Specificul literaturii pașoptiste, influențate de programul estetic al revistei „Dacia

literară”
Perioada paşoptistă (1830-1860) este o epocă de afirmare a literaturii naţionale, în preajma Revoluţiei de
la 1848. Perioadă premergătoare revoluţiei de la 1848 a însemnat începutul poeziei noastre romantice.
Epoca paşoptistă înseamnă, înainte de toate, epoca începutului literaturii noastre moderne si romantice;
prin opera scriitorilor afirmaţia după 1830, se instaurează un nou climat literar şi o nouă stare de spirit.
Perioada se caracterizează prin militantism național, predilecția pentru istorie, tradiție, elementul etnic,
hibridare estetică (elementele clasice, preromantice și romantice coexistă), amestec de genuri și specii
literare, idilism, conservatorism, preferința pentru înalte valori morale și pasiuni temperate.

Raportându-se la activitatea predecesorilor săi, Mihail Kogălniceanu apreciază calitatea unor reviste
precum „Curierul Românesc” („Albina Românească”), însă le reproșează că acordă prea multă importanță
domeniului politic și că au o tentă provincială: ” au mai mulți sau mai puțini o coloră locală”.
Kogălnicenu înțelege că era nevoie de – o revistă literară pentru a imprima o tendință comună pentru
dezvoltarea literaturii epocii. În plus, prin alegerea acestui titlu al revistei se cultivă și idealul unității
naționale care chiar dacă nu era posibil încă în plan politic, se realiza simbolic în plan literal și cultural.
Kogălniceanu își propune ca revista „Dacia literară” să devină un repertoriu general al literaturii
românești”, anunțând ca prim criteriu de selecție a operelor pe care le va publica în revistă, originalitatea.

Se promovează pentru prima dată în literatura noastră spiritul critic – o critică obiectivă, criteriile de
apreciere a operei literare fiind cel etnic și etic, adică specificul național și originalitatea. Prin respingerea
polemicilor, autorul revistei anunță că-și dorește ca literatura să devinș un factor cu rol important în
realizarea unității naționale. Sursele de inspirație propuse de Kogălnicenu pentru realizarea unei literaturi
originale și cu specific național sunt: istoria națională, natura și folclorul autohton.

Principiile estetice le reprezintă afirmarea individualității și a originalității. Politica trebuie exclusă din
preocupările revistei ca un fapt neviabil, nesănătos, care micșorează vigoarea creatoare a unui popor.
Principiul cel mai important este, în proiectarea conceptului de națiune, afirmarea duhului național: „O
foaie care părăsind politica s-ar îndeletnici cu literatura națională” Criteriul estetic este conexat așadar cu
acela al promovării specificului națională: împrumuturile, traducerile din alte limbi nu constituie o soluție
a momentului literar de la 1840. („ traducțiile nu fac literatura” și „istoria noastră are destule fapte eroice,
frumoasele noastre țări sunt destul de pitorești și de poetice”).

Kogălnicenu face un apel către scriitorii pentru a le indica „să se inspire din realitatea autohtonă,
indicându-le sursele principale: istoria, natura și tezaurul culturii populare (folclorul): „Istoria noastră are
destule fapte istorice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre destul de pitorești și
de poetice, oentru ca să nu putem găsi și la noi surjeturi de scris”. Un alt punct pragmatic precizează că
revista va lupta pentru constituirea unei limbi și a unei literaturi comune tuturor românilor și insistă
asupra instituirii ueni atitudini critice obiective și constructive: „Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom
critica cartea, iar nu persoana”. Mihail Kogălniceanu trasează principalele direcții pe care să le urmeze
scriitorii pentru a putea crea o literatură națională, țelul nărturisit al marelui om de cultură fiind acela ca
„romănii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți”, asigurând scriitorii că operele originale vor
beneficia de o critică obiectivă, „vom critica cartea, iar nu persoana”.
Faptele, întâmplările trebuie luate din istoria poporului român și pentru o convingătoare demonstrație,
Kogălniceanu, chiar în primul număr, publică nuvela istorică „Alexandru Lăpușneanu” a lui Costache
Negruzzi. Aceasta reprezintă o capodoperă a genului, exprimând programul revistei prin valorificarea
trecutului istoric național ca sursă de inspirație, abordarea originală a subiectului istoric, hibridarea
estetică și propunerea unui nou tip despecie literară care nu mai fusese abordată în literatura română -
nuvela istorică.

O primă trăsătură definitorie, specifică pașoptismului o reprezintă sursa de inspirație. Costache Negruzzi
valorifică informațiile cuprinse în cronicile moldovene, indicând în notele de subsol, ca principală sursă
de inspirație a nuvelei cronica lui Miron Costin, deși cele mai multe informații despre cele două domnii
ale lui Alexandru Lăpușneanu sunt cuprinse în cronica lui Grigore Ureche de la care a preluat o serie de
informații respectate cu fidelitate: intrarea domnitorului în țară cu ajutorul turcesc, respingerea lui de către
marii boieri, aspecte ale politicii interne și externe (distrugerea cetăților de graniță, alianțe cu craiul
Poloniei, fuga în Polonia a unor boieri care nu s-au supus domnitorului), moartea suspectă a lui
Lăpușneanu și faptul că este în ctitoria lui, mănăstirea Slatina.

Deoarece autorul Costache Negruzzi, în calitate de creator de literatură urmărește un scop estetic care
presupune transformarea personalităților istorice în personaje literare, se comit și abateri de la adevărul
istoric precum: uciderea lui Moțoc prin linșare de către mulțimea răsculată – în realitate, Moțoc murise
prin decapitare în Polonia); uciderea lui Lăpușneanu prin otrăvire, cu contribuția doamnei Ruxanda, a lui
Spancioc și Stroici; amenințarea cu moartea și răzbunarea adresată de Lăpușneanu tuturor celor prezenți
în scena călugăririi sale, decaputarea celor 47 de boieri uciși și așezarea capetelor într-o piramidă în
conformitate cu rangul deținut. Subiectul și personajele au într-o nuvelă istorică un punct de plecare real,
consemnat de cronici, dar reprezentarea lor în opera literară se realizează prin transfigurare artistică în
conformitate cu viziunea autorului influențată de o anumită orientare estetică – în acest caz, romantismul.

O a doua trăsătură ce încadrează opera în literatura pașoptistă este hibridarea estetică. În această nuvelă,
coexistă elemente clasice, romanice și realiste, structura compozițională este una clasica, însă subiectul
abordat, personajul principal și viziunea exprimată de autor sunt de influență romantică.

Fiind o nuvelă istorică în contextul literaturii pașoptiste, Alexandru Lăpușneanul este și o nuvelă de
factură romantică prin respectarea principiului romantic enunțat în Introducție la Dacia literară –
inspirația din istoria națională, prin specie, temă, personaje excepționale în situații excepționale,
personajul principal alcătuit din contraste, antiteza angelic-demonic, culoarea epocii, spectaculosul
gesturilor, al replicilor și al scenelor.

Personajele nuvelei istorice se încadrează în categorii specifice: omul de încredere(boierul Moțoc),

domnitorul sângeros(Alexandru Lăpușneanu), dușmanul ascuns, boierii uneltitori, sfetnicul înțelept și
domnița angelică(doamna Ruxanda). Alexandru Lăpușneanu este personajul principal al nuvelei, personaj
romantic, excepțional, care acționează în situații excepționale (de exemplu: scena uciderii boierilor, a
pedepsirii lui Moțoc, scena morții domnitorului otrăvit). Acesta întruchipează tipul domnitorului
sângeros, tiran și crud și are o psihologie complexă, calități și defecte puternice. El este un personaj
construit din contraste, pe baza cărora se creează o antiteză internă: dornic de răzbunare /vs/ patriot. Se
remarcă și numeroase antiteze externe: în relația cu doamna Ruxanda: blând /vs/ agresiv (verbal),
stăpânește arta disimulării /vs/ poate fi de o sinceritate brutală, înțelepciune /vs/ demență, impulsivitate /
vs/ stăpânire de sine, domnitor sângeros /vs/ doamna angelică; în raport cu Moțoc: Lăpușneanu-
personalitate accentuată, caracter puternic /vs/ laș, lipsit de caracter, cu interese meschine; dorința lui de a
centraliza puterea în mâinile sale /vs/ dorința boierilor de a conduce din umbră și de a nu-l susține pe
domnitor în intențiile sale de politică externă sau internă. Echilibrul dintre convenția romantică și
realitatea individului se realizează prin modul de construire a personajului: subordonarea trăsăturilor
uneia principale, voința de putere, care îi călăuzește acțiunile. Este caracterizat direct (de către narator, de
alte personaje, autocaracterizarea) și indirect (prin fapte, limbaj, comportament, relații cu alte personaje,
gesturi, atitudine, vestimentație). Forța excepțională a personajului domină relațiile cu celelalte personaje,
care, în general, sunt manipulate de domnitor. Având „capacitatea de a ne surprinde, într-un mod
convingător”, Lăpușneanul este un personaj rotund, spre deosebire de celelalte personaje individuale din
nuvelă, personaje plate, construite în jurul unei singure idei sau calități.

Accentul cade pe densitatea faptelor narate și pe refacerea atmosferei/culorii de epocă. Limbajul conține
expresii populare („rămasă cu gura căscată”), regionalisme fonetice („clipală”, „găsând”), dar forță de
sugestie au neologismele care conservă forma de secol XIX, unele fiind integrate în figuri de stil: „eho”,
comparația „Acest din urmă cuvânt (...) fu ca o schinteie electrică”, metafora „în brațele idrei acestei cu
multe capete”. Stilul narativ se remarcă prin sobrietate, concizie, echilibru între termenii arhaici și
neologici, o mare frecvență a gerunziului, simplitatea topicii. Stilul indirect alternează cu stilul direct,
realizat prin dialog și intervenție izolată. Mărcile prezenței naratorului sunt: topica afectivă (antepunerea
adjectivelor, de exemplu: „această deșănțată cuvântare”, „ticălosul boier”, „nenorocitul domn”) utilizată
în caracterizarea directă sau pentru notarea gesturilor/ a detaliilor semnificative, lexicul combinat
(arhaisme și regionalisme pentru a conferi culoarea locală; neologisme cu forme de secol XIX).
Regionalismele (de exemplu: „pănă”, „șepte”) și arhaismele sunt utilizate pentru culoarea locală
(arhaisme lexicale: „spahii”, „hanul tatarilor”, „vornicul”, „spătarul”; arhaisme semantice: „proști” cu
sensul de oameni simpli, „a împlini” cu sensul de a obliga în plata dărilor; arhaisme fonetice:
„împrotivire”, „pre”, „junghi”; arhaisme gramaticale – folosirea formelor de plural cu sens de singular:
„Venise fără să știe pentru ce au venit.”). Puținele neologisme nu influențează claritatea stilului, ci
exprimă concis ideea: „curtezan”, „regent”, „schinteie electrică”, „eho”. Limbajul personajelor este unul
dintre principalele mijloace de caracterizare și concentrează atitudini, redă trăsături în mod indirect, prin
replicile memorabile (de exemplu: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu, răspunse Lăpușneanul, a cărui ochi
scântioră ca un fulger, și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără voia
voastră. Să mă întorc? Mai degrabă-și va întoarce Dunărea cursul îndărăpt”).

Elementele romantice se împletesc cu elemente clasice: echilibrul compoziției, construcția simetrică,

aspectul verosimil, credibil al faptelor, caracterul obiectiv al narațiunii. Narațiunea se desfășoară linear,
cronologic, prin înlănțuirea secvențelor narative și a episoadelor, particularitate narativă romantică.
Echilibrul compozițional este realizat prin organizarea textului narativ în patru capitole, care fixează
momentele subiectului. Capitolele poartă câte un motto cu rol rezumativ, care constituie replici
memorabile ale personajelor: în capitolul I, „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...” este răspunsul dat de
Lăpușneanul soliei de boieri care îi ceruseră să se întoarcă de unde a venit pentru că „norodul” nu îl vrea.
În capitolul al II-lea, „Ai să dai samă, Doamnă!” este avertismentul pe care văduva unui boier decapitat îl
adresează doamnei Ruxanda, pentru că nu ia atitudine față de crimele soțului său. În capitolul al III-lea,
„Capul lui Moțoc vrem...” este cererea vindicativă a norodului care găsește în Moțoc vinovatul pentru
toate nemulțumirile. În capitolul al IV-lea, „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...” este
amenințarea rostită de Lăpușneanul care, bolnav, fusese călugărit potrivit obiceiului vremii, dar pierduse
astfel puterea domnească. Se remarcă faptul că elemtele de la finalul unui capitol își găsesc corespondent
în capitolele următoare: discuția dintre Moțoc și Lăpușneanu în scena finala a primului capitol are
corespondent în capitolul al treilea; promisiunea făcută doamnei Ruxanda, în scena finală a capitolului al
doilea, are corespondent în scena când îi arată leacul de frică, din capitolul al treilea, etc.).

Alexandru Lăpușneanul este o nuvelă de inspirație istorică, ce ilustrează principiile ideologiei pașoptiste
și ale romantismului românesc. Epoca surprinsă – a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Moldova –
este reînviată prin valorizarea și transfigurarea adevărului istoric. Costache Negruzzi face din Alexandru
Lăpușneanul un domnitor crud, un tiran, sugerând astfel caracterul excepțional al domniei sale, deși
comportamentul său nu este prea diferit de comportamentul celorlalți domnitori din Evul Mediu.