Întrebările pentru examen la disciplina „Diagnostic și intervenții în spitale și policlinici”

1. Definițiile conceptului „stresul psihic”.

Hanss Selye - „părintele stresului" - îl definişte ca pe o „reacţie generală nespecifică a
organismului la acţiunea externă a unor factori - agenţi stresori - de natură variată (fizică,
chimică, biologică şi psihică)”
Lazarus şi Folkman definesc stresul drept un „efort cognitiv şi comportamental (cu
exprimare afectivă preganantă, am adăuga noi) de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările externe
sau interne care depăşesc resursele personale" (1984) (teoria cognitivă a stresului).
A. Stres psihic primar (declanşat de factorii psihologici) si stres psihic secundar (reacţie la
stimulii non-psihologici)
B. Distres (stresul negativ) şi eustres (stresul pozitiv)

2. Manifestările reacției la stres psihic.

Reacţia de stres psihic se manifestă sub forma unui sindrom „nespecific", în linii generale -
ce include manifestări psihice (predominant cognitive şi afective, cu exprimare
comportamentală) şi tulburări funcţionale (psihosomatice) care pot afecta sau nu sănătatea unui
individ. Aşa de exemplu, o serie de manifestări, definitorii pentru stres (ex. respiraţia accelerată,
tahicardia, încordarea musculară) apar, fie că este vorba de un efort fizic sau de o ceartă violentă.

3. Observația clinică în diagnosticul stresului psihic acut.

4. Particularitățile unui stres psihic cronic (Simptome psihice şi fizice (somatice)).

Tulburări cognitive: - Scăderea atenţiei, memoriei; - Blocaj ideational; - Scăderea

imaginaţiei, creaţiei; - Neîncredere în sine; - Lipsa de speranţă; - Neajutorare; - Supraaprecierea
dificultăţilor.
Tulburări affective: - iritabilitate, revoltă, mânie, furie; - ruşine, jenă; - nelinişte
inexplicabilă, panică (grade diferite ale anxietăţii), groază; - teamă, frică, fobie; - nerăbdare,
agasare, enervare; - apatie, plictiseală, astenie; - tristeţe, scăderea bucuriei de viaţă, sentimentul
inutilităţii; - insomnie psihogenă;
- nehotărâre versus încăpăţânare; - scăderea voinţei versus efort de voinţă.
Tulburări comportamentale: 1. Excese referitoare la „consum" • Cafea, alcool -
alimente în general; 2. Control scăzut asupra vieţii personale • aspect neglijent, întârzieri la
serviciu, nerespectarea angajamentelor; 3. Probleme cu legislaţia • Datorii, amenzi, „ieşiri"
violente, furt etc. 4. „închidere", izolare, refuzul muncii; 5. atitudini excesive şi contrastante faţă
de boală • refuzul recunoaşterii şi acceptării situaţiei de bolnav vs preocupare excesivă faţă de
posibilitatea bolii.
Simptome psihice: ▪ Tulburări de concentrare, atenţie, memorie = scăderea
randamentului intelectual ▪ Epuizare fizică (şi psihică), îmbolnăviri frecvente ▪ Tulburări
funcţionale psihice (insomnie, fatigabilitate, etc.) şi psihosomatice
Simptome fizice: ▪ Modificări ponderale (slăbire/îngrăşare) ▪ Tulburări de apetit
(inapetenţă/hiperfagie), tranzit (constipaţie/diaree) ▪ Tulburări de dinamică sexuală

5. Tulburări în plan mental şi comportamental prezente în cursul SP acut -distres şi

eustress

Distres - stresul care are un potenţial nociv pentru organism (caracter subiectiv)
Eustres – reacţie asemănătoare la stimuli cu semnificaţie pozitivă; consecinţe în general
pozitive (în absenţa unei boli)
Stresul psihic ACUT – diagnostic
1. Mimica – crispată/anxioasă/depresivă
2. Tensiunea musculară – încordare/leşin
3. Comportament a) Activ: logoree, furie, agitaţie motorie, inhibiţie sexuală b) Pasiv:
blocaj, groază, vertij (ameţeală)
4. Modificări cardio-respiratorii 1. Respiraţie: hiperventilaţie 2. Puls: tahicardie,
bradicardie, extrasistole 3. TA: creşteri, colaps (leşin) 4. Manifestări circulatorii: extremităţi
reci, palide

6. Mecanisme de coping.
 Strategii conştiente de ajustare sau acomodare la tensiune
 Se automatizează + condiţionate de situaţie
 „Coping" (ajustare) centrat pe problemă („coping" vigilent)
 „Coping" centrat pe emoţii („coping" evitant)
 Reevaluarea problemei
Coping centrat pe problemă (vigilent)
• Situaţii reversibile • Evaluarea mentală a posibilităţilor • evocă experienţa anterioară
(eventuale succese în aceleaşi situaţii); • contează pe suportul social; • va solicita informaţii şi va
căuta mijloace; • elaborează un plan de acţiune (rol de liniştire).
Coping centrat pe emoţii (evitant)
 • Situaţiile fără ieşire/ireparabile • Rol pozitiv când au o durată rezonabilă (deces – 10
zile) • Strategie pasivă, de “uitare”; - negare (conduită parţial conştientă); - resemnare; - fatalism;
- agresivitate (acesta ca o reacţie de revoltă oarbă contra destinului).
Reevaluarea problemei • Reducerea diferenţei percepută iniţial între gradul de
ameninţare şi propriile resurse => situaţie tolerabilă • Reinterpretarea pozitivă • Ex. Schimbarea
părerii despre un profesor poate schimba atitudinea faţă de un examen

7. Anxietatea în stresul psihologic.

Referitor la anxietate, ea prezintă următoarele caracteristici: stare de nelinişte, de teamă,
chiar frică, nemotivată de existenţa unui pericol real, identificabil („teamă fără obiect"). Uzual se
consideră că anxietatea - indiferent dacă atinge sau nu gradul de angoasă sau limita extremă,
denumită „atac de panică" - este însoţită de un cortegiu bogat de acuze somatice, unele sugerând
chiar adevărate boli, deşi examenul clinic şi analizele de laborator nu îndreptăţesc aceste temeri.
Cele mai frecvente consecinţe somatice ale anxietăţii sunt dispneea (hiperventilaţie, uneori
neobservată de către pacient), hipersudoraţia, tremorul şi insomnia.
Dar în practica medicală anexitatea are ca formă majoră de exprimare atacul de panică.
Atacul de panică imită frecvent o serie de boli cu atributele urgenţei, chiar şi un infarct
miocardic, şi pune probleme delicate de diagnostic diferenţial, mai ales pentru medici
neexperimentaţi.
Caracteristica esenţială a unui atac de panică o constituie o perioadă distinctă de frică sau
disconfort intens, acompaniată de cel puţin 4 dintre cele 13 simptome somatice şi cognitive
enumerate mai jos. Atacul debutează brusc şi atinge intensitatea maximă în 10 minute sau chiar
mai rapid.
1. Palpitaţii
2. Transpiraţii
3. Tremor sau trepidaţie
4. Senzaţii de scurtare a respiraţiei sau de strangulare
5. Senzaţie de sufocare 6. Durere sau disconfort precordial
7. Greaţă sau disconfort abdominal
8. Senzaţie de ameţeală, dezechilibru, vertij sau leşin
9. Sentiment de derealizare sau depresonalizare
10. Frica de a nu înnebuni
11. Frica de moarte
12. Parestezii
13. Frisoane sau valuri de căldură
 8. Starea depresivă în stresul psihologic.
Însoţeşte unele boli şi ar juca un rol etiologic în unele boli (ex. cancer), prin efectul
imunosupresiv deja demonstrat asupra celulelor NK. La omul bolnav, indiferent de tipologia
personalităţii, depresia constituie o reacţie în plan afectiv, caracterizată printr-o dispoziţie
„disforică", ceea ce numim stare de „deprimare", şi concretizată în plan psihic prin senzaţii de
neputinţă (de pierdere a energiei vitale), cu astenie - mergând de la tulburări de concentrare a
atenţiei până la imposibilitatea de a duce la capăt activităţi simple, de lipsă de interes pentru
problemele obişnuite ale vieţii (inclusiv nevoile biologice, alimentare, sexuale sau cele legate de
convenienţele sociale, ca de exemplu ţinută vestimentară) şi prin sentimente de autoreproş (în
genere de culpabilitate sau desconsiderarea propriei valori). Dintre foarte numeroasele corelate
somatice ale depresiei, punând uneori serioase probleme de diagnostic diferenţial, menţionăm,
scăderea apetitului (inclusiv scăderea în greutate), insomnia (în special trezirea foarte devreme,
matinală) sau, din contră, hipersomnia, pierderea energiei (oboseală, mai ales la trezire) şi - ceea
ce în literatură abundă - prezenţa a numeroase şi variate forme de dureri (cefalee, algii cu sedii
diferite etc), multe din acestea încadrate în tulburările somatoforme.
În plan psihic depresia atinge un maxim prin înclinaţia către suicid a subiecţilor respectivi.

9. Nevrotitismul în stresul psihologic.

Are un sens mai larg decât anxietatea - pe care o include, alături de ostilitate, izolare,
impulsivitate, culpabilitate, „sensibilitate", etc. - fiind considerat ca asociat frecvent cu boli
somatice (Friedman şi Booth-Kewley), deşi Stone şi Costa (1990) au constatat doar rolul de
„amplificator al simptomelor", corespunzând unei personalităţi înclinate către stres.

10. Factorii moderatori al impactului agenţilor stresori. Recomandările privind

dezvoltarea lor.
Rahe şi Arthur au considerat 3 filtre principale, menite să atenueze impactul negativ al agenţilor
stresori:

― perceperea agentului stresor şi evaluarea semnificaţiei sale în raport cu:

― experienţe similare anterioare precum şi o serie de date ale personalităţii -locul de

control, trăsături disimunogene, dar şi cele imunogene de personalitate;

― suportul social şi credinţa într-un ideal (inclusiv cea religioasă);

― mecanismele de apărare inconştientă (negarea, represia etc); ―

eforturi conştiente referitoare la:

― planificarea acţiunii + solicitare de informaţii noi;

 ― tehnici de relaxare ± medicamente ± distracţii ± exerciţiu fizic.

Baza psihofiziologică a acestor „trăsături imunogene" o constituie:

- reactivitatea cardiovasculară moderată;

- un nivel de catecolamine circulante relativ ridicat, ca şi al limfocitelor (în situaţii adverse,

inclusiv de natură infecţioasă).

După cum se observă, cele două trăsături de ordin fiziologic menţionate corespund unor
modificări ce caracterizează, de regulă, eustresul.

In ceea ce priveşte fundamentul conduitelor stabile, el poate fi:

- genetic (biologic), conform opiniei lui Eysenck;

- dobândit (de esenţă socială), prin învăţare (efectul de întărire prin recompensă) conform
opiniei lui Bandura.

Watson şi Penebaker sistematizează trăsăturile de personalitate implicate în

patogeneză sau în sanogeneză în:

- afectivitate negativă: depresie, anxietate, nevrozism;

- afectivitate pozitivă: optimism, umor, vitalitate, eficacitate percepută, control intern,

stimă de sine (autoapreciere, încredere în sine).

11. Bolile somatice cu participare prioritară etiologică a stresului psihic.

Bolile somatice recunosc o participare etiologică a stresului psihic cel puţin în anumite
momente ale evoluţiei lor atunci când etiologia lor este monocauzală şi fără legătură cu stresul
(de ex. o hepatită cu virus B transmisă prin seringă. Participarea minimală a stresului psihic în
evoluţia unor astfel de boli (infecţioase, ortopedice şi din larga sferă a traumatismelor) se traduce
prin adiţionarea stresului psihic pe parcursul evoluţiei ulterioare a bolii, când de exemplu, plăgile
chirurgicale se pot vindeca mai greu la cei stresaţi (aut cit. de Bennett), iar evoluţia unei boli
infecţioase poate fi şi ea agravată, etc. în schimb există boli în a căror patogenie stresul psihic
partcipă foarte frecvent la debut şi aproape întotdeauna ca factor agravant al evoluţiei (frecvent
declasează complicaţii şi uneori chiar decesul).

Aceste boli au fost numite psihosomatice, considerându-se atât ponderea crescută a

etiologiei psihogene, cât şi existenţa unui anume tip de personalitate a bolnavului, ambele
conjugate cu un teren de organ receptiv la SP.

Exemplificăm cu câteva categorii de boli psihosomatice:

 - boli interne, boala ulceroasă, infarctul miocardic şi alte forme clinice ale bolii cardiace
ischemice, poliartrita reumatoidă, spondilita anchilozantă, etc, şi marele grup al bolilor
alergice (în special astmul bronşic şi dermatita atopică)

- boli dermatologice: pelada, psoriazisul, anumite forme de urticarie cu trigger psihogen

- boli infecţioase cu componentă psihogenă importantă: tuberculoza (de fapt, tot o boală
psihosomatică), zona zoster, hepatita epidemică cu virus A (expresia populară: „a dat în
gălbinare, de atâta supărare");

- boli metabolice: diabetul zaharat (ecloziunea şi modelarea evoluţiei sale), obezitatea,

anorexia nervoasă, etc;

- în anumite cazuri de neoplasm există argumentaţia convingătoare în favoarea implicării

unui SP major în apariţia bruscă a fazei clinice ori în diseminarea metastatică fulgerătoare;

- boli endocrine: boala Basedow, în primul rând, dar şi alte afecţiuni endocrine, ca de
exemplu: „amenoree de stres", „nanismul psihosocial", „hipocorticismul cronic" la cei cu
SP cronic;

12. Principii de conduită antistres - obiective şl clasificare.

Au la bază câteva premise care pot să permită oricărui individ să reziste nenumăratelor
stresuri care ne asaltează zilnic.

Trebuie să învăţăm să trăim cu stresul care adesea este inevitabil. Secretul rezidă în a
transforma stresul în energie învingătoare.

Este întotdeauna bine să învăţăm să ascultăm propriul corp şi să ni-l facem prieten
(Luban Plozza).

În opinia noastră, baza oricărui comportament cu obiectivul de a face faţă stresului psihic e
constituită de îndeplinirea următoarelor obiective:

1. reglarea optimă a nivelului de aspiraţii în raport cu nivelul de posibilităţi

(diferenţă minimă în favoarea nivelului de aspiraţii)

2. asigurarea celor 3 nevoi psihologice fundamenta; le postulat de Ralph Linton:

nevoia de afiliere, de securitate pe termen lung, şi de noutate a experienţei

3. formarea unei gândiri pozitive, bazate pe:

 ― acceptarea stresului psihic ca pe o sfidare, abordabilă de pe poziţia unui loc de control
intern (prin asumarea responsabilităţii personale) dar incluzând şi apelul judicios la
suportul social

― evaluarea corectă a caracteristicilor stresorului, în raport cu resursele personale (inclusiv

evaluarea situaţiilor ambigue ca nefiind în mod obligatoriu ameninţătoare).

― creşterea autoeficacităţii prin raportări repetate la realizările personale anterioare.

Aşadar, vom distinge următoarele tipuri de conduite:

― evitarea sau limitarea/înlăturarea consecinţelor (deci distresul s-a produs);

― procurarea de eustresuri

― provocarea de distresuri controlate

― activităţi în sfera loisir-ului (spectacole, excursi, etc.)

― muzică, activitae fizică de relaxare, promovarea râsului, (ca eustres cu beneficii

multiple pentru sănătatea psihică şi somatică).

13. Principii de conduită antistres zilnică.

Încercând o sinteză a datelor diverşilor autori şi completate cu opinii personale (figurând

cu nota noastră: n.a.), vom considera ca principii de conduită antistress următoarele:
1. ierarhizarea obiectivelor într-o perioadă limită (zi, săptămână, lună, trimestru, an) în
obiective majore şi minore, cotând realizarea lor cu un punctaj proporţional, astfel încât
realizarea unui obiectiv major să fie compensată de neîndeplinirea mai multor obiective
minore şi invers (n.a.)
2. planificarea eficientă a timpului
3. a face ceva din plăcere cel puţin o dată pe săptămână (o dată pe zi - n.a.)
4. a rezerva în fiecare zi un moment de linişte
5. a realiza un echilibru între muncă/recreaţie, muncă şi familie
6. a dormi 7-8 ore pe noapte cel puţin de două ori pe săptămână
7. a folosi procedee de relaxare, inclusiv: a oferi şi a primi cu regularitate afecţiune, a discuta
dificultăţile cu alţii, condiţie în care (n.a.) vor trebui cultivaţi (căutaţi) prietenii cărora să le
poţi face confidenţe
8. a cultiva trăiri şi sentimente pozitive şi a recurge la umor
9. a practica exerciţii fizice (cel puţin la sfârşit de săptămână şi - zilnic - mersul pe jos n.a.)
10. a depăşi momentul de stres, făcând altceva (interesant - n.a.)
 11. a-şi armoniza aspiraţiile cu aptitudinile (n.a.)
12. cultivarea activităţilor spirituale şi transcendentale
13. evitarea stresurilor inutile (ex. vizite în medii agasante)
14. reflectarea asupra scopurilor majore şi sensului vieţii
15. „a învăţa să spună nu" (a nu promite cu uşurinţă lucruri ce se vor dovedi ulterior un balast
de preocupări stresante) a-şi face un obicei din a ajuta pe alţii

14. Stil de viaţă sanogen

Stilul de viaţă se referă la totalitatea deciziilor şi acţiunilor voluntare care ne afectează
starea de sănătate. Stilul de viaţă sănătos (sanogen) joacă un rol esenţial în promovarea şi
menţinerea sănătăţii şi prevenirea îmbolnăvirilor.
Studiile în domeniu (Sarafino, 1994) au identificat un set de comportamente protectoare a
sănătăţii:
✓ a dormi între 7 şi 9 ore;
✓ a lua micul dejun regulat;
✓ a nu consuma alimente între mese;
✓ menţinerea greutăţii în limite normale;
✓ a nu fuma (activ şi pasiv);
✓ a nu consuma alcool decât ocazional;
✓ a face exerciţii fizice regulat.

15. Stil de viaţă patogen

Stilul de viaţă negativ (patogen) este format din comportamente de risc pentru starea de
sănătate. Comportamentele de risc au consecinţe negative, pe termen scurt şi lung, asupra
sănătăţii fizice şi psihice şi, în consecinţă, reduc calitatea vieţii şi starea de bine a persoanei.
Factorii comportamentali de risc au un rol important în etiologia şi evoluţia bolilor; de
exemplu, peste 25% din bolile cardiovasculare ar putea fi evitate prin modificarea unui singur
comportament de risc - fumatul. Comportamentele de risc care sunt în relaţie cu cele mai
importante cauze de deces sunt: a) fumatul, sedentarismul, alimentaţia necorespunzătoare, stresul
- în tulburările cardiovasculare;
b) fumatul, consumul de alcool, alimentaţia neechilibrată, expunerea la soare neprotejat - în
cancer;
c) alimentaţia neechilibrată, stresul, sedentarismul - în accidentele vasculare cerebrale;
d) consumul de alcool, droguri, conducerea fără utilizarea centurilor de siguranţă, stresul - în
accidente (inclusiv accidentele de maşină).
Caracteristicile comportamentelor relaţionate cu sănătatea:
a) Comportamentele relaţionate cu sănătatea sunt determinate de factori diferiţi. De exemplu,
fumatul poate avea o funcţie de “rezolvare” a situaţiilor de stres, în timp ce activitatea fizică
poate fi relaţionată cu accesul la o sală de sport.
b) Factori diferiţi pot controla acelaşi comportament în mod diferit, la persoane diferite. De
exemplu, fumatul poate fi determinat de inabilitatea adolescentului de a-şi face prieteni, de
abilităţi scăzute de management al situaţiilor de stres sau de nevoia de acceptare într-un grup de
colegi.
c) Factorii care controlează comportamentul se schimbă în timp. De exemplu, un tânăr fumează
la început pentru a se identifica cu normele grupului său de prieteni, pentru ca mai târziu fumatul
să aibă o funcţie de control al situaţiilor de stres. Un alt exemplu este cel legat de exerciţiu fizic.
Elevii fac sport prin natura programei şcolare, însă după ce îşi finalizează studiile renunţă la
exerciţiul fizic.
d) Comportamentele relaţionate cu sănătatea şi factorii care îi controlează diferă de la individ la
individ. Un tânăr poate începe să consume alcool din motive sociale, după care alcoolul să aibă o
funcţie de “rezolvare” a problemelor emoţionale; pentru un alt tânăr, etapele pot fi diferite.

16. Rolul programelor de prevenţie a îmbolnăvirilor şi a educaţiei pentru sănătate.

Promovarea şi menţinerea sănătăţii, în care cadrul medical are un rol extrem de important, se
realizează prin programele de prevenţie şi cele de educaţie pentru un stil de viaţă sănătos.
Recunoaşterea importanţei prevenţiei pentru sănătatea publică reprezintă cel mai semnificativ
aspect al promovării sănătăţii fizice şi mentale. Prevenţia are trei componente:

1. Prevenţia primară are ca obiective reducerea riscului de îmbolnăvire prin

adoptarea comportamentelor protectoare a sănătăţii. Prevenţia primară se realizează mai ales în
familie şi şcoală. Aici se dezvoltă atitudini de respingere a comportamentelor de risc - fumat,
consuni de alcool, droguri, alte comportamente de risc, cum sunt cele sexuale, legate de
siguranţă - prin activităţile de educaţie pentru sănătate, în şcoală, în cadrul orelor de dirigenţie,
consiliere şi orientare, educaţie pentru sănătate etc.

2. Prevenţia secundară implică reducerea factorilor de risc la grupurile cu risc

crescut pentru îmbolnăvire. Aceste grupuri sunt cele care au adoptat deja comportamentul de
risc. Şcoala poate să aibă un rol important şi în prevenţia secundară. De exemplu, se realizează
prevenţia secundară la elevii care fumează sau care consumă alcool şi droguri prin realizarea
unui plan de intervenţie pentru modificarea acestor comportamente şi atitudini negative faţă de
un stil de viaţă sănătos.

3. Prevenţia terţiară are ca obiective reducerea duratei îmbolnăvirii şi creşterea

calităţii vieţii persoanelor care suferă de o boală. Prin proiectele de voluntariat în care este
implicată şcoalaşi în care e vitală implicarea cadrelor medicale, elevii pot contribui la creşterea
calităţii vieţii unor persoane cu anumite boli terminale.

Promovarea şi menţinerea sănătăţii se realizează, aşa cum am precizat, prin educaţia pentru
sănătate in cadrul orelor de dirigenţie, a orelor de consiliere şi a programelor de voluntariat la
care participă elevii sub coordonarea profesorului-consilier şi/sau a unui cadru medical.
Dezvoltarea programelor de educaţie pentru sănătate în şcoală şi comunitate este esenţială pentru
formarea unor valori pozitive faţă de sănătate. Profesorul-consilier în colaborare cu alte instituţii
şi asociaţii guvernamentale şi nonguvemamentale are rolul de a stimula dezvoltarea acestor
programe.

Obiectivele educaţiei pentru sănătate sunt: o achiziţionarea unui set de informaţii despre
comportamentele de risc şi cele de protecţie;
▪ formarea unor atitudini de acceptare a comportamentelor protective şi de respingere a
celor de risc;
▪ practicarea de comportamente de promovare şi menţinere a sănătăţii şi de evitare a
riscului de îmbolnăviri;
▪ întărirea comportamentelor sănătoase şi scăderea frecvenţei comportamentelor de risc -
fumat, consum de alcool, droguri, sedentarism, alimentaţie neechilibrată, viaţă sexuală de risc;
▪ promovarea în comunitate şi mass-media a unui stil de viaţă sănătos; o facilitarea
promovării şi menţinerii unui nivel optim al sănătăţii fizice sociale, emoţionale, cognitive şi
spirituale.

17. Formarea stilului de viaţă sănătos.

Modelul convingerilor despre sănătate (Health Belief Model - HBM) a fost dezvoltat pentru
a explica modul de formare a comportamentelor relaţionate cu sănătatea. Conform acestui
model, un comportament se formează prin evaluarea de către individ a două componente:

1) percepţia ameninţării bolii sau comportamentului de risc

2) costurile şi beneficiile comportamentului.

Percepţia ameninţării este influenţată de informaţiile pe care un individ le are despre acel
comportament sau boală şi este influenţată de trei factori:

a) valorile generale privind sănătatea (“Sunt preocupat de sănătatea mea”);

b) convingerile privind vulnerabilitatea la o anumită boală (“Mama mea este

supraponderală, aşa că şi eu voi fi supraponderală”);

c) convingerile despre consecinţele bolilor (“Vor muri dacă voi avea cancer pulmonar”).

Alţi factori care sunt relevanţi în percepţia ameninţării: variabilele demografice (vârstă, sex, rasă,
etnie), variabile psihosociale (caracteristici de personalitate, norme sociale, presiunea grupului),
variabile structurale (cunoştinţele despre o boală).

Evaluarea costurilor şi beneficiilor adoptării unor comportamente este un alt factor important în
formarea atitudinii faţă de comportamentele protectoare şi de risc şi are un rol important în luarea
unei decizii adecvate pentru adoptarea unui stil de viaţă sănătos. Aceste “costuri” sau consecinţe
pot fi materiale (“Nu am bani să merg la o sală de sport”) sau psihologice (“Nu voi mai avea atât
de mult timp să stau cu prietenii mei dacă merg la sport”). Indivizii trebuie învăţaţi să evalueze
aceste costuri şi consecinţe în adoptarea unui comportament.

18. Teste de diagnostic al stresului psihologic.

Metodica „Simptomele Psihologice ale Stresului”

Chestionarul „ Sunteți stresat”
Cărui tip comportamental îi aparțineți?
Test: „Controlul stării de stres” (Victor Bodo, Teste de personalitate, ed.2, Cluj-Napoca,
2005)
Studiu de identificare şi clasificare a agenţilor stresori centrali (autori: T.H.Holfnes şi
R.H.Rahe)

19. Interviul clinic.

• Interviul clinic vizează dobândirea de informaţii şi înţelegerea funcţionării psihice a unui
subiect, prin focalizarea asupra trăsăturilor acestuia şi punând accent pe relaţia stabilită în cadrul
situaţiei de interviu • El facilitează accesul psihologului clinician la subiectivitatea pacientului şi
înţelegerea acestuia în specificitatea sa, prin raportarea la cadrele de referinţă interne ale
subiectului.
Factorii care influenţează modul de desfăşurare a interviului clinic:
• obiectivele interviului: diagnostic, terapie, cercetare etc.;
• modelele teoretice şi formarea profesională a psihologului;
• aspecte legate de subiect: vârstă, personalitate, aspecte ale interacţiunii în cursul interviului;
• cine formulează cererea;
• momentul şi condiţiile în care se desfăşoară interviul.
Regulile tehnice de non-directivitate sau semidirectivitate şi de atitudine (atitudinea
clinică)
• non-directivitatea – care este bazată pe centrarea interviului pe subiect, implicând
încrederea în capacitatea pacientului de autodeterminare, în resursele sale personale.
• individualizarea relaţiei – personalizarea relaţiei, întrucât una dintre cerinţele abordării
clinice este aceea de a nu transforma pacienţii în „cazuri”, etichete, diagnostice, categorii;
• libera exprimare a sentimentelor subiectului – psihologul clinician este centrat pe relaţia
pacientului cu problema sa, pe semnificaţiile pe care acesta le atribuie problemei sale;
• angajarea personală autentică fără implicare personală – „implicare personală
controlată”, care impune ca intervievatorul să păstreze capacitatea de obiectivitate, un bun
control de sine şi independenţă permanentă în situaţia de interviu;
• neutralitatea binevoitoare – nu se formulează judecăţi de valoare, critici sau dezaprobări
în relaţia cu subiectul. Acest lucru nu exclude însă bunăvoinţa şi transmiterea încrederii în
capacitatea subiectului de a se exprima liber;
• acceptarea subiectului în realitatea şi demnitatea sa;
• autodeterminarea clientului – clinicianul trebuie să stimuleze şi să activeze potenţialul
de autoreglare al subiectului, ajutându-l să identifice şi să utilizeze cât mai bine resursele
personalităţii sale, prin recâştigarea încrederii în sine;
• secretul profesional.
Obiectivele interviului clinic:
• Obiectivul central al interviului de evaluare este înţelegerea individului în globalitatea şi
singularitatea sa subiectivă.
• Obiectivele principale ale interviului clinic de evaluare:
1. un obiectiv diagnostic: identificarea simptomelor, clarificarea şi analiza simptomelor şi, prin
aceasta, cunoaşterea şi înţelegerea funcţionării psihologice a celui intervievat;
2. un obiectiv terapeutic: interviul are efect terapeutic imediat, cathartic, prin relaţia care se
stabileşte între clinician şi terapeut; de asemenea, prin elementele diagnostice pe care le oferă,
orientează strategia terapeutică.
Clinicianul foloseşte, pentru descrierea şi înţelegerea activităţii şi funcţionării psihologice a
persoanei, informaţii diverse
• manifestări obiective, vizibile – comportamente care pot fi observate direct, măsurate sau
înregistrate (de la comportamente complexe până le gesturi simple, sau manifestări subtile, prin
care se exprimă emoţiile)
• manifestări subiective, imagini, gânduri care sunt produsul activităţii mentale a subiectului şi
care îi sunt accesibile doar subiectului. Aceste manifestări pot fi descrise de subiect în timpul
interviului şi pot face obiectul interpretării clinicianului Interviul non-directiv / liber
(nestructurat)
• se caracterizează prin maximum de flexibilitate şi ambiguitate, permiţând persoanei
intervievate să-şi dezvolte propria sa gândire cu privire la o temă generală, fără includerea unui
anumit cadru de referinţă; se mai regăseşte sub numele de interviu narativ.
• În cadrul acestui tip de interviu, intervievatorul nu vine decât cu câteva întrebări generale, pe
care persoana le va dezvolta, în funcţie de criteriile sale interne.
• Clinicianul îl ascultă fără să-l întrerupă, tocmai aceste asociaţii libere fiind importante pentru
accesul la universul interior al subiectului.
• El respectă momentele de tăcere, discontinuităţile, asociaţiile ș.a.
Întrebările solicită răspunsuri scurte şi clare, ceea ce duce la scurtarea timpului de realizare a
interviului.
Nivelul simptomatic sau descriptiv de evaluare • descrierea clinică a pacientului se
realizează cu ajutorul informaţiilor culese în timpul interviului şi observaţiei directe a
subiectului. Aceasta oferă informaţii calitative, care completează informaţiile obţinute prin
folosirea probelor psihometrice şi oferă un cadru suplimentar de interpretare a acestora Sunt
evaluate: Conştiinţa de sine şi de mediu Percepţii Gândirea, raţionamentul şi simţul critic
Memoria Aspectul general Atitudini Starea emoţională Conştiinţa de sine şi de mediu – poate fi
perturbată în cazul tulburării unor funcţii intelectuale superioare sau a stării emoţionale. În cursul
interviului, trebuie surprins:
• cum se vede subiectul pe sine;
• cum percepe lumea, prin relatările subiectului despre reacţiile sale la unele situaţii de
viaţă şi prin informaţiile pe care le avem din comportamentul său verbal sau nonverbal. Întrebări:
• Cum vă numiți? (cine sunt)
• Unde sunteți? (locul unde sunt)
• Ce data este? (timpul în care sunt) Gândirea, raţionamentul şi simţul critic ș.a.
• Calitatea activităţii intelectuale – capacitatea subiectului de a-şi organiza gândirea, de a
înţelege Conduitele şi relaţiile pe care pacientul le dezvoltă pot fi înţelese şi discutate doar prin
relaţie cu viaţa sa şi prin interpretarea manifestărilor transferenţiale din timpul interviului
 • Manifestările observabile, accesibile direct, sunt expresia unei realităţi profunde, care,
pentru psihologul clinican are, de cele mai multe ori, un character ipotetic, fiind construită printr-
un demers inferenţial de către psihologul clinician Сele mai importante elemente care sunt
urmărite în cadrul interviul clinic:
1. Motivul solicitării de evaluare
2. Observarea înfăţişării şi a comportamentului pacientului, inclusiv modalitatea de a sosi la timp
şi de a fixa o întâlnire
3. Aşteptările subiectului. Sunt aceste aşteptări reale sau nu?
4. Se obţin informaţii de anamneză din partea subiectului. Se ating principalele domenii care
interesează în aprecierea semnificaţiei unor caracteristici actuale ale subiectului.
5. Tratament terapeutic anterior.
6. Prezenţa unor factori somatici.
7. Abuzul de substanţe.
8. Descrierea pacientului.
9. Explorarea (colectarea) informaţiilor principale
10. Evaluarea gândirii psihologice.
Când tăcerea persistă, psihologul poate intervene pe una din următoarele căi:
• să spună “hmm” sau “înţeleg” şi apoi să aştepte;
• să repete şi să accentueze ultimul sau ultimele cuvinte rostite de pacient; • să repete şi să
accentueze ultima frază rostită de pacient sau să o reformuleze sub forma unei întrebări;
• să spună “si?” sau “dar?” cu un accent interogativ, ca şi cum trebuie să urmeze ceva;
• dacă pacientul rămâne tăcut, psihologul poate spune “Îţi este greu să vorbeşti”, atrăgând
astfel atenţia asupra blocajului;
• dacă nu primeşte replică, psihologul poate face următoarea remarcă: “Mă întreb la ce te
gândeşti?”
• aceasta poate fi urmată de “Există motive pentru această tăcere”;
• apoi, poate continua: “Poate că nu ştii ce să spui”, apoi “Poate că eşti supărat”;
• dacă nu apare nici un răspuns, rezistenţa va putea fi atacată direct prin: “Poate îţi e frică
să spui spui ce ai în minte” sau “Poate îţi e frică de reacţia mea dacă spui ce ai în minte”;
• în cazuri rare, când pacientul rămâne totuşi tăcut, psihologul trebuie să respecte tăcerea
acestuia şi să stea tăcut lângă el. În nici un caz, nu trebuie să manifeste furie, admonestându-l sau
respingându-l.

20. Atitudinea medicului față de bolnav.

Medicul reduce din eficiența consultației atunci când întrerupe un pacient care își
relatează simptomele și se uită în continuu la ecranul computerului. Să-ți privești pacientul în
ochii, să-i lași timpul necesar pentru descrierea simptomelor fără a-l întrerupe sau să-i pui
întrebări deschise nu constituie doar niște banale semne de atenție, ci o
veritabilă competență clinică.
Potrivit unui studiu publicat în revista științifică PLOS ONE, calitatea relației dintre
medic și bolnav este influențează direct de rezultatul consultației – scrie cotidianul francez Le
Figaro.
'Intervenții vizând să amelioreze comunicarea au un efect sesizabil asupra anumitori indici ai
stării de sănătate, cum sunt tensiunea arterială, pierderea în greutate sau nivelul durerii',
subliniază dr. John Kelley, cercetător la Universitatea Harvard.
Împreună cu echipa sa, acest specialist în 'psihologie medicală' a trecut în revistă 13 studii
științifice ce măsoară în mod concret beneficiul terapeutic al unei mai bune relații medic-pacient.
Criteriile subiective precum satisfacția bolnavului sau adeziunea acestuia la prescripția medicală
au fost ignorate. Analiza a dezvăluit că eforturile centrate pe comunicare au un impact 'slab, însă
semnificativ statistic', care poate fi comparat, potrivit cercetătorilor, cu luarea unei aspirine
pentru a reduce riscul de infarct miocardic sau cu urmările unui sevraj tabagic asupra mortalității
masculine după vârsta de opt ani.
'În condițiile în care există milioane de consultații medicale, un efect limitat la scară
individuală este foarte interesant din punct de vedere al sănătății publice', dezvăluie dr. Jacques
Puichaud, psihiatru și președintele unei asociații de formare prin tehnici relaționale.
. Medicii trebuie să-și lase pacientul să vorbească, să se poziționeze fizic în fața lui, să
interpreteze semnele non-verbale de anxietate sau să facă față emoțiilor.
Competențe în parte înnăscute, dar care se dovedesc puțin utilizate în practica medicală.
De exemplu, un pacient care își descrie simptomele va fi întrerupt, în medie, la fiecare 18
secunde, potrivit unui studiu canadian. La începutul anului, un alt studiu dezvăluia că un medic
își petrece aproximativ o treime din timpul consultației cu ochii fixați pe ecranul computerului.
Nu în ultimul rând, studiul a arătat că medicul și pacientul au întotdeauna probleme în a se pune
de acord cu privire la natura problemei.
Dr. Quichaud rezumă astfel obiectivul tehnicilor relaționale: 'A se ajunge la o înțelegere
împărtășită a problemei și a deciziei medicale luate, făcând din pacient un actor important al
consultației'.
În timp ce bolnavii cronici constituie o parte din ce în ce mai importantă din activitatea medicală
și o consultație durează în medie 16 minute, asigurarea unei cooperări din partea pacientului îi
permite medicului să fie mai eficient. Medicul câștigă un confort al muncii sale, 'pentru că se
simte mai puțin expus eșecurilor și repetării consultațiilor', potrivit lui Auger.
 Demersul constituie o sursă de mulțumire pentru bolnav, însă ameliorarea comunicării
este, de asemenea, benefică și pentru colectivitate. Înalta autoritate în domeniul sănătății
estimează că majorarea implicării pacientului poate contribui la 'ameliorarea calității și siguranței
îngrijirilor medicale'.
La rândul lor, cercetători olandezi au demonstrat că o formare în comunicare poate avea
efect asupra prescripțiilor de medicamente. În fața unor persoane suferinde de bronșite, medicii
participanți la acest studiu trebuiau să exploreze temerile bolnavilor lor, să le ceară opinia cu
privire la antibiotice sau să sublinieze durata normală a unei infecții respiratorii. Datorită acestei
intervenții simple, prescripțiile de antibiotice au scăzut de la 54 la 27%.

21. Modele relaționale medic-pacient

Comunicarea se învață și poate avea un rol foarte important în intelegerea suferinței

pacientului, în stabilirea corectă a diagnosticului și a tratamentului și, bine înțeles, în vindecarea
lui. Despre comunicare am putea spune că e un lucru natural, simplu, care vine de la sine și
pentru care nu ai nevoie de vreun training special. Și totusi, pentru cei mai mulți medici nu e așa.
Concentrați pe munca lor, atenți să nu le scape ceva, stresați de pacienții nerăbdători de la ușa
cabinetului, medicii uită adesea să mai vorbească, să mai asculte și altceva decât raspunsurile la
întrebările despre simptome sau tratament.
Rolul comunicarii:
• schimbul de informatii;
• decizii reciproc acceptate;
• dezvoltarea intelegerii;
• construirea increderii.
Obligatiile doctorului:
• concentrarea intregii atentii asupra pacientului;
• crearea unui mediu care sa protejeze demnitatea bolnavului;
• confidentialitatea (nedezvaluirea catre alte persoane a informatiilor intime legate de
pacient);
• preocuparea permanenta pentru starea de bine a pacientului;
• respectarea rolului pe care il are pacientul sau familia acestuia.
Obligatiile pacientului:
• stabilirea unei liste de intrebari pe care vrea sa le adreseze medicului;
• la nevoie, desemnarea unui membru al familiei sau alta persoana de incredere care sa-l
reprezinte in discutiile cu medicul;
• dialogul deschis cu medicul;
 • prezentarea cat mai obiectiva a simptomelor pe care le are.
Când toate acestea nu se respecta, relația medic-pacient este deficitară, iar consecințele
pot fi : frustrarea, furia, acuzele, creșterea numarului de radiografii, analize, teste, vizite la
medici diferiți. Și nu doar pacientul poate trăi sentimente de frustrare sau furie, ci și medicul,
care nu reușește să obțină implicarea bolnavului și ameliorarea sau vindecarea lui.

22. Recomandările psihologice privind prima consultație și tratament prin internet.

Calitatea informațiilor obținute de medic în timpul consultațiilor este strâns legată de
abilitatea de a pune întrebari pacientului si de a crea o relatie cu el. Studiile arata ca intre 60 si
80% din informatiile necesare stabilirii diagnosticului primar sunt obtinute in timpul interviului
cu pacientul. La randul sau, pacientul trebuie sa primeasca informatii pentru a putea fi capabil sa
ia o decizie.
Comunicarea medic-pacient nu trebuie să se reduca doar la vizitele clasice. Poate include
schimburi de e-mail-uri, convorbiri telefonice, recomandari ale unor site-uri de pe Internet,
întâlniri de grup pentru bolnavii ce suferă de aceiași maladie sau alt fel de grupuri de suport etc.
Medicii pot oferi materiale educative: brosuri, materiale redactate de ei, reviste, casete video,
CDuri, carti.
Pana de curand, in cadrul consultațiilor, medicul era singurul responsabil de deținerea
informatiilor știintifi ce. Acum, prin usurința cu care se pot obține astfel de informații, pacienții
pot avea un rol activ iî luarea deciziilor.
Desigur există o preocupare față de corectitudinea informațiilor medicale raspandite prin
Internet. Aici însă, medicul poate fi de ajutor recomandându-i pacientului site-uri al caror
continut l-au verificat ei însisi.
În cazul unor astfel de site-uri sursa trebuie să fie sigură și să fie cunoscut grupul tintă
carora se adresează. De exemplu, pot fi informații furnizate de companii farmaceutice, iar
prezentarea facută să recomande utilizarea imediată a unui anume medicament. Totodata, în
privinta unor boli foarte grave există site-uri care pot îngrozi pacientul sau, dimpotrivă, îi pot da
speranțe false.
În SUA doar 5% dintre cei care se informează prin intermediul Internetului au
recomandaridate în acest sens de catre medici. O soluție ar putea fi ca medicii să-și facă propriile
site-uri. Journal of Medical Internet Research al College of Medicine, University of Illinois,
Chicago, USA, a prezentat un sondaj realizat in randul a 700 de medici pediatri. Procentul celor
care aveau site-uri proprii crescuse de la 24% in 1999 la 46% in 2000. Ca alternative de
informare folosite de alti medici erau revistele de specialitate si organizatiile profesionale.
 Și totuși, dintr-un studiu realizat de American Medical Association pe 1.084 de medici a
reieșit că doar 11% considerau că Internetul poate fi folositor în educarea pacienților.C hiar daca
există teama ca Internetul alterează relația medic-pacient, mulți bolnavi ajungând să se trateze
singuri, în cazul în care medicii îi ajuta să-și obțină informațiile, relatța poate să fie chiar mai
bună decât una clasică.

23. Recomandările psihologice privind comunicarea diagnosticului pacientului.

Dezvaluirea diagnosticului catre pacient, mai ales cand este vorba de o maladie
incurabilă, este unul dintre cele mai grele aspecte ale comunicării între medic și bolnav. Mulți
cred încă faptul ca aflarea unui diagnostic sumbru îl deprima ireversibil pe pacient, îl face să
renunțe la a mai lupta cu boala, îl determina chiar sa recurgă la gesturi finale. Desigur, toate
aceste riscuri sunt posibile. Ele pot fi însă sensibil atenuate și chiar evitate prin abilitatea
medicului.
Se consideră că pacientul are dreptul de a ști diagnosticul dacă dorește. Iar în cele mai
multe cazuri dorește. Un studiu realizat in România în 1990 (Popovici - Marsu C) arată că 95%
dintre cei intervievați doreau să știe. De aici încolo este important cum anume i se comunica
diagnosticul. Medicii preferă să comunice cu familia și să stabilească împreună cu membrii
acesteia conduita viitoare fară să-l consulte pe bolnav, ca și cum acesta n-ar fi implicat. Desigur,
uneori rudele sunt cele care afirma că bolnavul nu trebuie sau nu vrea să știe. O atitudine
corectaă din partea medicului presupune întrebarea directă a pacientului daca dorește sau nu să
știe.
Înainte de a comunica diagnosticul, e bine ca medicul sa stie cât mai multe despre
pacientul său, despre viața lui, valorile sale, abilitățile și puterile lui. Astfel, prezentarea
diagnosticului se poate face într-un mod încurajator, subliniind ce ar putea face pacientul pentru
a-și ameliora starea.
Pentru cei mai mulți medici este cu atât mai greu să vorbească deschis despre diagnostic
cu cât prognosticul este rezervat, iar pacientul este foarte tânar. Desigur, medicul poate apela la
sprijinul unui psiholog împreună cu care sa facă o strategie de comunicare.

24. Deontologie și etică profesională a psihologului în spațiul clinic.

Codul deontologic american:
• Să nu faci rău;
• Încredere şi responsabilitate;
• Integritate;
 • Dreptate;
• Respect pentru Drepturile şi demnitatea oamenilor.
Codul românesc şi european (Principii):
• Respectarea drepturilor şi demnităţii oricărei persoane, orice persoana are dreptul sa-i
fie apreciata valoarea înnăscută de fiinţa umană iar aceasta valoare nu este sporita sau diminuata
de cultura, naţionalitate, etnie, culoare sau rasa, religie, sex sau orientare sexuala, statut marital,
abilităţi fizice sau intelectuale, vârsta, statut socio-economic sau orice alta caracteristica
personala, condiţie sau statut;
• Responsabilitatea profesională şi socială, responsabilitate pentru starea de bine a
oricărui individ, familiei, grup şi comunitate faţă de care îşi exercita rolul de psiholog, incluzând
atât pe cei direct cât si pe cei indirect implicaţi în activităţile lor, prioritate având cei direct
implicaţi;
• Integritatea profesională necesitatea de a manifesta cel mai înalt grad de integritate
morală şi profesională în toate relaţiile;, fiind de datoria psihologului să-şi prezinte onest
pregătirea şi calificările oriunde se afla în relaţii profesionale şi să nu permită sau tolereze
practici incorecte şi discriminatorii
Standardelor etice generale
• competenţa;
• relaţiile umane;
• confidenţialitatea;
• conduita colegială;
• înregistrarea, prelucrarea şi păstrarea materialelor;
• onorariile şi taxele;
• declaraţiile publice şi reclama.
La fel - pentru domeniul educaţiei şi formării, al terapiei şi consilierii, al evaluării şi
psihodiagnozei, precum şi al cercetării ştiinţifice şi prelucrării rezultatelor
Statutul psihologului din România:
• profesia de psiholog “se exercită numai de psihologi" şi constă în observarea, evaluarea,
explicarea, predicţia şi modificarea comportamentului uman prin aplicarea principiilor,
metodelor şi procedurilor ştiinţifice în scopul prevenirii şi tratamentului tulburărilor psihice şi de
comportament, precum şi în scopul dezvoltării relaţiilor interpersonale, adaptării eficiente în
viaţă şi muncă, optimizării ergonomice a producţiei, creşterii eficienţei personale şi menţinerii
sănătăţii psihice şi fizice
 25. Comportamentul de boală.
• Comportamentul de boală reprezintă, în context, felul cum persoanele îşi interpretează
simptomele şi cum reacţionează la acestea, precum şi felul cum caută sfaturile medicului şi
vindecarea. Într-un sens, comportamentul de boală este o funcţie şi a factorilor de ordin cultural
şi sociali, nu numai a bolii.
• Pilonsky, defineşte comportamentul de boală ca o manieră în care oamenii reacţionează
la funcţionarea lor psihologică şi biologică şi felul cum o definesc în termeni de boală şi sănătate.
• Există o varietate comportamente disfuncţionale legate de sănătate precum: să stai în
pat majoritatea timpului, să ai emoţii neadecvate legate de sănătate
• O evaluare a comportamentului de boală conduce la posibilitatea de a recunoaşte
simptome somatice ce nu pot fi legate de boala fizică, însă sunt legate de condiţia
psihopatologică.
• Când pacienţii se plâng de simptome legate de timp, localizare anatomică, slab definite
care nu pot fi asociate cu evenimente sau activităţi specifice, este important să realizăm o
evaluare completă funcţionării psihologice; să colectăm informaţii asupra condiţiei psihice a
pacientului care este legată de patologia fizică, deoarece stresul psihologic nu este adesea
suficient de clar. Cunoscând simptomele psiho-fiziologice ale pacientului, putem vedea expresia
unei căutări a ajutorului constante şi dureroase care poate creşte dramatic disabilitatea sau poate
compromite complianţa.

26. Etape în acceptarea unei afecțiuni cronice.

• Etapa şocului iniţial, poate merge de la surpriză la angoasă, boala cronică fiind resimţită
ca o ameninţare până la o totală catastrofă.
• Când persoana nu pare afectată, ne putem aştepta să nu înţeleagă ce se întâmplă; deşi în
curând, tabloul real se va limpezii datorită rigorilor tratamentului.
• Echipa de intervenţie poate interpreta lipsa de interes a pacientului ca semn de
cunoaştere insuficientă a caracteristicilor bolii, şi se va grăbi să-i ofere detaliile concrete.
• Invers, când condiţia emoţională este de angoasă, vor avea tendinţa de a banaliza
situaţia şi nu da decât puţin informaţii.
• Ambele reacţii sunt spontane dar şi inadecvate, pentru că a da un număr excesiv de
informaţii este inoportun, conduce la confuzii; a da un număr redus de informaţii face pacientul
să se simtă neluat în seamă.
• Negarea este descrisă de obicei ca mecanism de apărare faţă de angoasă.
Realitatea resimţită ca ameninţătoare este refulată de către Eu: comportamentul
pacientului este detaşat, boala nu ridică probleme! Va neglija controalele. Ca răspuns, medicul de
regulă consideră că pacientul său este nepăsător şi va face caz de tehnica persuasiunii, pentru a-l
face mai conştient. Răspunsul psihologic, va fi acela de prelungire a negării!
• Revolta. Medicii se simt agresaţi de condiţia de revoltă a pacientului, şi consideră că au
de a face cu un „agresiv”.
De fapt pacientul luptă, destul de neîndemânatec împotriva anxietăţii crescute a bolii cu
sentimentul că este pe nedrept atacat de boală; afecţiunea a devenit pentru el o realitate.
• Negocierea Tentative de manipulare faţă de exigenţele tratamentului este dublată de
dorinţa de acomodare; este mai cooperant, dar pretinde că informaţiile nu sunt omogene. Drept
răspuns, medicii tind să refuze negocierea, considerând ca ar fi vorba de o strategie economică” a
pacientului.
• Depresia cu speranţă care are un bun prognostic în măsura în care pacientul pare să
conştientizeze ce tip de obligaţii urmează să-şi asume. Dar riscă să nu coopereze suficient cu
echipa medicală.
• Acceptarea. Acceptă condiţia de boală, îşi regăseşte echilibrul emoţional, îşi poate
organiza viaţa, recunoaşte restrângerile precum şi riscurile impuse de afecţiune, fără a fi obsedat.

27. Expertiza medico-psihiatrică legală.

Expertiza medico-legală psihiatrică reprezintă o activitate medicală complexă prin care o
comisie de medici experți (de regulă un medic legist şi doi psihiatrii) stabilește starea de sănătate
mintală a unei persoane cu o implicație judiciară penală sau civilă. În rezultatul unei astfel de
expertize organele judiciare iau o decizie referitor la cele mai caracteristice elemente medicale în
legătură cu personalitatea celui examinat și dacă persoana a acționat cu intenție, a acceptat în
mod conştient producerea rezultatului, a prevăzut caracterul periculos şi urmările faptei comise.
Scopul expertizei este de a constata starea psihică şi fizică a bănuitului, învinuitului, inculpatului
pentru toate cazurile în care există îndoieli cu privire la starea sa de responsabilitate. Respectiv,
expertiza medico – legală psihiatrică se efectuează potrivit dispozițiilor codului de procedură
penală. Organul de urmărire penală sau instanță de judecată care dispun efectuarea expertizei
pentru a stabili obiectivele şi a formula întrebările corespunzătoare cu precizarea termenului în
care urmează să fie efectuată expertizarea.
Expertiza medico-legală include următoarele obiective:
1. precizarea referitor la existența sau inexistența unei anomalii mintale (de regulă,
juristul solicită o expertiză psihico-legală, fie dacă are îndoieli asupra stării psihice a subiectului,
fie dacă, în cazul infracțiunilor bizare, cu mobil aberant sau de vătămări corporale grave comise
în mod feroce, omor deosebit de grav, se face loc interpretării intervenției unei motivații
patologice printr-o tulburare mintală);
 2. corespondența dintre anomalia mintală și fapta imputabilă (expertiza stabilește măsura
în care fapta incriminată reprezintă expresia unei îmbolnăviri psihice);
3. precizarea factorilor care au favorizat trecerea la act (de exemplu: factorii genetici,
consumul de alcool, grupul deviant, victima ce consimte, cooperează sau provoacă etc.);
4. stabilirea discernământului față de fapta imputabilă. Act de analiză intelectiv-volitivă,
discernământul presupune normalitatea psihică înțeleasă, ca aptitudine şi aspirație către
realizarea binelui uman şi social prin integrare bio-psiho-axiologică, adaptare prin anticipare la
mediu, la norme, şi ceilalți oameni.
În literatura de specialitate sunt descrise următoarele etape de expertiză:
a) audierea învinuitului sau inculpatului privind pregătirea școlară, bolile de care au
suferit, mediul în care a locuit, ocupația părinților, sursa (sursele) de existență, activitatea de
bază; vârsta de familie etc.;
b) colectarea actelor medicale cu privind la starea de sănătate a celui cercetat; c)
internarea învinuitului sau inculpatului (dacă este cazul);
d) emiterea ordonanței de efectuare a expertizei medico-legale psihiatrice;
e) elaborarea raportului de expertiză.