La țigănci

de Mircea Eliade

Nuvela ”La țigănci” a fost scrisă la Paris în anul 1959 și a apărut pentru
prima dată în anul 1962 în revista ”Destin” de la Madrid, iar la noi în 1967, în revista
”Secolul XX”, fiind apoi inclusă în volumul ”La țigănci și alte povestiri” (1969).
Talentul deosebit de povestitor al lui Eliade reiese și din această nuvelă, scrisă
după al doilea război mondial, deci făcând parte din literatura contemporană. Ea
ilustrează foarte bine opoziția dintre cele două planuri narative pe care e construită
nuvela, și anume planul sacrului și al profanului. Trecerea dintre planul real în cel ireal
al nuvelei se face prin intermediul unor ”semne” a căror semnificație rebuie să fim
atenți s-o descoperim, s-o descifrăm. Iar de la semn nu este decât un pas până la
înțelegerea simbolului pe baza căruia este construită nuvela.
Tema nuvelei o reprezintă încercarea inițiatică la care este supus un personaj
care și-a ratat menirea pe pământ, aceea de a ajunge un artist, o persoană realizată
profesional, material și sentimental. El reprezintă tipul eroului ”inocent”, care și-a
păstrat un suflet tânăr și la o vârstă înaintată, cea de 49 de ani. Din păcate însă, este o
persoană distrată, confuză, care încearcă tot timpul să înțeleagă ce i se întâmplă și care
pare a intra în încurcături fără voia sa. Gavrilescu reprezintă acel personaj ”sărac cu
duhul”, care se pierde în amănunte exterioare și căruia înțelesul suprem al vieții sale și
al lucrurilor ce i se întâmplă pare să-i scape.
Simbolul pe care este construită nuvela este încheierea unui ciclu de viață, la
capătul căruia îl așteaptă o încercare inițiatică pe eroul nostru, dar pe care el o ratează.
În altă ordine de idei, nuvela aduce în prim-plan ideea lumii ca vis, idee exprimată de
romantici, de filosoful m german Schopenhauer și de Eminescu. Moartea eroului in
finalul nuvelei ne lasă cu o mirare de neînțeles, cu o enigmă pe care trebuie s-o
descifrăm. Este oare această moarte sfârșitul eroului, după care nu mai urmează nimic,
sau este oare ea o prefigurare a adevăratei vieți, a vieții în oglindă sau a vieții în vis?...
Este singura șansă ce i se oferă eroului nostru, de a-și trăi viața netrăită și a-și
împlini iubirea, prin această moarte care înseamnă o intrare în natura absolută, în
dimensiunea transfigurată, spirituală a existenței, simbolizată și de biserica pe lângă
care trece, și de bunăvoința birjarului, și de prezența lui Hildegard, care nu făcuse
altceva decât să-l aștepte, în toți acești ani, să aștepte momentul în care cumpătarea
specifică a eroului nostru, conformismul lui, supunerea lui la uzanțele societății din
care face parte și la așteptările celorlalți de la el, seriozitatea lui specifică,
încăpățânarea lui vor întâlni o breșă, prin care ea va reuși să pătrundă din nou în
dimensiunea uitată a vieții lui, în visurile sale de glorie și de împlinire prin dragoste.
Acesta este un lucru ce scapă comentatorilor acestei nuvele, faptul că Hildegard
îl așteaptă pe eroul nostru în tot acest timp, ascunsă într-un local bucureștean suspect,
unde Gavrilescu nu s-ar fi așteptat nici pe departe s-o reîntâlnească, că ea i-a fost fidelă
în tot acest timp. Ea îl reprezintă pe Caron, luntrașul care trece apa Styxului, purtându-
și călătorul în lumea subterană a umbrelor, în tărâmul lui Hades, sau, mai aproape de
concepția lui Eliade, în lumea visului, a reflectării în oglindă.
Cele două lumi, reală și ireală, coexistă perfect una lângă alta, doar irupții ale
elementului sacru în cotidian, anunță apropierea unei alte lumi. Acestea sunt căldura
înăbușitoare, neobișnuită, discuția studenților eminenți despre colonelul Lawrence și
aventurile lor în Arabia, din care Gavrilescu nu-și aduce aminte decât că ”arsița aceea
teribilă a Arabiei l-a lovit ca o sabie. L-a lovit în creștet ca o sabie, amuțindu-l” ,
discuția despre localul țigăncilor, care suscita numeroase suspiciuni bucureștenilor,
numărarea în lecția de pian a banilor necesari pentru cumpărarea unui asemenea palat,
confuzia și deruta eroului nostru, ciudățenia partenerilor săi de discuție, inclusiv a
bătrânului, care se preface că nu aude și strânge cu amândouă mâinile cutia de tablă,
uitarea partiturilor de pian la eleva sa, Otilia Voitinovici, pe strada Preoteselor, umbra
și răcoarea resimțită în plină caniculă atunci când trece pe lângă grădina țigăncilor,
cele trei fete pe care trebuie să le ghicească, o țigancă, o grecoaică și o evreică, ceasul
care în bordeiul țigăncilor stătuse și arăta ora trei, când trebuia să fie deja patru,
schimbarea banilor în lumea reală în care se întoarce, scumpirea biletelor de tramvai,
mutarea elevei sale în provincie și a soției sale în Germania, precum și a vecinilor, la
reîntoarcerea sa în localul țigăncilor, numărarea ușilor până la șapte, o altă cifră cu
încărcătură mistică, și bătaia în ușă de trei ori, întâlnirea cu Hildegard, căderea pălăriei
lui Gavrilescu pe podea etc.
Nuvela este în fond, foarte simplă, și constă din construcția acestor două lumi
care se întrepătrund, a sacrului și profanului. Intrarea în lumea sacrului, camuflată într-
o întâlnire cu trei frumoase fete, are urmări care nu pot fi contracarate în viața
personajului nostru. Sacrul devine astfel acel element ce mântuie, ce dă sens existenței
noastre, dar Gavrilescu pare incapabil să înțeleagă ce i se întâmplă.
Tocmai această confuzie și derută a personajului, această mirare perpetuă, este
cea care înlesnește imersiunea elementului sacru în existența sa. Prin faptul că el nu
trece incercarea inițiatică la care este supus de cele trei fete, întoarcerea la viața reală
devine imposibilă.
Eroul nostru este înghițit de lumea din adânc, care-i oferă fericirea de a-și
întâlni iubirea pierdută, tocmai prin acel conformism al eroului nostru, de care am
vorbit mai înainte. Talentul de povestitor al lui Eliade se vădește tocmai în dozarea
justă a elementului sacru în existența cotidiană, în conversațiile călătorilor din cel mai
banal mijloc de transport în comun, tramvaiul, care devin toate purtătoare bine dozate
ale elementului ce ține de-o altă ordine a lumii, sacră, în interiorul existenței comune,
de rând, și în viața eroului nostru.
Fiecare element se adaugă la acest edificiu și conduc în final la erupția autentică
și definitivă a elemntuli sacru în viața eroului nostru, în finalul nuvelei: ”Nu
treisprezece, nu paisprezece, ci șapte. Așa a spus baba, să numeri șapte uși. Voi să se
întoarcă și să numere din nou, dar după câțiva pași se simți sleit de puteri și, oprindu-
se în fața primei uși la îndemână, bătu de trei ori și intră. Era un salon mare și simplu,
aproape sărăcăcios mobilat, iar în dreptul ferestrei, privind spre grădină, se profila
umbra unei femei tinere. — Scuzați, începu Gavrilescu cu greutate. Am numărat
greșit. Umbra se dezlipi de la fereastră și se îndrepta spre el, cu pași moi, și un parfum
uitat îi reveni deodată în amintire. — Hildegard! exclamă, lăsând sa-i cadă pălaria din
mână. — De când te-aștept, spuse fata apropiindu-se. Te-am căutat peste tot. — Am
fost la berărie, șopti Gavrilescu. Dacă n-aș fi fost cu ea la berărie, nu s-ar fi întâmplat
nimic. Sau dacă aș fi avut ceva bani la mine. Dar așa, a plătit ea, Elsa, și înțelegi, m-
am simțit obligat. Și acum e târziu, nu e așa? E foarte târziu. — Ce importanță poate să
aibă, spuse fata. Hai să mergem. — Dar nu mai am nici casă, nu mai am nimic. A fost
o zi teribilă. M-am luat cu vorba cu madame Voitinovici și-am uitat servieta cu
partituri. — Întotdeauna ai fost distrat, îl întrerupse. Să mergem. — Dar unde? Unde?
încercă Gavrilescu să strige. În casa mea s-a mutat cineva, i-am uitat numele, dar e
cineva pe care nu-l cunosc. Și nici măcar nu e acasă, ca să-i putem explica. E plecat la
băi. — Vino cu mine, spuse fata apucându-l de mână si trăgându-l ușor în coridor. —
Dar n-am nici bani, continuă Gavrilescu în șoaptă. Tocmai acum când s-au schimbat
banii și s-a scumpit tramvaiul. — Ai ramas același, spuse fata, începând să râdă. Ți-e
frică. — Dintre cunoscuți n-a mai ramas nimeni, continuă Gavrilescu, în șoaptă. Toată
lumea e la băi. Madame Voitinovici, de la care m-aș fi putut împrumuta, lumea spune
că ar fi plecat în provincie. Ah, pălăria, exclamă, și voi să se întoarcă. — Las-o,
răspunse fata. N-o să avem nevoie de ea acum. — Nu se știe, nu se știe, stărui
Gavrilescu să-și desprindă mâna din mâna fetei. E o pălărie foarte bună, e aproape
nouă. — E adevărat? se miră fata. Tu încă nu înțelegi? Nu înțelegi ce ți s-a întâmplat,
acum, de curând, de foarte curând? E adevărat că nu înțelegi? Gavrilescu o privi adânc
în ochi, și oftă. — Sunt cam obosit, spuse, iartă-mă. A fost o zi teribilă. Dar acum
parcă încep să mă simt mai bine.. Fata îl trase ușor dupa ea. Traversă curtea si ieșiră
fără să mai deschidă poarta. Birjarul îi aștepta, moțăind, și fata îl trase tot atât de ușor
după ea în trăsură. — Dar îți jur, începu Gavrilescu, în șoaptă, îți dau cuvântul meu de
onoare că nu mai am nici un ban. — Încotro, domnișoară? întrebă birjarul. Și cum vă
duc? La pas sau mai repejor? — Ia-o spre pădure, pe drumul ăla mai lung, spuse fata.
Și mână încet. Nu ne grăbim. — Hei, tinerețe! făcu birjarul, fluierând ușor calul. Îi
ținea mâna prinsă în mâinile ei, dar se rezemase cu capul pe pernă, cu ochii pe cer.
Gavrilescu o privea adânc, concentrat. — Hildegard, începu el târziu. Se întâmplă ceva
cu mine, și nu știu bine ce. Dacă nu te-aș fi auzit vorbind cu birjarul, aș crede că visez.
Fata întoarse capul spre el și-i zâmbi. — Toți visăm, spuse. Așa începe. Ca într-un
vis...”
Tema principală a acestei nuvele o reprezintă relevarea „fantasticului” camuflat
în cotidian. Autorul a fost preocupat să descopere sensul autentic și profund al
existenței umane, imaginând călătorii inițiatice în lumi paralele pentru a evidenția
opoziția între esențial și banal și irelevanța timpului în descrierea sacrului. Intenția
scriitorului era să reveleze existența a două lumi paralele în Universul cotidian: o lume
reală, profană (lumea de aici) și o lume sacră (lumea de dincolo) care se manifestă
permanent, dar discret.. Concepția originală a lui Eliade asupra fantasticului provine,
potrivit propriei opinii, din teoria sa despre „irecognoscibilitatea miracolului”, adică
din credința sa că, „după Întrupare, «transcendentul» se camuflează în lume sau în
istorie, și astfel devine «irecognoscibil». Matei Călinescu consideră că numai
recunoscând existența miracolului și a sacrului putem depăși lipsa de sens a vieții
cotidiene și înțelege adevăratul sens al existenței umane. „Transcendentul sau
supranaturalul nu mai reprezintă o amenințare la adresa coerenței lumii; dimpotrivă, el
constituie singura promisiune reală a unei asemenea coerențe; și tocmai cotidianul este
acela care, la o privire mai atentă, se dovedește a fi de neînțeles, crud și, în ultimă
instanță, lipsit de sens”, completează el.
Bucureștiul, locul acțiunii din „La țigănci”, este centrul inițiatic al literaturii lui
Mircea Eliade: „un oraș plin de semne, epifanii, un oraș inițiatic cu străzi care ascund
mistere vechi și indivizi care poartă cu ei, fără să știe, mituri”, precum este acest birjar
care fusese în tinerețe dricar, și care-i conduce pe Hildegard și pe Gavrilescu în drumul
pe lângă biserică, spre pădure. Fiecare clădire veche a Bucureștiului pare să ascundă o
taină. Lumea care se perindă pe străzile acestui oraș este una tăcută, diferită de lumea
agitată din schițele lui I.L. Caragiale, în care indivizii sunt lipsiți de sentimentul
sacrului și cred în normalitatea existenței.
Nuvela divizează lumea în două sublumi paralele: „lumea de dincoace”,
caracterizată prin căldura sufocantă, mirosul de asfalt topit și străzi pustii, și „lumea de
dincolo”, caracterizată prin răcoare, vegetația abundentă și atracții hedoniste. Bordeiul
țigăncilor pare astfel un spațiu atemporal, izolat de banalitatea cotidiană.
Nuvela este construită riguros ca o alegorie a trecerii către moarte, după cum
remarca profesorul Sorin Alexandrescu, putând fi împărțită în opt episoade după cum
urmează: I: în tramvai; II-III - la țigănci, cele trei fete; IV - la țigănci, „visul”; V - în
tramvai, la Voitinovici; VI - acasă; VII - pe drum și în birjă; VIII - la țigănci, plecarea
finală. Cele opt episoade marchează un itinerar spiritual al personajului între Viață și
Moarte, Profan și Sacru, lumea „de aici” și lumea „de dincololo” tradus grafic în
chipul următor: Real — „Ireal” — „Real” — Ireal.
Episoadele marchează un număr simetric de treceri (intrări și ieșiri) ale
personajului din lumea reală în cea ireală și invers. Primul episod este plasat în lumea
normală, apoi urmează trei episoade la țigănci, alte trei episoade în lumea exterioară
(de această dată „anormală” și dezorganizată) și un ultim episod ce prezintă revenirea
la țigănci și plecarea definitivă. Intrarea în grădina țigăncilor reprezintă o ieșire din
Real și o intrare intermediară în „Ireal”, personajul părăsind cotidianul și trecând într-o
lume vrăjită, atemporală. Ieșirea din grădina țigăncilor este întoarcerea într-o lume
aparent cotidiană, căruia personajul nu-i mai aparține și în care se simte înstrăinat.
Logica literară a nuvelei este întreruptă brutal la mijlocul textului, odată cu plecarea de
la țigănci, intrându-se într-o logică a absurdului ca și „Căldură mare” a lui Caragiale.
Fără îndoială, proza fantastică a lui Eliade, dincolo de găsirea unor semne sau
simboluri în opera sa, trebuie savurată pentru ceea ce este, o narațiune fermecătoare,
încarcată de nostalgia și de melancolia autorului lor pentru orașul tinereții sale, pentru
Bucureștiul de altădată, care devine centrul unei mitologii inepuizabile. Descrierile,
descrierea drumului la Gavrilescu la țigănci, confuzia, deruta lui, drumul înapoi spre
grădina țigăncilor, la lăsarea serii, însoțit de dricar, mirosul fermecător al reginei
nopții, atmosfera de romantism și poezie fac din această nuvelă una dintre cele mi
frumoase nuvle fantastice ale lui Eliade, care ilustrează și teoria autorului lor, a
filosfului religiilor, referitoare la Deus absconditus și la irecognoscibilitatea
miracolului într-o lume eminamente profană.
”Și în primul rând când ne gândim la sacru, nu trebuie să-l limităm la figuri
divine. Sacrul nu implică credința în Dumnezeu, în zei sau spirite. El este, și o repet,
experiența unei realități și izvorul conștiinței de a exista în lume. Ce este această
conștiință care ne face oameni?Este rezultatul acestei experiențe a sacrului, rezultatul
împărțirii ce se operează între real și ireal. Dacă experiența sacrului este esențialmente
de ordinul conștiinței, este evident că sacrul nu se va recunoaște ”din afară”. Numai
prin experiența interioară îl va recunoaște fiecare în actele religiose ale unui creștin sau
ale unui”primitiv”. (…) Pentru istoricul religiilor, problema este într-adevăr să
recunoască subzistența, camuflată sau deformată, a sacrului, a expresiilor și structurilor
sale, într-o lume care se propune ea însăși cu fermitate, ca o lume profană.” (Mircea
Eliade, ”Încercarea labirintului”, ed. Humanitas, 2007, pg. 150-151)