UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ NAPOCA

CENTRUL UNIVERSITAR NORD BAIA MARE FACULTATEA DE LITERE

DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE, TEOLOGIE, ARTE
DOMENIUL DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
MASTERAT
TEOLOGIE CREȘTINĂ ȘI SPIRITUALITATE EUROPEANĂ

Mărturisiri de credință în secolele XV-XVII

-lucrare de seminar-

Coordonator:
Pr. lect. univ. dr. Dorinel Dani
Masterand:
Bondre Vlad

Baia-Mare
2013
 Cuprins:

Însemnătatea Mărturisirilor de credință..................................................................................................3

Mărturisirile de credință ortodoxe..........................................................................................................5

Mărtusiriea lui Ghenadie Scholarul....................................................................................................5

Mărturisirea Patriarhului Ieremia II....................................................................................................7

Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Kritopulos...........................................................................10

Mărturisirea lui Kiril Lukaris...........................................................................................................13

Mărturisirea de credință a mitropolitului Petru Movilă.....................................................................16

Mărturisirea patriarhului Dositei al Ierusalimului..............................................................................18

Curente sociale în secolele XV-XVII...................................................................................................20

Actualitatea Mărturisirilor de credință..................................................................................................21

Bibliografie..........................................................................................................................................23

2
 Însemnătatea Mărturisirilor de credință

Una dintre căile cele mai obișnuite de pătrundere, adâncire și apărare a

adevărului descoperit, însușit de comunitățile creștine, a fost în Biserica Ortodoxă
aceea a Mărturisirilor de credință. Această denumire a împărtășit soarta cuvintelor
moștenite de creștinism, de aceea denumirea este prezentată ca un acord în vorbire, o
armonie între mai multe persoane. Mărturisirea este expresia unei bogății
transcendente, care se descoperă și se realizează în structura noastră, devenind expresia
sobornicității Bisericii.
Mărturisirea mai are un caracter ce invoca procedura penală sau ideea de a
tăgădui sau de a recunoaște vina, dar termenul este folosit având rol de taină care
cuprinde procesul celei mai adânci interiorizări și al celei mai cutremurătoare cercetări
de sine. Desigur, mărturisirea pentru a fi plinită are nevoie de un mărturisitor, care este
cel ce pune pe Iisus Hristos în centrul existenței sale și care îl mărturisește,
nerecunoscându-și altă vină decât păcatul.
Izvorul mărturisirilor de credință în teologia ortodoxă îl reprezintă simbolul
niceo-constantinopolitan, care aduce un rost și o însemnătate aparte în rândul celor
care cred în Hristos. Așadar, el rezumă Tradiția dumnezeiască din care face parte.
Elementul omenesc este vădit alături de cel dumnezeiesc, pe care îl lămurește. Temeiul
mărturisirilor de credință ortodoxe este reprezentat de cele două izvoare: Tradiția și
Scriptura. Rolul pe care teologia îl atribuie acestor mărturisiri este acela de călăuză. 1
Problema însemnătății mărtusirilor de credință a constituit un măr al discordiei
pentru teologii ortodocși. Astfel ei au năzuința constantă de a înălța mărturisirile
ajungând să le considere părți ale Tradiției sau a le scădea până la treapta de simple
catehisme. Mesoloras rânduiește mărturisirile de credință după sinoadele ecumenice,
mitropolitul Irineu le așează după formulele dogmatice iar patriarhul Adrian le
numește cărți inspirate. Cel care a dat o formă concisă a fost teologul Macarie, care

1
Prof. Nicolae Chițescu, Însemnătatea mărturisirilor de credință în cele trei mari confesiuni creștine, în
„Ortodoxia”, Revista Patriarhiei Române, Anul VII, Nr.7, Octombrie – Decembrie, București, 1955, p. 483.

3
arată că obiect al învățăturii simbolice este mărturisirea de credință. Alți teologi
numesc mărturisirile de credință ca fiind de o autoritate ecumenică sau catolica, având
puterea absolută față de orice membru al bisericii sau că lor li se atribuie o învățătura
infailibilă.
Mărturisirile de credință au avut un rol precis: au luat naștere din nevoia de a
face cunoscută învățătura bisericii noastre în împrejurări istorice, așa au apărut
mărturisirile lui Ghenadie Scolarul, Răspunsurile Patriarhului Ieremia sau Mărturisirea
lui Mitrofan Kritopulos. Aceaste mărturisiri au luat naștere și din nevoia de a se apăra
împotriva celorlalte confesiuni eterodoxe, așa cum au apărut Mărturisirea lui Petru
Movilă, a mitropolitului Dositei.2
Având în vedere scopul lor suprem, Biserica le-a dat tuturor o cinstire cuvenită
fără să osândească în mod expres exagerările lor. Se știe că Biserica Ortodoxă a
procedat cu larghețe față de documentele ei autoritate și pentru că cele cu adevărat
folositoare nu erau numeroase. Poziția Mărturisirilor de credință față de interlocutori, a
fost precum se știe foarte diferită.
Pornind de la sensul lor de armonie între mai multe persoane, până la un acord
în înălțimile sobornicității, mărturisirea devine așadar bogăția noastră ce transcede de-a
lungul timpului. Deșii unii o numesc carte simbolică, având izvor al Teologiei
Simbolice, ea capătă un sens formal, nu exprimă nici o autoritate. Așadar, vom rămâne
fideli termenului de Mărturisire pentru că rezumă Tradiția, iar acest lucru reprezintă
înflorirea teologiei. 3
Prin aceste Mărturisiri, elementul omenesc devine vădit alături de cel
dumnezeiesc, pe care îl dezvoltă. Așadar, expunând o scurtă prezentare a termenului,
vom purcede în a expune care sunt principalele Mărturisiri de credință ortodoxe,
urmând ca mai apoi să facem o scurtă schițare a acelora care din voia lui Dumnezeu
ne-au lăsat acest frumos tezaur ortodox.

2
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, Vol. IV, Editura Trinitas, Iaşi, 2005, p.178-180.
3
Prof. Nicolae Chițescu, op.cit., p. 486.

4
 Mărturisirile de credință ortodoxe

Cărțile simbolice ale Bisericii Ortodoxe au fost editate pentru o mai bună
cunoaștere a lor de către Bisericile neortodoxe. Marele profesor Karmiris a ales texte
cu caracter ecumenic care exprimă spiritul ortodox și adevărata formă și structură a
Bisericii Sobornicești, continuitatea și unitatea ei neîntreruptă. Aceste cărți servesc
astfel și pentru o expunere comparativă dogmatică și simbolică între Biserici.
Principalele Mărturisiri de credință sunt: Mărturisirea lui Petru Movilă definitiv
formulată la Sinodul de la Iași 1642, Mărturisirea mitropolitului Dositei al
Ierusalimului în 1672, Răspunsurile Patriarhului Ieremia al II lea către teologii
luterani, Mărturisirea de credință a patriarhului Mitrofan Kritopulos. Aceste două
mărturisiri din urmă reprezintă cele mai vechi monumente ale dogmaticii, care fixează
pe larg deosebirile de învățătură ale Bisericii Ortodoxe față de cea Protestantă. Marii
teologi ortodocși au tratat Mărturisirile de credință ca izvoare ale simbolicii Bisericii
Ortodoxe în ordinea autorității dogmatice și simbolice pentru Biserica Ortodoxă. De
asemenea, teologii luterani au considerat Mărturisirile ortodoxe drept izvoare ale
simbolicii și le-au tratat în ordinea autorității dogmatice.
Mărtusiriea lui Ghenadie Scholarul. A fost scrisă la cererea sultanului
Mahomed al II-lea, după cucerirea Constantinopolului. Este cea mai veche mărturisire
de credinţă, compusă în 1456, în urma celor trei vizite făcute patriarhului la reședința
din mănăstirea Pammakaristos. Ghenadie Scholarul a fost un erudit care a participat la
evenimente importante din viaţa Bisericii secolului al XIV-lea: a participat la Sinodul
unionist de la Ferarra- Florenţa, a luptat împotriva unirii şi a asistat la căderea
Constantinopolului. Ghenadie a fost ales patriarh după acest dezastru. Sultanul, care
voia să reorganizeze imperiul s-a întreţinut cu el în privinţa problemelor religioase şi i-
a acordat privilegii princiare. În urma discuţiilor cu sultanul, acesta i-a cerut să-
i prezinte o Mărturisire a credinţei creştine ortodoxe, ce purta numele „Despre calea
mântuirii oamenilor”. Ea a rămas cunoscută drept Mărturisirea lui Ghenadie
Scholarul.4

4
Pr. prof. Isidor Todoran, Manual pentru facultățile teolgice, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2008, p. 41.

5
 Referitor la patriarhul Ghenadie Scholarul, avem date care ilustrează o
povestioară, prin care el i-ar fi salvat pe greci. Povestea începe când Mohamed a
cucerit Constantinopolul și s-a așezat în palatele împăraților bizantini. Fiind odată la
un ospăț mare, a vazut o mână mare cu 5 degete. Neștiind care este semnificația ei, a
chemat vrajitori să-i descopere apariția. Niciunul nu s-a găsit vrednic, de aceea a apelat
la un creștin, la Ghenadie Scholarul ( numele înseamnă cel care studează filosofia și
religia). După un timp de rugăciune, Ghenadie îi dă răspunsul și spune că acele 5
degete sunt cei 5 creștini adevărați pe care îi are Constantinopolul. Plăcându-i
explicația, Mahomed l-a pus cârmuitor peste nația sa și a încetat prigoanele asupra
grecilor.5
Cuprinsul lucrării este împărţit în 20 de capitole, însă ultimele 8 sunt
neautentice, după toate probabilităţile. Autorul tratează învăţătura despre Dumnezeu
Treime de persoane şi unime de fiinţă, dar foloseşte termenul „idiomata” (atribut)
pentru a desemna persoanele, evitând termenul consacrat de „ipostasis” (pesoana).
Structura include capitolele mai importante ale învăţăturii dogmatice, respectiv:
Dumnezeu – Creatorul a toate, treimea Persoanelor divine, care se aseamănă cu cele
trei funcţii sufleteşti, lucrarea comună a Treimii, Taina Întrupării, unirea celor două firi
în persoana Domnului Hristos, despre Mântuitorul ca mijlocitor, atributele divine,
jertfa Domnului, Învierea şi Înălţarea la cer, despre suflet şi nemurire. 6
Este o Mărturisire particulară dar de o valoare deosebită, ţinând seama de
mediul socio-politic în care a fost elaborată. Scopul ei era de a atenua adversităţile
islamice faţă de creştini. Acuzată de influenţe platonice, prin aparenta confuzie între
persoană şi atribut, Mărturisirea lui Ghenadie Scholarul este cea mai accesibilă
mediului musulman, rigid monoteis.7
Din pricina omonimiei, patriarhul Ghenadie I a fost confundat încă din vechime
(cel puțin din secolul al-XVIII-lea) cu patriarhul Ghenadie Scholarios și astfel s-a
ajuns la credința că la Putna s-ar afla capul primului patriarh al Constantinopolului de
după căderea Bizanțului sub turci. În realitate, patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios

5
http://bisericasecreta.wordpress.com/2009/04/16/povestire-vrednica-de-luat-aminte, accesat la data de
17.11.2013, ora 13:24.
6
Pr. prof. Ioan Rămureanu, Mărturisirea de credință a patriarhului ecumenic Ghenadie al-II-lea Scholarios, în
„Ortodoxia”, Revista Patriarhiei Române, Anul XXXVI, Nr.4, București, 1984, p. 462-489.
7
Pr. prof. Isidor Todoran, op.cit., p. 42.

6
nu a fost trecut în rândul sfinților după moartea sa, întâmplată prin 1472-1473. În
secolul al-XVI-lea abia, "Pomenirea Prea Fericitului Patriarh Ghenadie" a fost înscrisă
în Synodicon-ul Duminicii Ortodoxiei. Prin urmare, în Moldova anului 1488 nu putea
exista un cult al lui Ghenadie Scholarios.
În afară de aceasta, prezența unei părți a trupului patriarhului în Moldova este
cu desăvârșire exclusă: Ghenadie a fost înmormântat la Mănăstirea Prodromu de pe
muntele Meneceu, în apropierea orasului Serres, iar mormântul lui a fost deschis abia
în secolul al XIX-lea, reînhumarea având loc la 7 mai 1854.Inscripția lespezii de
mormânt, realizată cu acel prilej, nu îl numește sfânt și nici nu lasă loc vreunui dubiu
cu privire la integritatea rămășitelor sale pământești, pentru care, de altfel, nu se
foloseste termenul de moaște. Mormantul patriarhului Constantinopolului, Ghenadie
Scholarios, cel dintâi după căderea orasului. S-a facut mutarea osemintelor lui în anul
1854, la 7 mai, sub păstorirea strălucitului patriarh Antim Kutalianos și a
mitropolitului de Serres, Iacob Patmios, și în timpul egumeniei lui Antim, ieromonah
de Serres și a lui Teodor Dikaios.8
Mărturisirea Patriarhului Ieremia II. Marea criză spirituală în Biserica
Apusului, care a dat naștere Protestantismului, s-a petrecut într-o vreme și în
împrejurări sociale, culturale și politice deosebite de cele din Răsărit, încât multă
vreme noile Biserici, aproape nu știau că mai există o biserică ortodoxă în cadrul unui
stat pe care-l conduceau sultanii Semilunei.
Mai importante au fost relațiile dintre luterani și ortodocși, deoarece Luther se
raporta la Biserica greacă, despre care spunea că nu admite primatul papal. Protestanții
stăruiau în general cu contactul lor cu Patriarhia Ecumenică, în dorința unei alianțe
antipapale. În 1566 hughenoții din Franța s-au adresat patriarhului Mitrofan al-III-lea
și trimițându-i Mărturisirea lor de credință, nu au primit nici un răspuns. Teologii
luterani nu s-au descurajat, de aceea i-au sugerat păstorului lor Ștefan Ungnad să ducă
tratative de unire cu patriarhul ecumeni Ieremia al-II-lea (1572-1595).9
Acesta afirma că Biserica lutherană nu este eretică, ci Biserică adevărată.
Răspunsurile Patriarhului de Constantinopol Ieremia II către teologii luterani de la
8
Maria Magdalena Szekely, Cine a fost Ghenadie de la Putna?, accesat la data de 22.11.2013, ora 14:33, la
URL: http://www.crestinortodox.ro/editoriale/cine-fost-sfantul-ghenadie-la-putna-70394.html
9
Pr. prof. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală pentru institutele teologice, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 305.

7
Tubingen, au fost primele legături teologice ortodoxo-luterane, care sunt de o mare
însemnătate deoarece prezintă poziția doctrinară a marilor reformatori Martin Luther
față de Biserica Ortodoxă. Răspunsurile Patriarhului Ieremia din 15 mai 1576, se
referă la Biserica Luterană și la Confessio Augustana, principala Mărturisire de
credință a acestei Biserici. Aceste răspunsuri reprezintă primul schimb sistematic de
păreri teologice între ortodocși și luterani. Din partea ortodocșilor au luat parte la
acestă discuție aproape toți teologii care erau atunci în Constantinopol. 10
Cele trei Răspunsuri care s-au trimis teologilor luterani de la Constantinopol nu
sunt numai opera patriarhului Ieremia, dar nici numai a celor doi Zigomala, Teodosie
pronotarul patriarhiei care a colaborat numai în ceea ce privește Răspunsul la
Confesiunea Augustana și Ioan marele teolog și dascal, ci rodul unei largi colaborări,
iar patriarhul care le-a semnat având rolul hotărâtor, chiar dacă redactarea propriu-zisă
s-a făcut de către pronotarul său. 11
Corespondența între patriarhul Ieremia și teologii luterani a început la inițiativa
luteranilor, de aceea patriarhul primește două scrisori în care se menționează unitatea
și comuniunea de credință cu ortodocșii, afirmându-se că „și noi și voi ne-am botezat
într-un singur Mântuitor și credem în ucenicul Lui preț de răscumpărarea a nemlui
omenesc și știm că El ne mântuiește, săvârșind aceasta numai prin Crucea Lui”.
Patriarhul Ieremia pune alături de Păstorul cel bun pe ucenicii și urmașii adevărați ca
păstori buni după har și comuniune. Tema principala care domină întreaga
corespondență este controversa „numai Sfânta Scriptură” sau „Sfânta Scriptură și
Sfânta Traditi”? La a doua scrisoare în care se spune că „în această țară s-a învățat clar
și corect învățătura Mântuitorului Iisus Hristos după Scriptura Apostolilor prin harul
Sfântului Duh”, patriarhul prezintă o diferențiere a noțiunii de Împărăție a lui
Dumnezeu într-un sens cosmic în legătură cu învățătura despre har a lui Grigorie
Palama și a lui Ghenadie Scholarul.
Mărturisirea de credință luterană prezintă ortodocșilor apropierea și deosebirea
învățăturilor dintre ei. Primul său răspuns pe care patriarhul Ieremia îl dă luteranilor
are în vedere articolele pe care aceștia le-au dezvoltat în Confesia Augustana, astfel
10
Pr. conf. dr. Ștefan Sandu, Teologia Mărturisirilor de credință luterane și ortodoxe, în „Ortodoxia”, Revista
Patriarhiei Române, Anul XLIII, Nr. 3, București, 1991, p. 65-66.
11
Pr. prof. Ioan Ică, Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Kritopulos, însemnătatea ei istorică, dogmatică și
edumenistă, în „Mitropolia Ardealului”, Anul XVIII, Nr. 3-4, Sibiu, 1973, p. 303.

8
prezintă mai multe puncte de vedere convergente dau și deosebitoare ca Filioque,
păcatul strămoșesc, preoția, Sfânta Euharistie. Prima parte a Răspunsului cuprinde 21
de capitole și tratează teme despre Dumnezeu Unul întreit, articole de credință, despre
Biserică, Sfintele Taine, cultul sfinților. Patriarhul a accentuat păstrarea Sfintei Tradiții
care contrazicea învățăturii protestante „sola Scriptura”, ca bază a unei viitoare uniri
dacă se va accepta ideea Sfintei Tradiții.12
Cel de-al doilea Răspuns al patriarhului din 1 mai 1579, respringe apărarea
Filioque și cuprinde punctele de învățătura deosebitoare dintre ortodocși și protestanți:
despre purcederea Sfântului Duh, liberul albitru, Sfintele Taine, viața monahală. Acest
răspuns tratează articolele de credință asupra cărora nu există vreo convergență pentru
că se încheie cu rugăciunea pentru dobândirea ajutorului lui Dumnezeu.
Al treilea Răspuns al patriarhului Ieremia din 6 iunie 1581 tratează învățături
despre invocarea sfinților, Sfintele Taine, liberul arbritru. Patriarhul reproșează
teologilor luterani ezitarea în atitudinea față de învățăturile Bisericii ortodoxe și le
arată că dacă voiesc să scrie în viitor, să scrie din prietenie nu pentru dogme.
Însemnătatea răspunsurilor patriarhului Ieremia al II lea al Constantinopolului
stă în aceea că constituiesc cea dintâi încercare de a fixa atitudinea Bisericii ortodoxe
față de cea protestantă. Ele nu au fost împuternicite de nici un sinod și rămân deci o
operă particulară, dar sunt socotite drept călăuză a studiului comparativ al
confesiunilor creștine. Semnificația lor moral-religioasă este întăritoare pentru creștinii
ortodocși. Însemnătatea este mărită de momentul istoric cărora aparțin, ele rămân o
călăuză pentru învățătura noastră în comparație cu cea protestantă.13
Patriarhul Ieremia al-II-lea în problema calendarului. La anul 1583 Papa
Grigorie XIII al Romei, schimbând calendarul iulian, a fãcut numeroase presiuni
asupra Patriarhului Constantinopolului din acea vreme - Ieremia al II-lea (1572-1579,
1580-1584, 1587-1595), pentru a-l face sã urmeze inovarea calendaristicã apuseanã.
Patriarhul în repetate rânduri l-a refuzat și pentru a pune capăt presiunilor, a convocat
un sinod în același an la Constantinopol, unde au luat parte alături de el și Patriarhul
Silvestru al Alexandriei, Patriarhul Sofronie al Ierusalimului și mulți alții. Acest sinod

12
Pr. conf. dr. Ștefan Sandu, op. cit. P. 86-89.
13
Pr. Nicolae Chițescu, Teologia dogmatică și simbolică, Vol. I, Editura Institutului Biblic și de misiune,
București, 1958, p. 230-231.

9
numit „Pecetluire", trimis către toate bisericile ortodoxe locale, arată principalele erezii
papale și le declarã ca fiind în afara Bisericii Ortodoxe prin anatemizarea celor care le
cred si le practică.14
Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Kritopulos, a fost scrisă în
Germania în 1625 și compusă la rugămintea unor teologi protestanți la Helmstadt,
pentru a le arăta situația și învățătura Bisericii Ortodoxe. Vizita în Germania, a avut ca
scop cunoașterea de către protestanți a Bisericii Ortodoxe, pregătind teren pentru
apropierea și unirea lor în viitor, evitând ceea ce putea să tulbure raporturile amica cu
ei. Așadar Kritopulos face în scris, expunând în chip exact Mărturisirea Bisericii
Răsăritene, adică cum ține ea creștinismul cel adevărat și ce anume învață pe fiii ei,
fără a critica protestantismul sau a polemiza cu acesta, mulțumind doar să facă aluzii la
deosebirile dintre cele două Biserici, dar se referă la cele 2 taine, dând Botezului și
Euharistiei mai mare însemnătate.
Scrisoarea a fost scrisa într-un timp record, poartă numele de „Mărturisirea
Bisericii Răsăritene, Sobornicești și Apostolești”. Prin ea Kritopulos a căutat să facă
cunoscută printre protestanți vechea Biserică Ortodoxă, ca și spiritul și năzuințele sale
profund ecumeniste, spulberând multe prejudecăți care mai domneau în apus în
privința ei, să trezească dragostea și respectul față de ea, iar prin expunerea pozitiv-
irenică a învățăturii ortodoxe să creeze premisa și baza necesară pentru înțelegerea
reciprocă și apropierea protestanților de ortodoxie. Urmărind apropierea între
ortodoxie și protestantism, el a scos în evidență tot ce putea da Mărturisirii un caracter
informativ, ecumenist, de aceea împărțirea teologiei dogmatice folosită de Kritopulos
este o teologie simplă și cea a mântuirii care este forma cea mai veche a dogmaticii.
Forma pe care a dat-o este una a unui tratat teologic științific, întrucât această scriere
era adresată profesorilor universitari și folosea metoda istorico-critică de cercetare a
izvoarelor. El expune înainte de toate care este Dumnezeu întreit, apoi despre creația
lumii, despre legea lui Moise, despre Sfintele Taine. Unele chestiuni sunt tratate
aproape exhaustiv, altele sunt atinse pentru prima oara în teologia ortodoxă, iar altele

14
Pr. Vasilis Sakas, Problema calendarului liturgic, accesat la data de 22.11.2013, ora 17:22, la URL:
http://ortodoxianecenzurata.wordpress.com/2012/08/20/problema-calendarului-pr-vasilis-sakkas-calendarul-
liturgic-ca-traditie-a-bisericii-a-osandirea-noului-calendar-papist-1583-1587-1593-b-respingerea-statornica-a-
calendarului-grigorian-de-cat/.

10
sunt amintite nuai în treacăt. Împărțirea în 23 de capitole este despărțirea învățăturii
dogmatice în simplă și iconomică.15
În ceea ce privește izvoarele el a aprofundat învățătura bazându-se pe scrierile
Sfinților Părinți, de aceea prin libertatea de gândire Mărturisirea lui Kritopulos devine
prima încercare științifică serioasă a unui teolog de reluare a dogmelor ridicate de
reforma din apus și de conciliere a lor cu credința ortodoxă.
El expune pozitiv învățătura ortodoxă pentru a critica protestantismul,
mulțumindu-se ci aluziile pe care le face între cele două biserici. El deosebește cele
două feluri de taine: indispensabile și benevole. Mărturisirea lui Kritopulos cruță
erorile protestante, urmărind să arate ce apropie pe unii de alții, lăsând să înțeleagă ce
îi deosebește.16
Mărturisirea lui Kritopulos nu numai că nu este protestantizantă așa cum o
consideră unii, ci se pot bănui năzuințele lui de a atrage pe protestanți prin expunerea
acestei Mărturisiri, astfel din punctul de vedere protestant ar fi absurd să se închine
capitole întregi dintr-o Mărturisire, unor chestiuni ca postul, căderea pe genunchi,
cinstirea icoanelor.Hristu Andruțos a considerat Mărturisirea lui Kritopulos că ar
conține însuși duhul Bisericii Ortodoxe și l-a dezvoltat în chip corect și canonic.
Trebuie să comparăm cuprinsul Mărturisirii lui Kritopulos cu cel al
Răspunsurilor lui Ieremia, pentru a observa că problema Bisericii este atinsă aproape la
fel, observându-se o mare asemănare asupra Tainelor. Răspunsurile expun aspecte
liturgico-practice, pe când Mărturisirile expun problemele din punct de vedere
dogmatic. Cunoașterea Mărturisirii lui Kritopulos și a autorității acestei Mărturisiri în
teologia dogmatică a fost folosită drept călăuză și chiar izvor al teologiei dogmatice.
Deși mărturisirea lui Kritopulos este o scriere particulară, compusă de acesta în
calitatea sa de reprezentant și delegat oficial al Patriarhului ecumenic și deși nu s-a
bucurat de o aprobare bisericească formală din partea unui sinod local, ea a fost
recunoscută. Ea a fost folosită în special în știința teologică ca o succintă formulare
științifică a învățăturii ortodoxe, ce a ținut seama de dezvoltarea teologică din răsărit și
apus.

15
Pr. prof. Ioan Ică, op. cit. p. 260-267.
16
Ioan Karmiris, Ortodoxie și Protestantism, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul XX, Nr. 9-10, București,
1973, p. 570.

11
 Prin meritele și calitățile sale remarcabile de fond și formă, Mărturisirea lui
Kritopulos și-a câștigat astfel un loc definitiv în teologia dogmatică și simbolică, între
călăuzele ei, având o valoare teologică deosebită, nu însă o autoritate absolută de izvor
de învățătură sau de care simbolică, ceea ce nu a urmărit de altfel nici Kritopulos. 17
Biserica Ortodoxă revendică de drept această Mărturisire de credință deoarece
conținutul ei este în deplin acord cu dogmele i canoanele Bisericii primare și cu cele
ale celor 7 Sinoade Ecumenice. Această Mărturisire se întemeiază pe Sfânta Scriptură
si Sfânta Tradiție și are o deosebită valoare între cărțile simbolice ale Bisericii
Ortodoxe, deși unii teologi o socotesc scriere particulară. Expunerea dogmatică a
învățăturii Bisericii Ortodoxe este făcutăpozitiv, ceea ce o caracterizează mai corect
drept o mărturisire a Bisericii. Se observa un spirit polemic față de romano-catolicism,
în timp ce combate unele inovații ale acestuia, dar are un caracter moderat față de
protestantism.18
Patriarhul Mitrofan Kritopulos era originar din Berroia, aproape de Tesalonic.
Mitrofan Critopulos s-a bucurat de sprijinul deosebit al patriarhului Kiril Lukaris, care
remarcându-l la Muntele Athos, l-a luat cu el în lunga călătorie în Ţările Române
(1612- 1613). Însoţindu-l pe patriarh, Mitrofan a avut posibilitatea să cunoască
diplomaţia şi relaţiile prieteneşti cu protestanţii, atât de necesare într-o perioadă de
intensă propagandă şi expansiun catolică pentru ortodoxie. După terminarea studiilor
la Universitatea din Oxford, unde a legat multe prietenii cu anglicanii, şi a vizitat mai
multe biserici din Anglia şi Scoţia, iar la întoarcere spre Constantinopol a trecut prin
mai multe oraşe din Germania- aici a frecventat cursurile Universităţii, a discutat
intens cu profesorii luterani cărora le-a expus învăţătura şi organizarea Bisericii
Ortodoxe, căutând să identifice posibilităţile de apropiere între ortodoxi şi luterani.
Din această strânsă legătură cu teologii de la Helmstadt, a rezultat Mărturisirea
Bisericii Răsăritene Catolice şi Apostolice scrisă la cererea lor. Prin aceasta el urmărea
să consolideze şi să răspândească printre protestanţi cunoaşterea corectă şi fidelă a
spiritului autentic al Bisericii Ortodoxe, trezind dragostea şi prietenia faţă de ea şi să
creeze bazele unei apropieri viitoare.19

17
Pr. conf. dr. Ștefan Sandu, op. cit. p. 100-101.
18
Ibidem, p. 103.
19
Pr. Nicolae Chifăr, op.cit., p. 180-182

12
 Mărturisirea lui Kiril Lukaris, mărturisirea de credinţă calvinizantă atribuită
patriarhului Kiril Lukaris, care a dominat întreg secolul al XVII-lea este o broşură de
opt pagini purtând titlul în latină - Mărturisirea de credinţă a preacinstitului Kiril,
patriarhul Constantinopolului, scrisă cu concursul patriarhilor de Alexandria şi
Ierusalim şi de alţi ierarhi ai Bisericii Răsăritului. Din titlu remarcăm că autorul,
dorind să-i dea autoritate apelează şi la numele celor doi patriarhi: Gherasim al
Alexandriei şi Teofan al Ierusalimului.
În anul 1633 apare o nouă ediţie la Geneva în limba greacă, care cuprinde, pe
lângă cele 18 articole- cât cuprindea ediţia latină- şi alte patru probleme adăugate cu
ocazia acestei traduceri. Apariţia acestei Mărturisiri calvinizante, pusă pe numele
patriarhului Kiril Lukaris, a produs mari tulburări nu numai în Constantinopol, ci şi în
toată lumea ortodoxă. Toţi acei care-l cunoşteau pe patriarh, au rămas surprinşi la
apariţia acestei Mărturisiri de credinţă.
Contactul calviniștilor cu Ortodoxia a fost mai dramatic, cum o ilustrează și
cazul patriarhului. Crescut în școala Apusului, la Padua și Veneția, Kiril Lukaris este
trimis de patriarhul Meletie Pigas în Polonia ( 1594- 1600 ) spre a sprijini Biserica
ortodoxă atât de greu încercată de silniciile iezuite. Prin școlile de la Ostrog și Vilna,
unde a tipărit cărți antilatine și prin predicile lui însuflețite și învățate, Kiril Lukaris a
stabilit un început solid de rezistență contra Catolicismului, fapt pentru care iezuiții din
Polonia au căutat să-l întemnițeze. Lukaris a petrecut și în țările române și s-a întâlnit
în Moldova chiar cu Mihai Viteazul. În 1602 a fost ales patriarh al Alexandriei și
apreciat pentru activitatea sa anticatolică. Pe vremea războiului confesional occidental
( 1618-1648 ), patriarhul Kiril, în calitate de etnarh al grecilor, a fost silit de
împrejurările extrem de grele în care trăia Biserica ortodoxă în imperiul turcesc, să
oscileze diplomatic între rivalitățiile ambasadelor catolice și protestante și să caute
apropiere de puterile calviniste.20
Aceste apropieri au determinat ca pe seama patriarhului să se publice variante
plastografe de compromitere, sau Mărturisiri de credință calvinizate pe numele
patriarhului. Patriarhul s-a jurat că nu este opera lui, căci era un adevărat ortodox. 21
Părerile în privinţa autenticităţii s-au împărţit şi de atunci persoana patriarhului
20
Pr. prof. Ioan Rămureanu, op.cit., p. 307.
21
Idem

13
a devenit obiect de studiu. În legătură cu această mărturisire calvinizantă există câteva
ipoteze, lansate de diferiţi cercetători. Unii pun alcătuirea şi publicarea ei pe seama
călugărilor iezuiţi, interesaţi în a-l compromite în lumea ortodoxă. O altă ipoteză,
susţine că Mărturisirea calvinizantă este opera pastorului olandez, calvinul Antonius
Leger, ipoteza plauzibilă. O a treia ipoteză susţinută de unii cercetători, ce-i drept
foarte puţini, indică, spre atribuirea ei patriarhului Kiril Lukaris.
Odată cu apariţia ei, teologii calvini s-au declarat mulţumiţi de activitatea
pastorului Antonius Leger şi a ambasadorului Cornelius Haga, se pare autorul moral.
De atunci teologii reformaţi susţin că autorul ei este pastorul Kiril Lukaris. După
moartea patriarhului Kiril Lukaris în 1638, la 20 iunie1638 Kiril Kontaris este ales
pentru a treia oară patriarh ecumenic, de data aceasta cu ajutorul interesat al catolicilor.
Imediat după alegere, acesta aştepta momentul să condamne nu numai pretinsa
Mărturisire calvinizantă a înaintaşului său dar dorea şi anatematizarea persoanei
acestuia; în acest sens, el convoacă un sinod la Constantinopol. Sinodul a avut loc la 2
septembrie 1638, sub preşedenţia lui Kiril Kontaris, ca patriarh ecumenic. Au luat
parte la sinod aşa cum reiese din parcurgerea semnăturilor de pe actele sinodului,
Mitrofan Kritopulos, patriarhul Alexandriei, Teofan al Ierusalimului, 20 de mitropoliţi
şi 21 de preoţi. Actele sinodului s-au păstrat în întregime şi ele reflectă tendinţa
patriarhului Kiril Kontaris de a-l prezenta pe înaintaşul său ca singurul autor al
Mărturisirii calvinizante. Scopul arătat de patriarhul Kiril Kontaris în condamnarea lui
Kiril Lukaris şi a Mărturisirii calvinizante a fost: „să liniştească turma credincioşilor
de pretutindeni de agitaţia şi confuzia create de Mărturisirea lui Kiril Lukaris şi să ia
măsurile necesare împotriva propagării de idei protestante pentru credincioşii
ortodocși”. Mitrofan
Kritopulos a semnat şi el actele sinodului după lungi presiuni exercitate de Kiril
Kontaris, dar este sigur că el nu a crezut niciodată în vinovăţia lui Kiril Lukaris pe
care-l cunoştea foarte bine. Kiril Kontaris a reuşit, prin intimidări şi presiuni să
determine pe cei prezenţi la Sinod, mitropoliţi şi preoţi, să semneze condamnarea lui
Kiril Lukaris ca autor al Mărturisirii pusă pe numele lui.22 Kiril Lukaris s-a
născut în Candia (Heraklion), Creta, în 13 noiembrie 1572, în perioada în care Creta
22
Pr. Dănuţ Manu, Importanţa sinoadelor răsăritene din secolul al-XVII- lea pentru unitatea Ortodoxiei, în
„Ortodoxia”, Revista Patriarhiei Române, Anul XLIV, Nr. 3, București, 1987, p. 91-92.

14
era ocupată de Republica Veneţiană. În primii ani ai tinereţii sale, el a studiat cu câţiva
savanţi eminenţi ai vremii, printre care şi Marguius, Episcop de Chithira. Pentru a-şi
aprofunda cunoştinţele, el a călătorit de-a lungul Europei, studiind la Veneţia, Padova
şi Geneva. La Geneva, el intră sub influenţa credinţei reformate aşa cum era
propovăduită de Ioan Calvin. El dezvoltă o puternică antipatie faţă de romano-
catolicism după ce a urmat cursuri teologice la Veneţia, Padova, Wittenberg şi Geneva.
Pe lângă fluenţa vorbirii în greacă, el ajunge să vorbească latina la perfecţie încă din
zilele studenţiei sale. Chiril Lucaris
este hirotonit ca diacon în 1593, la vârsta de 21 de ani. Este ridicat la rangul preoţiei de
către Patriarhul Meletie Pegas, patriarh al Alexandriei. Patriarhul Meletie Pegas îl
trimite pe Chiril în Polonia în anul 1596 pentru a conduce opoziţia ortodocşilor faţă
de Unirea de la Brest care propunea o unire a Kievului cu Roma. În această perioadă,
el este profesor al academiei ortodoxe din Vilnus, în prezent capitala Lituaniei. În
1601, el este ales patriarh al Alexandriei, succedându-i Patriarhului Meletie Pegas,
poziţie pe care o ocupă cu dedicaţie timp de nouăsprezece ani. În această perioadă, el
reorganizează finanţele patriarhiei şi se ocupă de repararea bisericilor, pe lângă
propovăduire şi o corespondenţă constantă cu patriarhii Ierusalimului şi Cipriului.
În 1612, el
este „locum tenens” al Bisericii din Constantinopol pentru o perioadă scurtă de timp.
În 4 noiembrie 1620, Sfântul Sinod din Constantinopol îl alege pe Chiril patriarh de
Constantinopol. Păstorirea sa la Constantinopol se împarte în cinci perioade diferite:
din 1620 până în 1623, din 1623 până în 1633, din 1633 până în 1634, din 1634 până
în 1635, şi din 1637 până în 1638, din cauza intrigilor în care au fost implicaţi papii,
reformiştii, iezuiţii şi sultanul otoman şi care au constat în aranjamente împotriva lui
Chiril prin care urma să fie discreditat pe baza zvonurilor că era calvinist. După
fiecare depunere, Patriarhul Chiril era reales de clerul sprijinit de populaţia ortodoxă.23
Mărturisirea de credință a mitropolitului Petru Movilă, este cartea de
doctrină a întregii Ortodoxii. Nevoia unui Catehism se simțea atunci mai mult ca
oricând, dată fiind propaganda catolică și protestantă ce se făcea în rândul popoarelor
de credință ortodoxă, cât și pentru faptul că alte confesiuni creștine aveau asemenea

23
http://www.preoticonvertiti.ro/pdf/chirillucaris.pdf, accesat la data de 24.11.2013, ora 21:22.

15
cărți. Cea mai importantă lucrare a acestui sfânt ierarh este desigur Mărturisirea
Ortodoxă (Pravoslavnica Mărturisire), alcătuită în intenţia de a face o precizare a
doctrinei ortodoxe, expusă la un şi mai mare pericol după apariţia la Geneva, în 1629
şi 1633 - a unei Mărturisiri de credinţa calvinizantă, pusă sub numele Patriarhului
Ecumenic Kiril Lucaris. În 1640 Movilă convoacă la Kiev un Sinod care cercetează o
mărturisire de credinţă alcătuită de el în latină: „Expositio fidei Ecclesiae Russiae
Minoris", împărţită după cele trei virtuţi teologice : credinţa, nădejdea şi dragostea cu
261 de întrebări şi răspunsuri. Sinodalii n-au căzut de acord asupra a doua puncte şi au
cerut părerea Patriarhului Ecumenic.
Astfel s-a ajuns la necesitatea unei întruniri teologice inter-ortodoxe. Singurul
loc posibil pentru convocarea unei astfel de întruniri era oraşul Iaşi, unde domnea
Vasile Lupu, sprijinitor al Bisericilor Ortodoxe de pretutindeni. La această conferinţă
ţinută în trapeza Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, au fost prezenţi delegaţi din
partea Patriarhiei Ecumenice, ai Bisericii din Kiev şi ai Bisericii moldovene, în frunte
cu Mitropolitul Varlaam. Ei au analizat Mărturisirea de credinţa a lui Petru Movila,
respingând doar cele doua puncte: purgatoriul şi timpul prefacerii elementelor la
Sfânta Liturghie, corectările fiind făcute de Meletie Sirigul, cel mai învăţat teolog grec
al secolului al XVIIlea, prezent la Iaşi. Deşi acest mare teolog a corectat doar cele
două puncte evident greşite, el avea îndoială şi reţinere asupra mai multor probleme.
Fiind foarte rigorist şi ataşat de tradiţia bizantină el a văzut, pe bună dreptate, că
Mărturisirea lui Petru Movilă are foarte multe influenţe latine, dacă nu ca doctrină cel
puţin ca mod de prezentare. Mai mulţi teologi contemporani sunt de acord cu faptul că
prin această Mărturisire pătrunde scolastica în teologia ortodoxă, alţii acuzându-l pe
mitropolitul Petru că ar fi copiat această Expunere din Catehismul Romano - Catolic al
lui Canisius sau cel puţin a rămas foarte mult influenţat de el.24
Teologia lui Petru Movilă este foarte antropocentrică, spunea undeva episcopul
grec Vasilios Krivoşein, iar teologul rus George Florovski afirmă în tratatul său
teologico-istoric întitulat „Căile teologiei ruse” că : „toxina internă a lui Movilăa fost
mult mai periculoasă decât însăşi uniaţia”. La uniaţie s-a putut rezista, dar „cripto-
romano-catolicismul” lui Petru Movilă s-a infiltrat tăcut şi inperceptibil… Mărturisirea

24
Paul Evdokimov, Hristos în gândirea rusă, Editura Symbol, București, 2001, p. 65.

16
lui Movilă a fost o compilaţie patentă după surse latine şi în stil latin. 25 Biserica fiind
constrânsă să ia poziţie clară în conflictul dintre Roma şi Reformă, s-a silit atunci să
întrebuinţeze argumente protestante împotriva Romei şi argumente romane contra
protestantismului, fără să le examineze pe amândouă cu grijă în lumina tradiţiei
răsăritene. Aceasta a fost rădăcina unei „pseudomorfoze” a gândirii ortodoxe. 26
Aceste idei sunt susţinute şi de teologii greci Balanos, dar mai ales de Christos
Yannaras. Deşi afirmaţiile făcute mai sus au şi o doză de exagerare şi de subiectivism,
ele rămân valabile cel puţin pentru faptul că sunt bazate pe observarea urmărilor
nefaste pe care le-a făcut această Mărturisire. Chiar dacă unii încearcă o respingere
totală a acestei Expuneri de credinţă, greşelile cele mai mari, afară de cele două
respinse în 1642, sunt legate numai de Sfintele Taine şi doar într-o măsură mai mică de
învăţătura despre păcatul originar şi încă de alte câteva puncte interpretabile şi un pic
inexacte. Cu toate acestea, aşa cum spunea şi Georges Florovski, Conferinţa numită
uneori pe nedrept şi „Sinod” deşi singurul ierarh prezent la toate întrunirile a fost
Porfirie al Niceii.27
Mărturisirea de credinţă a Mitropolitului de Kiev, iar recunoaşterea ei de către
Sinodul Constantinopolitan în 1643, a făcut din ea o Mărturisire a întregii Biserici
Răsăritene. A fost semnată la început de Patriarhul Ecumenic Partenie I şi ulterior şi
de Patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. A fost tipărită în greaca populara
abia în 1677, la Amsterdam, după moartea lui Movilă, şi pentru prima dată în
româneşte, la Buzău, în 1691 fiind tradusa de Radu şi Ştefan Greceanu. Mult timp a
fost folosita ca manual în şcolile teologice din Rusia, din Ţările Române şi din alte
părţi.
Mitropolitul s-a născut la Suceava în 1596, ca fiu al lui Simeon Movilă, domn
pentru scurtă vreme în Țara Românească și în Moldova și al soției sale Melania
Marghita. Un frate al tatălui său, Ieremia, a fost domn în Moldova, un altul, Gheorghe
a fost mitropolit al Moldovei. În 1600, Petru a trebuit să pribegească în Polonia din
cauza ocupării Moldovei de către Mihai Viteazul. Câtiva ani mai târziu a părăsit

25
Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Discuţii mai noi asupra unor probleme mai vechi în jurul Mărturisirilor de credinţă, în
Logos. Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 315.
26
Idem.
27
Pr. Scarlat Porcescu, Hristos în Moldova, Editura Trinitas, Iaşi, 2001, p. 45-78.

17
Moldova pentru totdeauna, așezându-se în Polonia. Tânărul fiu de domn și-a continuat
învățătura pe care o începuse în casa părintească, la școala ortodoxă din Lvov. Aivi a
studiat slava, greaca și teologia. Mai întâi a fost egumen la Pecerska din Kiev, mai
apoi se călugărește. 28
În 1631, îl determină pe regele Vladislav să dea unele libertăți și drepturi
ortodocșilor. Aceste mari biruințe, au dus la alegerea lui ca arhiepiscop și mitropolit al
Kievului. A fost hirotonit arhiereu în aprilie 1633. A înființat tipografi la Kiev, Lvov,
tipărind o mulțime de cărți de slujbă, traduceri ale Sfinților Părinți.29
Mărturisirea de credință a Patriarhului Dositei al Ierusalimului (1672)
expune învățătura ortodoxă în comparație cu cea calvinizantă. Mărturisirea purta
numele de Pavăza Ortodoxiei și avea un scop îndoit: mai întâi trebuia să se facă
dovada că Mărturisirea particulară a lui Chiril Lukaris nu se angajează decât pe autorul
ei, al doilea, se cădea să se formuleze învățătură Bisericii Ortodoxe. Această
Mărturisire a apărut în condiții istorice deosebite, care au determinat unele calități și
lipsuri ale ei și s-au caracterizat eforturile protestantismului de a devedi romano-
catolicsmului identitatea învățăturii sale cu ceea a Bisericii primare, această dovadă
credeau protestanți că o puteau aduce arătând că Biserica Ortodoxă, continuatoare a
Bisericii primare, are aceeași învățătură ca și protestantismul.
Mărturisirea apare în lupta de apărare a Ortodoxiei împotriva romano-
catolicismului. Sinodul din Martie 1672 ținut sub conducerea patriarhului Dositei, cu
participarea a 71 de ierarhi și alți greci, în urma controversei dintre janseniști și
calviniști din Franța, care amestecau în discuție și învățătura Bisericii Ortodoxe a
aprobat Mărturisirea de credintă și expune învățătura ortodoxă în 18 Definiții : despre
Sfânta Treime, Sfânta Scriptură, libertatea omenească, creație, răscumpărare, Sfintele
Taine, etc.
Unii teologi susțin că această învățătură are un caracter romano-catolic mai ales
în cele patru învățături principale ale Mărturisirii sale: cea despre primirea cărților
apocrife alături de cele canonice, fără discernământ; oprirea laicilor de la citirea
Sfintelor Scripturi; folosirea termenului metousiosis; lipsa de claritate asupra locului
intermediar între rai și iad. Influența romano-catolică asupra Mărturisirii lui Dositei s-
28
Ibidem, p. 180.
29
Ibidem, p. 181.

18
ar fi manifesta mia ales în 4 învățături principale, făcând referire la cărțile apocrife sau
cele canonice, folosirea termenului „metousiosis”, lipsa de claritate a locului
intermediar între rai și iad.30
Autoritatea dogmatică și simbolică a Mărturisirii lui Dositei a fost analizată de
teologii ortodocși, romano-catolici și protestanți. Unii teologi spun că Mărturisirea lui
Dositei a expus spiritul Bisericii primare în opoziție cu învățăturile romano-catolice și
protestante.Valoarea acestei Mărturisiri este mare ținând seama de împrejurările în
care a apărut și de nevoia cărora le-a făcut față. Ea rămâne până astăzi singurul
document cu autoritate, referitor la predestinație. Ea nu a obținut adeziunea unor
teologi pentru punctele mai sus menționate, dar este cu siguranță un document de o
însemnătate mare din punct de vedere istoric, privind un monument al Istoriei Bisericii
noastre și îndreptat unilateral împotriva protestanților.31

Curente sociale în secolele XV-XVII

Se pare că jansenismul este o confesiune izvorâtă din sânul catolicismului. A

însemnat un fel de Reformă în Franta, o reîntoarcere către Antichitatea crestină, spre
sfințenia bisericii primitive, fără a-i rupe unitatea.Conform doctrinei janseniste, starea
actuală a umanitătii este o stare de decădere profundă în care am fost aruncați din
cauza păcatului originar. Omul este atras mai puternic de plăcerile pământesti decât de
cele ceresti si de aceea toate acțiunile lui sunt considerate păcătoase. El este vinovat
atât de păcatul originar cât si de păcatele personale.
30
Pr. conf. dr. Ștefan Sandu, op. cit. p. 76.
31
Ibidem, p. 74-79.

19
 Dumnezeu alege câteva suflete pe care le salvează din starea de decădere. În
cazul acestora, atracția pământească va fi urmată de cea celestă. Acesti oameni nu se
vor mai afla sub imperiul dorintelor rele, păcătoase, ci vor primi ajutor nesperat,
nemeritat dela Dumnezeu pentru a se salva. Pentru a desemna acest ajutor, harul sau
gratia divină, jansenistii folosesc termenul(grația eficace).Vrând să scoată omenirea
din starea de decădere, Creatorul i-a trimis un salvator, pe Isus Hristos. Din scrierile
janseniste reiese că Isus nu s-a sacrificat pentru toti, deci nu toți muritorii pot beneficia
de această salvare.32

Actualitatea Mărturisirilor de credință

În ceea ce privește teologia Mărturisirilor de credință, vom face un mic popas

asupra dogmelor formulate de mărturisitorii mai sus amintiți. Astfel, în ceea ce
privește Sfânta Treime și comuniunea, învățătura mărturisitorilor ortodocși arată că
noutatea mântuitoare adusă de creștinism este experiența misterului comuniunii harice
de iubire, a celor ce cred în Hristos Iisus ca Dumnezeu cu Dumnezeu Tatăl prin Fiul în
Duhul Sfânt și întreolaltă. Comuniunea eclezială revelează misterul comuniunii
treimice ca bază a Bisericii. Dogma Sfintei Treimi constituie răspunsul în formă de
32
Ioan Horga, Europa Luminilor, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2002, p. 221.

20
mărturisire revelatoare. În dinamica Iconomiei devine comuniune treimică provenită
de la Tatăl, prin Fiul în Sfântul Duh și are la bază comuniunea intratrinitară, ceea ce
înseamnă că Dumnezeu este însăși existența veșnică și nu se poate face o subordonare
a persoanelor. Trei Persoane sunt egale într-o Unică Ființă, unite neamestecat prin
aceeași Ființă divină și deosebite prin proprietățile personale distinctive: nenaștere,
naștere și purcedere.33
În ceea ce privește rolul Bisericii în a mărturisii credința, mărturisitorii, mai ales
Kritopulos Mitrofan afirmă că Biserica este întemeiată de Dumnezeu și că este un
așezământ văzut, fără să conteste însă caracterul ei nevăzut de comunitate spirituală și
tainică cu Domnul a membrilor ei vii și virtuoși. Aceasta odrăslește și în același timp
crește pe terenul Bisericii văzute. Kritopulos afirmă că Biserica se definește prin
întemeierea ei, ființa ei ca și întreg și ierarhia Bisericească, pentru că ea este așezământ
sfânt, cu putere și autoritate divină, se împărtășește în popor și în clerul conducător, ce
își are originea prin succesiune neîntreruptă la Apostoli.34
Mărturisirile lui Dositei, Ieremia, Kritopulos despre Sfintele Taine, arată că
acestea se referă la caracterul lor de taină și de jertfă. Ei fac referire în mod special la
Sfânta Euharistie, spunând că prin chemarea Sfântului Duh și sfințirea de către preot a
elementelor euharistice, acestea se schimbă în trupul și sângele Domnului, arătând că
elementele euharistice se transformă în substanța lor. Întregimea Domnului în
Euharistie se cuprinde în credința Bisericii, că acolo este Dumnezeu Omul și cu
sufletul și cu Dumnezeirea, ca un Dumnezeu perfect și ca om perfect. 35
Toate concluziile care rezultă din discuțiile amintite mai sus readuc în prim pla
cele două poziții posibile în eclesiologie, cu subsidiarul fiecăreia dintre ele: ancorarea
în Tradiție și fidelitatea față de Biserica primelor secole sau dimpotrivă renunțarea la
acestea și instalarea într-un prezent instabil, care devine mereu altceva, credința
fiecărei epoci urmând a fi mărturisită fără obligația unei consevențe cu cea mărturisită
anterior.
Această ultimă poziție aparținând bisericilor reformei și afirmând că orice
„Crez” devine desuet după perimarea epocii care l-a produs, este inacceptabilă poziției

33
Pr. conf. dr. Ștefan Sandu, op. cit., p. 3.
34
Idem, în „Ortodoxia” Revista Patriarhiei Române, Anul XLIV, Nr.3-4, București, 1992, p. 36.
35
Idem, în „Ortodoxia” Revista Patriarhiei Române, Anul XLV, Nr. 1-2, București, 1993, p. 24.

21
tradiționale a Bisericii. Dar aceasta ar aduce în discuție însăși problema Tradiției așa
cum ea este cunoscută în maleabilitatea gândirii Ortodoxe. Drama Bisericii rezidă în
incapacitatea creștinului modern de a discerne între ceea ce trebuie să rămână și ceea
ce poate fi îndepărtat din hotărârile sinoadelor Bisericii ecumenice ale trecutului, iar
modul în care esența credinței a fost formulată și receptată de poporul ortodox este
dovada viabilității Bisericii prin Duhul lui Hristos, care a menținut fondul și
exprimarea dogmatică a credinței, nesupunând vreunei noi hotărâri acele noi opinii
câtă vreme ecumenicitatea Bisericii este întreruptă.
Poziția tradițională înțelege prin Crez o mărturisire dogmatică, o afirmare a
celor ce trebuie crezute pentru mântuire, cu privință la Dumnezeu și creație și raportul
între acestea, pe când poziția cealaltă privește partea pragmatică. Discuțiile purtate au
darul de a deschide perspective noi în dialogul interconfesional, util pentru înțelegerea
reciprocă a credinței.36

Bibliografie

I. Izvoare:

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea
Sfântului Sinod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2001.

Anca Manolache, Actualitatea Mărturisirilor de credință, în „Ortodoxia”, Revista Patriarhiei Române, Anul
36

XXXIX, Nr. 2, Aprilie – Iunie, București, 1987, p. 144-146.

22
II. Manuale:

Todoran, pr. prof. Isidor, Manual pentru facultățile teolgice, Editura Renașterea, Cluj-
Napoca, 2008.

III. Studii și articole:

Chițescu, prof. Nicolae, Însemnătatea mărturisirilor de credință în cele trei mari

confesiuni creștine, în „Ortodoxia”, Revista Patriarhiei Române, Anul VII, Nr.7,
Octombrie – Decembrie, București, 1955.

Ică, pr. prof. Ioan, Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Kritopulos, însemnătatea ei
istorică, dogmatică și edumenistă, în „Mitropolia Ardealului”, Anul XVIII, Nr. 3-4, ,
Sibiu, 1973.

Karmiris, Ioan, Ortodoxie și Protestantism, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul

XX, Nr. 9-10, București, 1973.

Manu, pr. Dănuţ, Importanţa sinoadelor răsăritene din secolul al XVII- lea pentru
unitatea Ortodoxiei, în „Ortodoxia”, Revista Patriarhiei Române, Anul XLIV, Nr. 3,
București, 1987.

Manolache, Anca, Actualitatea Mărturisirilor de credință, în „Ortodoxia”, Revista

Patriarhiei Române, Anul XXXIX, Nr. 2, București, 1987.

Rămureanu, pr. prof. Ioan, Mărturisirea de credință a patriarhului ecumenic Ghenadie

al-II-lea Scholarios, în „Ortodoxia”, Revista Patriarhiei Române, Anul XXXVI, Nr.4,
București, 1984.

23
Sandu, pr. conf. dr. Ștefan, Teologia Mărturisirilor de credință luterane și ortodoxe, în
„Ortodoxia”, Revista Patriarhiei Române, Anul XLIII, Nr. 3, București, 1991.

Idem, în „Ortodoxia” Revista Patriarhiei Române, Anul XLIV, Nr.3-4, București,

1992.

Idem, în „Ortodoxia” Revista Patriarhiei Române, Anul XLV, Nr. 1-2, București,
1993.

IV. Cărți:

Chifăr, pr. Nicolae, Istoria creştinismului, Vol. IV, Editura Trinitas, Iaşi, 2005.

Chițescu, pr. Nicolae, Teologia dogmatică și simbolică, Vol. I, Editura Institutului

Biblic și de misiune, București, 1958.

Evdokimov, Paul, Hristos în gândirea rusă, Editura Symbol, București, 2001.

Horga, Ioan, Europa Luminilor, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2002.

Ică, pr. prof. dr. Ioan, Discuţii mai noi asupra unor probleme mai vechi în jurul
Mărturisirilor de credinţă, în Logos. Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Bartolomeu al
Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001.

Porcescu, pr. Scarlat, Hristos în Moldova, Editura Trinitas, Iaşi, 2001.

Păcurariu, pr. prof. dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006.

24
Rămureanu, pr. prof. Ioan, Istoria Bisericească Universală pentru institutele teologice,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1993

V. Surse web:

http://bisericasecreta.wordpress.com.
http://www.crestinortodox.ro.
http://ortodoxianecenzurata.wordpress.com
http://www.preoticonvertiti.ro

25
26