Sunteți pe pagina 1din 3

PROBLEMATICA BINELUI ȘI RĂULUI

Binele si raul au fost obiecte al preocuparii oamenilor inca de la treptele de inceput a umanitatii.
Sunt doua valori , doi termeni inventati de om pentru a servi ca
fundament al judecatii noastre, pentru a distinge lucrurile unul de
altul, pentru a ne ajuta sa evoluam.
Binele formeaza, impreuna cu opusul sau, răul, un cuplu
conceptual major al filozofiei morale.
In filozofia traditionala, "binele" este problematizat in doua
moduri. In primul rand, termenul de "bine" are semnificatie
metafizica. Astfel, pentru Platon, cea mai inalta dintre cunoașteri, sursa a dreptatii, a virtutiilor, a ordinii si
armoniei, este binele.
In viziunea lui Aristotel, binele in sine este doar o notiune vida, căci nu exista un bine absolut care sa
unifice toate determinarile binelui. Binele real exprima insa relația dintre actiunile noastre si scopul propus.
In intelesul sau de cauză, binele este "menirea" tuturor lucrurilor.
Nietzsche, considera că natura „binelui” si al „răului nu trebuie căutate nici in „prejudecata
teologica” si „nici dincolo de lume”. Problema este de a știi daca binele si răul sunt inventate de oameni,
pentru a servi ca fundament al judecatilor noastre morale sau in ce măsura, identificand natura binelui si al
raului, umanitatea evoluaza pe plan moral.
Traditia filozofica si cea religioasa considera ca binele suprem, Dumnezeu, este reperul moral
fundamental, in schimb, răul este o privare de ceea ce este natural si ce trebuie să aiba fiecare.
Binele formeaza, impreuna cu opusul sau răul, un cuplu conceptual major al filozofiei morale.
Notiunile de bine si de rau au fost și sunt utilizate mai frecvent in
context religios, este bine ceea ce se conformeaza poruncilor
divine si rău ceea ce se opune acestora.
Binele si Răul, in funcție de contextul in care acești doi
termeni sunt folosiți, actioneaza sau reacționeaza asupra noastra cu
un impact mai mare sau mai mic. Ca sa fie mai ușor de acceptat
acești termeni, religia le-a "oferit contur si chip", le-a oferit si o "poveste" ca omul sa inteleaga
semnificatia lor. Astfel a aparut si lupta dintre Bine si Rau, balanța sau echilibrul universal care trebuie
menținut pentru ca ciclul naștere-dezvoltare-moarte să poata continua.
Omul are de ales, poate face ori bine ori rău. Dacă unul din semenii săi se află la nevoie, îl poate
ajuta, poate să-l ignore sau chiar să se folosească în interes propriu de necazul în care se află. El poate face
ce vrea. În timpul vieţii sale, omul întâlnește mereu - conştient sau inconştient - răscruci de drumuri unde
trebuie să se hotărască ori pentru calea cea bună ori pentru cea rea. De cele mai multe ori sunt nimicurile
de zi cu zi cele care îi decid soarta. O clipă poate decide tot drumul vieţii de mai târziu, spre bine sau spre
rău.
Binele si răul exista in fiecare dintre noi, iar ele sunt create si mentinute prin gândurile si actiunile
noastre. Unul dintre cele mai grele lucruri este să pui în armonie răul cu binele și totuși, în lumea asta , ele
se găsesc laolaltă. Binele care aduce folos și răul – opus binelui –  există în viața noastră ca principii
antagonice. Omul le poate asimila şi lăsa să acţioneze pe amândouă în fiinţa sa, atât în corp, cât şi în suflet.
Una acţionează întărind şi regenerând, iar cealaltă vlăguind şi distrugând.
Binele poate fi definit ca sumă a iubirii, puterii, inteligenței, frumuseții, bunătății, gentileții. Omul
trebuie să respingă răul, să se curețe de patimi, să capete deprindere în săvârșirea faptelor bune, să fugă de
ispite.
Iisus ne-a învățat cum să ne rugăm Dumnezeului nostru: „…și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne
izbăvește de cel rău”.
Etica filozofică propune ca scop al vieții omului fericirea pe care o obține aici pe pământ, firea
decăzută a omului refăcându-se numai prin mijloace umane.
Morala creștină are tot fericirea ca scop al vieții omului, desăvârșirea însă, sfințenia, dobândirea
mântuirii în sensul adevărat al cuvântului începe aici pe pământ, este un proces îndelungat și se continuă în
viața de dincolo. Atât morala creștină cât și etica filozofică cer săvârșirea binelui și evitarea răului
Binele și răul, sacrul şi profanul, viaţa religioasă şi cea laică se opun şi coexistă în cadrul culturii şi
spiritualităţii umane.
Binele este o notiune extreme de teologică pentru că
Dumenezeu este autorul al binelui suprem. Binele este un lucru pe
care il stie toată lumea, un lucru prielnic, util, avantajos. Lipsa
binelui duce la fondarea răului, Răul este astfel o lipsă a binelui.
Binele a fost asociat cu notiunea de viată in timp ce răul cu
notiunea de moarte. Binele si răul au multe lucruri in comun dar nu
sunt identice.
Dacă putem vorbi de o formă a binelui aceasta formă este cu sigurantă Dumnezeu. Dumnezeu și
binele sunt două notiuni identice fiindcă Dumnezeu este autor al binelui și al oricărei forme de bine. 
Binele este de natură profundă, lumea s-a format pe principiul binelui. Binele în sine este principiul
prin care a fost creat universal și lumea în mare. Dumnezeu a lăsat însă lumii libertatea să aleagă sau nu
calea binelui. Lipsa de alegere a binelui duce la ceea ce am putea numi
fondarea răului. Libertatea, ca ibertate de a voi, stă la originea
binomului bine/rău.
Răul este considerat a fi opusul binelui. Răul este cauza
relelor intenții sau încălcarea în mod deliberat a unui cod moral.
Anticii numeau păcatul lui Adam drept o greșeală din care a izvorât
actul cel mai nobil cu putință, sacrificiul lui Isus Hristos argumentând că Dumnezeu a permis răul doar
pentru a produce un bine cât mai mare[
Dacă omul nu are nici un sens, nici binele nu poate avea niciunul. Binele e posibil doar dacă preferăm
să îl alegem tocmai pe temeiul libertăţii de a putea alege oricând răul
Binele şi răul sunt două, două anomalii crescute pe acelaşi chip. Binele se poate produce nu doar prin
acţiunea de a diminua răul, ci şi prin cea de a produce direct binele. Lipsa răului nu înseamnă automat
prezenţa binelui.
Nici un bine nu poate fi cauza directă a unui rău. Pe cînd orice rău ar trebui să fie cauza suficientă
pentru a dori binele. Orice formă de bine este doar un bine relativ. Orice formă de rău este un rău absolut.
Binele este chiar înfăptuirea binelui în timp ce răul începe cu neînfăptuirea binelui.
Omul nu a descoperit răul, el a constatat doar lipsa binelui. Nu înseamnă că faci binele doar pentru
faptul că nu faci răul. Nimeni nu ne obligă să facem răul. Dumnezeu nu anulează răul, pentru că ar anula
libertatea, ci încurajează opţiunea voinţei de a alege binele în mod liber.
Binele nu se poate contura decît în perspectiva răului pe care îl anihilează. El nu există decît în raport
cu antinomul său. De fapt, binele şi răul sunt doar interpretări umane.
Cât durează să faci rău cuiva? Câteva clipe. Cât durează să faci un bine cuiva? Poate chiar o viaţă.
Evident că poţi să faci un bine şi în câteva clipe, oprindu-te lângă un nevoiaş sau oferind cuiva câteva
vorbe frumoase, însă de regulă binele se construieşte în timp fiind o realizare.
Suntem însoţiţi mereu de bine şi rău. Şi este alegerea noastră pe care dintre ele vom lua de mână.
Trebuie doar să conştientizăm riscurile şi pierderile. Trebuie doar să deschidem mai mult ochii şi sufletul.
Să lăsăm la o parte egoismul şi să învăţăm să oferim lumină dacă nu vrem să trăim în întuneric.