UNIVERSITATEA ,,BABEŞ-BOLYAI”

FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL DE A DISPUNE DE PROPRIUL

CORP

Coordonator ştiinţific:
Lect. univ. dr. Radu Chiriţă

Absolvent: Loredana-Izabela Pop

Cluj-Napoca
 - 2010-
CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………….3

Partea I
Dreptul la viaţă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
Capitolul I – Consideraţii generale……………………………………..........................7
Capitolul al II-lea – Natura juridică a dreptului la viaţă…………………………...…...8
1. Dreptul personal la viaţă…………………………………………………..…9
2. Dreptul detaşat la viaţă……………………………………………...………10
Capitolul al III-lea – Frontierele dreptului la viaţă……................................................11
1 ,,Prima” frontieră a dreptului la viaţă………………………..........................11
2 ,,Ultima” frontieră a dreptului la viaţă………………………………………24
3. Frontierele dreptului la viaţă determinate de evoluţia biomedicinei……….31

Partea a II-a
Dreptul la viaţă privată în jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului
Capitolul I – Consideraţii generale……………………………………………………40
Capitolul al II-lea – Dreptul la integralitate corporală şi morală……………………...40
Capitolul al III-lea – Secretul vieţii private…………...................................................42
Capitolul al IV-lea – Identitatea personală, identitatea sexuală şi libertatea vieţii
sexuale……………………………………………………………51

Concluzii………………………………………………………………...……………...…….60
Bibliografie…………………………………………………………………...……………....62

2
 Introducere

Dreptul de a dispune de propriul corp, deşi în trecut nu a reprezentat un domeniu de

reflecţie pentru doctrină şi practicieni, în prezent reprezintă o provocare datorită multiplelor
sale implicaţii în diferite alte drepturi, cum sunt dreptul la viaţă şi dreptul la viaţă privată sau
în diferite alte domenii, ca şi medicina ori biomedicina. Dacă în trecut se făcea referire la
corpul uman doar indirect, referitor la cele două momente primordiale ale vieţii unei persoane,
cel al naşterii şi cel al morţii, acum corpul uman nu mai reprezintă doar suportul material care
adăposteşte omul, ci reprezintă însăşi esenţa omului. Totuşi, atunci când ne referim la corpul
uman nu trebuie să avem în minte o putere absolută asupra sa, asemenea unui drept de
proprietate, deoarece corpul uman nu reprezintă un lucru, un bun, motiv pentru care nu îl
putem trata ca atare.
Dreptul de a dispune de propriul corp reprezintă cea mai relevantă imagine a faptului
că omul este unic, este propriul său stăpân, motiv pentru care acestuia nu îi pot fi impuse
practici sau procedee medicale faţă de care el nu este de acord, nu poate sa fie subiectul unor
experimente fără consimţământul său. Aşadar, orice persoană beneficiază de un drept
inviolabil, inalienabil şi absolut în ceea ce priveşte corpul său. Nimic nu poate să caracterizeze
mai bine persoana decât această prerogativă pe care ea o are asupra ei însăşi, de aceea nimic
nu ar trebui să intervină astfel încât să îi limiteze drepturile asupra corpului uman.
Datorită importanţei majore a acestui drept, în sistemul juridic actual, Constituţia
României din 1991, revizuită în 2003 consfinţeşte în mod expres acestă prerogativă a
persoanei în articolul 26, alineatul 2: ,,Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă
nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică şi bunele moravuri”. Aşadar, dreptul
persoanei de a dispune de ea însăşi constitue un aspect al vieţii intime şi private şi este unul
dintre cele mai naturale drepturi ale omului, avându-şi originile într-o veche reglementare
feministă, strâns legată de libertatea sexuală cu evitarea riscului maternităţii; în conţinutul
acestui drept, de-alungul timpului, s-au regăsit dreptul de a folosi anticoncepţionale, dreptul de
avort, transsexualismul, dreptul de a dona organe sau ţesuturi pentru transplant sau alte
experienţe medicale şi de inginerie genetică.1

1
Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii publice, vol.I, ediţia a XI-a, ed.
ALL Beck, Bucureşti 2003, p.185-188.

3
 Dreptul de a dispune de propriul corp este asemenea unui imagini de puzzle, dacă
priveşti de departe îţi pare a fi o imagine clară, uniformă, însă dacă priveşti îndeaproape
realizezi că această imagine este formată la rândul său din foarte multe părţi, cu ajutorul cărora
formează o imagine închegată. Pornind de la această idee, dreptul persoanei de a dispune de ea
însăşi se regăseşte în articolul 2, respectiv articolul 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului, îmbrăcând numeroase forme: dreptul de a avorta, dreptul de a muri, o serie de
drepturi născute ca urmare a evoluţiei biomedicinei, dreptul la identitate personală, identitate
şi libertate sexuală, dreptul de modificare a sexului etc.
Pe de o parte, importanţa dreptului la viaţă este considerabilă, căci reprezintă primul
dintre drepturile omului.2 Acesta este motivul pentru care, în afara excepţiilor prevăzute de
text, respectarea dreptului la viaţă este absolută. Jurisprudenţa europeană merge de altfel în
sensul unei valorizări puternice a dreptului la viaţă, afirmând principiul caracterului sacru al
vieţii, protejat de Convenţie. Aceasta afirmă forţa garanţiei, chiar dacă pot fi decelate unele
slăbiciuni.3 Această putere este mare, căci statul are nu numai o obligaţie negativă care
decurge direct din aceasta, ci şi obligaţii pozitive care permit o extindere importantă a
câmpului de aplicare.
Vom analiza aici succint obligaţiile care incumbă statului atunci când este vorba despre
apărarea dreptului la viaţă.
Statul trebuie să se abţină în mod firesc de a duce atingere dreptului la viaţă, moartea
neputând fi provocată nimănui cu intenţie, cu excepţia situaţiilor în care agenţi ai statului
produc moartea unei persoane, în cazurile în care acestea ar rezulta dintr-o recurgere absolut
necesară la forţă, pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale,
pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute.
Pentru a se evita răspunderea statelor trebuie probat că recursul la forţă a fost absolut necesar
pentru atingerea obiectivelor menţionate. Utilizarea noţiunii de ,,absolut necesar” implică două
criterii importante pentru a se stabili dacă recurgera la forţă a fost justificată: criteriul
necesităţii şi criteriul proporţionalităţii.
Sfera obligaţiilor pozitive ale statelor este practic nelimitată, ele oferind o protecţie
multiformă. Dreptul la viaţă şi la integriatea personală constitue un teren privilegiat al
dezvoltării obligaţiilor pozitive. Autorităţilor naţionale le revine datoria primordială de a
2
Jean Francois RENUCCI, Tratat de drept european al drepturilor omului, ed.Hamangiu, 2009, p.88.
3
J. F. RENUCCI, op.cit, p.90.

4
asigura dreptul la viaţă implementând o legislaţie penală concretă care evită comiterea
atingerilor aduse persoanei, dar, statelor le revine de asemenea şi obligaţia ,,de a lua în mod
preventiv măsuri de ordin practic de a proteja individual a cărui viaţă este ameninţată de
acţiunile criminale ale altei persoane”.4 Aşadar, obligaţia pozitivă de a proteja viaţa implică o
protecţie procedurală a dreptului la viaţă, precum şi obligaţia pentru autorităţile naţionale de a
ancheta în mod eficace orice recurgere de către agenţii statului la forţă, fără a putea fi
justificată.
Ţinând cont că dreptul la viaţă reprezintă ,,înainte de toate o incertitudine” 5,
determinarea frontierelor acestui drept ridică numeroase dificultăţi, dificultăţi pe care le
regăsim şi atunci când ne întrebăm dacă anumite componente ale vieţii, cum este eutanasia,
situaţia juridică a fătului, clonarea, trasplantul de organe şi ţesuturi intră sau nu sub protecţia
dreptului la viaţă şi implicit dacă în sarcina statelor se nasc obligaţii în vederea garantării lor.
Determinarea frontierelor dreptului garantat prin articolul 2 nu este, prin urmare, deloc
uşoară, iar dificultăţile nu fac decât să crească atunci când ne punem întrebări referitoare la
începutul, sfârşitul vieţii şi evoluţia biomedicinei.
Pe de altă parte, aşa cum menţionam mai sus dreptul de a dispune de propriul corp îşi
găseşte implicaţii şi în articolul 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Şi din prisma
acestui drept există în sarcina statelor o serie de obligaţii. Astfel, statele au în primul rând
obligaţia de a se abţine de la comiterea unor acte care să aducă atingere drepturilor ce
beneficiază de protecţia oferită prin prevederile art.8. Acest articol acoperă un domeniu extrem
de vast şi de eterogen, motiv pentru care sub protecţia articolului 8 regăsim atât protecţia
dreptului la viaţă privată, de familie, a dreptului la domiciliu şi a dreptului la corespondenţă,
cât şi protecţia libertăţii sexuale, a datelor cu caracter personal,a dreptului la intimitate, a
dreptului la imagine şi a dreptului la identitate personală, reţinând că noţiune de viaţă privată
este o noţiune largă, nefiind susceptibil o definiţie exhaustivă.6
Din cele menţionate observăm că acest atribut al fiinţei umane de a dispune de propriul
corp îmbracă multiple forme care intră sub incidenţa mai multor articole din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, articole ce le vom analiza distinct pentru a putea evidenţia cu
mai multă uşurinţă ce elemente din articolul 2, respectiv articolul 8 se regăsesc în drepul de a

4
C.E.D.O, cauza Osman c. Regatul Unit, hotărâre din 28 octombri 1998
5
J.F. RENUCCI, op.cit., p.98.
6
C.E.D.O, cauza Van Kuck c. Germaniei, hotărâre din 12 decembrie 2003

5
dispune de propriul corp şi, dacă nu se impune ca acest drept, cu multiplele sale valenţe să
beneficieze de o abordare autonomă atât pe plan naţional, căt şi pe plan internaţional.

6
 Partea I. Dreptul la viaţă în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului

Capitolul I. Consideraţii generale

Dreptul la viaţă priveşte prerogative care aparţin oricărei fiinţe umane de a exista ca
atare, odată cu apariţia sa în lume7, fiind dreptul suprem al fiinţei umane, condiţia esenţială
pentru a se bucura de celelalte drepturi garantate atât prin instrumentele naţionale, cât şi prin
cele internaţionale.Dreptul la viaţă este consacrat atât prin articolul 2 al Convenţiei europene a
drepturilor omului, cât şi prin articolul 22 din Constituţia României.
Documentul de bază pe plan european, care asigură apărarea dreptului la viaţă este
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului14. Articolul 2 al Convenţiei stipulează: „Dreptul
oricărei persoane la viaţă este protejat prin lege. Nimeni nu va putea fi lipsit de dreptul său la
viaţă, în mod intenţionat, în afara cazului executării unei pedepse cu moartea pronunţată
pentru o crimă pentru care legea prevede o asemenea pedeapsă”.
Lipsirea de viaţă nu poate fi considerată ca venind în contracţie cu acest articol al
Convenţiei dacă rezultă din folosirea forţei, atunci când aceasta este mai mult decât necesară:
a) în apărarea unei persoane împotriva violenţei nelegitime
b) în vederea executării unei arestări legale sau în vederea împiedicării evadării unei
persoane aflate în detenţie, în condiţii perfect legale
c) cu ocazia unor acţiuni legale cu scopul de a înăbuşi o revoltă sau o insurecţie”.
În ceea ce priveşte înţelesul noţiunii de drept la viaţă prin prisma art.2, acesta nu este
suficient de clar precizat. Astfel, spre deosebire de Convenţia americană relativă la Drepturile
Omului, Convenţia europeană nu recunoaşte dreptul la viaţă în mod expres încă din momentul
concepţiei, ea nici măcar nu dă o definiţie a cuvântului „viaţă”.
Este vorba despre <<nucleul dur>>al drepturilor omului, dreptul garantat fiind un drept
inalienabil al fiinţei umane8.Între dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

7
Radu CHIRIŢĂ, Convenţia europeană a drepturilor omului.Comentarii şi explicaţii, editia a 2-a, Bucureşti
2008, p.50.
8
Frederic SUDRE, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, ed. Polirom, Iaşi 2006, p. 213.

7
considerate primordiale, preeminenţa este acordată articolului 2, afirmând fără ezitare pricipiul
caracterului sacru al vieţii, protejat de Convenţie9.
În ciuda valorii sale de necontestat, dreptul la viaţă ramâne ambiguu în ceea ce priveste
domeniul pe care îl protejează, elementele ce se bucură de protecţia sa, fiind susceptibile de a
da naştere mai multor întrebări:o persoană poate dispune de dreptul său la viaţă? când începe
şi când se termină dreptul la viaţă? pe lângă dreptul la viaţă există şi un drept de a muri?. Deşi
dreptul la viaţă este definit de textele internaţionale, conţinutul său rămâne incert deoarece
viaţa însăşi nu este definită.

Capitolul al II-lea –Natura juridică a dreptului la viaţă

Dreptul la viaţă al oricărei persoane prezintă interes atât faţa de persoana vizată, cât şi
pentru apropiaţii săi, pentru societate în general, într-o măsură mult mai mare decât orice alt
drept al unei persoane.10Dreptul la viaţă are o natură duală care se concretizează în stingerea
întregii societăţi, ca formă socială atunci când dreptul la viaţă este încălcat, pe când
nerespectarea oricărui alt drept fundamental protejat de Convenţie are drept urmare
diminuarea calităţii vieţii.
Care este conţinutul dreptului la viaţă? Datoria statului de a garanta acest drept este
enunţată cu claritate în majoritatea instrumentelor internaţionale: statul trebuie să adopte o
legislaţie care să asigure protecţia vieţii, iar toate atingerile aduse acesteia să fie sancţionate
din punct de vedere penal. Dacă obligaţia statului de a asigura protecţia dreptului la viaţă pe
calea unor măsuri legislative pare destul de clară, nu acelaşi lucru se poate spune în ce priveşte
prevenirea unor atingeri aduse dreptului la viaţă. Este evident că statul nu poate asigura o pază
efectivă fiecărui cetăţean, o bună parte din protejarea împotriva pericolelor fiind lăsată la
vigilenţa indivizilor.
Dreptul la viaţă îmbracă două forme esenţiale, un interes personal, al fiinţei umane şi
un interes al societăţii, în general extrem de puternic. 11Astfel există două interese distincte în
ceea ce priveşte ocrotirea vieţii umane.

9
CEDO, Cauza Pretty c. Regatul Unit, Hotararea din 29 aprilie 2002.
10
Radu CHIRIŢĂ, op.cit., p.52.
11
Ibidem.

8
 1. dreptul personal la viaţă

Interesul personal este cel ce se află într-o legătură indispensabilă de persoana în

cauză, este cel ocrotit între cele două momente primordiale ale vieţii persoanei, momentul
apariţiei acelei persoane, respectiv momentul decesului acesteia.
Dreptul personal la viaţă ia naştere la momentul în care fiinţa umană apare, ca şi
persoană.Trebuie subliniat că acest moment nu trebuie confundat cu momentul naşterii
persoanei, pentru că el se situează undeva anterior acestui punct, fiind momentul la care fătul
ar supravieţui în mod independent de mama sa, care îl poartă. 12 Conform condiţiei viabilităţii,
fetusul are capacitatea de a trăi singur, de a supravietui independent de ceea ce-l poartă astfel
încât el nu mai este o parte a corpului unei persoane, ci este o existenţă umană care se bucură
de protecţie.13
Potrivit deciziei Roe vs.Wade, reluată apoi la un interval scurt în decizia Doe
vs.Bolton, Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite a tranşat problema afirmând că niciun
drept nu e mai presus decât dreptul persoanei asupra posesiei controlului propriei persoane.
Totodată a evidenţiat faptul că acest drept nu este unul absolut, instanţa stabilind faptul că în
primele două semestre ale sarcinii mama este liberă să avorteze, însă cu respectarea anumitor
condiţii.14
Aşadar, dreptul personal la viaţa ia fiinţă de la apariţia persoanei umane, deci ulterior
concepţiei, însă anterior naşterii, iar acest moment îl reprezintă începutul celui de-al treilea
trimestru al sarciniii, conform condiţiei viabilităţii.
Se poate observa că între momentul procreării şi momentul apariţiei persoanei nu
există un drept personal la viaţă, ci doar un drept detaşat la viaţă , acesta din urmă beneficiind
de protecţia societăţii. În cel de-al treilea semestru al sarcinii apare şi dreptul personal la viaţă,
drept care se bucură de protecţie din partea legiuitorului şi a organelor judiciare cu atât mai
mult cu cât în acest moment apare activitatea cerebrală la nivelul fetusului, fapt care
consolidează necesitatea unei protecţii ştiinţifice.15

12
Radu CHIRIŢĂ, op.cit. p.56.
13
Radu CHIRIŢĂ, ,,Dreptul constituţional la viaţă şi dreptul penal’’ în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, nr.
2/2001, p.130.
14
Ibidem.
15
Radu CHIRIŢĂ, op.cit., p.56.

9
 Curtea a exprimat clar principiul potrivit căruia fătul beneficiază de un drept la viaţă,
însă subordonat dreptului femeii de a avorta. Totuşi, există o recomandare a Consiliului
Europei, în sensul recunoaşterii dreptului la viaţă al fătului încă din momentul concepţiei.
( Recomandarea europeană nr.874 din 3-4 octombrie 1979).16

2. dreptul detaşat la viaţă

Acest drept reprezintă practic dreptul societăţii de a avea membri, de a le proteja viaţa,
pentru ca ea să evolueze şi implicit să supravieţuiască. Momentul de la care acest drept
beneficiază de protecţie este cel al concepţiei deoarece embrionul nu poate fi privit ca un
,,lucru’’, ci ca o ,,persoană potenţială “.17
Există situaţii când statul poate fi obligat să adopte măsuri, când ar fi vorba de
protecţia unor colectivităţi dintr-o anumită zonă sau localitate, ameninţate de un dezastru
iminent, cunoscut de autorităţi. O protecţie rezonabilă a indivizilor împotriva atentatelor
teroriste reprezintă obligaţia care a fost asumată, cu toată seriozitatea, de numeroase ţări după
atentatele din 11 septembrie 2001.18
Obligaţia statului nu se opreşte numai la asemenea situaţii. Într-o speţă privind
Asociaţia „X” împotriva Marii Britanii, judecată în 1978, a fost luată în discuţie situaţia unui
accident produs în cursul unei campanii publice de vaccinare, care a costat viaţa a doi copii.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului – competentă la timpul respectiv – a considerat că
art.2 alin.1 din Convenţie urma să fie aplicat, deoarece el impune statului nu numai îndatorirea
de a nu admite atingeri intenţionate la adresa vieţii, ci îl obligă totodată şi să ia măsurile
potrivite pentru protejarea vieţii. Comisia Europeană a apreciat că în cazul respectiv au fost
adoptate măsurile necesare şi, prin urmare, nu a existat o încălcare a Convenţiei.19
Forţa interesului detaşat creşte începând de la momentul apariţiei embrionului uman,
fiind foarte redusă la început deoarece probabilitatea supravieţuirii este foarte redusă, însă ea
se menţine treptat, până la momentul naşterii, moment la care potenţialitatea vieţii este sigură.

16
Nasty Marian VLĂDOIU, Protecţia constitutională a vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice, ed.
Hamangiu, 2007, p.14.
17
CEDO, cauza Evans contra Regatului Unit, decizie din 07.03.2006
18
Cătălina Năstase, Dimensiuni şi implicaţii juridice ale dreptului la viaţă, în
http://www.legaladviser.ro/article/6061/Dimensiuni-si-implicatii-juridice-ale-dreptului-la-viata. 19 mai 2010
19
Ibidem

10
 Cele două interese, dreptul personal şi dreptul detaşat compun dreptul la viaţă, drept
ce creează atât în sarcina fiinţei umane, cât şi în sarcina societăţii multiple obligaţii reciproce,
pentru ca acest drept suprem să se bucure de o adevărată protecţie. Aceste două interese, deşi
sunt părţi componente a unui drept absolut, intangibil pot fi subiectul unor atingeri, fie
voluntare, fie non-voluntare, după cum persoanei căreia îi este recunoscut dreptul la viaţă este
sau nu de acord cu atingerea adusă vieţii sale.

Capitolul al III-lea. Frontierele dreptului la viaţă

Frontierele dreptului la viaţă înseamnă de fapt frontierele vieţii însăşi. Această

problemă poate fi privită atât din punct de vedere filosofic, etic, religios cât şi juridic.Aici ne
vom referi atât la momentul începutului vieţii şi felul în care este perceput de jurisprudenţa
organismelor în materie, cât şi la sfârşitul acesteia. Nu trebuie ignorate nici rezultatele
revoluţionare din domeniul biomedicinei ce reprezintă paşi importanţi pentru întreaga
omenire. Aceste frontiere, graniţe care limiteaza domeniul dreptului la viaţă se regăsesc în trei
categorii: cele impuse de momentul iniţial al naşterii fiinţei umane, cele impuse de momentul
final al vieţii şi cele impuse de evoluţia biomedicinei şi a ştiinţei.

1. ,, Prima” frontieră a dreptului la viaţă

O problemă importantă în ceea ce priveşte dreptul la viaţă este determinarea

momentului din care acesta este recunoscut fiinţei umane. Majoritatea textelor în domeniu nu
indică cu precizie acest moment, susţinând că acesta este recunoscut ,,persoanei”.Doctrina şi
jurisprudenţa s-au pronunţat în sensul că acest drept implică naşterea. Numai Convenţia
interamericană a Drepturilor Omului indică expres ca dreptul la viaţă este recunoscut din
momentul concepţiei.20.
Prima frontieră a vieţii se referă la momentul de început. Aici ne confruntăm cu
absenţa unei păreri unanime, motiv pentru care răspunsurile întrebărilor ce se nasc în mintea

20
Nasty Marian VLĂDOIU, op .cit., p.115.

11
noastră în legatură cu acest domeniu trebuie căutate în procesele ce implică manipulările
genetice, a experimentelor pe embrionul uman sau al fertilizăriii artificiale.21
În contextual spectaculoaselor progrese ale ştiinţei medicale, începe să devină o
necesitate prevederea unui statut juridic al embrionului uman, statut ce să-i permită protecţie
eficientă acestuia, însa referitor la acest subiect nu există un punct de vedere unitar.
Statele membre ale Consiliului Europei şi Comunitatea Europeană prin Convenţia de la
Oviedo din 4 aprilie 199722( România, prin Legea nr. 17 din 22 februarie 2001, a ratificat
Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Demnităţii Umane în Biologie şi Medicină
şi a impus obligativitatea protejării fiinţei umane), articolul 18 al Convenţiei stipulând că ,,
atunci când cercetarea asupra embrionilor in vitro este admisă de lege, aceasta asigură o
protecţie adecvată embrionului”, dar nu defineşte noţiunea de,, viaţă”, după cum nu determină
nici momentul de la care se poate considera că un embrion ar avea dreptul la viaţă. 23Aşadar, în
această materie bulversată de progresul medical jurisprudenţa europeană este extrem de
prudentă, ca şi Convenţia de la Oviedo, care evită să definescă termenul de,, persoană”,
trimiţând la dreptul intern al statelor membre. 24 La nivelul Uniunii Europene, Comisia a
constituit un grup de lucru de etică a ştiinţelor şi a noilor tehnologii care, printr-un program
cadru de cercetări adoptat în 1998 a reţinut că în legislaţia ţărilor membre ale Uniunii se
disting două mari concepţii privitoare la statutul moral al embrionului uman şi cu privire la
protecţia juridică ce trebuie să-i fie acordată. Într-o primă concepţie, se consideră că embrionul
nu este o fiinţă umană şi nu trebuie să i se acorde decât o protecţie limitată. Într-o a doua
concepţie se consideră că embrionul are statutul moral al unei fiinţe umane şi, ca atare, ar
trebui să beneficieze de o protecţie adecvată.25
În acest context edificatoare este cauza Evans contra Regatului Unit(2006).
Reclamanta Natalie Evans şi partenerul ei, J. au început un tratament de fertilizare la Clinica
de Concepţie Asistată din Bath. În timpul unei consultaţii la clinică, d-ra Evans a fost
diagnosticată cu o stare pre-canceroasa a ovarelor sale şi i s-a oferit posibilitatea fertilizării in
vitro, înainte de extragerea chirurgicală a ovarelor. În timpul consultaţiei, d-ra Evans şi
21
Gheorghe SCRIPCARU, Introducere în biodrept, ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.17
22
http://conventions.coe.int/Treaty/en/Treaties/Html/164.htm 19 mai 2010
23
Corneliu BÂRSAN, Convenţia europeană a drepturilor omului.Comentariu pe articole. Vol I. Drepturi şi
libertăţi, ed.All Beck, Bucureşti, 164; Frederic SUDRE, Drept european şi internaţional al drepturilor omului,
ed. Polirom, Iaşi 2006, p. 167.
24
Frederic SUDRE, op. cit., p.214.
25
Corneliu BÂRSAN, op. cit., p.165.

12
partenerul său au fost informaţi de faptul că fiecare dintre ei va trebui să semneze un formular
prin care să-şi dea consimţământul la tratament şi că, în conformitate cu prevederile Legii
privind fertilizarea umană şi embriologia din 1990, este posibil pentru fiecare să-şi retragă
acordul dat, oricând înainte ca embrionii să fie implantaţi în uterul reclamantei. D-ra Evans s-a
interesat dacă nu există şi alte mijloace de a-şi fertiliza ovulele, pentru a se proteja în cazul în
care J. şi-ar retrage consimţământul, însă acesta din urmă a asigurat-o că acest lucru nu se va
întâmpla. În urma tratamentului au rezultat 6 embrioni care au fost depozitaţi, iar la data de 26
noiembrie d-ra Evans a suferit operaţia de extirpare a ovarelor. În mai 2002, relaţia dintre cei
doi s-a încheiat, iar J. a informat clinica de faptul că nu mai este de acord ca d-ra Evans să
folosească embrionii.
La 27 februarie 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată de către
reclamantă în urma eşecurilor acţiunilor sale la instanţele interne. Reclamanta a solicitat, în
temeiul articolului 39 din Regulamentul Curţii privind măsurile interimare ca Regatul Unit să
ia măsurile necesare pentru a preveni distrugerea embrionilor de către clinică până la
pronunţarea hotărârii Curţii. Ca urmare, embrionii nu au fost distruşi.
În hotărârea sa asupra pretinsei încălcări a articolului 2 din Convenţie, Marea Cameră a
considerat că embrionii nu au drept de viaţă în sensul articolului 2 şi că nu a existat aşadar o
violare a acestui text. Curtea a făcut referire şi la argumentul conform căruia, referitor la
dreptul la viaţă al embrionilor, statele părţi au o marjă de apreciere.
În tăcerea Convenţiei Europene, Comisia şi Curtea au dat întotdeauna dovadă de o
prudenţă deosebită, motiv pentru care chestiunea începutului dreptului la viaţă rămâne
neelucidată. Considerăm că soluţia dată de Curte în cauza Evans este cel puţin nedreaptă,
privând-o pe d-ra Evans de orice şansă de a mai avea copii biologici şi implicit de a dispune de
elementele corpului ei. De asemenea această decizie ne intrigă, pentru că reprezintă un
paradox: unei femei care a suferit o operaţie de extirpare a ovarelor sale, lăsând-o practic doar
cu speranţa unei fecundări in vitro i se ia şi această ultimă speranţă de a mai avea copii de un
individ care-şi retrage consimţământul, astfel încât embrionii sunt distruşi ,însă atuci când o
femeie doreşte să avorteze, opoziţia tatălui copilului este ignorată.
Un caz foarte recent care a captat atenţia atăt pe plan intern, cât şi pe plan internaţional
este reprezentat de cazul Sabyc 26. Reclamanta în cursul anului 2008 a fost supusă unei

26
http://www.bzi.ro/recuperarea-unor-embrioni-confiscati-din-clinica-sabyc-159645. 19 martie 2010.

13
inseminări artificiale în cadrul clinicii Sabyc, proces în urma căruia au rezultat 19 embrioni,
din care 3 au fost folosiţi, rezultând un băieţel. Ceilalţi 16 embrioni crioconservaţi au fost
încredinţaţi spre păstrare, în baza unui protocol, clinicii Sabyc, până la momentul în care
corpul femeii va putea duce o nouă sarcină. După ce a aflat în iulie 2009 despre ancheta
Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism(D.I.I.C.O.T.)
cu privire la clinica Sabyc, femeia a solicitat în 25 august 2009 instituţiei să ştie unde şi în ce
stare se aflau cei 16 embrioni crioconservaţi, precum şi modalitatea practică prin care putea să
reintre în posesia lor. D.I.I.C.O.T. i-a răspuns că materialul genetic ridicat de la clinică se află
în gestiunea Laboratorului de genetică din cadrul Institutului Medico-legal spre monitorizare
şi conservare şi că se impune ca această instituţie să fie contactată de către medicul specialist
care urmează să efectueze embriotransferul pentru a fi pus în contact cu reprezentanţii
custodelui. Reclamanta a căutat un medic specialist embriolog, dar din cauza presiunii
mediatice, nimeni nu a fost dispus sa realizeze embriotransferul. Până la urmă reclamanta a
găsit doi medici specialişti dispuşi să efectueze procedeul la o clinică din Sibiu, însă solicitând
acordul Agenţiei Naţionale de Transplant (A.N.T.) nu a primit niciun răspuns. După
numeroase tergiversări, A.N.T. a comunicat că nu-şi poate da acordul pentru transferal
embrionilor, întrucât Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici nu este o bancă de
ţesuturi şi de celule acreditată pe lăngă A.N.T.
Procurorii au comunicat, în 10 februarie, că motivarea reprezentantului A.N.T. nu este
opozabilă organului de urmărire penală, motiv pentru care până la 25 februarie reclamanta
trebuie să ridice materialul genetic. În data de 18 februarie 2010 a cerut Curţii Europene a
Drepturilor Omului să oblige statul român să-i permită efectuarea transferului celor 16
embrioni. Preşedintele Camerei C.E.D.O. care analizează cazul, a decis să indice Guvernului
României că este în interesul părţilor ca embrionii să nu fie distruşi după 25 februarie, pe toată
durata procesului derulat în faţa Curţii.
Rămâne de văzut cum se va finaliza acest proces şi în ce măsură Curtea îşi va modifica
opinia în ceea ce priveşte dreptul la viaţă al embrionilor.
Având în vedere cercetările medicale şi unele pericole, considerăm că este necesar ca
embrionul uman să beneficieze de o protecţie juridică, deoarece embrionul uman nu poate fi
considerat un ,,lucru”, întrucât este vorba despre o persoană prin destinaţie sau mai exact o

14
persoană potenţială.27Embrionul uman va trebuie protejat atâta timp cât nu intră în conflict cu
drepturile fundamentale ale mamei, moment în care acestea vor deveni prioritare.
O problemă spinoasă în acest context o reprezintă avortul, indiferent ce formă îmbracă:
avort voluntar, avort non-voluntar sau formele speciale de avort..

1. Prin avort voluntar se înţelege întreruperea cursului sarcinii sau, mai puţin academic
spus, uciderea în orice mod a copilului nenăscut, cu acordul mamei sale. 28În majoritatea
statelor există o practică ce admite existenţa dreptului femeii însărcinate de a avorta, ca
expresie a dreptului acesteia de a dispune de propriul său corp. Totuşi datorită necesităţii
protejării dreptului detaşat al societăţii, dar şi al dreptului personal la viaţă al copilului
nenăscut, din momentul constatării viabilităţii lui, statele limitează dreptul femeii de a avorta.
Aşadar putem observa existenţa unui conflict de interese, interesul femeii însărcinate
de a dispune de corpul său şi de ea însăşi şi, interesul detaşat al statului de a proteja viaţa
fătului. Jurisprudenţa internaţională este inconsecventă, după cum vom prezenta în cele ce
urmează.
În Statele Unite, în ceea ce priveşte dreptul la viaţă al fătului, în numeroase state ale
acestei ţări este recunoscută prin lege o protecţie aproape egală cu cea a unei persoane născute.
Analizând decizia Roe v.Wade, decizie ce a fost invocată la scurt timp în cauza Doe
v.Bolton a Curţii Supreme de Justiţie a Statelor Unite, Curtea a precizat că nimic nu e mai
sacru şi mai cu grijă garantat în common law decât dreptul oricărei persoane asupra posesiei şi
controlului propriei persoane, liberă de orice restrângere sau interferenţă a altora, invocând
dreptul la viaţă privată a femeii însărcinate. 29Precizând că dreptul de a avorta nu este un drept
absolut, instanţa a stabilit mai multe limite, astfel încât în primul trimestru de sarcină, statul
poate să impună doar condiţia ca avortul să fie efectuat de un medic pentru ca sănătatea
mamei să fie protejată. În al doilea trimestru apare interesul statului de a proteja viaţa
potenţială, aşadar statul poate impune în mod licit şi alte condiţii. Începând cu săptămâna a 28-
a când fătul devine viabil, prevalează interesul statului faţă se dreptul la viaţă privată al femeii,
iar statul poate interzice avortul, excepţie făcând situaţia în care viaţa sau sănătateea mamei
sunt puse în pericol.

27
Jean Francois RENUCCI , op. cit., p. 117.
28
Radu CHIRIŢĂ, op .cit., p.56.
29
Radu CHIRIŢĂ, art.cit , p.130.

15
 Aşadar, instanţa americană a recunoscut dreptul la viaţă al fătului, stabilindu-se astfel
un echilibru atunci când acesta intră în conflict cu dreptul femeii însărcinate de a dispune de
propiul corp.30
Nu acelaşi lucru putem afirma şi despre jurisprudenţa C.E.D.O., care în materie dă
dovadă de inconsecvenţă. C.E.D.O. nu s-a pronunţat dacă dreptul înscris în articolul 2 al
Convenţiei îi este recunoscut şi fătului şi nici nu a admis în mod explicit că fătul are un drept
la viaţă însoţit de anumite limitări.31
Cu privire la dreptul la viaţă al copilului nenăscut, într-o primă etapă jurisprudenţială,
Comisia Europeană a Drepturilor Omului a părut să dea şi fătului ,,o anumită personalitate”,
independentă de cea a mamei , estimând că limitările întreruperilor voluntare de sarcină pot fi
considerate o violare a articolului 8 care garantează respectul vieţii private şi familiale. Cu
toate acestea, în cauza Paton c.Regatului Unit, Comisia a stabilit că avortul în a 10-a
săptămână, făcut în scopul de a proteja sănătatea fizică şi mentală a mamei nu reprezintă o
încălcare articolului 2. Ulterior, în cauza X c. Regatului Unit din 1990, Comisia a refuzat să
recunoască fătului un drept la viaţă cu caracter absolut, arătând că termenul de ,, persoană”
utilizat de articlul 2 nu se referă şi la copilul conceput. Fundamentul argumentaţiei Comisiei în
aceste cauze a fost diversitatea considerabilă a legislaţiilor naţionale asupra avortului. 32 Sub
aspectul calităţii de victimă trebuie remarcat că ambele cereri menţionate au fost introduse de
potenţialul tată al copilului, direct afectat de întreruperea de sarcină cerută sau efectuată fără
consimţământul său.
O cauză recentă care s-a confruntat cu aceeaşi problemă, aceea de a stabili
preeminenţa dreptului femeii de a avorta asupra dreptului la viaţă al fătului o regăsim în cauza
Tysiac c. Polonia. Reclamanta, mamă a doi copii a cerut să întrerupă o sarcină în anul 2000,
temându-se că încă o naştere i-ar putea agrava miopia avansată. De altfel, trei medici
oftalmologi o avertizaseră că încă o naştere i-ar pune serios în pericol vederea. Solicitând un
certificat prin care avortul este aprobat, Alicja Tysiac a primit refuzul medicului ginecolog din
Varşovia, care a consultat-o pe reclamantă. Reclamanta a născut prin cezariană al treilea copil
în noiembrie 2000 şi de atunci are grave probleme cu vederea, în prezent Tysiac nu poate
distinge obiectele aflate mai departe de 1,5 metri şi se teme că va orbi de tot. Alicja a depus

30
Idem, p. 127-128.
31
Andreea PETRUŞ, Debutul protecţiei dreptului la viaţă, în Caiete de Drept Penal, nr.4/2006, ed.Rosetti, p.91.
32
Bianca SELEJAN GUŢAN, Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia a 3-a, ed. C.H. Beck, 2009, p.85

16
plângere împotriva medicului ginecolog, spunând că refuzul său i-a afectat sănătatea.
Plângerea sa a fost clasată deoarece polonezii nu au găsit raportul de cauzalitate între decizia
ginecologului de a nu efectua avortul şi, implicit de a nesocoti dreptul femeii de a dispune de
propriul corp, şi starea proastă a vederii femeii. În cele din urmă, Curtea a concluzionat că
dreptul reclamantei de a avorta a fost încălcat deoarece statul polonez nu a apărat dreptul
acesteia la viaţă privată, aşadar refuzul unui stat de a aproba un avort terapeutic va atrage o
condamnare pentru că se nesocoteşte dreptul femeii asupra propriei sale vieţi.
Totuşi, în cazul unei întreruperi voluntare de sarcină care nu era determinată de motive
medicale, Comisia a considerat că ,, nu trebuie să decidă dacă fetusul poate beneficia de o
anumită protecţie în baza articolului 2”, statuând că statele contractante trebuie să se bucure de
o anumită putere discreţionară. 33În cauză, reclamantul era concubinul femeii autorizate de
instanţele naţionale norvegiene să practice întreruperea voluntară a sarcinii.
Într-o altă cauză, mai multe organizaţii de consultanţă în materie de planificare
familială şi persoane fizice au contestat interdicţia impusă de jurisdicţia naţională de a da
consultanţă femeilor în stare să procreeze, cu privire la practicarea avortului în clinici din
străinătate. Curtea a constatat încălcarea articolului 10 al Convenţiei, care protejează dreptul la
liberă exprimare şi informare, dar a subliniat că în speţă nu este chemată să determine dacă
prin Convenţie este garantat dreptul la întrerupere voluntară de sarcină sau dacă dreptul la
viaţă, recunoscut de articolul 2, se aplică şi embrionului uman. În speţa, Open Door Couselling
Ltd şi Dublin Well Woman center Ltd sunt două asociaţii irlandeze, fără scop lucrativ, care se
ocupă printre altele, de sfătuirea femeilor însărcinate din Irlanda şi le semnalează, dacă acestea
doresc, dându-le acestora posibilitatea de a avorta în Marea Britanie. La cererea Society for
the Protection of Unborn Children au fost demarate urmăriri împotrivă celor două societăţi
menţionate anterior. Pe 16 martie 1998, Curtea Supremă consideră că sfaturile date de către
cele două societăţi contribuie la distrugerea vieţii pe cale de a se naşte, în dispreţul dreptului
constituţional la viaţă al copiilor ce se vor naşte. Curtea Supremă dă ordin prin care
respectivele societăţi să fie interzise.34 Sesizată să se pronunţe în această cauză, Curtea
Europeană menţionează că ea nu a fost solicitată să se pronunţe dacă Convenţia garantează un

33
CEDO, cauza H. c. Norvegiei, decizie din 19 mai 1992
34
Sebastian CERCEL, Consideraţii privind dreptul de a dispune de propriul corp, în Revista de Ştiinţe Juridice
nr. 3/2009, p. 15.

17
drept la avort sau dacă dreptul la viaţă, recunoscut de articolul 2, este la fel de valabil şi pentru
fetus.
Într-o cauză mai recentă, Boso c. Italiei35, referitoare la un avort neimpus de cauze
medicale, făcut în contra voinţei tatălui, Curtea a arătat că ,,nu trebuie să decidă dacă fetusul
poate să beneficieze de protecţie în virtutea articolului 2", căci în ciuda faptului că fetusul ar fi
protejat în anumite circumstanţe potrivit articolului 2, totuşi în această cauză întreruperea
sarcinii a fost făcută în conformitate cu legea italiană, aceasta realizând un just echilibru între
interesele femeii însărcinate şi necesitatea de a asigură protecţia fetusului.36În această cauză,
Curtea a exprimat clar principiul că fătul beneficiază de un drept la viaţă, dar subordonat
dreptului la avort al femeii.37

2. O altă situaţie deosebit de importantă, care ridică semne de întrebare în ceea ce

priveşte debutul protecţiei dreptului la viaţă este reprezentată de avortul non-voluntar.
Într-o cauză recentă contra Franţei, Curtea europeană a refuzat să tranşeze problema
aplicabilităţii articolului 2 din Convenţie în cazul fătului. În speţă, cauza Vo c.Franţei s-a
reţinut că , reclamanta Thi-No Vo a pierdut în a 12-a săptămână sarcina, fătul pe care-l purta
din cauza unei confuzii. Moartea fătului a fost provocată, din greşeală, de medicul reclamantei
printr-o procedură de extragere a unui sterilet pe care medicul trebuia să o aplice unei alte
paciente, numite Thi Thanh Van Vo.
Prin cererea sa introductivă de instanţă, reclamanta a susţinut că refuzul autorităţilor
naţionale de a califica fapta medicului, care din neglijenţă, a provocat pierderea copilului ce
urma să se nască, drept infracţiune de omor prin imprudenţă şi absenţa unei norme penale
interne care să sancţioneze o asemenea faptă constitue o încălcare a dreptului la viaţă garantat
de articolul 2 al Convenţiei. Reclamanta a susţinut că începutul vieţii are un sens şi o definiţie
universală, pentru că embrionul nu este o ,, masă celulară” sau un ,,lucru”, ci este o persoană.
În sens contrar, ar însemna să se considere că ea nu a pierdut nimic, ceea ce este inadmisibil
pentru o femeie însarcinată. De aceea termenul de ,,persoană” din articolul 2 trebuie luat în
sensul de ,,fiinţă umană” şi nu în acela de individ, dotat cu capaciate juridică.38
35
CEDO, Bosso c. Italiei, decizie din 5 septembrie 2003
36
Dragoş BOGDAN. Mihai SELEGEAN, Drepturile şi libertăţile fundamentale în juriprudenţa Curţii europene
a drepturilor omului, ed.All Beck, Bucueşti 2005, p.32.
37
Nasty Marian VLĂDOIU, op. cit., p. 115-116.
38
Corneliu BÂRSAN, op. cit., p.166.

18
 Pe de altă parte, Guvernul francez a susţinut că nici pe plan medical, dar nici pe plan
filosofic nu există o părere unanim acceptată referitoare la momentul de la care fătul devine o
fiinţă umană; nici din punct de vedere juridic articolul 2 nu protejează dreptul la viaţă al
fătului, în calitate de persoană umană. Aşadar, expresia ,,orice persoană” din textul articolului
2 este înţeleasă ca aplicându-se doar după naşterea unei persoane.
Făcând o analiză a jurisprudenţei relevante în materie, Curtea a remarcat că, până în
prezent, ea a examinat normele naţionale privitoare la întreruperea de sarcină, ajungându-se la
concluzia că pruncul care urmează să se nască, nu poate fi considerat persoană, motiv pentru
care el nu intră sub incidenţa articolului 2 din Convenţie, deoarece chiar dacă dreptul la viaţă
al fătului ar exista el ar fi limitat şi subordonat de dreptul la viaţă şi la sănătate al mamei sale.
Totuşi, în această cauză discuţia este plasată pe un alt plan, în sensul că este vorba
despre o femeie care doreşte să ducă sarcina la termen, fiind o sarcină dorită, al cărui copil a
fost pronosticat viabil sau, în orice caz ca având o stare de sănătate normală ca şi făt, dar
sarcina a fost întreruptă drept urmare a faptei imputabile a medicului; mama a fost constrânsă
să sufere un avort terapeutic din cauza neglijenţei unui terţ.
Aşadar, Curtea a fost pusă în situaţia de a se pronunţa dacă articolul 2 din Convenţie
protejează fătul atunci când mama doreşte să ducă la termen sarcina, dincolo de situaţia în care
femeia solicită practicarea unei întreruperi voluntare de sarcină. Din moment ce articolul 2
dispune că protejează dreptul oricărei persoane la viaţă, înseamnă că în prealabil Curtea
trebuie să ia poziţie în dezbaterea legată de determinarea noţiunii de ,,persoană” şi a
momentului de la care începe viaţa. Trebuie avut în vedere că jurisprudenţa de până în prezent
a organelor Convenţiei în materie s-a concretizat într-un echilibru referitor la definirea
persoanei umane, echilibru ce ţine cont de toate aspctele ce ar ţine de definirea acestei noţiuni-
juridic, medical, filosofic, etic, religios. Ţinând cont şi de diversitatea concepţiilor privitoare la
determinarea momentului de la care începe viaţa, Curtea lasă loc unei largi puteri discreţionare
în materie, statelor.
Din toate cele expuse putem constata că punctul de plecare cu privire la dreptul la viaţă
ţine de marja de apreciere a statelor contractante. Instanţa europeană s-a declarat convinsă că
nu este nici de dorit şi nici posibil ca, în condiţiile actuale, să se dea un răspuns in abstracto la

19
problema de a şti dacă un copil ce urmează a se naşte este ,,o persoană” în sensul articolului 2
din Convenţie.39
Curtea a arătat că în cauza Vo c. Franţei o acţiune introdusă în faţa unei jurisdicţii
administrative ar fi permis stabilirea culpei medicale şi ar fi garantat repararea daunelor
deoarece instanţa europeana penalizează culpele medicale.40
Observăm că instanţa europeană renunţă să stabilească dacă articolul 2 al Convenţiei
protejează dreptul la viaţă al copilului care urmează să se nască, trimiţând problema
începutului protejării dreptului la viaţă la marja de apreciere semnificativă de care dispun
statele.41În doctrina naţională, dar şi în cea internaţională există numeroase întrebări cu privire
la acest subiect, întrebări ce momentan rămân retorice, neînţelegându-se de ce Curtea ezită să
se pronunţe asupra acestor chestiuni, ţinând cont că ea are misiunea de a clarifica modul de
definire a conceptelor de ,, viaţă” şi de ,,persoană”. Astfel, a afirma că articolul 2 se aplică în
cazul copilului ce urmeaza să se nască nu înseamnă că acesta este ,,o persoană” şi că
beneficiaza de un drept la viaţă absolut, echivalent cu cel al copilului deja născut.42
O situaţie deosebit de interesantă o regăsim în Franţa. Consiliul Consituţional francez a
admis in 1993 dezincriminarea autoprovocării avortului, astfel încât prin infracţiunea de avort
se protejează sanătatea femeii, apreciindu-se că în cazul embrionului uman nu este recunoscut
dreptul la viaţă ci, interesul statului în legătură cu o persoană potenţială. 43 Totuşi, anumite
decizii judecatoreşti stau la baza unui alt punct de vedere. Aşadar, printr-o decizie reluată
ulterior Curtea de Casaţie a decis că întreruperea involuntară a sarcinii constituie ucidere din
culpă, dacă este îndeplinită condiţia viabilitaţii fatului. S-a apreciat că această hotarâre este
corectă din mai multe puncte de vedere printre care amintim că nu trebuie admisă concepţia
potrivit căreia recunoaşterea persoanei este o chestiune prealabilă protecţiei vieţii, deoarece
orice fiinţă umană beneficiază de respectul vieţii încă de la început şi asta pentru că viaţa este,
prin esenţa sa, suportul umanitaţii. Un alt argument în susţinerea celor spuse anterior îl găsim
într-o speţă asemnatoare în care femeia a născut, în urma unui accident, un copil care a
decedat 12 ore mai târziu, speţă în care s-a reţinut ucidere din culpă, aşadar neexistând nici o

39
Idem , p.168.
40
Andreea PETRUŞ, art. cit., p. 92.
41
Frederic SUDRE op. cit., p. 214.
42
Ibidem.
43
Radu CHIRIŢĂ, art. cit.,p. 130.

20
diferenţă în raport cu situaţia în care copilul ar fi decedat nenascut 44. Condiţia viabilitaţii este
corectă pentru că, din momentul în care fetusul are capacitatea de a trăi singur, dar
supravieţuieşte independent de ceea ce îl poartă, el nu mai reprezintă o parte a corpului
mamei, ci reprezintă o existenţa umană protejată de dreptul penal. În sens contrar când fetusul
nu este viabil, copilul participă la umanitatea mamei sale iar viaţă sa este încă viaţă altuia,
astfel că nu se poate pretinde o protecţie separată. Contradicţia expusă mai sus poate fi
justificată de faptul că embrionul beneficiază de protecţie asemenea unei fiinţe umane atâta
timp cât nu intră în conflict cu drepturile fundamentale ale mamei, moment în care acestea vor
deveni prioritare.45
În dreptul român, potrivit unei concepţii, de existenţa dreptului la viaţă nu se poate
vorbi decât din momentul în care s-a sfârşit procesul naşterii naturale, moment în care copilul
este expulzat şi îşi începe viaţă extrauterină.46 Argumentul pe care această concepţie se
bazează este acela al incriminării pruncuciderii, aceasta deoarece articolul 177 C.pen
incriminează uciderea copilului nou născut imediat după naştere. Aşadar, doar după finalizarea
procesului naşterii subiectul pasiv îndeplineşte condiţiile de a fi nou născut, adică de a fi o
persoană47.
Această primă concepţie poate fi combătută prin numeroase argumente, printre care
amintim că pruncuciderea este o formă de omor atenuat, comis de mamă în condiţia stării de
tulburare pricinuită de procesul naşterii, astfel încât ar fi fost imposibil că legiuitorul să
definească altfel pruncuciderea, deoarece starea de tulburare a mamei este o consecinţă a
procesului naşterii. De asemenea, dacă am acceptă acest punct de vedere am ajunge la nişte
soluţii inacceptabile pentru că faptă de ucidere a fătului realizată în cursul naşterii, înainte de
desprinderea fătului de corpul mamei şi după declanşarea procesului naşterii nu ar fi
sancţionată ca omor. În aceeaşi situaţie s-ar încadra şi fapta medicului care, din culpă, în
cursul procesului naşterii determină moartea copilului, faptă ce nu se va încadra în conţinutul
infracţiunii de ucidere din culpă.48

44
Radu CHIRIŢĂ, art. cit.,p. 130.
45
Ibidem.
46
Tudorel TOADER, Drept Penal.Partea Specială, ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 38.
47
Sergiu BOGDAN, Drept Penal.Partea Specială, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 14.
48
Idem , p. 14-15.

21
 Într-o a două opinie se consideră întemeiat că o persona este în viaţă din momentul
începerii procesului biologic al naşterii. Acestă opinie este împărtăşită şi de doctrina română. 49
Momentul de la care o fiinţă este considerată persoană este reprezentat de începerea durerilor
naşterii indiferent dacă acest proces este declanşat natural sau medicamentos, iar în cazul unei
cezariene, momentul este acela în care medicul începe să taie cu bisturiul corpul mamei în
vederea scoaterii copilului.50
Aşadar, această ultimă opinie ne conduce spre soluţii raţionale. Astfel, dacă acţiunea
intenţionată asupra fătului se realizează înainte de începerea procesului naşterii, fapta va fi
considerată a fi un avort. Dimpotrivă, dacă fapta va fi comisă după momentul începereii
durerilor naşterii atunci acţiunea agentului îndreptată împotrivă noului născut se va încadra la
omor.
Totuşi, nici această opinie nu rezolvă toate problemele practice, care decurg din
stabilirea momentului începutului vieţii, deoarece există situaţii când acţiunea, fie ea din
culpă, fie intenţionată se realizează în momentul în care femeia este însărcinată, iar rezultatul
se produce după ce copilul se naşte, în sensul că el decedează după naşterea sa normală.
În doctrină51 se susţine ideea conform căreia ar trebui adoptată soluţia găsită de alte
sisteme de drept penal şi care constă în a consideră drept moment al începerii protecţiei vieţii
acela al viabilităţii potenţiale a fătului (în principiu începând cu luna a 6-a a sarcinii). Astfel,
dacă în primul trimestru va prevala dreptul la viaţă privată al mamei, acesta urmează să fie
treptat restrâns, pentru ca în al 2-lea trimestru al sarcinii să fie ocrotită într-o anumită măsură
viaţa intrauterină prin pedepsirea provocării ilegale a avortului. În schimb, din momentul în
care fătul atinge pragul viabilităţii, fiind apt să trăiască singur, el devine o existenţa umană pe
care legea penală ar trebui să o protejeze plenar.52

3. În această materie există şi situaţii speciale. O prima situaţie specială este

reprezentată de situaţia în care, după trecerea primelor luni de sarcină, se constată că fetusul
suferă de malformaţii sau de maladii extrem de grave, necunoscute într-un stadiu anterior al
sarcinii şi care, chiar dacă nu înseamnă lipsă de viabilitate a copilului pe termen scurt, conduc

49
O.STOICA, Drept Penal.Partea Specială, ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 64.
A.FILIPAŞ, Drept Penal.Partea Specială, ed.Universul Juridic, Bucureşti 2008, p.133.
50
Sergiu BOGDAN, op. cit., p. 15.
51
Radu CHIRIŢĂ, art. cit. , p. 131.
52
Andreea PETRUŞ, art. cit.,p. 93.

22
la decesul acestuia la un interval de timp scurt de la naşterea lui. 53 Într-o asemenea situaţie se
va recurge la efectuarea unui avort eugenic, care reprezintă ipoteza în care starea fizică a
copilului nenăscut impune o întrerupere a cursului sarcinii, avort justificat şi de faptul că
interesul personal poate fi socotit suficient de slab pentru că interesul mamei de a avorta să
prevaleze în faţa sa, dar justificat şi de lipsa interesului detaşat al societăţii.54
O a doua situaţie specială este reprezentată de necesitatea întreruperii cursului unei
sarcini rezultată dintr-o faptă penală, numit avort ,,etic". 55 Faptele penale care determină
activarea excepţiei justificative a avortului ,,etic" sunt : violul, incestul şi actul sexual cu un
minor.
Recent, problemă avortului etic a fost adusă în discuţie şi în România. Starea de fapt
din speţa care a generat o intensă dezbatere pe această temă avea ca şi subiect o fetiţă în vârstă
de 11 ani care a rămas însărcinată în urmă unor acte sexuale incestuoase şi prezumtiv
neconsimţite. Cum sarcina a fost descoperită doar la 17 săptămâni avortul la cerere nu putea fi
efectuat. Comisia medicală organizată de Ministerul Sănătăţii a ajuns la concluzia că în speţă
întreruperea cursului sarcinii este justificată, subliniind că o astfel de sarcină ar avea efecte
nocive asupra mamei, dar şi asupra copilului rezultat. De asemenea, această sarcină
periclitează grav sănătatea mentală a fetiţei aflată în imposibilitatea de a se apăra şi ,,creează
premisele unor tulburări psihice durabile, determinate de traumă psihică a violului şi
incestului, stigmatizarea socială, marginalizare şi de incapacitatea fizică şi psihică de a
exercită funcţiile de mamă.” În acest sens, medicul psihiatru recomandă întreruperea cursului
sarcinii datorită riscurilor majore imediate şi îndelungate de îmbolnăvire psihică, deosebit de
ridicate (depresie, suicid, stări psihotice, dezadaptare socială). Decizia medicală finală a
contrazis decizia comisiei ministeriale, afirmându-se că nu există motiv medical care să
justifice întreruperea cursului sarcinii.
Soluţia găsită, care este doar aparent corectă şi tacit admisă de autorităţi a fost aceea a
efectuării avortului în Marea Britanie. Soluţia trimiterii fetiţei însărcinate într-o altă ţară pentru
efectuarea avortului nu atrage impunitatea acesteia atâta timp cât cererea sa de efectuare a unui
avort în afară condiţiilor prevăzute de legea penală română reprezintă un act de instigare la
infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii, prevăzută de articolul 185 C.Pen. Situaţia ar fi
53
Radu CHIRIŢĂ, op. cit. ,p. 69.
54
Ibidem.
55
Doris Alina ŞERBAN, Avortul ,,etic” ,în Caiete de Drept Penal nr. 3/2008, ed. All Beck, p.117.

23
fost diferită în cazul în care sistemul nostru de drept penal ar prevede o cauză de nepedepsire a
femeii care întrerupe cursul sarcinii de până la 22 de săptămâni, cauză ce se regăseşte în
sistemul de drept german.56
O ultima situaţie specială este reprezentată de sterilizarea terapeutică neconsimţită. S-a
pus problemă dacă dreptul la viaţă înseamnă şi protecţia faţă de anumite atingeri aduse
integrităţii fizice, dar de natură să pună în pericol viaţa individului. Această problemă a fost
abordată de Comisia Europeană, dar nu a fost tranşată. În principiu, în ceea ce priveşte
practica sterilizării terapeutice neconsimţite, aceasta poate fi contrară articolului 2. Totuşi,
acestei opinii i s-a adus contraargumentul că face confuzie între dreptul la viaţă şi dreptul de a
da viaţă sau de a procrea.57

2. ,,Ultima”frontieră a dreptului la viaţă

Alături de momentul de debut al vieţii, un alt moment primordial în viaţa unui individ
este reprezentat de momentul morţii acestuia, indiferent dacă acesta sfârşeşte din cauze
naturale sau datorită autoprovocării morţii, prin suicid, suicid asistat medical sau eutanasie.
Intens mediatizatul subiect al eutanasiei a captat în ultimele decenii în mod frecvent atenţia
opiniei publice.
În arena dezbaterii pe marginea acceptabilităţii etice a deciziilor eutanasice au fost
aruncate argumente diverse, conducând la inevitabilă concluzie că este absolut necesară o
abordare interdisciplinară a acestui delicat subiect. Partizanii şi opozanţii eutanasiei îşi apăra
cu tărie poziţia pro şi, respectiv, contra actului eutanasic, utilizând argumente de natură morală
(compasiune, bine/rău, blamarea sau valorizarea suferinţei), psihologică (afectarea capacităţii
de exprimare liberă a voinţei în contextul afecţiunilor incurabile, debilitante sau invalidante),
sociologică (impactul actului eutanasic asupra mediului familial, consumarea inutilă de resurse
umane şi materiale care ar putea fi folosite în alte domenii ale socialului, teoria progresului
social), deontologica (menirea medicului este de tămăduitor, nu de călău), medicală (limitele
medicinii moderne în ceea ce priveşte tratamentul anumitor afecţiuni, îngrijirile paleative),
medico-legală şi juridică (legiferarea eutanasiei, respectiv sancţionarea sa legală), religioasă

56
Idem p.140-141.
57
Nasty Marian VLăDOIU, op. cit., p. 179.

24
(caracterul sacru al vieţii, valorizarea pocăinţei prin suferinţa, dreptul de viaţă şi de moarte că
atribut exclusiv al Divinităţii) şi chiar filozofică.
Suicidul neasistat medical reprezintă actul benevol, voluntar al unei persoane prin care
aceasta îşi ia viaţa, fie printr-o acţiune, fie printr-o inacţiune. Această faptă nu este nicăieri în
lume sancţionată penal sau administrativ, dar determinarea sau înlesnirea sinuciderii sunt
incriminate, inclusiv în sistemul român, doarece se doreşte protejarea dreptului la viaţă al
persoanei, care trebuie apărat în mod absolute. Totuşi, există sisteme penale, de exemplu cel
german, care nu sancţionează nici participaţia la sinucidere, considerându-se a fi ilogic să
sancţionezi participaţia la o faptă care nu este prevazută de legea penală.58
Eutanasia şi suicidal asistat medical, deşi reprezintă două noţiuni autonome acestea vor
fi analizate împreună, întrucât explicaţiile juridice referitoare la cele două categorii de acte
sunt, în principal, aceleaşi. Diferenţa dintre eutanasie şi suicidul asistat medical constă în
modalitatea de a îndeplini acest act. În cazul eutanasiei medicul administrează el însuşi
medicaţia letală, pe când în cazul sinuciderii asistate, pacientul îşi administrează singur
medicaţia recomandată de medic. Medicaţia este special adaptată astfel încât să se precipite
moartea şi să se reducă cât mai mult suferinţa.
Eutanasia este definită ca moartea calmă şi absolvită de suferinţe, natural sau prin
intermediul substanţelor calmante ori stupefiante. Aceste termene desemnează practica
precipitării morţii în cazul unui bolnav incurabil, spre a-i evita suferinţa. 59 Eutanasia are trei
forme, voluntară, involuntară şi ,,de necesitate”. Eutanasia voluntară se face la solicitarea
expresă a bolnavului, cea involuntară se face la solicitarea unei terţe persoane atunci când
bolnavul nu este în stare decizională, iar cea ,,de necesitate’’ în situaţia în care bolnavul este
capabil, este decizional şi eutanasia se efectuează din milă, din empatie, fără ca bolnavul să fie
consultat în această privinţă. Acest ultim tip de eutanasie nu se poate accepta nici juridic, nici
etico-moral.60
De cele mai multe ori se face distincţie între eutanasie pasivă şi eutanasia activă. Prima
constă în refuzul îngrijirilor medicale necesare prelungirii vieţii, atunci când moartea este

58
Sergiu BOGDAN, op. cit., p. 68.
59
Valeriu RUSU, Dicţionar Medical, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, ed.Medicală, Bucuresţi 2004, p. 454.
60
Lorand HECSER, Eutanasia-reflecţii medicale şi socio-juridice, în Dreptul nr. 11/2000, p. 96-97.

25
astfel inevitabilă. Cea de-a doua reprezintă actul de provocare directă a morţii pacientului
incurabil, cu consimţământul acestuia în scopul de a evita suferinţe suplimentare.61
Suicidul asistat medical constă în ajutorul medical acordat unei persoane, pentru a-şi
lua viaţa, prin oferirea de mijloace de natură să întrerupă cursul vieţii.
Atunci când se discută despre dreptul la viaţă şi la integralitate fizică şi psihică, cele
mai dificile întrebări sunt cele referitoare la renunţarea la protecţia acestora. La nivel naţional
şi internaţional, referitor la eutanasie şi suicid asistat există o ,,tăcere precaută”.
În doctrină au fost exprimate opinii diverse cu privire la compatibilitatea eutanasiei cu
articolul 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul de a decide momentul
propriei morţi a fost legat de dreptul la demnitate, noţiune ce nu apare în textul Convenţiei
Europene, însă consacrată în primul articol al Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii
Europene.62 Respectul demnităţii umane ar include dreptul de a trăi cu demnitate şi de a pune
capăt sau de a cere asistenţa unui terţ pentru a-ţi curma propria viaţă. Într-o opinie contrară,
tocmai demnitatea umană conferă deptului la viaţă caracterul sacru şi inviolabil. În această
ipoteză, tocmai planificarea momentului morţii şi modalitatea de a pune capăt vieţii reprezintă
o insultă la adresa acestui atribut suprem al omului.
Astel, o parte a doctrinei menţionează că, atâta timp cât nu se recunoaşte stabilirea unui
control eficient asupra practicării eutanasiei, este mai prudent ca ea să fie ţinută în afara legii.63
O altă parte a doctrinei susţine că în situaţia bolnavilor incurabili, care au suferinţe
fizice şi psihice insuportabile şi care nu pot fi înlăturate medical ar fi inuman să nu laşi o
persoană să moară cu demnitate. Atunci când medicina este neputincioasă, iar calitatea vieţii
devine sub orice critică este deci firesc să-i fie respectat dreptul de a cere şi de a primi
moartea.
Dreptul la viaţă implică două componente: dreptul personal al fiinţei umane la viaţă,
care conţine ca şi element şi dreptul de a muri şi, dreptul detaşat al statului, al societăţii în
ansamblul ei datorită implicaţiilor deosebite(sociale, economice şi familiale) pe care acest
drept la implică.64

61
Silviu MORAR, Eutansia între dreptul la viaţă şi libertatea de a muri demn, în Revista Română de Bioetică,
volumul 3, nr.4, p.23.
62
Nasty Marian VLĂDOIU, op. cit., p. 112.
63
Alexandru BOROI, Euthanasia-concept, controverse şi reglementare, în Revista de Drept Penal nr.2/1995, p.
82.
64
Radu CHIRIŢĂ, art. cit. , p. 123.

26
 Totuşi, atunci când o persoană suferă de o maladie incurabilă în fază terminală,
provocându-i persoanei în cauză suferinţe fizice şi psihice, interesul detaşat al statului dispare,
astfel încât rămâne doar interesul personal de care persoana în cauză poate dispune în mod
valabil. Aşadar, pentru ca persoana să poată dispune de dreptul său,trebuie ca interesul detaşat
al statului să se fi stins.65 Pentru a susţine această opinie este necesar a fi îndeplinite mai multe
condiţii şi anume: certitudinea incurabilităţii maladiei de care suferă persoana în cauză,
consimţământul neviciat al bolnavului pentru a opera cauza justificativă în sarcina medicului,
existenţa unor suferinţe insuportabile ori bolnavul este menţinut în viaţă cu ajutorul aparaturii
medicale.
Problema dreptului de a muri relativ la articolul 2 din Convenţia se pune de mult timp
în doctrină. De curând însă, ea a fost pusă direct instanţei de Contencios European al
Drepturilor Omului, aceasta dându-i un răspuns interesant, cu valoare de principiu în cauza
Pretty.66 Această cauză a ridicat problema de a şti dacă dreptul la viaţă, pe lângă caracterul său
pozitiv (constrânge statul să protejeze persoanele împotrivă comiterii unor omuciderii),
include şi un aspect negativ, care ar obliga autorităţile naţionale să ia măsuri pozitive pentru a
ajuta o persoană să-şi pună capăt zilelor. În acest caz, Curtea a dat ferm un răspuns negativ.
Doamna Pretty era o persoană care suferea de o boală neurodegenerativa progresivă-o
scleroză laterală amiotrofică-ce a evoluat foarte rapid, încât reclamanta era total paralizată şi
incapabilă să se alimenteze singură. În măsură în care nu există un tratament specific, ea era
sigură că va muri peste câteva luni. S-a stabilit, de asemenea, că această moarte va surveni
după suferinţe oribile şi pierderea demnităţii doamnei Pretty. De asemenea, ea a decis de
comun de acord cu soţul ei că acesta îi va provocă moartea. Doamnă Pretty a dorit să obţină în
timpul vieţii impunitate pentru soţul ei, motiv pentru care solicitase autorităţilor judiciare
competente angajamentul de a nu-l urmări pe acesta. Ea a primit un refuz care a fost ulterior
confirmat de jurisdicţiile engleze.
În faţă Curţii, doamnă Pretty a pretins, în principiu, în bază articolului 2 că acest refuz
încalcă obligaţia pozitivă de a proteja dreptul de a alege să-şi pună capăt zilelor prin metoda pe
care o dorea. Această argumentare a fost respinsă de instanţa europeană.
Curtea a ajuns la concluzia de principiu potrivit căreia nu se poate deduce din articolul
2 al Convenţiei că ar există un drept de a muri, fie cu ajutorul unui terţ, fie cu ajutorul unei
65
Radu CHIRIŢĂ, op. cit., p. 64.
66
CEDO, Cauza Pretty c. Regatul Unit, hotărâre din 29 aprilie 2002

27
autorităţi publice. Aşadar, prin refuzul lor de a autoriza impunitatea de urmărire penală a
soţului în cazul în care ar fi ajutat-o pe reclamantă să se sinucidă, autorităţile britanice nu au
încălcat dispoziţiile articolului 2 din Convenţie.67
În concepţia Curţii, articolul 2 nu poate fi interpretat că ar reglementa şi dreptul
diametral opus, anume dreptul de a muri; nu s-ar putea crea un drept la autodeterminare, în
sensul că s-ar recunoaşte oricărui individ facultatea de a alege mai degrabă moartea decât
viaţă. Datorită acestor motive, Curtea a ajuns la concluzia că nu este posibil să se deducă din
articolul 2 existenţa unui drept de a muri, astfel încât dreptul la viaţă nu poate fi interpretat în
sensul că ar conţine şi un aspect negativ. Acest punct de vedere reiese şi din Recomandarea
numărul 1418 din 1999 a Adunării Parlamenatare a Consiliului Europei, conform căreia statele
membre ale Consiliului trebuie să fie încurajate să protejeze şi să respecte demnitatea
bolnavilor incurabili sau muribunzi prin menţinerea interdicţiei absolute de a pune capăt de o
manieră intenţionată a vieţii, având în vedere că: dreptul la viaţă, mai ales în ceea ce-i priveşte
pe bolnavii incurabili şi pe muribunzi, este garantat de statele membre conform articolului 2,
care dispune că ,,moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat”; având în vedere că
dorinţa de a muri exprimată de un bolnav în stadiu terminal nu poate constitui niciodată un
fundament juridic pentru provocarea morţii de către de un terţ; că dorinţa de a muri exprimată
de un bolnav incurabil sau de un muribund nu poate să reprezinte în sine o justificare legală a
exercitării acţiunilor destinate să provoace moartea.
Dreptul la viaţă nu implică aşadar dreptul de a muri. Problema esenţială este aceea de a
şti dacă eutanasia (sau, în situaţii particulare asistarea suicidului) trebuie depenalizată, ceea ce
nu ar reprezenta o consacrare a dreptului la moarte. Chiar dacă unele legislaţii au depenalizat
suicidul, acest lucru nu înseamnă o recunoaştere a dreptului fiecărui individ de a-şi pune capăt
vieţii. Prin urmare, faptul că un stat refuză o astfel de depenalizare poate constitui o încalcare a
articolului 2, însă rămâne de văzut cât efort trebuie depus pentru a putea dovedi şi pentru a
putea fi acceptat acest lucru.68
Totuşi, refuzul recunoaşterii dreptului de a muri nu exclude recunoaşterea unui drept
de a refuza un tratament medical nedorit, chiar dacă acel tratament este vital pentru acea
persoană. Negarea dreptului de a refuza un tratament medical reprezintă cel puţin o încălcare a
articolului 2, respectiv 8 cu accentuarea ideii conform căreia biomedicina şi Convenţia
67
Corneliu BÂRSAN, op. cit. , p. 174.
68
Jean Francois RENUCCI, op. cit. , p. 110-111.

28
subordonează orice intervenţie în domeniul sănătăţii, consimţământului liber şi lucid al
pacientului.
Aşadar, în ceea ce priveşte eutanasia pasivă (în cazul în care o persoană refuză să mai
primească mâncare ori un tratament indispensabil pentru prelungirea vieţii), într-o primă
cauză, Widmer c.Elveţia69, Comisia a ajuns la concluzia că legiuitorul naţional nu poate fi
criticat pentru faptul de a nu o fi incriminat.70
În cauza Pretty contra Marii Britanii, Curtea merge chiar mai departe, deducând din
articolul 8 al Convenţiei că o ,,persoană poate revendica dreptul de a exercita alegerea de a
muri refuzând să consimtă la un tratament care ar putea avea ca efect prelungirea vieţii sale”. 71
De asemenea, din această hotărâre reiese că articolul 2 ,,nu are nicio legătură cu calitatea
vieţii”72, chiar dacă reclamanta se plânsese de faptul că viaţa sa devenise penibilă din cauza
bolii.
În privinţa ,,dreptului de a muri” într-un alt sens, Curtea Europeană a decis în cauza
Keenan c.Regatului Unit73 că articolul 2 al Convenţiei poate fi înţeles ca permiţând
autorităţilor să protejeze persoana, care încearcă să se sinucidă, împotriva ei însăşi.74
Cauza Pretty a permis instanţei de contencios european examinarea unor aspecte
inedite, intens mediatizate, legate de eutanasie. Din punct de vedere al apărării drepturilor şi
libertăţilor prevăzute de Covenţia Europeană, dreptul la viaţă, ca drept fundamental al fiinţei
umane nu conferă dreptul la autodeterminare, înţeles ca posibilitate juridică oferită unei
persoane de a alege între a trăi şi a muri. Aşadar, instanţa europeană nu conferă sinuciderii
asistate ori eutanasiei nicio protecţie, din perspectiva Curţii reieşind clar inexistenţa unui drept
de a muri, drept care să se bucure de vreo reglementare europeană.
De curând Italia a fost scena unor controverse legate de problema delicată a
eutanasiei75. O femeie, Eluana Englaro în vârstă de 38 de ani se afla de aproape 17 ani în
comă, după ce în anul 1992 fusese victima unui accident rutier. Tatăl său solicita încă din anul
1999 dreptul de a opri hrănirea artificială a fiicei sale, dreptul de a obţine aprobarea de a o
deconecta de la aparatele ce o ţineau în mod artificial în viaţă, iar în anul 2008 i s-a recunoscut

69
CEDO, Cauza Widmer c.Elveţia, hotărâre din 10 februarie 1993
70
Dragoş BOGDAN, Mihai SELEGEAN, op. cit ,p. 9.
71
CEDO, Cauza Pretty c. Regatul Unit, hotărâre din 29 aprilie 2002, paragrful 63
72
CEDO, Cauza Pretty c. Regatul Unit, hotărâre din 29 aprilie 2002, paragrful 39
73
CEDO, Cauza Keenan c. Regatului. Unit, hotărâre din 3 aprilie 2001
74
Bianca SELEJAN GUŢAN, op. cit , p. 86.
75
http://www.scribd.com/doc/18948998/Cazul-Eluana-Englaro-Tatiana-Tudurache. 12 aprilie 2010

29
Eluanei dreptul de a muri prin deconectarea de la aparate. În februarie 2009, Curtea de Casaţie
italiană a decis că femeia are dreptul de a muri , însă imediat premierul italian a emis un decret
prin care se interzicea eutanasierea ei. Pentru că preşedintele italian a refuzat semnarea
decretului, Guvernul l-a înaintat Parlamentului, însă între timp medicii au acţionat conform
hotărârii Curţii de Casaţie, moartea femeii survenind chiar în momentul în care Senatul discuta
cazul ei.76
În România, Codul de deontologie medicală77 prevede în articolul 121 că ,,se interzice
cu desăvârşire eutanasia, adică utilizarea unor substanţe sau mijloace în scopul de a provoca
decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea şi de prognosticul medicului, chiar dacă a fost
cerută în mod insistent de un bolnav conştient”, iar articolul 122 din acelaşi Cod prevede
că ,,medicul nu va asista sau îndemna la sinucidere sau autovătămare prin sfaturi,
recomandări, împrumutare de instrumente, oferirea de mijloace”. Medicul va refuza orice
explicaţie sau ajutor în acest sens.
În Codul Penal actual nu există niciun articol distinct privind eutanasia, spre deosebire
de Codul Penal anterior, în care eutanasia era încadrată la articolul 468 alineatul 1, care
reglementa omorul din milă78.
În prezent, orice act de eutanasia va intra sub incidentă articolelor 174-176 Cod Penal,
iar orice act suicidal sub domeniul de aplicare a articoluli 179 Cod Penal. Menţionăm că şi
eutanasia pasivă îşi găseşte corespondent în articolele 174-176, deoarece reprezintă o
infracţiune comisivă prin omisiune, care se va pedepsi,deoarece medicul are obligaţia legală
de a interveni, de a depune toate diligenţele necesare prelungirii vieţii pacientului său.79
Considerăm că în viitor ar trebui reglementată eutanasia, această situaţie deosebită din
punct de vedere juridic, însă dispoziţiile legale să prevadă condiţii stricte şi cu o rigurozitate
sporită pentru că, din punctul meu de vedere este inuman să laşi o persoană, răpusă de o boală
incurabilă să se chinuie ajungând la limita în care îşi pierde demnitatea şi îşi pierde orice
trăsătură umană (nu vorbeşte, nu mănâncă, nu se deplaseaza, nu schiţează niciun gest uman,
nu are nicio reacţie), fiind menţinută artificial în viaţă. Aşadar susţin ideea legalizării
eutanasiei pentru acea categorie de persoane care sunt fie în comă, fie paralizate iremediabil,

76
Sebastian CERCEL, art. cit., p. 18.
77
http://cmr.ro/content/view/385/38/
78
Daniel NIŢU, Liviu MUREŞAN, Eutanasia-o pantă alunecoasă?, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, nr.
2/2003, pp.164-167
79
Sergiu BOGDAN, op. cit., p. 17.

30
fie suferă de vreo maladie fără vreo şansă de vindecare, însă cu condiţia ca reglementările să
nu lase loc abuzurilor. De asemenea este necasar ca în cazul legalizării eutanasiei sa nu existe
lacune legislative, pentru că acestea ar reprezenta pârghii prin care oameni capabili din punct
de vedere fizic, fără a se încadra în categoria mai sus menţionată, să fie ucişi, datorită unor
motive financiare utilizând practica eutanasiei, cu complicitatatea medicilor.

3. Frontierele dreptului la viaţă determinate de evoluţia biomedicinei

Secolul XX abundă în descoperiri ştiinţifice cruciale şi inovaţii tehnologice, care au

efecte profunde asupra relaţiilor interpersonale. Progresele în materia biologiei moleculare
sunt revoluţionare şi vizează însăşi originea vieţii. Aplicaţiile acestor noi descoperiri sunt
deosebit de variate şi afectează nenumărate aspecte ale vieţii cotidiene. Alături de aceste
aplicaţii există şi altele care ridică însă întrebări etice, mult mai dificile. Printre acestea se
numără procreerea asistată, experimentarea pe embrioni, clonarea terapeutică, însă şi cea
reproductivă, intervenţia asupra bagajului genetic al omului şi crearea de hibrizi.80
Ingineria genetică cunoscută şi sub denumirea de manipulare genetică este un domeniu
al ştiinţei eredităţii, dedicat unor experimente de inserare de gene de la o specie într-un
organism aparţinând aceleiaşi specii sau altei specii. Acest domeniu este în plină ascensiune,
săpând tot mai mult în celula umană şi realizează progrese de-a dreptul terifiante, periculoase
pentru echilibrul vieţii. Experimentele genetice pot fi diverse. Acestea pot consta în cercetarea
pe genomul uman81, pe genomul non-uman, în metode transgenice(combinarea de gene umane
şi non-umane, numiţi hibrizi), în combinarea de gene umane şi de gene non-umane( aşa-zisa
himeră-conţine celule de la mai multe organisme, din specia sa sau mai multe specii).82
Textele fundamentale internaţionale cu forţă obligatorie în materia drepturilor omului
sunt prudente şi rezervate atunci când abordează ştiinţele vieţii. Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu conţin nicio prevedere
specifică. Totuşi anumite atingeri aduse integrităţii persoanei ar putea intra sub incidenţa

80
Nasty Marian VLĂDOIU, op. cit. , p. 7.
81
Totalitatea informaţiilor genetice aparţinând unei celule sau unui organism AND-purtător al acestei informaţii,
definiţie preluată din, Dicţionar Medical, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, ed.Medicală, Bucuresţi 2004, p. 504,
Valeriu RUSU
82
Sabin GUŢAN, Reproducerea umană asistată medical şi filiaţia, teză de doctorat, Sibiu 2009.

31
articolelor 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă doar dacă recurgem la o
interpretare extensivă.
Problema aplicabilităţii articolului 2 atingerilor aduse integrităţii fizice se pune în cazul
experimentelor pe oameni, transplantelor de organe şi prelevărilor de sânge. Aşadar, această
formă de solidaritate socială poate ridica probleme în raport cu drepturile fundamentale ale
omului.83 Trebuie să ştim dacă şi în ce măsură articolul 2 se aplică şi integrităţii fizice, în ciuda
faptului că scopul său primordial este apărarea împotriva oricărui act susceptibil de a provoca
moartea. Din moment ce articolul 2 recunoaşte dreptul la viaţă oricărei persoane, putem să
înţelegem că interzice tacit, implicit experimentele care pot avea rezultate foarte grave asupra
omului, sau din contră putem deduce că ceea ce nu este interzis în mod expres, este permis.
Referitor la acest aspect, Comisia 84 a admis că articolul 2 protejează şi integritatea fizică, însă
analizarea compatibilităţii unui risc important pentru sănătate în cadrul experimentelor nu a
fost tranşată în mod clar. Trebuie să reţinem că articolul 2 vizează numai atingerile aduse vieţii
cu intenţie, aspect ce nu se regăseşte în cazul experimentelor sau prelevărilor de organe şi de
sânge. Această problemă a mai fost abordată şi cu ocazia analizării proiectului de
Recomandare privind experimentele pe oameni de către Comitetul director, care a statuat că
raportat la articolele 2 şi 3 este imposibil să se găsească elemente pentru sau contra
compatibilităţii cu Convenţia.85
Evoluţia medicinei şi biomedicinei a stârnit un mare interes şi a condus la crearea unui
suport juridic, la adoptarea de intrumente juridice la nivel internaţional.
Primul intrument juridic, cu vocaţie universală a fost Declaraţia U.N.E.S.C.O. privind
genomul uman şi drepturile omului din 1998; acest act normativ conferă o protecţie deosebită
speciei umane, promovează principiul cercetării ştiinţifice responsabile şi proclamă genomul
uman ca parte din patrimoniul comun al umanităţii.86
Convenţia Europenă privind Biomedicina şi Drepturile Omului, adoptată în 1997 în
cadrul Consiliului Europei reprezinta primul instrument juridic internaţional cu forţă
obligatorie în domeniu. Scopul Convenţiei este de a proteja fiinţa umană de practicile
ştiinţifice interzise sau de actele medicale abuzive sau deviante din punct de vedere etic. Prin
intermediul ei, fiinţa umană este protejată în diferitele etape ale procesului formării ei, de la
83
Jean Francois RENUCCI, op. cit. , p. 99.
84
Comisia, 13 decembrie 1979, X c. Austria nr.8278/78
85
Jean Francois RENUCCI, op. cit., 2009, p. 99.
86
Nasty Marian VLĂDOIU, op. cit., p. 8.

32
embrion la persoană şi se consacră principiul preeminenţei fiinţei umane. Un element deosebit
de important este reprezentat de Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene,
încorporată în Tratatul constituţional care institue o Constituţie pentru Europa şi care în
articolele sale face referire expresă la integritatae fizică a persoanei , fiind interzise practicile
eugenice, colajul reproductiv şi tranformările corpului uman într-o sursă de profit.87
Ştiinţa dă dovadă de un caracter dual din punct de vedere moral, iar acest aspect este
pus în evidenţă în cazul experimentelor genetice. Intervenţiile asupra genomului uman
afectează integritatea individului şi pot ameninţa chiar specia umană, în cazul în care procesele
pe care biomedicina le desfăşoară nu respectă anumite criterii riguroase. ,,Noile practici
eugenice”, care încearcă îmbunătăţirea speciei umane au stârnit şi continuă să stârnească
puternice reacţii contradictorii. Asemenea practici sunt menite să împiedice naşterea,
supravieţuirea şi reproducerea persoanelor care suferă de diverse handicapuri sau afecţiuni
grave, prin intermediul sterilizării, al testelor genetice preconceptive şi la diagnosticului
prenatal.88 Pentru justificarea acestor intervenţii este invocat argumentul conform căruia
părinţii trebuie să fie responsabibili, astfel încât ei trebuie să prevină naşterea unor copii cu
grave afecţiuni sau handicapuri. Totuşi, în spatele acestui argument de ordin moral stă ascuns
un alt argument, de această dată financiar deoarece în cazul persoanelor cu grave probleme de
sănătate sau handicapuri costurile serviciilor medicale necesare sunt mai ridicate în raport de o
persoană declarată sănătoasă. Dispoziţii legislative în acest sens există încă din 1995 în China,
care obligă toate cuplurile ce doresc să se căsătorească să se supună unor teste medicale pentru
a se stabili dacă suferă sau nu de un defect ereditar.
O problemă de asemenea delicată este reprezentată de clonare, poate cea mai şocantă
dintre provocările ştiinţei contemporane, clasificată de oamenii de ştiinţă în terapeutică şi
reproductivă, în funcţie de finalitatea urmărită.
Instrumentele juridice în materie interzic clonarea reproductivă, invocând caracterul
unic al fiinţei umane. Pe plan mondial, au existat numeroase discuţii privitoare la această
problemă ce s-au materializat prin încheierea de convenţii. Statele Unite ale Americii a fost
prima ţară care a interzis clonarea printr-o lege, ţară ce a fost urmată şi de marea majoritate a
statelor dezvoltate. Pe plan juridic, clonarea tinde a fi admisă pentru crearea unor specii pe
cale de dispariţie sau pentru crearea unor specii de mare productivitate, dar este interzisă
87
Ibidem.
88
Idem, p. 10.

33
clonarea la om.89 Pentru a analiza cât mai obiectiv avantajele şi dezavantajele acestei
proceduri, trebuie să avem în vedere argumentele strict ştiinţifice şi medicale. Astfel, clonarea
ar putea reprezenta soluţia pentru cuplurile sterile, care poartă boli transmisibile ereditar sau
chiar a cuplurilor homoxesuale, care se află în imposibilitatea reproducerii sexuale. La polul
opus se află posibilitatea reproducerii unui copil decedat, ale cărui celule au fost prelevate
înainte de deces ori crearea unui copil ca potenţial donator pentru fratele său bolnav, situaţii
inadmisibile atât din punct de vedere moral, cât şi juridic.
Referitor la aceste noi tehnici s-a susţinut că genomului uman trebuie să i se acorde o
protecţie specială ca element esenţial al patrimoniului umanităţii, fiind privit ca un element
sacru. Cu privire la moştenirea genetică a individului, Convenţia Europeană privind
Biomedicina şi-a extins domeniul de protecţie şi asupra ,, generaţiilor viitoare”, ca rezultat al
conştientizării caracterului ireversibil al anumitor atingeri aduse moştenirii genetice a
omului.90
Protocolul adiţional Convenţiei asupra Drepurilor Omului şi Biomedicinei privind
interzicerea clonării fiinţei umane interzice clonarea reproductivă. Tehnologiile de clonare
permise se numesc clonare terapeutică, justificată prin faptul că se pot crea anumite
componente ale corpului uman, de exemplu celule stem, care pot fi de ajutor în vindecarea
unor boli netratabile altfel şi care nu au ca rezultat transformarea genomului uman. Clonarea
terapeutică reprezintă producerea de embrioni umani pentru a fi folosiţi în cercetare. Scopul
acestui tip de clonare este acela de a recolta celule de la embrioni pentru tratamentul unor boli.
Specialiştii consideră că prin clonare se poate pune căpăt unor boli netratabile, clonarea
reprezentând antidotul.
J.F. Mattei, membru al Comitetul Consultativ de Etică din Franţa, consideră că
Naţiunile Unite trebuie să declare urgent tehnica clonării umane drept crimă împotriva
umanităţii, subliniind că un om care este copia altuia nu mai este o fiinţă umană. Astfel,
,,clonarea se înrudeşte cu genocidul pentru că şi aceasta se bazează pe selecţia genetică”
Marea Britanie a legalizat utilizarea embrionilor pentru crearea unui animal care are
acelaşi ADN ca şi un alt animal existent anterior sau aflat in viaţă. Clonarea reproductivă
poate fi privită ca un proces de duplicare, în urma căruia rezultă un material genetic identic
89
Maria Magdalena NEAGU, ,,Clonarea ilegală de embrioni şi clonarea, privite din punctul de vedere al
reglementărilor din Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii “, în Revista de Drept OmniaLex nr.1/2006, p.
194-196.
90
Nasty Marian VLĂDOIU, op. cit., p.167-168.

34
care nu este însă obţinut prin mijloace sexuale. Clonarea umană de embrioni a primit
aprobarea autorităţii britanice privind fertilizarea umană şi embriologie, dar doar cu condiţia
ca aceasta sa fie folosită în cercetări în scopuri medicale. Cercetătorii utilizează clonarea
embrionilor ca o sursă a celulelor stem. Aceste celule sunt folosite pentru a crea noi tratamente
pentru diabet sau alte boli sau afecţiuni precum Parkinson sau Alzheimer.
În România problema clonării necesită un studiu aprofundat, care va trebui materializat
într-o reglementare detaliată a acest domeniu complex. Clonarea umană interzisă de celelalte
state ale Uniunii Europene nu este prevăzuta în viitorul Cod Penal. Spre deosebire de codurile
penale din Europa, Proiectul Noului Cod Penal nu acordă nicio atenţie faptelor periculoase din
domeniul ingineriei genetice, cum ar fi clonarea umană sau cea de producere a armelor
biologice. În vechiul proiect al Codului Penal, publicat în Monitorul Oficila al României la
data de 29 iunie 2004, care trebuia să intre în vigoare la un an de la data publicării, incrimina
în Partea Specială crimele şi delictele privind manipularea genetică, în articolul 195, se
preciza: „(1) Crearea de embrioni umani în alte scopuri decât procreaţia se pedepseşte cu
închisoare strictă de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. (2)Cu aceeaşi pedeapsa se
sancţionează şi crearea, prin clonare, a unei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe
umane, vii sau moarte”.
Ţinând cont de consecinţele deosebit de grave şi de amploarea pe care aceste practici o
pot genera, nu înţelegem lacuna legislativă din Noul Cod Penal, referitoare la crearea ilegală
de embrioni şi clonare. Consider că este absolut necesară incriminarea faptei de creare a unor
embrioni umani, în alte scopuri decât procreţia, pentru a se preveni astfel obţinerea unor fiinţe
cu caracteristici umane în vederea sacrificării acestora pentru realizarea pe această cale a
nevoii de organe umane necesare transplanturilor. Prin incriminarea acestei infracţiuni
consider că ar fi protejate atât relaţiile sociale privitoare la ocrotirea fiinţei umane, deopotrivă
ca individ, cât şi apartenţa sa la specia umană împotriva actelor ce i-ar putea pune în pericol
demnitatea printr-o folosire improprie a biologiei şi a medicinei. Cu atât mai mult nu
înţelegem scăparea legiuitorului român de a reglementa în mod expres delictele ce privesc
ingineria genetică cu cât România este ţară semnatară a Convenţiei de la Oviedo. Interzicerea
clonării umane şi a altor fapte periculoase în domeniul ingineriei genetice reprezintă şi o
obligaţie asumată de România în conformitate cu Convenţia de la Oviedo din 1997 privind
Drepturile Omului şi Biomedicina, precum şi Protocolul adiţional referitor la interzicerea

35
clonarii fiinţelor umane, din 1998, ratificate prin Legea nr. 17/2001. Astfel, conform
articolului 1 din Protocolul menţionat: “Este interzisă orice intervenţie având drept scop
crearea unei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe umane vii sau moarte.” Noul Cod
Penal ar trebui să ţină cont de această obligaţie, instituind garanţii pentru respectarea ei.
Consider că această lacună legislativă ar trebui remediată cât mai curând pentru a nu
reprezenta oportunitatea unor oameni cu iniţiativă de a trafica embrioni şi ovule umane, sau de
ce nu de a desfăşura procese de clonare.
O altă situaţie deosebit de importantă este reprezentată de transplanturile de organe
care au ca obiect, adesea valoarea supremă a omului-viaţa lui 91. Salvarea vieţii omului se
afirmă ca unic scop al fiinţei umane, iar transplantul de ţesuturi şi de organe umane reprezintă
activitatea care justifică acest scop. Realizarea transplantului, ca ansamblu de activităţi şi de
elemente care constituie un tot, relevă capacitatea de adaptare a fiinţei umane, evidenţiind
totodată şi dependenţa funcţională a organismului uman de factorul natural. Transplantul de
organe a fost şi rămâne marea speranţă a omului pentru ,, reînnoirea” vieţii lui biologice. 92
Această practică aduce în discuţie atât dreptul la viaţă al donatorului, cât şi al beneficiarului,
acestea necesitând o deosebită atenţie pentru protejarea lor. Legea protejează dreptul persoanei
de a nu fi forţată să doneze ţesuturi sau organe, această posibilitate fiind lăsată la latitudinea
fiecărei persoane în parte. În acest sens este absolut necesar să se garanteze libertatea pozitivă
a donării şi, în mod implicit dreptul negativ al individului de a nu fi obligat să doneze, motiv
pentru care prin lege s-au impus reguli generale împoriva donării obligatorii sau a celei
interesate.
Aceste procedee sunt o formă de ,,solidaritate socială” 93, atât în beneficiul celor care se
bucură de ele, cât şi în beneficial întregii societăţi.
O serie de probleme apar atunci când prelevarea se face de la o persoană decedată, cu
atât mai mult cu cât nu există o părere unanim acceptată cu privire la momentul instalării
morţii. Întreruperea vieţii nu are loc într-o clipită, ci la rândul său este un proces complex.
Definirea morţii, determinarea criteriilor pentru stabilirea ei pot fi considerate elemente

91
Nasty Marian VLĂDOIU, op. cit., p.163.
92
Iancu TĂNĂSESCU, Consideraţii privind transplantul de ţesuturi şi organe umane, în Revista de Ştiinţe
Juridice nr.1-2 2005, p. 1.
93
Jean Francois RENUCCI, op. cit., p. 99.

36
esenţiale pentru conturarea limpede a fundamentului etic, dar şi juridic al transplantului de
organe.94
Medicii lucrează cu două noţiuni distincte atunci când este vorba despre moarte,
moarte clinică, determinată de încetarea funcţiilor aparatului respirator şi ale aparatului
circulator şi moarte cerebrală sau biologică, care se instalează ceva mai târziu, după starea de
comă cu o durată mai scurtă sau mai lungă, în funcţie de cauza morţii. Între aceste două
momente, deşi funcţiile sistemului nervos central, respirator şi circular sunt oprite se poate
interveni încă prin metode de reanimare. 95 După moartea cerebrală însă nu se mai poate vorbi
despre viaţă, chiar dacă viaţa este menţinută la nivel vegetativ, prin mijloace artificiale, pe o
perioadă foarte lungă de timp, aşa cum am arătat într-o secţiune anterioară cazul Eluanei
Englaro, care a fost menţinută în viaţă 17 ani, fiind în comă. Recuperare unei fiinţe care
prezintă leziuni ireversibile ale sistemului nervos central este deocamdată imposibilă.
Problema etică şi juridică rămâne aşadar stabilirea momentului în care procesul de instalare al
morţii este ireversibil, cu atât mai mult cu cât transplanturile care sunt efectuate imediat după
instalarea morţii cerebrale au o rată de success mult mai mare.
O problemă deosebită o ridică şi celulele umane, prin care se înţeleg şi gameţii, celule
reproductive umane. Acestea sunt deseori recoltate în scopul inseminării artificiale, motiv
pentru care şi acestea necesită o protecţie sporită. Problema prelevării lor poate fi acoperită
într-o oarecare măsură de protecţia integrităţii fizice, însă problema ce rămâne neelucidată este
ceea ce se întâmplă ulterior cu ele, când sunt fie in custodia medicilor, fie stocate în bănci
speciale.
Conform legii franceze, sunt admise, în mod excepţional efectuarea de cercetări
ştiinţifice asupra celulelor embrionare şi fetale umane. Deşi conceperea unor asemenea
celule,în scopul efectuării de cercetări rămâne interzisă, totuşi astfel de celule pot fi prelevate
şi chiar importate, atunci când sunt produsul unei întreruperi de sarcină, pentru a se derula
cercetări în scop de diagnosticare, tratare sau scopuri ştiinţifice. Astfel de procese trebuie
efectuate în condiţii excepţionale şi controlate în mod riguros.96
Dacă transferul embrionilor s-ar limita numai la obţinerea unui ovul, la fecudarea lui şi
apoi la implantarea lui în uterul femeii, din perspectiva valorilor etico-juridice actuale şi
94
Nasty Marian VLăDOIU, op. cit, p. 163.
95
Alexandru BOROI, ,,Aspecte juridice în legătură cu momentul naşterii şi momentul morţii“, în Dreptul
nr.12/1998, p. 132.
96
Ibidem .

37
consacrate nu ar exista nicio complicaţie. Tehnicile de procreere asistată, pentru a avea
success necesită fecundarea unui număr de ovule şi implantarea unui număr destul de
însemnat de embrioni. Se estimează că doar 7% din embrionii astfel produşi vor ajunge să se
dezvolte şi să producă un copil normal. Problema însă se pune în legătură cu embrionii rămaşi.
În Franţa, această problemă a fost discutată de nenumărate ori. Pentru început numărul de
embrioni care pot fi implantaţi a fost limitat la 3. Teoretic, legea franceză permite posibilitatea
conservării embrionilor rămaşi, a celor care nu au fost implantaţi, timp de 5 ani, la dispoziţia
cuplului donator, având regimul juridic al unui bun aflat în proprietatea acestora şi, pe cale de
consecinţă, un bun ce poate fi donat altor cupluri. La scurgerea celor 5 ani, instituţiile
medicale au libertatea de a distruge embrionii neimplantaţi. 97 Consiliul Constituţional francez,
solicitat să se pronunţe asupra constituţionalităţii acestei legi în 1994, motivând că se încalcă
dreptul la viaţă al embrionilor a răspuns vehement că principiul respectării oricărei fiinţe
umane nu se aplică embrionului, prin urmare legiuitorul francez nu a încălcat ordinea
constituţională prin reglementarea ipotezei în care, la scurgerea celor 5 ani, embrionii pot să
fie distruşi.
În legislaţia noastră, transplantul de ţesuturi şi organe este un domeniu relativ nou,
având la bază principiul constituţional consacrat de articolul 26, alineat 2 din Constituţia
României, conform căruia ,,Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă
drepturile şi libertătile altora, ordinea publică şi bunele moravuri”.
Legiuitorul român prin Legea nr.95/2006 (Titlul VI, Capittolul III) a reglementat
prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în vederea transplantului în scop
terapeutic. Reglementând prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană, legea
naţională nu le consideră lucruri, ci părţi componente ale organismului, ale corpuului uman, cu
privire la care şi, în anumite limite, recunoaşte persoanei un drept de a dispune de ele.98
Detaşarea, desprinderea şi prelevarea organelor, ţesuturilor şi celulelor de corpul uman
nu determină dobândirea de către acestea a statutului de lucruri. Chiar desprinse de corp,
acestea nu devin lucruri, păstrându-şi statutul de părţi componente ale corpului uman,
impunând respect şi protecţie, deoarece ele poartă amprenta umanităţii. 99 Tot ceea ce face
97
Nasty Marian VLĂDOIU, Protecţia constitutională a vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice, ed.
Hamangiu, 2007, p. 166-167.
98
Horia DIACONESCU, Sebastian CERCEL, Răzvan Daniel NIŢĂ, Gabriel GAZDOVICI, Răspunderea
juridică in domeniul prelevării şi transplantului în dreptul român, ed.Universul Juridic, Bucureşti 2009, p. 117-
118.
99
Nasty Marian VLĂDOIU, op. cit., p. 165.

38
parte din corpul uman organe, ţesuturi şi celule ori produse secretate de acestea au şi poartă
pecetea umanităţii lor, aşa încât nu pot fi considerate din punct de vedere juric ca fiind lucruri.
Aşadar, corpul uman nepuând fi considerat un lucru, nici părţile sale componente nu pot fi
catalogate astfel.
Consider că este deosebit de important că avem un act normativ care reglementează
domeniul transplanturilor de organe şi celule umane şi că este de dorit ca astfel de acte
normative să fie adoptate şi în ceea ce priveşte ingineria genetică şi embrionologia, tocmai
datorită impactului pe care acestea le au asupra fiinţei umane. De asemenea, consider că
evoluţiile biomedicinei trebuie să nu mai fie privite cu reticenţă atât de legiuitorul naţional, cât
şi de instrumentele internaţionale, deoarece noi ca şi indivizi evoluăm permanent, iar ceea ce
părea imposibil acum 100 de ani, cum este cazul transplantului de organe sau de inseminare
artificială astăzi pare un lucru firesc, adaptându-ne la aceste noi provocări. Mi se pare mai
firesc să avem un suport juridic care fie să permită, fie să prohibească aceste noi tehnici, decât
să tratăm subiectul cu indiferenţă şi lăsând posibilitatea comiterii unor abuzuri.

Partea a II-a. Dreptul la viaţă privată în jurisprudenţa Curtii

Europene a Drepturilor Omului

Capitolul I. Consideraţii generale

Potrivit articolului 8 alineatul 1 ,,orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale
private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale”. Textul european îşi are originea
în articolul 12 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală
a O.N.U. la 10 decembrie 1948, conform căruia nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni
arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său, ori în corespondenţa sa, nici al
unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale; orice persoană are dreptul la protecţia legii
împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
Dreptul la respectul vieţii private este un drept complex, cu multiple declinări datorate
juriprudenţei Curţii Europene. El include, în primul rând, dreptul la secretul vieţii private dar
şi dreptul la identitate personală, inclusiv sexuală, dreptul la integritate fizică şi morală,

39
precum şi mai nou, dreptul la un mediu sănătos, dedus ca drept de sine stătător din
jurisprudenţa C.E.D.O.
În această lucrare mă voi referi doar la acele componente ale art.8 alin.1 care se află
într-o legătură directă cu dreptul de a dispune de propriul corp, şi anume: dreptul la
integralitate corporală şi morală, secretul vieţii private şi identitatea personală, identitatea
sexuală şi libertatea vieţii sexuale.

Capitolul al II-lea – Dreptul la integralitate corporală şi morală

Viaţa privată personală include aspectele intime ale unei persoane ce ţin de
personalitatea sa şi care sunt desfăşurate fie într-o intimidate absolută, fie în cadrul unui cerc
intim restâns100, aşadar dreptul la intimitatea vieţii private este dreptul de a trăi la adăpost de
priviri străine.101 Trebuie să subliniez că, în primul rând, în sfera dreptului la viaţă privată intră
dreptul unei persoane la integritate corporală şi morală.
Integritatea fizică a unei persoane este protejată şi prin intermediul articolului 3 din
Convenţie, care interzice supunerea unei persoane la tratamente inumane şi degradante. În
consecinţă abuzurile sexuale aduc atingere dreptului la respectarea vieţii private 102, ca şi faptul
de a constrânge o femeie aflată în stare de arest să se supună unui control ginecologic.103
Cu toate acestea, delimitarea faţă de articolul 3 din Convenţie nu este foarte precisă.
Judecătorul european acceptă principiul conform căruia dreptul la respectarea vieţii private
poate fi considerat un drept alternativ celui garantat de articolul 3, pentru a sancţiona o
atingere adusă integrităţii fizice şi/sau morale, atingere care nu este însă suficient de gravă
pentru a îndeplini condiţia minimului de gravitate pe care o impune articolul 3; în acest
context, articolul 8 are un caracter subsidiar faţă de articolul 3.
Asfel, aplicabilitatea articolului 8 o regăsim într-o diversitate de cauze, fiind aplicabil
şi în situaţia în care o persoană a fost supusă unor abuzuri de natură sexuală ori fizică 104, dar şi
atunci când o persoană este afectată din punct de vedere psihic, nu neapărat fizic de anumite
100
Radu CHIRIŢĂ, op. cit., p. 423.
101
Frederic SUDRE, op. cit., p. 31.
102
C.E.D.O. , cauza Stubbings şi alţii c. Marii Britanii, hotărâre din 22 octombrie 1996
103
C.E.D.O. , cauza Y.F. c. Turciei, hotărâre din 22 iulie 2003
104
C.E.D.O. ,cauza D.P şi J.C c. Marii Britanii, hotărâre din 10 ianuarie 2003

40
acte.105 În acest din urmă caz se regăseşte şi cauza Roche, în care persoana a fost supusă unei
stări de anxietate rezultată din refuzul statului de a-i comunica efectul testelor cu arme chimice
la care a fost supus în timpul stagiului militar. De asemenea articolul 8 este aplicabil atunci
când legislaţia nu îi permite unei femei să realizeze un avort terapeutic, deşi păstrarea sarcinii
i-ar periclita grav sănatatea femeii, care riscă să rămână oarbă 106, aspect analizat în secţiunea
anterioară. Din aceste motive, tratamentul deosebit de brutal aplicat unui preot al Bisericii
Ortodoxe cu prilejul arestării, tragerea de barba pe care acesta o purta constitue o ingerinţă în
exerciţiul dreptului său la viaţă privată, incompatibilă cu dispoziţiile aticolului 8 din
Convenţie.107
În schimb, fosta Comisie a decis în sensul că impunerea de către autorităţi statale a
unei campanii naţionale de vaccinare obligatorie nu constitue o atingere în exerciţiul dreptului
la viaţă privată, aşa cum pretindea reclamantul în cauză. 108 De asemenea nu constitue o
ingerinţă în exerciţiul dreptului la viaţă privată nici obligaţia impusă unui conducător auto de a
se supune unui examen de sânge atunci când este bănuit că a condus în stare de ebrietate, ori
obligaţia impusă persoanelor aflate într-un automobil de a purta centura de siguranţă.109

Capitolul al III-lea- Secretul vieţii private

O dimensiune ,,modernă” a vieţii intime, care intră în domeniul de aplicare a noţiunii

de viaţă privată este acela al deţinerii şi comunicării de date cu caracter personal. Deşi la
prima vedere pare că aceste aspecte nu au nicio legătură cu dreptul de a dispune de propriul
corp, totuşi menţionez că datele cu caracter personal, imaginile, înregistrările etc.
imortalizează personalitatea umană, motiv pentru care între acestea se creează o relaţie
indispensabilă.
Încă din 1981 Consiliul Europei a adoptat Convenţia pentru protecţia persoanelor în
materia tratamentului automat de date cu caracter personal. Astfel, potrivit acestui instrument
internaţional, datele cu caracter personal reprezintă ,,orice informizare privitoare la o persoană

105
Radu CHIRIŢĂ, op. cit. , p. 423.
106
Ibidem.
107
Corneliu BÂRSAN, Protecţia la viaţă privată şi familială, la corespondenţă şi la domiciliu în Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, supliment la Pandectele Române nr.11/2003, p. 20.
108
C.E.D.O. , cauza Godfrey c. Marea Britanie, hotărâre din 4 februarie 1982
109
Corneliu BÂRSAN, art. cit., p. 21.

41
fizică identificată sau identificabilă”, iar deţinatorul fişierului este definit ca ,, orice persoană
fizică sau juridică, autoritate publică, serviciu sau orice alt asemenea organism competent,
potrivit legii naţionale care are competenţa să decidă care este destinaţia fişierului automatizat,
ce categorii de date cu caracter personal trebuie să fie înregistrate şi ce operaţii le vor fi
aplicate”. Acelaşi text interzice tratamentul automatizat de ,,date cu caracter personal care să
releve originea rasială, opiniile politice, convingerile religioase, precum şi datele cu caracter
personal privitoare la sănătatea sau viaţa sexuală sau privitor la condamnările penale”, în afara
situaţiile în care dreptul intern garantează că persoană vizată de datele cu caracter personal
poate avea acces la ele şi poate obţine, dacă este cazul, modificarea lor.110
Instanţele europene, Comisia, cât a fost în vigoare şi C.E.D.O. au fost puse în situaţia
de a decide în ce măsură deţinerea de fişiere informatizate ce cuprind date personale este
compatibilă cu exigenţele articolului 8 al Convenţiei, care protejează, printre altele, dreptul la
viaţă privată personală.
Pentru a intra sub incidenţa articolului 8, actele ce lezează secretul şi anonimatul vieţii
unei persoane, nu trebuie neapărat să fie comunicate, fiind suficient doar să fie arhivate. Din
acest motiv articolul 8 este incident în cazul în care o persoană este subiectul unui dosar ce
conţin date cu caracter personal, aşa cum reiese din cauza Brinks. Reprezintă o atingere a
articolului şi situaţia în care informaţiile respective sunt arhivate, dar nu sunt încă utilizate, aşa
cum reiese din cauza Van der Velden în speţă fiind vorba despre prelevarea obligatorie de
material genetic de la anumite categorii de deţinuţi şi păstrarea informaţiilor timp de 30 de ani.
O cauză relevantă în acest context este cauza S. şi Marper.111 În 2004 au fost introduse
două plângeri la Curtea europeană împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord, de către doi cetăţeni britanici, anume d-l S. şi d-l Michael Marper. Aplicanţii s-au plâns
de faptul că autorităţile continuaseră să le reţină amprentele digitale, mostre biologice, celulare
şi profile ADN, după derularea procedurilor penale împotriva acestora, chiar dacă aceste
proceduri au sfârşit prin achitare, respectiv încetare, astfel că ar fi fost încălcate prevederile
articolelor 8 şi 14 din Convenţie.
Primul reclamant fusese arestat la 19 ianuarie 2001, fiind acuzat de tentativă de jaf.
Amprentele şi AND-ul său fuseseră prelevate în acest context. La 14 iunie 2001 reclamantul
fusese achitat.
110
Idem, p. 25.
111
C.E.D.O., cauza S. şi Marper c.Regatului Unit, hotărâre din 4 decembrie 2008

42
 Cel de-al doilea reclamant a fost arestat la 13 martie 2001 pentru hărţuirea
partenerului. Amprentele şi AND-ul i-au fost prelevate. La 14 iunie 2001 s-a dispus încetarea
procedurilor penale, întrucât intervenise împăcarea părţilor.
După încetarea procedurilor penale, ambii aplicanţi au solicitat poliţiei să distrugă
fişierele de amprente şi ADN prelevate, însă poliţia a refuzat. Aceştia s-au adresat
Tribunalului Administrativ, care la 22 martie 2002 le-a respins cererea. În apel, Curtea a
menţinut decizia instanţei de fond. La 22 iulie 2004 Camera Lorzilor a respins recursul
reclamanţilor.
Curtea a luat act de faptul că articolul 8 al Convenţiei este invocat de reclamanţi, care
susţin că le-a fost încălcat dreptul la viaţă privată datorită „reţinerii” amprentelor digitale, a
mostrelor celulare şi a profilului ADN, în conformitate cu articolul 64(1A) din Actul de
Evidenţă Penală şi Poliţienească (P.A.C.E.) din 1984.
Pentru început, Curtea a analizat dacă ne găsim în sfera de aplicabilitate a articolului 8
din Convenţie, anume dacă a existat o interferenţă în viaţa privată a reclamanţilor. Astfel,
Curtea reaminteşte că noţiunea de „viaţă privată” nu este susceptibilă de o definiţie exhaustivă,
însă sfera sa acoperă integritatea fizică şi psihică a unei persoane. În consecinţă, aceasta se
manifestă sub multiple forme ale identităţii sociale şi psihice ale unei persoane. Elemente din
categoria identificării de gen, numele, orientarea sexuală şi viaţa sexuală cad în sfera protejată
de articolul 8. Viaţa privată şi de familie a unei persoane include numeroase elemente şi
mijloace care pot conduce la identificarea unor asemenea elemente, la identificarea persoanei
şi a vieţii sale de familie, a identităţii etnice etc. Articolul 8 garantează persoanei posibilitatea
dezvoltării sale spirituale, sociale şi de altă natură, precum şi dezvoltarea de către aceasta a
unor legături cu alte persoane din această lume, inclusiv dreptul la propria imagine.
Simpla reţinere a unor date care privesc viaţa privată a unei persoane echivalează cu o
interferenţă în sensul articolului 8. Utilizarea ulterioară a informaţiilor stocate nu are relevanţă
asupra acestei constatări. Cu toate acestea pentru a şti dacă reţinerea unor informaţii personale
de către autorităţi implică vreun aspect al vieţii private, Curtea a luat în considerare contextul
specific în care au fost înregistrate şi reţinute respectivele date, natura înregistrărilor, modul în
care aceste înregistrări sunt utilizate şi procesate şi rezultatele care pot fi obţinute.
Raportat la cauză, Curtea constată că toate cele trei categorii de informaţii (amprente,
mostre de ADN şi celulare) reţinute de autorităţi în cauză, constituie „date personale” în sensul

43
Convenţiei privind Protecţia Datelor (1981), atâta timp cât acestea privesc persoane
identificate sau identificabile. Totodată, Curtea constată că reţinerea acestor date s-a realizat în
contextul desfăşurării unor proceduri penale. În ceea ce priveşte, natura şi scopul informaţiilor
conţinute de cele trei categorii de date, Curtea a apreciat că trebuie să facă o distincţie între
retenţia mostrelor celulare şi a profilului ADN, pe de o parte şi amprentările pe de altă parte,
deoarece informaţiile din prima categorie par să prezinte un caracter mai puternic atunci când
se ridică problema utilizării lor. În cauza Van der Velden, Curtea a considerat că reţinerea
sistematică a informaţiilor legate de ADN şi probele biologice-celulare era destul de intrusivă
pentru a constitui o interferenţă asupra dreptului la viaţă privată. Chiar dacă reţinerea unor
astfel de date este legitimă la un moment dat, dezvoltarea rapidă a tehnologiei biologice ar
putea în viitor să conducă la o utilizare a unor astfel de date genetice într-o manieră care să
afecteze individul, manieră care nu poate fi identificată cu precizie la momentul de faţă. Ca
urmare, Curtea nu consideră că există vreun argument pertinent de natură să-i schimbe
raţionamentul din cauza Van Velden. În plus, se poate şti că la momentul de faţă mostra
celulară conţine inclusiv informaţii referitoare la starea de sănătate a unei persoane, tot astfel
cum codul genetic conţine informaţii relevante legate de individ şi de rudele acestuia.
Totodată, Curtea observă că doar o parte din aceste informaţii conţinute de mostrele celulare şi
profilul ADN sunt utilizate de către autorităţi şi faptul că nu există nici un detriment într-un
caz concret nu schimbă concluzia anterioară.
De asemenea, Curtea a considerat că nu are relevanţă asupra stabilirii existenţei unei
interferenţe, faptul că informaţiile genetice pot fi utilizate în scopuri pozitive, cum ar fi
identificarea unor persoane dispărute, sau a membrilor familiei unei persoane, şi nici că
utilizarea acestor date este realizată sub un control strict, ori că interpretarea unor astfel de
date revine unui număr limitat de persoane capabile să o facă.
În plus, Curtea a apreciat posibilitatatea de a depista inclusiv originea etnică a unei
persoane după informaţiile genetice, face ca acest subiect să cadă sub incidenţa Convenţiei de
Protecţie a Datelor şi să creeze riscul afectării drepturilor la viaţă privată, astfel că în fapt ele
atrag necesitatea unei protecţii ridicate.
Ţinând cont de toate cele de mai sus, Curtea a constatat că retenţia datelor biologice şi
genetice constituie o interferenţă asupra drepturilor reclamanţilor la viaţă privată, în sensul
articolului 8 alineatul 1 din Convenţie.

44
 În ceea ce priveşte reţinerea amprentelor digitale, Curtea a trecut în revistă o
jurisprudenţă complexă asupra problematicii, generată în principal datorită circumstanţelor
specifice unor cauze şi datorită caracteristicilor proprii ale anumitor date. Cu toate acestea,
Curtea revenind asupra chestiunii reţinerii amprentelor digitale, observă că în cauză, acestea
după ce au fost prelevate în cadrul unei proceduri penale, ele au fost introduse ulterior într-o
reţea naţională, care este accesată constant şi procesată automat în scopul identificării penale.
Ca urmare, deşi Curtea a efectuat o diferenţiere între variatele categorii de date reţinute,
apreciază că reţinerea amprentelor digitale constituie o ingerinţă asupra dreptului la viaţă
privată.
Curtea s-a aplecat asupra necesităţii existenţei unei ingerinţe de genul celei din cauză.
Pentru a stabili necesitatea, Curtea a reiterat condiţia „conformităţii cu legea” pretinsă
de articolul 8 alineatul 2 din Convenţie. Această exigenţă presupune, pe de o parte ca măsurile
intrusive să aibă o bază legală în dreptul intern, precum şi ca acestea să fie compatibile cu
principiul legalităţii. De aceea, legea trebuie să fie accesibilă şi previzibilă, ceea ce înseamnă
ca aceasta să fie suficient de precisă încât să permită părţilor să-şi conformeze conduita
potrivit regulii de drept. Pentru ca dreptul intern să întrunească aceste condiţii este necesară şi
stabilirea unei protecţii juridice adecvate împotriva arbitrariului şi ca urmare să indice cu
suficientă claritate scopul puterii conferite autorităţilor competente şi maniera de exerciţiu a
acestei puteri.
În cauză, cu toate că articolul 64 din P.A.C.E. prevedea că asemenea date pot fi
reţinute în timpul unei investigaţii penale şi păstrate ulterior, totuşi, unul dintre scopurile
reţinerii ulterioare, respectiv, prevenirea infracţiunilor, pare la prima vedere destul de „larg”
formulat, permiţând interpretări extensive. În plus, legea nu stabilea reguli clare şi detaliate în
ce priveşte eventuala lor utilizare. Totuşi, Curtea nu s-a pronunţat asupra calităţii legii,
considerând că această chestiune pune în discuţie necesitatea unei asemenea măsuri într-o
societate democratică. Curtea a apreciat că există într-adevăr un scop legitim prin stabilirea
măsurii reţinerii datelor, anume că se urmărea prevenirea infracţiunilor.
Curtea s-a aplecat asupra condiţiei necesităţii măsurii într-o societate democratică.
Principiile generale aplicabile în ceea ce priveşte această condiţie sunt: o ingerinţă este
considerată necesară într-o societate democratică atâta vreme cât aceasta răspunde „unei
necesităţi sociale imperioase” şi, în special, dacă această ingerinţă este proporţională cu scopul

45
urmărit, precum şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt
„relevante şi suficiente”. Este de datoria autorităţilor naţionale să facă dovada îndeplinirii
acestor elemente, însă aprecierea dacă ingerinţa este necesară sau nu într-o societate
democratică reprezintă atributul Curţii, în conformitate cu Convenţia europeană.
Cu toate acestea, statele pot avea o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte
condiţia necesităţii, însă limitele acestei marje depind de un număr de factori, precum natura
dreptului ocrotit de Convenţie, importanţa acestuia pentru un individ, natura ingerinţei şi
obiectul supus ingerinţei. Limitele sunt cu atât mai înguste cu cât dreptul pus în discuţie este
mai crucial pentru ca individul să-şi exercite efectiv intimitatea sau drepturile esenţiale. Atunci
când o faţetă specială a existenţei sau identităţii unui individ este pusă în discuţie, marja de
apreciere permisă statelor este restricţionată. Pe de altă parte, atunci când nu există un anume
consens la nivelul statelor membre ale Consiliului Europei în ceea ce priveşte importanţa
intereselor puse în discuţie ori asupra modalităţii optime de protecţie a acestora, marja de
apreciere va fi largă.
Potrivit Curţii, dreptul intern trebuie să ofere garanţii adecvate pentru a preveni orice
utilizare a datelor personale incompatibilă cu scopul articolului 8. Asemenea garanţii trebuie
să fie cu atât mai mari cu cât evoluţia tehnologică permite o prelucrare automată a acestor
date, iar nu în cele din urmă chiar şi atunci când datele sunt utilizate în scopuri poliţieneşti.
Dreptul intern ar trebui să asigure că asemenea date sunt relevante şi nu sunt excesive în raport
cu scopurile pentru care ele au fost prelevate; de asemenea, că sunt depozitate într-o formă
care să permită identificarea subiectelor pentru un o perioadă atât de lungă cât este necesar
doar pentru atingerea scopurilor pentru care acele date au fost prelevate. De asemenea, dreptul
intern ar trebui să conţină garanţii adecvate pentru ca datele reţinute să fie protejate eficient şi
să nu fie utilizate greşit sau abuziv. Cu atât mai mult, atunci când este vorba de date, precum
ADN, care privesc atât o persoană cât şi familia acesteia, consideraţiile de mai sus sunt
categorice.
Luând în considerare caracterul privat prin excelenţă a datelor ADN, Curtea îşi
reiterează responsabilitatea de a evalua riguros măsurile pe care statele le iau în autorizarea
reţinerii şi utilizării unor astfel de date fără a avea consimţământul respectivei persoane.
În acest context, Curtea apreciind rolul deosebit pe care mijloacele tehnice de investigare
moderne îl au pentru identificarea criminalilor şi a infracţiunilor, arată că ceea ce trebuie ea să

46
stabilească este dacă retenţia datelor aplicanţilor, în contextul în care ei erau bănuiţi de
săvârşirea unor infracţiuni, dar nu au fost şi condamnaţi, era justificată în baza articolului 8(2)
din Convenţie.
Pentru a statua, Curtea afirmă că va ţine cont de instrumentele juridice relevante ale
Consiliului Europei şi de practica celorlalte state contractante. Totodată, Curtea afirmă că
principiul esenţial în ceea ce priveşte protecţia datelor pretinde ca retenţia datelor să fie
proporţională cu scopul prelevării acestora şi să fie stocate doar pentru o perioadă limitată de
timp. Astfel, Curtea a constatat că majoritatea statelor colectează asemenea date cu prilejul
investigaţiilor criminale, însă după achitare sau încetarea procesului aceste date sunt distruse
deîndată, cu foarte puţine excepţii în situaţii restrânse. Se pare că în Regatul Unit se întâlneşte
singura situaţie în care retenţia datelor este permisă la nesfârşit, privind orice persoane de
orice vârstă bănuite de orice infracţiune înregistrată.
De asemenea, Curtea arată că în condiţiile în care Regatul Unit îşi asumă un rol de
pionierat în dezvoltarea unor tehnologii moderne care să conducă la identificarea criminalilor,
atunci acesteia îi revine o responsabilitate mai mare în a asigura garanţii adecvate respectării
vieţii private, iar nicidecum nu este exonerat de responsabilitate.
Curtea a apreciat în acelaşi context dacă existau argumente relevante şi suficiente
pentru o stocare permanentă a datelor personale a celor bănuiţi, dar în final necondamnaţi
pentru săvârşirea vreunei infracţiuni.
Curtea ia notă de faptul că există probe că datele reţinute au contribuit în numeroase
cazuri la soluţionarea unor cauze penale, însă totodată observă că puterea de a reţine asemenea
date în R.U. este „în alb” şi are o natură nediferenţiată raportat la categorii de cauze. Această
realitate distruge echilibrul just ce trebuie să existe între interesele publice şi cele private. În
acelaşi sens, Curtea ia act de faptul că nu există nici o prevedere specifică prin care să se
stabilească posibilitatea unei revizuiri judiciare a deciziei de a reţine indefinit date din
categoria celor analizate în prezenta cauză.
Este foarte important de ştiut, afirmă Curtea, că principalul risc asupra persoanei este
stigmatizarea socială a sa, generată de faptul că deşi reclamanţii nu au fost în poziţia de a fi
condamnaţi şi sunt îndreptăţiţi la prezumţia de nevinovăţie, totuşi aceştia sunt trataţi într-o
manieră identică cu aceea a celor condamnaţi. În acest cadru, Curtea reaminteşte că principiul

47
general de drept în materie, potrivit Convenţiei, este că orice persoană care a fost achitată are
dreptul ca nici un fel de suspiciune să nu-i fie atribuită după achitare.
Totodată, Curtea apreciază că prejudiciul este substanţial atunci când retenţia datelor
unei persoane necondamnate priveşte un minor, precum era situaţia celui dintâi reclamant.
Aceasta deoarece este importantă dezvoltarea şi integrarea sa în societate. Obligaţiile de
tratament special acordat minorilor de către state rezultă îndeosebi din Convenţia Naţiunilor
Unite privind Drepturile Copilului (1989).
În concluzie, Curtea constată că natura nediscriminatorie şi „în alb” a puterilor de
retenţie a datelor persoanelor suspectate dar necondamnate, cum este cea exercitată în cauza
de faţă, a condus la distrugerea unui echilibru just între interesele private şi cele publice, iar
Statul a depăşit orice limite acceptabile de apreciere în această privinţă. Ca urmare, retenţia
din cauză, constituie o ingerinţă disproporţionată asupra dreptului la respectarea vieţii private
a aplicanţilor, ingerinţă care nu poate fi nicidecum privită drept necesară într-o societate
democratică.
În consecinţă a existat o încălcare a dreptului la viaţă privată, respectiv a articolului 8
al Convenţiei şi implicit o prerogativă a dreptului de a dispune de propriul corp, căci mostrele
celulare şi amprentele digitale reprezintă părţi componente ale corpului uman.112
Cu aceeaşi problemă s-a confruntat Curtea şi într-o cauză împotriva României, Rotaru
contra România (2000). Ceea ce apare interesant în această cauză este aprecierea că ,,unele
date de natură publică pot ţine de viaţa privată atunci când ele sunt introduse în fişiere ţinute
de autorităţile publice, cu atât mai mult cu cât se referă la trecutul îndepărtat al unei persoane.”
Datele în cauză, aflate în păstrarea S.R.I., vizau activitatea politică a reclamantului în perioada
1946-1949, publicarea unor pamflate, precum şi cazierul său judiciar.
Nu suntem de acord cu această abordare a problemei deoarece printr-o simplă
consultare a publicaţiilor acelei perioade putem să descoperim publicaţiile persoanei
reclamante şi activitatea politică desfăşurată de aceasta. În plus, accentul pus pe falsitatea
informaţiilor oferite de S.R.I şi pe atingerea care se aducea reputaţiei reclamantului ni se pare
nejustificată. Aceste informaţii fuseseră declarate false printr-o hotărâre judecătorească, astfel
încât nu aveau cum să aducă atingere reputaţiei sale, aceasta în măsura în care reputaţia face

112
http://soniacososchi.blogspot.com/2009/01/stocarea-amprentelor-digitale-i.html. accesat în data de 21 mai
2010

48
parte din viaţa privată.113 Opinia judecătorului Bonello în cazul Rotaru este aceea că includerea
unor activităţi eminamente publice- activitatea publicistică sau militarism politic- depăşeşte cu
mult domeniul de aplicare a articolului 8.114
Articolul 8 protejează şi caracterul confidenţial al datelor referitoare la starea de
sănatate a unei persoane, caracter sporit în cazul unor boli grave, cum ar fi S.I.D.A. În cauza Z
contra Finlanda, din 1997 au constituit ingerinţe în viaţa privată a reclamantei obligarea
medicilor acesteia să depună mărturie în procesul intentat soţului ei pentru infestarea mai
multor persoane cu virusul HIV, confiscarea probelor medicale şi includerea lor în dosarul
penal, precum şi decizia de a face publice aceste date într-un termen de 5 ani de la închiderea
procedurilor. Dacă primele două măsuri au fost justificate, în raport de interesele implicate în
speţă, ultima măsură a fost apreciată ca inacceptabilă într-o societate democratică.115
Urmând exemplul Curţii de Justiţie a Cominităţiilor Europene, care consideră că
dreptul la respectarea vieţii private consacrat de articolul 8 al Convenţiei, implică dreptul unei
persoane de a păstra secretul asupra stării sale de sănătate, Curtea europeană a stabilit
principiile protejării datelor cu caracter personal relativ la starea de sănătate prin intermediul
articolului 8.
Primul principiu este reprezentat de principiul confidenţialităţii informaţiilor privind
starea de sănătate, calificat drept ,, principiu esenţial al sistemului juridic”al tuturor statelor
părţi la Convenţie, iar cel de-al doilea este cel al controlului cât mai ,,riguros” al
proporţionalităţii ingerinţei cu scopul urmărit, astfel încăt orice divulgare de informaţii cu
privire la starea de sănătate a unei persoane, fără consimţământul acesteia să fie însoţită de
garanţii adecvate împotriva abuzurilor.116
Acest domeniu al dreptului la viaţă privată este mult mai complex, în spectrul său
intrând mai multe componente printre care şi dreptul la imagine, dreptul la respectarea
corespondenţei, dreptul al folosirea imaginilor sau a datelor conform legii, în cazul celor care
provin de la camere video de pe străzi, instituţii publice, folosirea lor să nu fie astfel

113
Manuela LUSUŞAN, Noţiunea de viaţă privată, în Revista Institutului Naţional de Magistratură-THEMIS, nr.
1/2005.
114
Florin STRETEANU, Deţinerea şi folosirea de către autorităţi a unor date cu character personal în raport de
dispoziţiile articolului 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai,
nr2/2000, p. 19.
115
Frederic SUDRE, op. cit., p. 319.
116
Idem, p. 321.

49
denaturată. În caz contrar, există riscul ,,de a submina sau chiar de a distruge democraţia” pe
care astfel de practici pretind că o apără.117
Aşadar, orice elemente care ţin de personalitatea umană, fie ele simple imortalizări în
imagini sau înregistri ale chipului sau corpului uman, fie elemente ce ţin de confidenţialitatea
datelor cu caracter personal, indiferent că ne referim la starea de sănatate sau la alte informaţii
care ţin de intimitatea noastră, fie de arhivarea unor celule AND sau amprente reprezintă
imixtiuni în dreptul nostru la viaţă privată şi implicit atingeri ale dreptului de a dispune de noi
înşine.

Capitolul al IV-lea. Identitatea personală, identitatea sexuală şi

libertatea vieţii sexuale

Relativ recent în cauza Jaggi contra Elveţia, din 2006, Curtea Europeană a reafirmat
incidenţa dreptului de a-ţi cunoaşte ascendenţa în domeniul articolului 8, reamintind
importanţa dreptului la identitate ca parte a dreptului la respectul vieţii private. Curtea a arătat
că persoanele care încearcă să-şi stabilească ascendenţa au un interes vital, protejat de
Convenţie, de a obţine informaţii care le sunt indispensabile pentru a descoperi adevărul
despre un aspect important al identităţii.
Imposibilitatea de a ,,obţine efectuarea unei analize A.D.N a unor ţesuturi din
rămăşiţele pământeşti ale presupusului tată biologic al reclamantului” a fost considerată o
ingerinţă disproporţionată cu dreptul al identitate, neputând fi justificată protecţia memoriei
defunctului şi intangibilitatea corpului acestuia.118
Dreptul la respectarea vieţii private presupune şi ,,dreptul de a stabili şi de a întreţine
relaţii cu alte fiinţe umane, în special în sfera afectivă, în vederea dezvoltării şi îndeplinirii
propriei personalităţi”119, ca atare viaţa sexuală. În concepţia Curţii Europene libertatea sexuală

117
Idem, p. 319.
118
Bianca SELEJAN GUŢAN, op. cit., p. 151.
119
Corneliu BÂRSAN, op. cit., p. 610.

50
se regăseşte fundamental în toleranţă şi pluralism social, valori primordiale ale unei societăţi
democratice. Ea recunoaşte dreptul fiecărei persoane de a avea viaţa sexuală aleasă, în
conformitate cu identitatea sa profundă.
Respectarea vieţii private garantează, prin urmare, un cerc în care o persoană poate
stabili diferite tipuri de relaţii, inclusiv sexuale, în aşa fel încât alegerea şi reafirmarea
identităţii sexuale să cadă sub protecţia articolului 8. De aceea, actele homoxexuale care se
produc în sfera privată, între adulţi care consimt liber la aceasta, nu pot face obiectul unei
represiuni penale, chiar dacă sunt susceptibile să ,,lovească, să şocheze sau să neliniştească
persoanele care socotesc homoxexualitatea ca imorală.” 120 În cazul Dudgeon contra Regatului
Unit121, Curtea a estimat că fiind dată personalitatea reclamantului, chiar existenţa dispoziţiilor
legislative care instituiau anumite practice homoxexuale ca infracţiuni, afectau direct şi
permanent viaţa sa personală. Ea a confirmat, din acel moment, în repetate rânduri că
orientarea şi activitatea sexuală reprezintă un aspect intim al vieţii private. Cazul Dudgeon
permite enunţarea unui principiu important: un comportament sexual privat, care este un
element esenţial al vieţii private intime nu poate fi interzis pentru simplul fapt că riscă să
şocheze sau să rănească terţe persoane.
Judecătorii de la Strasbourg au subliniat în repetate rânduri, în acest context, două
dintre caracteristicile esenţiale ale societăţii democratice: toleranţa şi spiritul de sinceritate. În
această împrejurare, ei au estimat că interzicerea penală a raporturilor sexuale ale bărbaţilor
adulţi capabili să le consimtă constitue un prejudiciu nejustificat adus dreptului reclamantului
la respectarea vieţii sale private.
În cazul Norris contra Irlanda122, Curtea ajuns la aceeaşi concluzie cu privire la
legislaţia irlandeză, care califica comportamentul homoxexual drept infracţiune penală şi a
respins argumentul care tindea să confere o competenţă discreţionară extinsă în materie de
protecţie a moralei într-o societate.123 Cu toate acestea, instanţa europeană a considerat necesar
să lase statelor contractante o marjă de apreciere în ceea ce priveşte garanţiile adecvate pentru
a fi aplicate, incluzând vârsta de consimţământ pentru a-i proteja pe tineri.

120
Ibidem.
121
Cauza Dudgeon c. Marea Britanie, hotărâre din 22 octombrie 1981
122
Cauza Norris c. Irlanda, hotărâre din 22 octombrie 1988
123
Ursula KILKELLY, Ghid privind punerea în aplicare a rticolului 8 al Convenţiei Europene pentru Drepturile
Omului, p. 46, http://www.bice.md/UserFiles/File/publicatii/Manuale/manual1.pdf 21 martie 2010

51
 De asemenea, instanţa de contencios european al drepturilor omului a decis că
autorităţile naţionale încalcă dreptul la viaţă privată, astfel cum acesta este apărat de articolul 8
alineatul 1, prin instituirea unei politici generale şi absolute, potrivit căreia anumite categorii
de persoane cu o tendinţa sexuală determinată sunt excluse de la anumite activităţi sociale.
Astfel, în mai multe cazuri Anglia a fost condamnată pentru încălcarea articolului 8, prin
revocarea din armată a unor persoane datorită orientării lor sexuale, aşa cum reiese şi din
cauza Smith şi Grady c/v Royaume-Uni.124 În urma acestor condamnări, Marea Britanie şi-a
modificat legislaţia naţională în privinţa recrutării pentru activităţi militare, prin eliminarea
dispoziţiilor care interziceau vehement angajarea persoanelor cu orientare homoxexuală.
Totuşi, nu orice practică sexuală produsă cu uşile închise intră sub incidenţa articolului
8. În cazul Laskey, Jaggard şi Brown 125, Curtea a ridicat un aspect important referitor la
noţiune de ,,viaţă privată”, însă nefinalizat. Reclamanţii împreună cu alţi 44 de bărbaţi
participaseră pe parcursul a aproape 12 ani la nenumărate întâlniri sado-masochiste. Întâlnirile
lor au fost înregistrate pe casete video care au fost capturate de către poliţie, reclamanţii fiind
apoi condamnaţi, printre altele de vătămare corporală intervenită în cursul practicilor sado-
masochiste. În hotărârea pronunţată, Curtea a arătat, fără niciun dubiu, că tendinţele şi
comportamentul sexual se raportează la un anumit aspect intim al vieţii private. În cauză totuşi
participaseră un număr impresionant de persoane la aceste activităţi, care constau în recrutarea
de noi ,,membri”, punerea la dispoziţia acestora de camere special echipate şi înregistrarea a
numeroase casete video ce erau apoi distribuite membrilor. Având în vedere circumstanţele
cauzei, se poate pune întrebarea în ce măsură activităţile astfel desfăşurate intră sub protecţia
articolului 8.
Considerăm că în cauză articolul 8 nu este aplicabil. Nu este suficient ca anumite acte
să aibă loc într-un domiciliu privat pentru ca acestea să se bucure de protecţia oferită de
articolul 8. Înregistrările video şi ,,activitatea de prozelitism” desfăşurată, care au făcut ca în
final să participle 47 de persoane la practicile sado-masochiste, duc la concluzia că cele
întâmplate au depăşit sfera noţiunii de viaţă privată.126 Aşadar, practicarea unor acte sado-
masochiste rămâne în viaţa privată a unei persoane chiar dacă acest aspect intim este cunoscut
de mai multe persoane, în schimb, dacă depăşeşte cadrul privat prin punerea la dispoziţie a

124
Corneliu BÂRSAN, op. cit., p. 610.
125
C.E.D.O., Laskey, Jaggard şi Brown c. Regatul Unit, hotărâre din 19 febuarie 1997
126
Manuela LUSUŞAN, art. cit.

52
unei înregistrări video unui număr nedeterminat de persoane, prin distribuirea acestei
înregistrări în cluburile în care se adună persoanele cu acelaşi gen de comportament sexual,
atunci nu mai intră sub sfera de protecţie oferită de articolul 8.
Un caz în oglindă celui prezentat anterior este reprezentat de cazul A.D.T. contra
Regatul Unit127, caz în care judecătorii de la Strasbourg au trebuit să determine dacă urmărirea
reclamentului pentru înregistrarea activităţilor sale sexuale pe casete video constituia o
ingerinţă nejustificată în dreptul său la respectarea vieţii private. Deşi guvernul pârât stabileşte
că activităţile sexuale se derulează uneori într-un mod în care interferenţa statului poate fi
justificată, judecătorii au considerat ca nu se aplică în cazul din speţă. În special, ei au relevat
că activităţile sexuale ale reclamantului nu implicau decât un număr restrâns de prieteni, motiv
pentru care descoperirea acestor aspecte de către terţi era puţin probabilă. Cu toate că
activităţile sexuale au fost înregistrate pe casete video, Curtea a considerat că este util de
relevat că reclamentul a fost urmărit pentru activităţile în sine şi nu pentru înregistrarea pe
casete, deoarece riscul vizionării acestora din urmă intră în domeniul public. Activităţile vizate
erau aşadar ,,pur private”128 motiv pentru care instanţa europeană a ajuns la concluzia că
menţinerea legislaţiei în vigoare, împreună cu urmărirea şi inculparea reclamantului era
neproporţională cu scopul protecţiei moralei şi a drepturilor şi libertăţilor terţilor, în sensul
artcolului 8 alineatul 2. Aşadar, dreptul reclamantului la viaţă privată a fost încălcat.
Considerăm că dreptul la identitate sexuală, în conformiate cu propriile trăiri este un
aspect deosebit de relevant al dreptului de a dispune de propriul corp, deoarece sexualitatea
este un aspect care ne defineşte ca şi oameni, motiv pentru care nu văd de ce nu ar fi respectată
alegerea orientării sexuale a fiecărui individ, cu respectarea anumitor limite. Astfel, atâta timp
cât alegerea sexuală nu implică prin ea însăşi fapte penale, sfidând bunele moravuri sau
corupând minori etc., consider că dreptul fiecăruia de a-şi exprima sexualitatea în privat
reprezintă o problemă intimă, ce trebuie să fie respectată.
O evoluţie spectaculoasă a cunoscut jurisprudenţa instanţei europene în privinţa
recunoaşterii dreptului la viaţa privată a persoanelor transsexuale.

127
C.E.D.O., ADT c. Regatul Unit, hotărâre din 31 iulie 2000
128
Ursula KILKELLY, Ghid privind punerea în aplicare a articolului 8 al Convenţiei Europene pentru Drepturile
Omului, p. 47, http://www.bice.md/UserFiles/File/publicatii/Manuale/manual1.pdf 5 aprilie 2010

53
 Ţările europene reacţionează în mod diferit la fenomenul transsexualismului. Acolo
unde nu există prevederi legale privind transsexualii, instanţele sunt cele care stabilesc
posibilităţile şi condiţiile de efectuare a unei asemenea modificări, la cerere. .
Astfel, Austria a admis încă din 1981 că ofiţerul stării civile poate răspunde favorabil
unei cereri de schimbare a statutului marital al unui transsexual, doar după ce acesta a fost
supus unei intervenţii chirurgicale ireversibile de schimbare a sexului. Adăugarea unei
menţiuni speciale în registrul de înregistrare a naşterii este admisă numai în condiţiile în care
această schimbare este stabilită de către o comisie de expertiză a Institutului de Medicină
Legală al Universităţii din Viena. În această ţară nu există nici în prezent o lege care să
includă aspecte legate de schimbarea de sex, ci doar o propunere legislativă din anul 1996.
În Portugalia, Curtea de Apel de la Lisabona a recunoscut, în 1984, existenţa unei
componente psihologice şi a unei componente sociale a sexului. Chiar dacă schimbarea de sex
este asociată cu un drept fundamental al persoanei şi s-a susţinut legalizarea acestei operaţiuni,
Înalta Curte a respins, în 1986, o cerere în acest sens, sub pretextul ca nu se poate interveni
asupra statutului persoanei .
Curtea Supremă a Spaniei, deşi a admis intervenţiile chirurgicale în cazurile de
transsexualism, iniţial nu a fost de acord cu rectificarea stării civile a transsexualilor. În
prezent, practica este în sensul admiterii rectificării, dacă se constată diferenţe evidente între
menţiunile existente în registrele de stare civilă şi noua identitate a persoanei.
Curtea Supremă a Poloniei, după ce a admis în 1988 cererea unui transsexual, a
recunoscut la 22 martie 1991 că, în urmă intervenţiei chirurgicale, transsexualul trebuie să aibă
posibilitatea de a obţine modificarea stării civile.
În Elveţia, ţară care recunoaşte încă din 1988 fenomenul transsexual, schimbarea
juridică de sex este admisă după efectuarea expertizei medicale şi a intervenţiei chirurgicale;
ea se însoţeşte de o schimbare a prenumelui, iar cel interesat posedă din acel moment toate
drepturile cuvenite noului sau sex. Totuşi, sunt impuse anumite condiţii ce trebuie îndeplinite
anterior admiterii intervenţiei de schimbare a sexului: să se facă dovadă (pe baza expertizei
medicale) ca solicitantul este infertil şi acesta să fie necăsătorit la data depunerii cererii.
În Franţa, Ordinul Naţional al Medicilor recomandă o atenţie deosebită înainte de a
răspunde cererilor transsexualilor: în Buletinul său din iulie 1983, se preconiza o observaţie
clinică efectuată de către practicieni competenţi, cu respectarea unei perioade de probă de cel

54
puţin unul sau doi ani, comportând o psihoterapie de susţinere, că şi o expertiză psihiatrică şi
chirurgicală. Securitatea Socială asigură cheltuielile inerente diagnosticului şi tratamentului.
Consiliul Departamental al Ordinului Medicilor este informat de orice decizie printr-un
protocol în care figurează iniţialele pacientului, data intervenţiei chirurgicale şi semnăturile a
trei medici: psihiatru, chirurg şi endocrinolog. În ceea ce priveşte modificarea de stare civilă,
începând cu 11 decembrie 1992, Curtea de Casaţie a devenit favorabilă cererii transsexualilor.
Turcia permite schimbarea de sex şi modificarea statutului personal. Pe baza
dispoziţiilor Codului civil este permisă formularea unei acţiuni care parcurge două faze:
verificarea condiţiilor pentru aprobarea schimbării de sex (persoană majoră, necăsătorită,
impotenţa) şi fază modificării registrelor civile.
Belgia, de asemenea, nu are o legislaţie specifică în materie dar, urmare a cazului Van
Oosterwijck judecat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva Belgiei s-au conturat
câteva reguli şi proceduri. Necesitatea schimbării de sex trebuie să reiasă din acte medicale şi
să constituie finalizarea unui întreg proces medical; solicitantul trebuie să fie necăsătorit şi să
nu aibă copii (deşi, de la caz la caz, aceste aspect se apreciază). Schimbarea de sex trebuie să
fie ireversibilă.
Transsexualismul priveşte o cerere de modificare a identităţii sexuale(genetice şi
fiziologice), datorită convingerii subiectului de apartenenţa la sexul opus celui biologic.
Această rectificare fizică însă are numeroase consecinţe pe plan juridic, în special în
modificarea identităţii civile, care este baza ordinii sociale. 129 Aşadar, un transsexual care a
suferit o operaţie de modificare a sexului se află în situaţia în care înfăţişarea sa exterioară nu
mai corespunde cu menţiunea despre sexul ei cuprinsă în registrele de stare civilă. Într-o
asemenea situaţie, trebuie avute în vedere ,,aspectele publice ale vieţii private”. 130 În unele
state europene autorităţile competenţe refuză modificarea actelor de stare civilă şi a altor acte
oficiale, ceea ce conduce la situaţii paradoxale: din punct de vedere juridic înfăţişarea unei
persoane este diametral opusă identităţii juridice din dreptul civil, astfel cum este ea înscrisă în
actele de stare civilă.
Iniţial, în unele cauze împotriva Regatului Unit ( Rees contra Regatului Unit din 1986;
Cassey contra Regatului Unit, din 1990) 131, Curtea a concluzionat că refuzul guvernului

129
Ibidem.
130
Corneliu BÂRSAN, op. cit., p. 611.
131
Bianca SELEJAN GUŢAN, op. cit., p. 154.

55
britanic de a modifica registrele de naşteri sau de a elibera extrase cu un conţinut diferit de
ceea ce se menţiona în registru în ceea ce priveşte sexul persoanei, nu poate fi considerat ca
fiind o atingere a respectului dreptului la viaţă privată. Instanţa europeană constatând absenţa
unei păreri unanime în materie între statele membre ale Consiliului Europei, a decis că nu
există nicio obligaţie pozitivă care să impună statelor contractante să stabilească o modalitate
juridică de schimbare a stării civile a unei persoane ce a suferit o operaţie de schimbare a
sexului, în aşa fel încât ea să-şi poată dovedi noua identitate sexuală.132
În 1992, în urma sesizării Curţii cu cauza B. contra Frantei, Curtea şi-a modificat
jurispudenţa, subliniind că nerecunoaşterea noii identităţi sexuale unei persoane constitue o
încălcare a articolului 8. pentru că nu s-au operat modificările necesare în actele de stare
civilă, reclamantul a întâmpinat mai multe dificultăţi în viaţa personală, fiind nevoit să dea
informaţii de ordin intim şi personal. Curtea consideră că ,,incontestabil, în materie de
transsexualitate, mentalităţile au evoluat, ştiinta a progresat” asfel încât se ajunge la concluzia
că petenta este pusă zilnic într-o situaţie incompatibilă cu respectul datorat vieţii sale private.
În Marea Britanie intervenţiile privind schimbarea de sex au fost tolerate dar, din punct
de vedere legal, efectuarea cuvenitelor menţiuni în registrele de stare civilă nu a fost posibilă
anterior istoricei hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a drepturilor omului în cazul
Goodwin.133
Cauzele Christine Goodwin contra Royaume-Uni şi I. contra Royaume-Uni marchează
în mod cert schimbarea jurisprudenţei europene în acest domeniu supus unei anumite evoluţii
pe plan social.134 Curtea europeană invocă deschis, în hotărârea Goodwin, o metodă de
interpretare dinamică şi evolutivă. În ciuda inexistenţei unui consens la nivel european în
materie de recunoaşterea juridică a schimbării de sex, ea apreciează că ,, justul echilibru ce
trebuie menţinut între interesul general şi interesele persoanei” impune necesitatea stabilirii în
sarcina statului a obligaţiei de recunoaşere juridică a schimbării de sex135. Aşadar, statul nu
mai beneficiază de o marjă de apreciere în privinţa mijloacelor ce trebuie puse în practică

132
Corneliu BÂRSAN, op. cit., p. 612.
133
Aurora CIUCA, Transsexualismul în contextul Drepturilor Omului, în Revista Română de Bioetică, volumul
4 numărul 2, http://www.bioetica.ro/bioetica/ie2/info.jsp?item=10032&node=1535. 21 februarie 2010
134
Idem, p. 612-613.
135
Frederic SUDRE, op. cit., p. 323.

56
pentru asumarea acestei obligaţii. Judecătorul european îşi întemeiază decizia pe existenţa
unui drept la ,,dezvoltare pesonală”136.
În cele două hotărâri, Curtea a arătat că stresul şi înstrăinarea generate de discordanţa
dintre rolul adoptat într-o societate de o persoană transsexuală operată şi condiţia impusă de
drept, care refuză să consacre schimbarea de sex nu pot fi considerate un inconvenient minor,
decurgând dintr-o formalitate. Este vorba despre un conflict între realitatea socială şi drept,
care plasează persoana transsexuală într-o situaţie anormală, inspirându-i sentimente de
vulnerabilitate, umilire şi anxietate.137
În privinţa situaţiei de fapt, Curtea a reţinut că reclamantele, declarate de sex masculin
la naştere, au suferit o operaţie de conversie sexuală şi au în prezent, o viaţă socială de femei.
Totuşi, pe plan juridic, ele continuă să fie de sex masculin, ceea ce are consecinţe în privinta
pensiilor şi a vârstei de pensionare. Curtea a constatat că operaţia de conversie sexuală s-a
produs în condiţii de deplină legalitate, legislaţia internă recunoscând o astfel de procedură.
Aşadar, atunci când procedura de schimbare de sex dorită este finanţată de asigurările socile
apare cel puţin ilogic refuzul recunoaşterii implicaţiilor ei juridice.138
În ambele cazuri, Curtea a concluzionat că statul pârât nu mai poate invoca marja de
apreciere în materie pentru că niciun factor important de interes public nu mai intra în
concurenţă cu interesul reclamantelor de a obţine recunoaşterea juridică a conversiei lor
sexuale.139 În acelaşi timp, Curtea a subliniat că demnitatea şi libertatea omului constitue însăşi
esenţa Convenţiei, în special în domeniul articolului 8, aşadar trebuie asigurată pe deplin
protecţia dreptului de a-şi stabili detaliile identităţii sale ca fiinţa umană.
Principiul libertăţii sexuale a condus la recunoaşterea unei identităţi sexuale. Principiul
libertăţii sexuale, deşi puternic afirmat, trebuie să respecte limitele vieţii private deoarece
libertatea unora se termină acolo unde începe libertatea altora. 140 Sub aceste rezerve de bun
simţ, fiecare are dreptul de a duce viaţa sexuală pe care o doreşte în conformitate cu ceeea ce
simte.
Aşadar, se pare că jurisprudenţa europeană trasează contururile unui nou drept
fundamental, acela al dreptului la identitate sexuală. Acest drept a fost recunoscut treptat,
136
Ibidem.
137
Bianca SELEJAN GUŢAN, op. cit., p. 154.
138
Corneliu BÂRSAN, op. cit., p. 613.
139
Idem, p. 614.
140
Jean Francois RENUCCI, op. cit., p. 245.

57
indiferent dacă este vorba despre alegerile sexuale ale persoanei sau de respectarea sexului
ales.141
O cauză deosebită este reprezentată de cazul X, Y, Z vs. Regatul Unit (din 1997), în
care este vorba despre refuzul înregistrării la starea civilă a unui transsexual operat, ca tată al
unui copil căruia i-a dat naştere partenera sa în urmă inseminării artificiale cu donator. X este
un transsexual (născut femeie şi devenit bărbat) care trăia cu Y care, în 1992 îl naşte pe Z,
după inseminare artificială, cu produs biologic de la un donator. La cererea lor de a fi
înregistraţi ca părinţi, X este refuzat, dar copilul poate să-i poarte numele. Petenţii susţin
violarea articolelor 8 (dreptul la viaţă privată), 12 (dreptul de a se căsători), 13 (dreptul la un
remediu efectiv) şi 14 (care interzice discriminarea).
Curtea a reţinut că X şi Y se comportă ca o familie în societate, chiar dacă nu sunt
căsătoriţi legal, iar de la naşterea lui Z, X şi-a asumat rolul de tată, astfel că art. 8 este
aplicabil. Pe de altă parte însă, având în vedere coerenţa regulilor de drept existente şi
(conform dreptului familiei) primatul interesului copilului, Curtea nu doreşte să creeze un
precedent şi să încurajeze transsexualismul. Mai mult, instanţa consideră că art.8 nu implică
obligaţia pentru stat de a recunoaşte ca tată al copilului o persoană care nu-i este tată biologic,
astfel că nici nu reţine, în final, o violare a art.8. Inconvenientele refuzului ar putea fi depăşite,
crede Curtea, prin redactarea unui testament de către X în favoarea copilului, prin solicitarea
unei ordonanţe de luare în îngrijire comună a acestuia pentru a avea autoritate parentală
conform dreptului englez şi prin comportarea în continuare ca o familie.
După cum am putut observa, dacă în urmă cu trei decenii aproape niciun stat nu avea
reglementări în materie, în prezent, deşi există, între state se menţin diferenţe în abordarea
acestei probleme. Cele mai mari rezerve sunt legate de recunoaşterea noului statut al
transsexualului, de faptul că exteriorul, noua înfăţişare trebuie să corespundă cu menţiunea
privitoare la sex din registrele de stare civilă. Chiar dacă este invocat dreptul la viaţă privată în
cazul schimbării de sex, refuzul recunoaşterii schimbării intervenite antrenează, desigur şi
aspectele publice ale vieţii private. Hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului au avut o contribuţie importantă la adoptarea de către state a unor legi. Chiar dacă
instanţă europeană a avut rezerve la început şi a apreciat că refuzul guvernelor de a face
modificările cuvenite în registrele civile nu constituie o ingerinţă în viaţă privată a

141
Idem, p. 248.

58
transsexualilor, ulterior s-a observat o permanentă adaptare a jurisprudenţei la noile realităţi
existente, în beneficiul statelor europene.
Chiar dacă persoanele care apelează la procedeele de schimbare a sexului sunt privite
cu reticenţă, consider că acestea au dreptul de a-şi căuta adevărata identitate şi că trebuie să
profite de evoluţia medicinei şi a chirurgiei plastice, decât să rămână captivi într-un corp care
li s-ar părea străin în raport cu ceea ce ei simt. Cred că aceste operaţii de conversie a sexului
unei persoane, alături de dreptul de a avorta, dreptul la eutanasie, dreptul la a recurge la
operaţii estetice, dreptul de a dona organe sau ţesuturi, inseminare artificială reprezintă fiecare,
în mod separat, una dintre formele pe care dreptul de a dispune de propriul corp le îmbracă,
forme pe care noi trebuie să le utilizăm atunci când credem că este necesar, căci acest drept a
cunoscut o evoluţie spectaculoasă, pornind dintr-un punct din care nimeni nu ar fi crezut că s-
ar fi ajuns la o asemenea dimensiune.

Concluzii

Corpul este substratul biologic al persoanei, aşa încât prin apărarea sa este apărat însuşi
subiectul de drept. Libertatea parţială pe care legea o recunoaşte omului asupra corpului său şi
care include şi dreptul acestuia de a dispune desuportul său material, adică de a consimţi la
efectuarea unor intervenţii chirurgicale ( fie ele plastice, fie de întrerupere a cursului sarcinii,
fie de donare de organe ş.a) nu reprezintă un aspect al dreptului de dispoziţie, privit ca atribut
al dreptului de proprietatae, ci reprezintă o manifestare a drepturilor personalităţii, care sunt
limitate de ordinea publică şi bunele moravuri. Aşadar, orice persoană poate dispune de ea
însăşi, atâta timp cât nu aduce atingere drepturilor altor persoane, ordinii publice şi bunelor
moravuri.
Din aceste motive, prostituţia, care aparent ar putea să fie considerată o formă a
dreptului de a dispune de propriul corp, nu va putea niciodată să fie invocată în susţinerea
acestui drept pentru că reprezintă o faptă reprobabilă, prevăzută în Codul Penal, în articolul
328 şi care aduce atingere bunelor moravuri. Prostituţia, din punct de vedere sociologic, este

59
un tip de comportament care se distinge de altele prin folosirea corpului în scopuri comerciale,
mai precis, prin decizia zilnică a unei persoane de a-şi vinde corpul, ceea ce conduce la
căderea din dreptul cel mai elementar al unei persoane, acela de a dispune liber de corpul
propriu. Prostituţia aşadar, face parte din categoria vânzării propriului trup şi ca atare se află în
vecinătatea imediată a sclavajului. Unii jurişti au încadrat prostituţia în categoria acelor
fenomene pe care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului le încadrează în ceea ce
denumeşte dreptul persoanei de a dispune de corpul sau. În realitate, prostituţia suspendă acest
drept al persoanei, din clipă în care aceasta a decis să-şi vândă corpul, motiv pentru care
persoana nu mai dispune de corpul său în mod liber, din clipa în care şi-a vândut corpul
(sexul), ceea ce trece dreptul de folosinţă al propriului corp asupra unei alte persoane şi anume
asupra ”cumpărătorului”, adică asupra partenerului sexual. Prin urmare, actul prostituţiei nu
este nici pe departe expresia liberei dispuneri de propriul corp, ci mai degrabă expresia unui
drept suspendat. Prostituţia este tocmai suspendarea dreptului persoanei de a dispune de corpul
său.
Aşadar, este mai presus de orice dubiu că, având caracter extrapatrimonial, corpul
uman este în afară de comerţ, ceea ce corespunde naturii juridice a drepturilor personalităţii.
Inviolabilitatatea persoanei a cărui corp este considerat sacru este triplu dimensionată, astfel
încât este protejată juridic împotriva atingerilor venite din partea terţilor, împotriva ,,puterii de
dispoziţie’’a individului însuşi prin restrângerea posibilităţilor acestuia de a dispune şi
împotriva indiscreţiei altora.
De principiu, dreptul nu examinează şi nu reglementează raportul persoanei fizice cu
ea însăşi. Câmpul de reglementare şi preocupare a dreptului priveşte legăturile persoanei fizice
cu ceilalţi membri ai societăţii, omul nefiind protectorul propriului corp din moment ce el
însuşi reprezintă corpul. Totuşi, recunoaşterea dreptului persoanei de a dispune de corpul său a
reprezentat o necesitate datorită evoluţiilor biodreptului, însă continuă să reprezinte un punct
de răscruce pentru mai multe întrebări.
Considerăm că datorită multiplelor sale forme, multiplelor întrebări cărora le dă
naştere, multiplelor situaţii care se ivesc în practica juridică şi care de cele mai multe ori
rămân neelucidate, dreptul de a dispune de propriul corp ar trebui să beneficieze de autonomie
legală în raport de celelalte drepturi fundamentale ale omului. Putem invoca mai multe motive
care să consolideze acestă opinie: astfel, nu ar mai fi necesar să se facă o incursiune în

60
articolele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru a vedea cum trebuie soluţionată o
problemă cu care Curtea este sesizată, o serie de situaţii referitor la care Curtea a preferat să
păstreze tăcerea vor primi o soluţionare concretă, nemailăsând loc interpretărilor, iar statele
membre vor adopta măsurile legislative necesare pentru a asigura o cât mai eficientă protecţie
acestui drept.
Dreptul de a dispune de noi înşine ar trebui să fie un drept atât de bine impregnat în
conştiinţa noastră încât să beneficiem de toate aspectele pozitive pe care le-ar putea aduce în
viaţa noastră, reîntregindu-ne ca oameni, căci poartă amprenta umanităţii noastre, toate
acestea, bineînţeles într-un cadru legislativ bine consolidat, care să nu permită invocarea
acestui drept pentru justificarea unor abuzuri.

BIBLIOGRAFIE

Cărţi, tratate, monografii

1.Avram FILIPAŞ, Drept Penal.Partea Specială, ed.Universul Juridic, Bucureşti 2008,

1. Bianca SELEJAN GUŢAN, Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia a 3-a, ed.
C.H. Beck, 2009
2 Cornelui BÂRSAN, Convenţia europeană a drepturilor omului.Comentariu pe articole.Vol
I. Drepturi şi libertăţi, ed.All Beck, Bucureşti 2005
3. Dragoş BOGDAN. Mihai SELEGEAN, Drepturile şi libertăţile fundamentale în
juriprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, ed.All Beck, Bucueşti 2005
4. Frederic SUDRE, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, ed. Polirom, Iaşi
2006
5. Gheorghe SCRIPCARU, Introducere în biodrept, ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2003
6.Horia DIACONESCU, Sebastian CERCEL, Răzvan Daniel NIŢĂ, Gabriel GAZDOVICI,
Răspunderea juridică in domeniul prelevării şi transplantului în dreptul român, ed.Universul
Juridic, Bucureşti 2009

61
7. Jean Francois RENUCCI , Tratat de drept european al drepturilor omului, ed.Hamangiu,
2009
8. Nasty Marian VLăDOIU, Protecţia constitutională a vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii
psihice, ed. Hamangiu, 2007
9. Radu CHIRIŢĂ, Convenţia europeană a drepturilor omului.Comentarii şi explicaţii, editia
a 2-a, Bucureşti 2008
10. Sergiu BOGDAN, Drept Penal.Partea Specială, ed. Universul Juridic, Bucureşti 2009
11.STOICA, Drept Penal.Partea Specială, ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976
12. Ursula KILKELLY, Ghid privind punerea în aplicare a rticolului 8 al Convenţiei
Europene pentru Drepturile Omului, în
http://www.bice.md/UserFiles/File/publicatii/Manuale/manual1.pdf

Articole de specialitate

1.Alexandru BOROI, Aspecte juridice în legătură cu momentul naşterii şi momentul morţii, în

Dreptul nr.12/1998
2.Alexandru BOROI, Euthanasia-concept, controverse şi reglementare, în Revista de Drept
Penal nr.2/1995
3.Andreea PETRUŞ, Debutul protecţiei dreptului la viaţă, în Caiete de Drept Penal, nr.4/2006,
ed.Rosetti,
4.Aurora CIUCA, Transsexualismul in contextul Drepturilor Omului, în Revista Română de
Bioetică, volumul 4 numărul 2
5. Cătălina Năstase, Dimensiuni şi implicaţii juridice ale deptului la viaţă, în
http://www.legaladviser.ro/article/6061/Dimensiuni-si-implicatii-juridice-ale-dreptului-la-
viata
6.Corina Sabina MUNTEAN, Prostituţia în contextual traficului de persoane, în Caiete de
Drept Penal, nr.2/2008

62
7.Corneliu BÂRSAN, Problema euthanasiei pe rolul Curţii de la Strasbourg: recunoaşte
convenţia existenţa unui drept de a ,,muri”?, în Pandectele Române nr. 4/2004, ed. Rosetti,
Bucureşti
8.Corneliu BÂRSAN, Protecţia la viată privată şi familială, la corespondenţă şi la domiciliu în
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, supliment la Pandectele Române nr.11/2003
9.Cristina OTOVESCU-FRASIE, Andreea BANDOIU, Respectarea dreptului la viaţă versus
euthanasia, în Revista Română de Bioetică, volumul 7, nr.2 aprilie-iunie 2009
10.Daniel NIŢU, Liviu MUREŞAN, Eutanasia-o pantă alunecoasă?, în Studia Universitatis
Babeş-Bolyai, nr. 2/2003
11.Doris Alina ŞERBAN , Avortul ,,etic” ,în Caiete de Drept Penal nr. 3/2008, ed. All Beck
12.Florin STRETEANU, Deţinerea şi folosirea de către autorităţi a unor date cu character
personal în raport de dispoziţiile articolului 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, nr2/2000
13.Horia DIACONESCU, Eutanasia.Provocări şi perspective, în Dreptul nr.9/2006
14.Iancu TĂNĂSESCU, Consideraţii privind transplantul de ţesuturi şi organe umane,în
Revista de Ştiinţe Juridice nr.1-2 2005
15.Lorand HECSER, Eutanasia-reflecţii medicale şi socio-juridice, în Dreptul nr. 11/2000
16.Lucian STĂNESCU, Consimţământul victimei traficului de persoane. Efecte. ,în Revista
de Drept Privat, nr.3 anul XI, ed.R.A ,, Monitorul Oficial”
17.Manuela Grigoriana PREDUCA, Consideraţii privind protecţia dreptului la viaţă privată, în
revista de Ştiinţe Juridice nr.4/2009 a Universităţii din Craiova
18.Manuela LUSUŞAN, Noţiunea de viaţă privată, în Revista Institutului Naţional de
Magistratură-THEMIS, NR.1/2005
19.Maria Magdalena NEAGU, Clonarea ilegală de embrioni şi clonarea, private din punctual
de vedere al reglementărilor din Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, în Revista de
Drept OmniaLex nr.1/2006
20.Radu CHIRIŢĂ, ,, Dreptul constituţional la viaţă şi dreptul penal’’ în Studia Universitatis
Babeş-Bolyai, nr. 2/2001
21.Sebastian CERCEL, Consideraţii privind dreptul de a dispune de propriul corp, în Revista
de Ştiinţe Juridice nr. 3/2009

63
22.Sergiu BRÂNZĂ, Protecţia penală a sănătăţii reproducerii.Controverse şi soluţii, în Revista
de Drept Penal nr. 2/2007
23.Silviu MORAR, Eutansia:între dreptul la viaţă şi libertatea de a muri demn, în Revista
Română de Bioetică,volumul 3, nr.4

Cauze pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

1.A.D.T c. Marea Britanie, hotărâre din 31 iulie 2000
2.B. c. Franţa, hotărâre din 25 martie 1992
3.Boso c. Italia, hotărâre din 5 septembrie 2002
4.Cassey c. Marea Britanie, hotărâre din 27 septembrie 1990
5.D.P şi J.C. c. Marea Britanie, hotărâre din10 octombrie 2002
6.Dudgeon c. Marea Britanie, hotărâre din 22 octombrie 1981
7.Evans c. Marea Britanie, hotărâre din 7 martie 2006
8.Goodwin c. Marea Britanie, hotărâre din 11 iulie 2002
9H. c. Norvegia, hotărâre din 19 mai 1992
10.Jaggi c. Elveţia, hotărâre din 13 iulie 2006
11.Keenan c. Regatului Unit, hotărâre din 3 aprilie 2001
12.Laskey, Jaggard şi Brow c. Marea Britanie, hotărâre din19 februarie 1997
13.Norris c. Irlanda, hotărâre din 26 octombrie 1988
14.Open Door Society şi Dublin Well Women c. Irlanda, hotărâre din 29 octombrie 1992
15.Osman c. Regatul Unit, hotărâre din 28 octombri 1998
16.Pretty c. Marea Britanie, hotărâre din 29 aprilie 2002
17.Rees c. Marea Britanie, hotărâre din 17 octombrie 1986
18.Rotaru c. România, hotărâre din 4 mai 2000
1.S. şi Marper c. Regatului Unit, hotărâre din 4 decembrie 2008
20.Smith şi Grady c. Marea Britanie, hotărâre din 27 septembrie 1999
21.Stubbings şi alţii c. Marea Britanie, hotărâre din 22 octombrie 1996
22.Tysiac c. Polonia, hotărâre din 20 martie 2007
23.Van der Velden c. Olanda , hotărâre din 7 decembrie 2006
24.Van Kuck c. Germaniei, hotărâre din 12 decembrie 2003
25.Widmer c. Elveţia, hotărâre din 10 februarie 1993

64
26.X. c. Austria, hotărâre din 13 decembrie 1979
27.X. , Y. , Z c. Marea Britanie, hotărâre din 22 aprile 1997
28.Y.F c. Turcia, hotărâre din 22 iulie 2003
29.Z. c. Finlanda, hotărâre din 25 februarie 1997

65