ii.

Biosenzorii sunt detectori ce se bazează pe molecule selective ce intră în componența

plantelor și animalelor.
Un biosenzor poate fi definit ca un dispozitiv, de obicei electronic, care folosește
moleculele de interes biologic pentru a detecta molecule specifice. Biosenzorul constă dintr-un
element biologic imobilizat pe un senzor fizico-chimic clasic care transforma informația chimică
într-un semnal care poate fi electric, optic, termic, etc.
Clasificarea biosenzorilor se poate realiza după mai multe criterii:
 după tipul traductorului folosit în prelucrarea informațiilor preluate de la elementul
biologic:
 biosenzori realizați pe baza senzorilor electrochimici (potențiometrici,
amperometrici, conductometrici)
 biosenzori realizați pe baza unor senzori termici
 biosenzori optici
 biosenzori piezoelectrici
 biosenzori manometrici

 dupa tipul elementului (substratului) biologic:

 Biosenzori de afinitate - analitul nu se modifică chimic în timpul măsurătorii. El

doar se leagă de receptor. La sfârşit el poate fi îndepărtat chimic sau prin spălare
 Biosenzori de metabolism - aici substratul biologic se consumă printr-o reacţie
chimică cu analitul. Se formează un nou produs. Starea iniţială se poate reface după completa
consumare a analitului
 Imunosenzori - detectarea substanţelor de tip antigen (Ag) se face cu ajutorul
anticorpilor (Ac), pe principiul "lacăt-cheie". Anticorpii sunt proteine cu molecule în formă de Y
(numite imunoglobuline). În vârfurile Y-ului sunt doar două locuri, unde se poate leaga un singur
tip de antigen. Aceşti anticorpi sunt produşi de organism ca răspuns la o anumită substanţă
străină (antigen), pe care nu o poate elimina prin fagocitoză şi căreia, în ultimă instanţă, îi
"încurcă planurile", legându-se de ea: Ac+Ag → AcAg
 Senzori biomimetici - cu ajutorul acestor senzori se detectează semnale fizice
(sunet, stres mecanic, lumină) pe baza interacţiunii lor cu substratul biologic activ (receptorul)

 după analiții sau reacțiile pe care le monitorizează:

a. monitorizarea directă
b. monitorizarea indirectă
Un biosenzor adecvat ar trebui să posede cel putin următoarele caracteristici:
  biocatalizatorul trebuie să fie înalt specific pentru scopul analizei
 să fie stabil în condiții de depozitare normale
 răspunsul lui trebuie să fie exact, precis, reproductibil și liniar pe domeniul analitic
 să nu aiba efecte antigenice sau toxice
 trebuie să fie ieftin, mic, portabil și capabil de a fi utilizat chiar de operatori mai puțin
dotați
Alcătuirea unui biosenzor
Indiferent de complexitatea lui un biosenzor este alcătuit din trei părți principale:
I. Elementul biologic sensibil (material biologic - țesut, microorganism, celule, enzime,
anticorpi, acizi nucleici sau material obținut prin intermediul științelor inginerești)
II. Traductorul sau detectorul (optic, pizoelectric, electrochimic) care transformă semnalul
rezultat din interacțiunea analitului cu elementul biologic într-o mărime fizică ușor de măsurat și
cuantificat
I. Sistemul de măsurare si prelucrare a semnalelor senzoriale, astfel ca rezultatele obținute
să poată fi exprimate într-un mod simplu și cunoscut

III. Dezvoltarea cronologica a biosenzorilor

♦ In 1950 Leland C. Clark Jr., a inventat un electrod pentru masurarea oxigenului dizolvat
in sange. In 1962 Clark extinde folosirea acestui "electrod de masurare a oxigenului" la
determinarea nivelului de glocoza in sange. Prin depunerea pe senzorul pentru oxigen a unui strat
subtire de gel ce contine enzima numita glucooxidaza, urmat de o membrana semipermeabila de
dializa ce permite glucozei sa difuzeze in senzor, dar impiedica enzima sa difuzeze.
♦ In 1969, G.Guilbault a inventat un sistem de masura a ureei in fluidele fiziologice, pe
baza detectiei potentiometrice.
♦ In deceniile ce au urmat, peste 100 de enzime au fost folosite, drept biocatalizatori
selectivi in realizarea de biosenzori. Cercetatorii in domeniu au realizat ca nu numai enzimele
singulare se pot folosi, ci si tesuturi ce care sunt sensibile la prezenta unor aminoacizi sau alte
biomolecule.
♦ Un an major pentru dezvoltarea biosenzorilor a fost anul 1975, cînd tehnologia acestora
a cunoscut o nouă revoluţie. Aceasta s-a datorat folosirii bacteriilor pe post de bioreceptori în aşa
numiţii electrozi microbieni (folosiţi iniţial pentru măsurarea alcolului). Acest moment a marcat
şi începutul folosirii biosenzorilor în controlul mediului înconjurător.
♦ In 1976 Clemens a încorporat un biosenzor de glucoză într-un panceas artificial.
 ♦ In 1990 Gold şi Ellington au fost primii care au folosit fragmente de acizi nucleici pe
post de bioreceptori.
♦ Isao Kurube si Shuichi Suzuki au masurat consumul biochimic de oxigenului, ce
reprezinta un indicator al prezentei substantelor organice biodegradabile in apa. Biosenzorul,
bazat pe o drojdie, poate realiza determinari a indicatorului mentionat in 30 minute fata de 5 zile
in care se obtin rezultatele prin metode conventionale.

II. Importanţa determinarii dopaminei

Dopamina face parte din grupa unor importante substanţe numite catecolamine sau
hormoni medulosuprarenalieni. Este un intermediar important în biosinteza adrenalinei şi a
noradrenalinei, principalele secreţii ale acestor hormoni. Principalul efect fiziologic al
catecolaminelor este cel asupra sistemului circulator. În acelaşi timp sunt efectori ai stării
nervoase şi au rol important în transmiterea fluxului nervos simpatic.

Rolul biochimic al catecolaminelor constă în implicaţiile lor în circuitul hidromineral.

Reglarea secreţiilor hormonale se face cu ajutorul influxurilor nervoase transmise cu ajutorul
neurotran-smiţătorilor. Secreţia de hormoni medulosuprarenali este provocată de excitarea căilor
nervoase transmise cu ajutorul dopaminei, noradrenalinei şi serotoninei.

Totodată, s-a demonstrat faptul că dopamina este un factor de inhibiţie al prolactinei,

care este hormonal lactogen sau lactotrop ce acţionează asupra secreţiei glandei mamare prin
mărirea atât a cantităţii de ţesut glandular, cât şi a producţiei de lapte.

Cu ajutorul tehnicii de histofluorescenţă s-a putut alcătui o “hartă” a conexiunilor

dopaminei. Dopamine este unul dintre cei mai interesanţi neurotransmiţători pentru că este
implicată în câteva funcţii interesante cum este mobilitatea, atenţia şi capacitatea de învăţare.

Degenerarea neuronilor dopaminergici ce conectează substanţă cenuşie în circuitul

nervos cu nucleul căutat provoacă boala Parkinson, caracterizată prin tremurul şi rigiditatea
extremităţilor, lipsa de echilibru şi dificultate în iniţierea mişcărilor. Dopamina este implicată ca
şi substanţă neurotransmiţătoare în schizofrenie, o dereglare mentală serioasă, caracterizata prin
halucinaţii, deziluzii şi întreruperea procesului normal logic, de gândire.

Prin descompunerea dopaminei se obţine melanina, care este pigmentul pielii. Scăderea
cantităţii de dopamină poate avea loc prin inhibiţia unor enzime ca tirozinhidroxilaza, DOPA-
decarboxilaza prin dereglarea acumulării de dopamină şi acid homovanilic, metabolitul principal