Morfologie

Interjecția

Interjecția este o parte de vorbire neflexibilă prin intermediul căreia se exprimă

senzații, sentimente, îndemnuri, chemări sau se imită un sunet din natură.

Interjecțiile de adresare (măi, mă, fă, bre, bade, bădiță, lele) au în vorbire același
rol ca și vocativul. Ele se pot folosi singure sau însoțite de un substantiv la cazul vocativ.

Interjecțiile care reproduc sunete, zgomote sau strigătul animalelor sunt cuvinte
imitative sau onomatopee.

Punctuație
După interjecție se pune semnul exclamării sau virgulă, potrivit cu intonația ei. De
obicei, după interjecțiile care exprimă stări sufletești puternice: entuziasmul, spaima,
uimirea etc. se pune semnul exclamării.

Interjecțiile de adresare, dacă nu sunt însoțite de un substantiv la vocativ, se

despart prin virgulă de cuvintele învecinate, ca și substantivele la vocativ:

 Măi, vino mai repede!

 Vino, măi, mai repede!
 Vino mai repede, măi!

Când sunt însoțite de un substaniv la vocativ, întreg grupul de cuvinte urmează

regula de punctuație a vocativului:

 Măi fraților, vedeți-vă de treabă!

 Liniștiți-vă, măi oameni buni, odată!
 Liniștiți-vă odată, măi oameni buni!

După interjecțiile care exprimă un îndemn sau o poruncă nu se pune nici un semn
de punctuație dacă sunt urmate de un complement care le determină.

 Hai cu mine! Na-ți cartea!

Interjecția de adresare ia urmată imediat de un verb la imperativ sau la conjunctiv

nu se desparte de acesta prin nici un semn de punctuație:

 Ia citește și tu!

Atunci când interjecțiile de același fel se repetă, ele se despart prin virgulă sau
prin liniuță, iar după ultima interjecție se pune semnul exclamării sau virgulă.

 He, he!; Ha-ha-ha!; He, he!.

1
Exemple
 Ia ascultați, măi, zise Gerilă... (I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb)
 Ah, mamă, tu! Ce slabă ești! (G. Coșbuc, Moartea lui Fulger)

Funcții sintactice

Obs. Nu întotdeauna interjecția are funcție sintactică în propoziția în care apare.

 Predicat verbal (se poate înlocui cu un verb predicativ):

Piatra pleosc în apă. (căzu)

Bunica lipa-lipa prin curte. (mergea)
Ceasul tic-tac pe perete. (ticăia)
Capacul zdronc pe fântână. (căzu)
Păsările zbrrrr pe o creangă. (zburară)
Și el țuști! pe ușă afară. (ieși)
Hai cu noi! (vino)

 Subiect:

Se aude tic-tac în dormitorul părinților.

Se simte/se aude vjjjjjjj/pic-pic! prin pădure.
Se aude țop-țop în spatele casei.
Din curte în zori s-a auzit cucurigu!

 Atribut interjecțional:

Sunetul tic-tac! nu mă lăsa să dorm.

Vocea bunicului sforrr-sforrr nu mă lăsa să dorm.
Cântecul păsărilor cip-cirip era încântător.

 Complement direct:

Vânătorul a auzit din zmeuriș mor-mor!

Am auzit hodoronc-tronc în pădure.

 Complement circumstanțial de mod:

Rațele se întorceau lipa-lipa! de la gârlă.

Bunica torcea lâna sfârrr-sfârrr!

 Nume predicativ

Va fi vai de el dacă îl prinde furtuna.