Într-adevăr, românii, menţionează Ioana Vintilă-Rădulescu (2007) reprezintă cea mai mare naţiune a

sud-estului european, numărul total al vorbitorilor limbii române fiind apreciat în general la c. 29
milioane, din care 20 milioane, adică 90% din populaţia ţării (Avram, 2001) o vorbesc ca limbă maternă
în România. Româna are, astfel, mai mulţi vorbitori decât multe alte limbi din Uniunea Europeană
prezentă şi viitoare, şi anume decât bulgara, ceha, daneza, estona, finlandeza, greaca, irlandeza, letona,
lituaniana, luxemburgheza, malteza, neerlandeza, norvegiana, portugheza din Portugalia, slovaca şi
suedeza. Ca şi alte câteva limbi din cadrul Uniunii Europene actuale şi viitoare, româna are şi atuul de a
nu fi limitată la un singur stat, fiind şi limba naţională şi oficială – care în Constituţia Republicii Moldova
este numită limbă moldovenească (VintilăRădulescu,. 2004) – a Republicii Moldova, care este un stat de
asemenea cu aspiraţii europene, unde este limba maternă a circa trei milioane de locuitori. Româna este
vorbită ca limbă maternă şi de aproximativ un milion şi jumătate de persoane în statele din zonă
membre actuale sau viitoare ale Uniunii Europene (Bulgaria, Grecia, Ungaria ş.a.) şi de imigranţi în
diferite alte state europene (Austria, Franţa, Germania, Suedia etc.). Româna este deci o limbă
europeană nu numai la scară regională, ci, într-o anumită măsură, chiar şi la scară continentală. Ca
urmare a acelei spiccata individualità a românei în cadrul romanităţii, după expresia lui Matteo Bartoli
(1940), existenţa ei este foarte importantă, întrucât îmbogăţeşte considerabil diversitatea lingvistică şi,
deci, culturală a peisajului european. Această individualitate nu se datorează numai aşa-numitului
„geniu” al limbii române, ci şi contactului ei cu numeroase alte limbi europene. Faptul că româna a
întreţinut relaţii reciproce cu numeroase limbi europene îi conferă o poziţie „strategică” (similară aceleia
a României înseşi în zonă) printre limbile Uniunii Europei şi ar permite – reluând în alt sens metafore
curente în lingvistică – caracterizarea ei ca o „limbă-punte” între diverse limbi ale Uniunii Europene şi
chiar ca o „răspântie” a acestora. Amintim că Alf Lombard considera că româna este ceea ce el numea o
limbă „ospitalieră”, dintre limbile europene numai alte două putând fi considerate astfel: engleza şi
albaneza (Lombard, 1969, 645). Relaţiile dintre română şi celelalte limbi europene au fost însă, după
cum se ştie, în dublu sens, ea nefiind numai o limbă „primitoare”, ci şi o limbă „donatoare”, pe care am
putea-o califica chiar drept „generoasă”, întrucât a exercitat, la rândul ei, o oarecare influenţă nu numai
asupra limbilor şi dialectelor vorbite în România, ci şi asupra limbilor vecine – cel puţin în anumită
perioade. Astfel, maghiara are, în diversele sale aspecte, peste 2.000 de împrumuturi din română, şi
până şi polona şi slovaca – limbi care ni se par destul de îndepărtate geografic actualmente de română –
au c. 100 şi, respectiv, 25 de cuvinte provenite din română. Trebuie subliniat faptul că româna nu a
oferit limbilor vecine numai termeni pastorali, cum se crede în general, ci a fost şi un factor de
răspândire a unor termeni internaţionali, furnizând, de exemplu, bulgarei literare moderne numeroase
cuvinte din diferite domenii ale culturii (abonament, abonat, album, ambulanţă, batoză, broşură,
bulevard, clasă, vizită, vot etc.). Se regăsesc chiar şi în franceză, italiană etc. împrumuturi izolate din
limba română, desemnând realităţi proprii României la o anumită epocă, precum leu (moneda) – sau, de
pe vremea lui Ceauşescu, conducător, securitate ş.a. (Sala (2001))