirea
infracţiunii influienţează, în mod general, asupra stabilirii pedepsei.
În afară de caracterul şi gradul participării la săvîrşirea infracţiunii asupra
individualizării pedepsei a participanţilor mai influienţează şi aşa circumstanţe
obiective, ce caracterizează semnele obligatorii şi de calificare a activităţii şi
personalităţii vinovatului.
La cele obligatorii se referă semnele generale a componenţei, ce formează o
infracţiune concretă. În aşa fel, unul din semnele de bază a furtului este scopul de
aviditate.
Semnele de calificare se săcot acele semne, prezenţa cărora mărturiseşte
despre un grad prejudiciabil sporit a activităţii. De exemplu, pentru furt, ce a
cauzat daune considerabile, este stabilită o pedeapsă mai aspră, de cît pentru un
furt «simplu».
Limitele egale de răspundere penală a participanţilor îşi găsesc expresie în
calificarea identică a acţiunilor şi, de regulă, în baza unuia şi aceluiaşi articol al
Părţii speciale a Codului penal. Pedeapsa aplicată participanţilor este, de asemenea,
prevăzută de dispoziţia aceluiaşi articol.
Baza unică a răspunderii penale nu exclude însă o strictă individualizare
privind răspunderea penală a fiecărui participant. Răspunderea penală a fiecărui
participant are un caracter pur individualizat. Fiecare dintre participanţi răspunde
nu pentru acţiunile altuia, ci pentru acţiunile sale, care, însă, luate împreună cu cele
39
Al. Borodac. «Drept penal. Partea generală.» Chişinău, 1994 pag. 205-206

69
ale altui participant, sunt îndreptate spre săvîrşirea unei infracţiuni concrete. Este
just, desigur, ca participantul întotdeauna poartă răspundere penală pentru
activitatea infracţională comună, dar, în acest ansamblu de acţiuni, el răspunde
numai în limitele vinovăţiei sale, în limitele daunei cauzate de el, în limitele daunei
care a intrat în intenţia lui. Dreptul penal nu recunoaşte răspunderea penală în
comun pentru acţiunile care n-au intrat în intenţia participantului.
Participanţii răspund aşa cum pentru pregătirea de infracţiune sau tentativei la
săvîrşirea ei şi în cazul dacă autorul din careva cauze nu a executat intenţia
criminală. În această rolul principial îl joacă momentul terminării acţiunilor
participantului concret. Dacă participantul (instigatorul, organizatorul, complicele)
a terminat acţiunile sale, dar autorul, de exemplu, a renunţat de săvîrşirea
infracţiunii, atunci participanţii se atrag la răspunderea penală pentru infracţiunea
neterminată, neconsumată.
Participanţii răspund nu pentru participare la săvîrşirea infracţiunii de o altă
persoană şi nu pentru aceea ca în urma acţiunilor sale autorul săvîrşeşte
infracţiunea, dar pentru faptul că, participînd la activitatea infracţională comună,
fiecare dintre ei atentează la relaţii sociale ocrotite de normele de drept penal.
La stabilirea pedepsei penale, judecata ia în consideraţie caracterul şi gradul
prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite, personalitatea celui vinovat şi circumstanţele
care atenuează sau agravează răspunderea. Aceste reguli trebuie să fie respectate
de către judecată în toate cazurile săvîrşirii infracţiunii. Aplicînd pedeapsa pentru
infracţiunea săvîrşită prin participare, judecata trebuie să mai ţină cont de
caracterul şi de gradul de participare a fiecărei persoane la săvîrşirea infracţiunii.
Caracterul şi gradul participării trebuie să fie stabilite de către judecata
independent de faptul sub ce formă de participaţie a fost săvîrşită infracţiunea.
Caracterul participării la infracţiune este pus la baza clasificării
participanţilor, la determinarea rolurilor, îndeplinite de fiecare dintre ei în
activitatea lor comună.
Gradul participării constituie gradul intensităţii şi eficienţei acţiunilor
participanţilor privind înfăptuirea acţiunilor infracţionale şi atingerea scopului
propus. El este determinat nu numai de caracterul activităţii participantului, dar şi
70
de gradul depunerii eforturilor. De exemplu, instigarea repetată a autorului la
săvîrşirea unui omor dă dovadă de un grad mai înalt de participaţie la omor din
partea instigatorului. Caracterul şi gradul de participare sunt determinate de
totalitatea circumstanţelor care se iau în consideraţie de judecata, acestea
constituind prinosul real al fiecărei persoane la săvîrşirea infracţiunii, caracterul ei,
condiţiile în care a fost săvîrşită, formele complicităţii, natura înţelegerii prealabile
etc.
Ţinînd seamă de caracterul şi gradul de participare la infracţiune, judecata
stabileşte pentru fiecare participant pedeapsa individuală în baza Legii penale.
Legea penală nu stabileşte o regulă aparte, în baza căreia autorul să fie
pedepsit mai aspru de cît ceilalţi participanţi. Pedeapsa penală aplicată
participanţilor poate fi mai mare, mai mica sau egală cu cea aplicată autorului.
În literatura de specialitate autorul infracţiunii, componenţa căreia este bazată
pe subiectul special, este recunoscută numai persoana, care posedă semnele
subiectului special a infracţiunii. Codul penal în planul general a hotărît pozitiv
întrebarea despre posibilitatea participaţiei cu subiect special, adică persoana, care
nu este subiectul infracţiunii, special arătate în articolul corespunzător a Părţii
Speciale a Codului Penal, dar care a participat la săvîrşirea infracţiunii, prevăzute
de acest articol, poartă răspunderea penală pentru această infracţiune în calitate de
organizator, instigator sau complice. Persoana, care săvîrşeşte infracţiunea
împreună cu subiectul special, nu poate fi autorul sau chiar şi coautorul la aşa fel
de infracţiune, dar poate efectua alte roluri, prevăzute de legislaţia penală pentru
participanţi.
Calificarea infracţiunii participanţilor într-o oarecare măsură depinde de
felurile infracţiunii şi de formele participaţiei.
Răspunderea penală pentru participaţie la infracţiune apare chiar în etapa de
pregătire. De aceea, dacă activitatea infracţională în comun a fost întreruptă în
stadiul de pregătire sau de tentativă, atunci acţiunea fiecărui participant trebuie să
fie calificată suplimentar şi în baza art. 26, 27 al C.P. De exemplu, actul de viol a
fost întrerupt în etapa de tentativă. Acţiunia autorului în aşa cazuri este calificată în

71
baza art. 27 şi 171 (cu alin. şi lit. respectivă) ale C.P., iar complicele şi instigatorul
în baza art.27,42 şi 171C.P. (cu alin. şi lit. respectivă).
Pedeapsa coautorilor este, în general, puţin diferită, ei fiind autorii faptei,
contribuind nemijlocit la săvîrşirea acesteia. La aplicarea pedepsei, se va ţine
seamă de contribuţia fiecărui autor, de actele efectuate de fiecare dintre ei şi de
importanţa lor în producerea urmărilor (unul aplică violenţa, altul ia bunul mobil,
în cazul tîlhăriei; toţi acţionează în vederea uciderii, dar numai acţiunea unuia,
datorită intensităţii ei, a dus la moartea victimei etc.). Pedeapsa coautorilor poate să
cunoască, însă o diferenţiere destul de marcată în funcţie de influienţa
circumstanţelor reale şi personale. De regulă, cele reale vor influienţa la
răspunderea penală a tuturor coautorilor, întrucît, ei săvîrşind nemijlocit fapta, i-au
cunoştinţă inevitabil de ele (a se vedea «Circumstanţele personale şi reale».).
Sub aspect normativ, pedeapsa aplicată instigatorului este aceeaşi ca a
autorului. În practică, instanţa de judecată poate ajunge la o pedeapsă diferită în
funcţie de contribuţia instigatorului, de mijloacele folosite în activitatea de
determinare, de starea psihică a instigatului, de raporturile instigatorului cu cel
instigat. În urma unei astfel de evaluări, se poate ajunge chiar la stabilirea unei
pedepse mai mari pentru instigator decît aceea aplicată autorului (instigatorul este
un major, iar instigatul un minor care răspunde penal; instigatorul profită de o stare
specială în care se află cel instigat, stare favorabilă luării unei hotărîri
infracţionale). Pedeapsa se mai diferenţiază şi în funcţie de circumstanţele
personale şi reale.
Ca şi în cazul celorlalţi participanţi, pedeapsa complicelui va putea fi în
funcţie de contribuţia sa reală la săvîrşirea faptei, eficiente acesteia, de măsura în
care a sprijinit în săvîrşirea ei. De regulă, contribuţia complicelui reprezintă un
aport de mai mică importanţă în comparaţie cu prestaţia organizatorului,
instigatorului sau autorului. Cu toate acestea, sunt situaţii cînd actul complicelui
reprezintă o contribuţie destul de utilă, împrejurare care trebuie apreciată cu ocazia
individualizării pedepsei (procurarea unei substanţe care nu se află în comerţ, a
modelului unui dispozitiv de închidere de la o casă de bani etc.).

72
 Regimul de sancţionare a complicelui este acelaşi şi în cazul formelor
speciale de complicitate, denumită complicitate mijlocită, cum este instigarea la
complicitate, complicitatea la instigare, sau complicitatea la complicitate.
În cazul complicităţii prin promisiunea de a ascunde lucrurile provenite din
săvîrşirea faptei sau de a favoriza pe făptuitor, complicele va fi sancţionat chiar
dacă promisiunea nu s-a realizat. Dacă promisiunea a fost îndeplinită i se aplică
numai pedeapsa pentru complicitate. Refuzul complicelui de a îndeplini
promisiunea făcută de el dinainte de al favoriza pe infractor, de a tăinui mijloacele
sau instrumentele de săvîrşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobîndite
pe cale criminală, nu îl eliberează de la răspundere penală, dar poate fi avută în
vedere numai la individualizarea pedepsei.
Pedeapsa complicelui, ca şi a celorlalţi participanţi, poate fi diferenţiată şi în
funcţie de existenţa circumstanţelor personale şi reale.
Răspunderea penală a participanţilor în dreptul penal, după cum a fost indicat,
se bazează pe principiile răspunderii penale individuale, adică pe principiul
răspunderii personale a participantului, pe individualizarea pedepsei fiecăruia
dintre ei. La institutul participaţiei aceasta înseamnă, că motivele răspunderii
fiecărui participant se află nu în acţiunile săvîrşite de el personal. Stabilind în
Partea Generală a C.P. pedeapsa penală a acţiunilor organizatorilor, instigatorilor şi
complicelor, legiuitorul, în prezenţa anumitor condiţii obiective şi subiective, le
egalează aceste acţiuni cu acţiunile autorilor. În aşa fel, dreptul penal stă pe
poziţiile răspunderii individuale a participanţilor.40
Răspunderea participanţilor la infracţiune este determinată de caracterul şi
gradul participaţiei reale a fiecărui din ei la infracţiune. Întrucît legea nu prevede
atenuarea obligatorie a răspunderii penale în baza motivelor formale, principalul în
stabilirea volumului vinovăţiei a participanţilor este gradul de participare, dar nu
trebuie de uitat şi aceea, că în majoritatea cazurilor el (gradul de participare) direct
depinde de caracterul activităţii participantului. Privind aceasta caracterul
participaţiei determină rolul funcţional a participantului la infracţiune, dar gradul

40
Aug. Ungurenu. «Drept penal. Partea generală.» Bucureşti, 1995 pag. 135-138

73
participaţiei—intensitatea acţiunilor lui la executarea rolului sau în săvîrşirea
infracţiunii.
Principiul general a răspunderii participanţilor, în conformitate cu natura
accesorie a participaţiei, poate fi formulat aşa: întrucît participaţia ca o formă
specială a activităţii infracţionale prezintă în sine pericolul numai în legătură cu
infracţiune, cărei se face un ajutor, atunci şi răspunderea după regulile participaţiei
este posibilă atunci, cînd particularităţile acestei acţiuni se obiectivizează măcar în
stadia de începere. Din acest principiu reiesă aceea, că toţi participanţii răspund
pentru una şi aceeaşi infracţiune. La o infracţiune, ca regulă, corespunde şi o
componenţa de infracţiune, descrisă în Partea Specială a C.P.. Excepţie de la
această regulă este posibilă în cazul cînd una şi aceeaşi infracţiune este prevăzută
în diferite componenţe (simplă, calificată, priveligiată). Aşa componenţe pot fi
prevăzute în diferite aliniate aceluiaşi articol a C.P., mai rar — în articolele
diferite. În cît circumstanţele atenuante şi agravante, prevăzute în aceste
componenţe, pot exista din partea unor participanţi şi să fie absente din partea
altora, atunci este posibil, ca acţiunile participanţilor să fie calificate în baza
diferitor aliniate unuia şi aceluiaşi articol sau în baza diferitor articole a C.P. al
R.M..
Din acest principiu reiesă, că :
a) participanţii răspund după regulile participaţiei la infracţiune numai în
prezenţa condiţiei, ca autorul măcar a început acţiuni de pregătire la infracţiune;
b) ei poartă răspunderea în limitele sancţiunii articolului înaintat autorului,
dacă această infracţiune este prevăzută în acelaşi aliniat sau articol a C.P..
Conducîndu-se de principiul accesoriei, trebuie de menţionat, că participanţii,
unde n-ar fi săvîrşit acţiunile sale, trebuie să răspundă conform legilor statului în
care autorul a săvîrşit infracţiunea.
În aşa fel, limitele generale a răspunderii penale a participanţilor sunt
determinate de aceea, ce a savîrşit autorul, dar rezultatul acesteia reprezintă
concursul eforturilor depuse în comun şi participanţilor de-a lui, de aceea ei poartă
răspundere luînd în consideraţie gradul şi caracterul participaţiei fiecărui din ei.
Această circumstanţă permite de a afirmat, că toţi participanţi la infracţiune fac
74
parte din vinovăţia totală, dar răspund ei nu pentru vina altuia, ci pentru vina sa
proprie şi contribuţia sa în fapta infracţională comună.
La instigarea nereuşită ori nu există infracţiunea îndeobşte, ori lipseşte
legătura obiectivă între acţiunile autorului şi participanţilor. În cazul cînd
infracţiunea nu a fost dusă pînă la capăt de către autorul din motivele ce nu
depindeau de el, ceilalţi participanţi poartă răspundere penală pentru pregătirea
infracţiunii sau tentativă la infracţiune. Pentru pregătirea de infracţiune poartă
răspundere penală la fel şi persoana, care din motivele ce nu depindeau de ea nu i
s-a primit de a determina alte persoane să săvîrşească infracţiunea. Din cele expuse
reiesă, că aici participaţia parcă se transformă în realizare, cînd participanţii
încearcă singur să realizeze infracţiunea, creînd pentru această condiţii necesare. Ei
şi răspund în asemenea cazuri pentru pregătirea la infracţiune. Aceasta nu se referă
la infracţiunile, la care în calitate de autor poate fi numai subiect special.
În cazul organizaţiei (asociaţiei) criminale, conform alin.(4) a art.47 a C.P. al
R.M. organizatorul şi conducătorul acesteia poartă răspundere penală pentru toate
infracţiunile săvîrşite de această organizaţie.
În conformitate cu alin.(5) aceluiaşi articol, membrul organizaţiei criminale
poartă răspundere penală numai pentru infracţiunile la a căror pregătire sau
săvîrşire a participat.
Conform dispoziţiei alin.(1) a art.21 a C.P. al R.M. “răspunderii penale sunt
pasibile persoanele fizice responsabile care, în momentul săvîrşirii infracţiunii, au
împlinit vîrsta de 16 ani.” Conform alin. (2) aceluiaşi articol persoanele fizice care
au vîrsta între 14 si 16 ani sînt pasibile de răspundere penală numai pentru
săvîrşirea infracţiunilor deosebit de grave si excepţional de grave, precum şi pentru
infracţiunile grave prevăzute de art., art.137 alin.(1), 140 alin.(1), 141, 147, 148,
150 alin.(2), 151 alin.(1)-(4), 152 alin.(2), 154 alin.(2), 157 alin.(2), 164 alin.(1) şi
(2), 165 alin.(1), 166 alin.(2) şi (3), 171 alin.(1) şi (2), 172 alin.(1) şi (2), 175, 186
alin.(1)-(3), 188 alin.(1) şi (2), 189 alin.(2) şi (3), 190 alin.(2) şi (3), 196 alin.(4),
197 alin.(2), 212 alin.(3), 216, 217 alin.(2) şi (3), 236 alin.(1), 237 alin. (2), 260
alin.(1) şi (2), 270, 271, 273 alin.(2) şi (3), 275 alin.(1) şi (2), 278 alin.(1) şi (2),

75
280 alin.(1), 282 alin.(1), 287 alin.(2) şi (3), 289 alin.(1), 290 alin.(2), 292 alin.(2),
325 alin.(2) şi (3), 352 alin.(3).41
Tot odată apar unele aspecte privind răspunderea penală a participanţilor, care
pot fi elucidate prin cercetarea lor aparte. Acestea sunt: excesul de autor şi
participaţia nereuşită.
a) Excesul de autor. Participaţia, precum se ştie, presupune o acţiune
intenţionată în comun a mai multor persoane. Sunt aşa cazuri cînd autorul acţiunii
iese din limitele infracţiunii plănuite de celelalte persoane participante. În
conformitate cu art.48 a C.P. al R.M. se consideră exces de autor săvîrşirea de
către autor a unor acţiuni infracţionale care nu au fost cuprinse de intenţia
celorlalţi. Excesul de autor poate fi exprimat prin comiterea unei altei infracţiuni, şi
nu a celei care a fost pregătită în colaborare cu ceilalţi participanţi. Excesul de
autor mai poate fi exprimat şi prin aceea că, paralel cu infracţiunea pregătită de
ceilalţi participanţi, autorul săvîrşeşte o altă infracţiune şi mai periculoasă sau, în
procesul săvîrşirii infracţiunii plănuite (puse la cale), aplică metode sau mijloace
mult mai periculoase de cît acelea care trebuia să fie folosite potrivit înţelegerii
prealabile.
Aşadar, sub noţiunea de exces de autor în dreptul penal se înţelege înfăptuirea
de către autor a unor astfel de acţiuni infracţionale care n-au întrat în intenţia
celorlalţi participanţi.
În legislaţia penală nu sunt indicaţii directe referitor la ordinea şi volumul
răspunderii penale a participanţilor în caz de exces de autor. Această chestiune este
rezolvată în conformitate cu principiile generale ale răspunderii penale reflectate în
dreptul penal.
La înfăptuirea excesului de autor lipseşte raportul de cauzalitate dintre
acţiunile participanţilor şi infracţiunea săvîrşită de autor, precum şi vinovăţia
celorlalţi participanţi referitor la această infracţiune şi consecinţele ei. Această
circumstanţă stă la baza liberării de răspundere penală a celorlalţi participanţi
pentru infracţiunea comisă de autor în cazuri de exces.

41
Legea R.M. pentru modificarea şi completarea Codului Penal al R.M. Nr.211-XV din 29.05.2003
Monitorul Oficial al R.M. nr. 116-120/470 din 13.06.2003
76
 De exemplu, Gicu şi Mihai s-au învoit să sustragă unele lucruri de valoare din
casa cetăţeanului Bulă. În acest scop Gicu a pătruns prin fereastră în casa, iar
Mihai a rămas în stradă să vegheze şi să semnaleze apariţia eventuală a vreunei
persoane. În casă însă, contrar aşteptărilor lui Gicu, se afla Petrea, care a început
să-i opună lui Gicu o rezistenţă fizică activă. În cursul unei lupte îndîrjite, Gicu i-a
aplicat lui Petrea o lovitură de cuţit, care i-a provocat decesul. Aici omorul, săvîrşit
de către Gicu, este considerat că exces de autor. Acest omor poate fi încriminat
numai lui Gicu, Mihai nu poate fi atras la răspundere pentru complicitate la omor.
În dependenţă de caracterul abaterii de la intenţia crimnală comună, ce pot să
se refere la metoda săvîrşirii infracţiunii, la circumstanţele, ce califică activitatea
criminală, la săvîrşirea infracţiunii neomogene faţă de înţelegerea prealabilă cu alţi
participanţi, teoria dreptului penal deosebeşte două forme de exces:
a) cantitativ şi b) calitativ.
Excesul calitativ are loc atunci cînd autorul săvîrşeşte acţiuni în deplin acord
cu ceilalţi participanţi, însă în timpul săvîrşirii lor se abate şi înfăptuieşte o altă
infracţiune mai mult sau mai puţin periculoasă, însă de acelaşi fel ca şi acţiunile
pregătite de ceilalţi participanţi. De exemplu, în loc de un furt pus la cale cu ceilalţi
participanţi, autorul săvîrşeşte un act de tîlhărie.
Excesul cantitativ are loc atunci cînd, în afară de acţiunile coordonate cu
ceilalţi participanţi, autorul mai săvîrşeşte fapte care nu intrau în intenţia lor. În
asemenea cazuri, cele comise de autor parţial se află în raport de cauzalitate cu
acţiunile participanţilor. Abaterea în direcţia atenuării sau agravării gradului
prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite nu întrerupe raportul de cauzalitate dintre
acţiunile participanţilor şi cele săvîrşite de autor. Totodată, participanţii nu pot
purta răspundere penală pentru acţiunile comise de autor, din cauza că aceste
acţiuni n-au fost prevăzute de ei. Ei poartă răspundere penală numai pentru
complicitate la acea infracţiune, la săvîrşirea căreia l-au împuternicit pe autor. Aşa,
de exemplu, instigatorul care a îndemnat la şantaj o altă persoană va purta
răspundere anume pentru încitarea la şantaj, chiar dacă autorul a săvîrşit un act de
tîlhărie. Dacă autorul săvîrşeşte o infracţiune de acelaşi fel, dar mai puţin gravă în

77
comparaţie cu aceia la care el a fost îndemnat de ceilalţi participanţi, atunci va
avea loc un exces de autor calitativ.
Excesul calitativ are loc şi în cazul cînd autorul săvîrşeşte o altă infracţiune,
care se deosebeşte de cea plănuită de către ceilalţi participanţi. Se atentează la un
obiect, adică are loc o infracţiune făptuită printr-o altă formă de vinovăţie. De
exemplu, instigarea a avut drept scop săvîrşirea unui furt, însă autorul, pătrunzînd
în locuinţă, săvîrşeşte un act de viol cu o minoră care se afla în acest loc singură. În
cazuri similare săvîrşirea de către autor a unei alte infracţiuni întrerupe raportul de
cauzalitate dintre acţiunile participanţilor şi ale autorului. În asemenea situaţii
cauza infracţiunii autorului este intenţia proprie, care vine în contradicţie flagrantă
cu intenţia celorlalţi participanţi (ai organizatorului). Ultimii nu poartă răspundere
penală pentru participaţie la această infracţiune. Asta însă nu înseamnă că
instigatorul şi complicele, în genere, trebuie să fie eliberaţi de răspundere penală.
Din acest punct de vedere, ei poartă, în egală măsură, răspundere pentru săvîrşirea
anumitor etape ale infracţiunii intenţionate.
Excesul de autor este posibil în toate formele participaţiei, inclusiv şi sub
forma de covinovăţie, atunci cînd nemijlocit, în procesul executării infracţiunii,
unul dintre coautori săvîrşeşte acţiuni care depăşesc limitele intenţiilor celorlalţi
participanţi. De exemplu, unul dintre cei trei huligani, fără ştirea celorlalţi, îi
cauzează păgubaşului leziuni corporale grave. În astfel de cazuri cei doi huligani
vor răspunde în baza art.287 a C.P. al R.M., iar cel care a provocat leziuni
corporale grave va răspunde în baza art. 151 alin.(2) lit. «h» a C.P. al R.M..
Din teoria dreptului penal rezultă că pentru exces de autor răspunde numai
persoana care a executat infracţiunea. Participanţii răspund însă numai pentru
actele infracţiunii la care şi-au adus aportul şi care a intrat în intenţia lor (art.48 a
C.P. al R.M.).
Excesul de autor trebuie deosebit de schimbarea comportării coordonate, care
nu depăşeşte limitele intenţiei celorlalţi participanţi şi nu înfluenţează asupra
calificării infracţiunii. De exemplu, nu va avea loc exces de autor atunci cînd
raportul de cauzalitate al infracţiunii s-a desfăşurat în alt mod decît cel presupus şi,
ca rezultat, au survenit alte consecinţe decît cele plănuite de participanţi.
78
 Nu pot fi considerate ca exces de autor cazurile cînd părtaşii îi acordă
autorului libertate în acţiuni. De exemplu, participanţii acţionează cu intenţie
nedeterminată, adică ei admit că autorul poate săvîrşi un jaf fără sau cu aplicarea
violenţei, poate să-l omoare pe stăpînul casei în timpul jafului, dacă ultimul va
opune rezistenţă, precum şi alte momente. De asemenea, nu pot fi considerate ca
exces de autor şi cazurile de eroare. Dacă autorul a dat greş în privinţa obiectului la
care se atentează, atunci şi participanţii trebuie să poarte răspunderea penală pentru
tentativă la infracţiune, şi nu pentru infracţiunea terminată. Aşa, de exemplu, două
persoane au instigat-o pe a treia să-l omoare pe un reprezentant al puterii de stat.
Autorul însă din greşeală îl omoară pe şoferul acestei persoane. În cazul de faţă
ceilalţi participanţi vor purta răspundere penală pentru tentativă la un act de
terorism, şi nu pentru omor. Nu se schimbă sensul nici atunci cînd autorul
infracţiunii foloseşte alte mijloace decît cele plănuite de ceilalţi participanţi. De
exemplu, omorul a fost plănuit să fie comis cu arme de foc, dar, de fapt, au fost
folosite arme albe. În aceste cazuri nu este vorba de exces de autor.
b) Participaţia nereuşită. Participaţia nereuşită are loc atunci cînd acţiunile
intenţionate au drept scop săvîrşirea în comun a unei infracţiuni, care nu aduce
participanţilor rezultatul aşteptat. Ele pot fi exprimate prin acţiunile nereuşite ale
organizatorului sau ale complicelui. Aşa, de exemplu, ambii (sau unul dintre ei vor
să organizeze un grup de persoane pentru săvîrşirea unei infracţiuni, însă ei n-au
fost de acord, sau, chiar daca, în prealabil, au şi fost de acord, mai apoi s-au dezis
de propriile decizii.
Participaţia devine nereuşita în cazurile cînd persoana instigată a refuzat să
săvîrşească infracţiunea sau, chiar dacă fusese de acord, dar ulterior n-a întreprins
nici o acţiune, pe care mai înainte era gata s-o înfăptuiască.
Ajutorul este considerat nereuşit şi în acele cazuri cînd autorul este susţinut cu
sfaturi sau unelte, după care a fost săvîrşită o faptă prejudiciabilă sau i s-a înmînat
acestuia unelte inutile. De exemplu, complicele i-a înmînat autorului un revolver,
fiind încredinţat că astfel va putea fi omorîtă o persoană, în realitate însă aceasta nu
era decît o jucărie.

79
 Tot participaţia nereuşită va fi considerată aceea cînd organizatorul şi
complicele au făcut totul ce a fost posibil, dar autorul a denunţat sau a fost lipsit de
posibilitatea săvîrşirii ei ca urmare a unei boli grave sau chiar a morţii. Asemenea
încercări de a săvîrşi infracţiunea în comun nu creează participaţia, însă ele nu-şi
pierdgradul prejudiciabil, deoarece sunt îndreptate împotriva relaţiilor sociale,
ocrotite de normele legii penale şi sunt comise intenţionat. Acţiunile
organizatorului, instigatorului şi ale complicelui în asemenea cazuri sunt calificate
în baza art.42 a C.P. al R.M. şi, corespunzător, în baza articolului Parţii speciale a
aceluiaşi cod. 42
Faptele prevăzute de legislaţia penală se săvîrşesc în contextul unor
împrejurări, stări sau situaţii care privesc fie fapta, fie făptuitor şi care, prin
incidenţa lor, atribuie faptei sau făptuitorului un grad prejudiciabil mai ridicat sau
mai scăzut (săvîrşirea omorului prin mijloacele periculoase pentru viaţa sau
sănătatea mai multor persoane – art.145 alin.(3) lit.«K» a C.P. al R. M., etc.).
Împrejurările în prezenţa căreia se comite fapta sunt cunoscute sub denumirea de
circumstanţele reale, iar cele care particularizează persoana făptuitorului, sub
denumirea de circumstanţe personale. În materia participaţiei se pune problema
dacă circumstanţele reale sau personale, care agravează sau atenuează răspunderea
penală, înfluenţează răspunderea tuturor participanţilor sau numai a unora dintre ei.
Circumstanţele personale.
Circumstanţele personale, care rezidă în persoana fiecărui făptuitor, se pot
referi fie la poziţia psihică a făptuitorului, existenţa în momentul săvîrşirii faptei şi
reflectată în ea, fie la situaţii sau stări ce caracterizează persoana acestuia. Astfel,
se încadrează în prima categorie scopul urmărit de făptuitor, mobilul ce l-a
determinat la săvîrşirea faptei, renunţarea de buna voie la continuarea acţiunii
începute ori împiedicarea producerii rezultatului, iar în a doua, anumite raporturi
faţă de victima, cum ar fi calitatea de rudă, starea de antecedenţă penală şi alte date
pesonale ca situaţia familiară, reputaţia etc.
Circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrîng asupra
celorlalţi. De aici rezultă, deci, ca aceste împrejurări, indiferent de rolul lor,
42
Al.Borodac “Drept penal. Partea generală.” Chişinău 1994 pag.

80
influenţează numai răspunderea penală a participantului în persoana căruia
subzistă, fără a comunica asupra celorlalţi şi fără a influenţa răspunderea lor
penală. Circumstanţele personale pot fi agravante ori atenuante, cînd răspunderea
penală se modifică în sensul agravării sau atenuării. Sunt circumstanţele (cauze)
agravante, care agravează răspunderea penală. Lipsa antecedentelor penale,
regretul manifestat după comiterea faptei etc. sunt circumstanţele atenuante, care
modifică numai răspunderea penală a participantului în persoana căreia se
întrunesc. Există unele circumstanţe, care se referă la făptuitor dar care sunt
prevăzute ca trăsături constitutive ale infracţiunii şi se răsfrîng, astfel asupra tuturor
participanţilor care au săvîrşit acea faptă.
Circumstanţele reale.
Circumstanţele reale sunt acele situaţii sau împrejurări în care se comite fapta
şi care se referă la timpul, modul şi mijloacele de săvîrşire a ei. Împrejurările reale
pot constitui circumstanţele speciale de agravare, care califică numai conţinutul
unor infracţiuni (art.186 a C.P. al R.M. prevede—furtul, circumstanţele de
calificare referindu-se la timpul comiterii—în timpul unei calamităţi, locul
comiterii—furtul comis în loc public sau într-un mijloc de transport în comun,
modul comiterii—furtul săvîrşit prin pătrundere în încăpere, în alt loc de depozitare
sau în locuinţă) sau generale,( de exemplu, săvîrşirea infracţiunii prin mijloace
periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane (art.145 alin.(3) lit.k a
C.P. al R.M., etc.). Circumstanţele reale sunt, în general, cunoscute de coautori,
deoarece ei, săvîrşind nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, au reprezentarea
tuturor împrejurărilor de comitere, a celor prevăzute anterior, precum şi a celora ce
survin în timpul săvîrşirii faptei (coautorii au hotărît să ucidă o persoană, dar,
datorită condiţiilor neprevăzute anterior au ucis două persoane, împrejurarea ce
atribuie omorului un caracter deosebit de grav—art.145 alin.(3) lit.«a» a C.P. al R.
M.). Ele se răsfrîng, deci, fără rezervă asupra coautorilor.
Circumstanţele reale influenţează şi răspunderea celorlalţi participanţi—
organizator, instigator, complice—, în măsura în care au fost prevăzute ca făcînd
parte din condiţiile stabilite de săvîrşire sau de eventualitatea survenirii lor. Chiar
dacă nu au fost prevăzute de la început, dar complicele şi instigatorul asistă în
81
timpul săvîrşirii faptei, acestea se repercutează şi asupra lor, prin cunoaşterea
ulterioară şi adeziunea tăcită sau expresă manifestată în acel moment.
Problema este mai delicată, în cazul acestor participanţi, cînd nu sunt de faţă
la locul comiterii faptei şi survin noi împrejurări ne avute în vedere de ei, care
agravează răspunderea penală, prin calificarea faptei sau schimbarea tipului de
infracţiune în raport cu cel care s-au înţeles să coopereze. Astfel, este posibil că ei
să fi contribuit, să coopereze la săvîrşirea unui furt, iar în momentul săvîrşiri
acestuia autorul să fi întrebuinţat violenţa, care schimbă tipul de infracţiune
proiectat, în tîlhărie. În aşa cazuri, instigatorul, organizatorul şi complicele vor
răspunde pentru infracţiunea avută de ei în vedere, fără răsfrîngerea
circumstanţelor agravante reale.
Aşadar sancţionarea participanţilor nu este condiţionată de pedepsirea
autorului care, în anumite cazuri, nu poate fi supus răspunderii penale (nu a fost
descoperit, a decedat etc.); răspunderea penală este personală şi îndependentă.
Dacă norma de încriminare prevede pedepse alternative—închisoarea sau amenda
—unor participanţi li se poate aplica un gen de pedeapsă—închisoare—şi altora
altă specie—amenda—în funcţie de gravitate contribuţiei fiecărui participant.43

2. Circumstanţele ce înlătura răspunderea penală

Circumstanţele ce eliberează de răspundere penală sunt descrise în articolul
53 a C.P. al R.M. şi anume ele sunt:
a) vinovatul este minor;
b) tragerea la răspunderea administrativă;
c) renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii;
d) căinţa activă;
e) schimbarea situaţiei;
f) liberarea condiţionată;
g) prescripţia de tragere la răspunderea penală.
Liberarea de răspundere penală a minorilor. Conform dispoziţiei alin.(1) a
art.54 a C.P. al R.M. «persoana în vîrsta de pînă la 18 ani care a săvîrşit pentru
43
Augustin Ungureanu. «Drept penal român.» Bucureşti, 1995 pag. 141-142

82
prima oară o infracţiune uşoara sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere
penală în conformitate cu prevederile procedurii penale, dacă s-a constatat că
corectarea ei este posibilă fără a fi supusa răspunderii penale».
Liberarea de răspundere penală cu atragerea la răspundere
administrativă este posibilă atunci cînd persoana a săvîrşit pentru prima oara o
infracţiune uşoară sau mai puţin gravă dacă s-a constatat că corectarea ei este
posibilă fără a fi supusă răspunderii penale. Aceasta se efectuiază de către instanţa
de judecată. (alin.(1) a art.55 a C.P. al R.M.)
Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie
la săvîrşirea infracţiunii. Renunţarea de buna voie la săvîrşirea infracţiunii, de
regulă, exclude răspunderea şi pedeapsa penală. Este exclusă, de asemenea,
pregătirea de infracţiune şi, mai mult de cît atît, chiar şi tentativa de infracţiune.
Condiţiile generale şi consecinţele renunţării de bună voie sunt prevăzute în acele
patru aliniate a articolului 56 a C.P. al R.M..
În conformitate cu prevederile alin.(1) a art. 56 a C.P. al R.M., «se consideră
renunţarea de buna voie la săvîrşirea infracţiunii încetarea de către persoana a
pregătirii infracţiunii sau încetarea acţiunilor (inacţiunilor) îndreptate nemijlocit
spre săvîrşirea infracţiunii, dacă persoana era conştientă de posibilitatea consumării
infracţiunii».
Conform alin.(2) aceluiaşi articol «persoana nu poate fi supusă răspunderii
penale pentru infracţiune dacă ea, benevol şi definitiv, a renunţat la ducerea pînă la
capăt a acesteia». Legea nu-l pedepseşte pe acela care, începînd infracţiunea, a
înţeles care pot fi consecinţele, se căieşte sincer şi renunţă benevol şi definitiv de a
o termina. Este important că persoana care renunţă la terminarea infracţiunii să
accepte hotărîrea dată singură fără ajutorul, ordinul, rugămintea etc. a cuiva şi,
această hotărîre să fie luată odată şi pentru totdeauna adică definitiv. În aceste
cazuri lipseşte nu numai gradul prejudiciabil al faptei, ci şi al persoanei. Totodată,
renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii de către participanţi are trăsăturile
sale specifice, care rezultă din însuşi sensul participaţiei: pluralitatea de persoane şi
acţiunile lor în comun.
Acest fapt dă naştere unui şir de particularităţi esenţiale:
83
 a) renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii a unuia dintre participanţi
nu eliberează de răspundere şi pedeapsă penală pe ceilalţi participanţi;
b) renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii a participanţilor poate
avea loc pînă la terminarea infracţiunii;
c) renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii a participanţilor depinde
de rolul pe care l-au jucat în infracţiunea începută.
Potrivit regulilor generale, renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii
devine baza a liberării de răspundere şi pedeapsă penală numai atunci cînd
persoana a înţeles perfect posibilitatea abandonării intenţiei de a săvîrşi
infracţiunea. Dacă, săvîrşind o infracţiune, au apărut diferite obstacole, care au
împiedicat persoana să ducă infracţiunea pînă la capăt, aici nu va fi vorbă de
renunţare de bună voie la săvîrşirea infracţiunii, ci de tentativă la infracţiune (art.27
a C.P. al R.M.). Motivele renunţării de bună voie la săvîrşirea infracţiunii pot fi
diferite: căinţa sinceră a persoanei, mustrări de conştiinţă, jalea faţă de păgubaş,
frica de devulgare şi de răspundere penală.
Organizatorul, instigatorul şi complicele, de regulă, participă la activitatea
comună infracţională pînă la începutul infracţiunii, creînd condiţiile favorabile
pentru reuşita autorului. De aceea, particularităţile renunţării de bună voie la
săvîrşirea infracţiunii a organizatorului, instigatorului şi a complicelui constau în
asemenea acţiuni care ar putea lichida condiţiile create de ei în prealabil şi ar face
imposibilă săvîrşirea infracţiunii de către autor. Cu alte cuvinte, eforturile lor
trebuie să fie îndreptate spre evitare cu orice preţ a infracţiunii, adică să facă tot
posibilul (şi imposibilul) pentru ca participanţii să accepte autodenunţarea, lucru ce
trebuie înfăptuit prin diverse forme de activitate (prin acţiuni eficiente). De
exemplu, organizatorul şi instigatorul îl conving pe autor să nu săvîrşească
infracţiunea. Pentru aceasta ei pot să aplice în privinţa lui chiar şi forţa fizică, să-l
ameninţe, să prevină organele de drept despre infracţiunea în curs de pregătire, să
prevină sau să apere victima care se presupunea să fie atacată.
Renunţarea la săvîrşirea infracţiunii de bună voie a persoanei care ajută se
poate manifesta atît prin săvîrşirea unor acţiuni active, cît şi prin inacţiune (cu armă
sau alte unelte care i-au fost date pentru săvîrşirea infracţiuni), prin refuzul de a
84
acorda ajutorul promis în prealabil pentru tăinuirea armelor, uneltelor, obiectelor
însuşite pe calea criminală etc.
Participantul care a refuzat de voie bună să termine infracţiunea este eliberat
de răspundere şi pedeapsă penală numai atunci cînd a fost evitată comiterea ei. Iar
dacă acţiunea întreprinsă pînă la renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii
include în sine semnele unei altei infracţiuni, participantul poartă răspundere
penală pentru această infracţiune în baza regulilor generale. Faptul că persoana a
încercat să renunţe la săvîrşirea infracţiunii poate fi luată în consideraţie de
judecată în procesul aplicării pedepsei penale ca o circumstanţă atenuantă.
Împiedicarea săvîrşiri faptei de către participant. Împiedicarea săvîrşirii
infracţiunii de către participant constituie o cauză de nepedepsire (de liberarea de
răspundere penală), prevăzute în art. 56 a C.P. al R.M. ce constă în renunţarea de
bună voie la săvîrşirea infracţiunii care se consideră încetarea de către persoana a
pregătirii infracţiunii sau încetarea acţiunilor (inacţiunilor) îndreptate nemijlocit
spre săvîrşirea infractiunii, dacă persoana era conştientă de posibilitatea consumării
infracţiunii (alin.(1)), renunţarea binevol şi definitiv la ducerea pînă la capăt a
acesteia (alin.(2)). Conform alin.(3) aceluiaşi articol, «persoana care a renunţat de
bună voie la ducerea infracţiunii pînă la capăt este supusă răspunderii penale numai
în cazul în care fapta săvîrşită conţine o altă infracţiune consumată.». Prin
împiedicarea producerii rezultatului, fapta a rămas în stadiul tentativei, deci
participantul nu se pedepseşte pentru tentativă la acea faptă.
Alin.(4) prevede că, organizatorul şi instigatorul infracţiunii nu se supun
răspunderii penale dacă aceste persoane, printr-o înştiinţare la timp a organelor de
drept sau prin alte măsuri întreprinse, au preîntimpinat ducerea de către autor a
infracţiunii pînă la capăt. Complicele infracţiunii nu se supune răspunderii penale,
dacă a întreprins toate măsurile ce depindeau de el pentru a preîntîmpina comiterea
infracţiunii.
Pentru ca împiedicarea săvîrşirii faptei de către un participant să fie cauză de
nepedepsire a participanţilor trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:
a) Autorul să fi început executarea acţiuni.

85
 Se impune condiţia unui început de executare a faptei, întrucît în lipsa
existenţei unor acte de executare nu poate fi concepută participaţia şi nici
răspunderea penală a participanţilor, care să fie înlăturată prin instituirea unei
cauze legale de nepedepsire.
b) Acţiunea de împiedicare realizată de un participant să fi avut ca rezultat
împiedicarea consumării faptei.
Făptuitorul ce revine asupra hotărîrii de a contribui la săvîrşirea infracţiunii
trebuie să se manifeste activ pentru a beneficia de cauza de împunitate, prin
împiedicarea efectivă a celorlalţi participanţi de a continua execuţia şi de a
preîntîmpina, astfel, producerea rezultatului. Activitatea de împiedicare se poate
realiza fie în direct, prin distrugerea materialelor indispensabile săvîrşirii faptei,
care nu mai pot fi procurate, prin salvarea victimei şi acordarea unii de natură a
preveni producerea urmării, fie indirect, prin denunţarea făcută organului
competent în timp util, în funcţie de natura faptei, de modalităţile de realizare, de
gradul de înfăptuire a hotărîrii infracţionale, ce implică o anumită posibilitate
concretă de intervenţie pentru a salva obiectul pus în pericol.
În conformitate cu dispoziţia alin.(6) a art.47 a C.P. al R.M., «membrul
organizaţiei criminale poate fi eliberat de răspundere penală în cazul în care a
declarat binevol despre existenţa organizaţiei criminale şi a ajutat la descoperirea
infracţiunilor săvîrşite de ea ori a contribuit la demascarea organizatorilor, a
conducătorilor sau a membrilor organizaţiei respective.
Dacă nu a reuşit să împiedice producerea rezultatului, el va fi sancţionat
pentru fapta săvîrşită alături de ceilalţi participanţi, cu luarea în considerare, la
stabilirea pedepsei, a efortului depus în vederea împiedicării producerii
rezultatului.
Împiedicarea săvîrşirii faptei constituie o circumstanţă personală, de acea ea
nu influenţează la răspunderea penală a celorlalţi participanţi. Dacă fapta rămîne în
stadiul tentativei după ce a fost împiedicată săvîrşirea ei de un participant, ceilalţi
participanţi vor răspunde pentru tentativă la fapta pusă în executare, dacă este
pedepsibilă.

86
 Liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă este
prevazuta de art.57 a C.P. al R.M. şi anume alin.(1) ne spune că «persoana care
pentru prima oară a săvîrşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi
eliberată de răspundere penală dacă ea, după săvîrşirea infracţiunii, s-a
autodenunţat de bună voie, a contribuit activ la descoperirea acesteia, a compensat
valoarea daunei materiale cauzate sau, în alt mod, a reparat prejudiciul pricinuit de
infracţiune.». Adică persoana trebuie de bună voie să autodenunţe, să nu fie
împinsă de cineva la aceasta, să nu o determine cineva cu rugăminte, cerere,
ameninţare ş.a. de acest gen. Dacă o să fie aşa ceva, atunci nu va fi considerată ca
căinţă activă. Ca să fie considerată căinţă activă, atunci persoana trebuie să
îndeplinească toate cerinţele supuse de acest aliniat.
Dacă persoana care, în condiţiile alin.(1), a săvîrşit o infracţiune de o altă
categorie (adică în afară de cea uşoara şi mai puţin gravă) poate fi eliberată de
răspundere penală numai în cazurile prevăzute la articolele corespunzătoare din
Partea specială a C.P. al R.M.
Liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei.
Dispoziţia art.58 a C.P. al R.M. ne arată că «persoana care pentru prima oară a
săvîrşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere
penală dacă, la data judecării cauzei, datorită schimbării situaţiei, se va stabili că
persoana sau fapta săvîrşită nu mai conţine gradul prejudiciabil .».
Liberarea condiţionată de răspundere penală. În privinţa persoanei puse
sub învinuire pentru săvîrşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, care îşi
recunoaşte vinovăţia şi nu prezintăgradul prejudiciabil, urmărirea penală poate fi
suspendată condiţionat, cu liberarea ulterioară de răspundere penală în
conformitate cu procedura penală, dacă corectarea acestei persoane este posibilă
fără aplicarea unei pedepse penale. (art.59 a C.P. al R.M.)
Prescripţia tragerii la răspunderea penală. Conform alin.(1) a art.60 a C.P.
al R.M. «persoana se liberează de răspundere penală dacă din ziua săvîrşirii
infracţiunii au expirat următoarele termeni:
 2 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni uşoare;
 5 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni mai puţin grave;
87
  15 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni grave;
 20 de ani de la săvîrşirea unei infracţiuni deosebit de grave;
 25 de ani de la săvîrşirea unei infracţiuni excepţional de grave.
Aşa dar sunt mai multe circumstanţe ce eliberează persoana vinovată de
răspundere penală, şi nu-i numai decît ca să fie eliberaţi toţi participanţi la
infracţiune. La aşa ceva ca liberarea de răspundere penală se apropie de fiecare
participant la infracţiune aparte, la acţiunile lor.

88
 ÎNCHEIERE

Institutul participaţiei reprezintă unul dintre cei mai importanţi instituţii a

dreptului penal, în concepţia «participanţii la infracţiune» îşi găseşte reflectare şi se
fixează în legislaţia penală activitatea infracţională specifică, ceea ce stabileşte
dinainte particularităţile calificării acţiunii săvîrşite şi limitele răspunderii
participanţilor în dependenţă de cazuri.
Analizarea întrebărilor, ce sunt legate de concepţia participaţiei, esenţa ei în
dreptul penal naţional, structura institutului participaţiei, permite de făcut concluzii
despre aceea, că legiuitorul şi practica organelor de urmărire penală (de anchetă) şi
judecătoreşti la întrebuinţarea normelor legislative se pornesc de la principiul
răspunderii individuale a fiecărui participant în parte pentru acţiunile de săvîrşirea
cărora este vinovat şi ce sunt penal pedepsibile.
Сondiţiile generale a calificării corecte a faptei săvîrşite la infracţiune de
participant sunt: stabilirea corectă tipului participaţiei, desluşirea dacă este
prevăzută sau nu de dispoziţia articolului Parţii speciale a Codului Penal faţă de
autor, şi faţă de alţi participanţi la infracţiune.
Prezentă lucrare nu pretinde la analiza deplină a întrebărilor ce sunt puse la
începutul ei. De către mulţi jurişti participaţia se recunoaşte ca una din cele mai
grele probleme în studierea generală a infracţiunii, vinovăţiei, legăturii cauzale
ş.a.m.d. În domeniul institutului participaţiei toate aceste probleme capătă
specificul său şi necesită de analiză specială. Atingînd întrebările aparte, eu m-
am stăruit să interpretez privirile savanţilor asupra acestei probleme, să găsesc
intersecţia limitelor şi hotarelor a noţiunilor, ideilor date de ei despre participaţia şi
participanţii la infracţiune, comunitatea (în comun) şi separarea (separat) a
acţiunilor participanţilor ş.a.
Este destul de clar, că la momentul actual în teoria dreptului penal şi în
legislaţie penală nu este pus punctul în studierea problemelor, ce sunt legate de
participanţii la infracţiune şi participaţia penală în deobşte, stabilirea hotarelor
juridice şi criminologice a participaţiei. Şi în primul rînd aceasta este legată de

89
relaţiile sociale ce tot timpul se reînoiesc, dar mai precis de criminalitatea
organizată care se dezvoltă cu o viteză majoră, şi la care apar şi se dezvoltă tipuri
noi de participanţi, în legătură cu aceasta, de către unii autori deja se pune
întrebarea despre regîndirea noţiunii de participaţie. În aşa fel, problema tipurilor
participanţilor în dreptul penal iesă pe spirala nouă a cercetării sale. Rezolvarea
acestei probleme este necesară să fie căutată şi de către legiuitor, şi de ştiinţă, şi de
lucratori practici, de acea că lupta cu criminalitatea organizată presupune
cunoştinţele criminologice profunde despre singurul fenomen, după aceea
reflectarea adecvată a acestui fenomen în legislaţie şi, în sfîrşit sistemul gîndit a
măsurilor generale şi speciale de localizarea acestei criminalităţi.

90
 BIBLIOGRAFIA

1. Constituţia Republicii Moldova. Chişinău, 1994

2. Codul penal al Republicii Moldova din 18.04.2002
(intrat în vigoare la 12 iunie 2003)
3. “Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu.” Sub redacţia Doctorului
Alexei Barbăneagră. Chişinău, 2003
4. Al. Borodac. “Drept penal. Partea generală.” Chişinău, 1994
5. Al.Borodac. “Drept penal. Calificarea infracţiunilor.” Chişinău, 1996
6. R-M. Stănoiu, I. Griga, T. Dianu “Drept penal. Partea generală.”
(note de curs) Bucureşti, 1992
7. Здравомыслов Б.В. «Уголовное право Российской Федерации.
Общая часть.» Москва, 2000
8. «Сборник постановлений верховных судов СССР и РСФСР (РФ) по
уголовным делам.» Москва, 2001
9. Н.И. Ветров «Уголовное право. Общая часть.» Москва, 1999
10. «Drept penal. Partea generală.» Editura ATLAS LEX, 1994
11. Constantin Bulai «Drept penal al României. Partea generală.» Vol. I
Bucureşti, 1992
12. V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazar, Gh. Nistoreanu, I. Molnar, Al. Boroi
«Drept penal. Partea generală.» Bucureşti, 1992
13. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului
penal al Republicii Moldova Nr.211-XV din 25.05.2003 Monitorul
Oficial al R.M. nr. 116-120/470 din 13.06.2003
14. Ветров Н.И., Лапунова Ю.И. «Уголовное право. Общая часть.
2-е издание.» Москва, 2001
15. «Уголовное право. Общая часть. Учебник для ВУЗов.»
Под редакцией Казаченко И.А. и Незнамова З.А. Москва, 1997
16. Aug. Ungureanu. «Drept penal român. Partea generală.» Bucureşti, 1995

91
17. Бурчак Ф.Г. «Учение о соучастие по советскому уголовному праву».
Киев, 1969
18. Волобуев А.,Галкин Е. «Организованная преступность и ее
сущность.»
Советская юстиция, 1989 № 21
19. Ковалeв М.И. «Соучастие в преступление.» Часть 2
Свердловск, 1962
20. Пудовочкин Ю., Чечель Г. «Квалификация случаев вовлечения
несовершеннолетних в преступную группу.»
Российская юстиция, 2000 № 12
21. Гришаев П.И., Кригер Г.А. «Соучастие по уголовному праву.»
Москва, 1969
22. Трайнин А.Н. «Учение о соучастие.» Москва, 1941
23. Тельнов П.Ф. «Ответственость за сщучастие.» Москва, 1974
24. Бурчак Ф.Г. «Подстрекательство как вид соучастия по советскому
уголовноьу праву. Общая частью.» Киев, 1965
25. «Советское уголовное право. Общая часть.» МГУ, 1969

92