Duhul Iubirii de Arginți

Dragostea de bani se mai numește și filarghirie. Aceasta nu provine din noi, este străină de
natura noastră, ea vine din exterior și dacă nu este alungată de la început, ea devine rădăcina
tuturor relelor din care ies multe alte vicii.
Părintele Casian ne dă exemplu pe cei mici care din fragedă pruncie au urme de mânie în ei și
sunt sensibili la nedreptățile pe care le suferă, dintr-un imbold natural. Prin asta vrea să
exemplifice că unele îmboldiri pe care le avem sunt puse în noi de către Creator și chiar cu
folos, iar altele sunt introduse din exterior din cauza nepăsării. De aceea nu este făcut
răspunzător Dumnezeu pentru că noi ne-am folosit rău de ele și nu le-am folosit pentru căința
mântuitoare sau pentru îndreptarea viciilor.
Totuși vorbind de filarghirie, această îmboldire provine din exterior iar cei afectați de această
patimă care aparent poate fi ușor ocolită, se vindecă mai greu deoarece își pun templul
virtuților pe o altă temelie, menită să nu atingă culmea desăvârșirii. De aceea nu e o patimă de
lepădat, deoarece pe cât de ușor poate fi ocolită pe atât de greu poate fi lepădată de cel pe
care pune stăpânire.
În momentul în care această patimă ajunge în sufletul slab în credința al unui monah, îl face să
se îngrijoreze pentru cele trebuincioase și îi pune în minte necesitatea de a-și pune deoparte
bani. Cu aceste gânduri care îi întunecă mintea, încearcă să facă rost de bani de unde poate, la
început mulțumindu-se cu puțin, dar după ce vede că lucrurile merg bine se trezește o dorință și
mai mare spre câștig. Astfel se aprinde în sufletul monahului această boală ce îl sfâșie. Stăpânit
doar de dorința de câștig, el nu mai vede nimic altceva, nici credința nu i se mai vede atunci
când apare o speranță de câștig. Această dorință de câștig ajunge să țină locul lui Dumnezeu în
toate momentele. Omul stăpânit de acest duh ajunge să fie nemulțumit de orice și nesupus.
Ajungând să nu se mai mulțumească cu cele necesare, puse la dispoziția monahului de către
mănăstire, el cade în cursa diavolului și în multe ispite și pofte care îl cufundă în pierzare: “Dacă
avem dar cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei ce vor să se
îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care
cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi
unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de
chinuri” (1 Timotei 6:8-10).
De aceea monahilor care cad în această patimă chiar Biblia le recomandă să se întoarcă la casa
lor, căci nimeni cu inima îndoielnică nu poate lupta în războaiele Domnului: „Dacă ai făcut o
juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlineşti, căci Lui nu-I plac cei fără minte; de aceea
împlineşte juruinţa pe care ai făcut-o.”( Eclesiastul 5:4)
Monahul a cărui conștiintă nu este pângărită, va avea o biruință desăvârșită, deoarece ostașului
lui Hristos va fi ferit de orice asalt al lăcomiei, atâta timp cât duhul cel rău nu a semănat in inima
lui poftă spre această patimă. Aici se cuvine o veghe mai aprigă .