12

RevistĂ lunarĂ de literaturĂ Şi artĂ

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România
Editori S.C. Pleiade S.R.L. și Societatea Literară Acolada
nr. 12 (157) decembrie 2020 (anul XIV) 20 pagini
Director general: Radu Ulmeanu Director: Gheorghe Grigurcu

Număr ilustrat cu tablouri de Aurel Jiquidi

Gheorghe Grigurcu: Imaginea unei epoci Constantin Călin: Marginalii

la Alecsandri (III)
Radu Ulmeanu: Semne bune pentru 2021
Lucia Negoiță: Interviul Acolada.
Dumitru Augustin Doman: O lume albastră Ștefan Dimitriu

Alex. Ștefănescu: Cu Gabriel Dimisianu Magda Ursache: Jurnal de bord 2

C.D. Zeletin: A zecea fericire Isabela Vasiliu-Scraba: Harismele Duhului

Sfânt și fotografia „de 14 ani”
Gheorghe Grigurcu: Poezii
Ștefan Ion Ghilimescu: Pe conturul unei
Tudorel Urian: My Way conferințe a lui Nichifor Crainic
Pavel Șușară: Aurel Jiquidi. Cârciuma, Mircea Popa: Un canadian ofensiv.
bordelul, fuga de sine și eșecul metafizic Alexandru (Alex) Cetățeanu
Constantin Trandafir: O sută și una de poezii Lucian Perța: Parodii
 Acolada nr. 12 decembrie 2020
2
Semne bune pentru 2021
Așa cum s-a prevăzut, alegerile au fost câștigate
de grupul partidelor de centru dreapta, împreună cu
un al treilea „partid”, UDMR, care, peste noapte, își
proclamă de asemenea aspirațiile către această zonă a
politicii, cu toate că până acum a defilat de regulă sub
flamura roșie a PSD. Ceea ce nu s-a prevăzut însă a fost
slaba clasare a PNL, cu 5 procente sub scorul obținut
de partidul ciolachian, după încarcerarea lui Dragnea.
Așa încât încă și acum PSD-ul își clamează victoria
și pretinde a fi cel care, de drept, ar trebui să dea un
prim ministru pentru România. Că nu poate întruni o
majoritate cât de cât, nu contează. Alături de el, surpriza acestor alegeri o constituie
AUR, un partid apărut din neantul golăniei politice și al unei Securități kaghebiste
care, din păcate, întârzie să-și dea obștescul sfârșit.
Date fiind toate acestea, cele trei partide ce s-au înțeles declarativ să guverneze
împreună, PNL, USR PLUS și UDMR, își cam scot ochii între ele, într-o bătălie
acerbă pentru funcții în conducerea statului. Totul a pornit de la pretenția lui Dan
Barna de a-și adjudeca șefia Camerei Deputaților, precedată, cu surle și tobe (iară
nu cu trâmbițe, cum se tot spune pleonastic de oameni ce, cu limba ce-o vorbim,
n-au nici în clin nici în mânecă) de declarațiile belicoase ale liderului USR, cum că
partidul său nu va accepta o participare de figurație în noile structuri de conducere.
Asta înainte ca vreunul anume de pe la PNL să se fi gândit măcar la o asemenea
variantă, necum să o împrăștie în cele patru vânturi ale mass media. Drept care
domnul mai sus pomenit a tot vociferat pe tema aceasta inducând un neplăcut
sentiment al derizoriului, sub ale cărui auspicii au început negocierile propriu zise
între cele trei părți. Condiția sine qua non, „fără de care nu se poate” (cum clama
un fost activist al partidului comunist), și-a adjudecat, cu de la sine putere, funcția
de conducător al Camerei, pe care însă și-o dorea și Ludovic Orban, ca un fel de
recompensă pentru docilitatea cu care a acceptat sugestia nu se știe cum din slava
Redacţia şi administraţia:
Str. Ioan Slavici nr. 27
Satu Mare
Cod Poştal 440042
Fax: 0361806597
Tel.: 0770061240
On-line: www.editurapleiade.eu
(Revista Acolada în format PDF)
E-mail: acolada@editurapleiade.eu
xxx
Abonamentele se pot face direct, prin mandat poştal, la adresa
redacţiei, abonaţii trimiţând obligatoriu, în plus, o înştiinţare (carte
poştală) cu numele lor, suma plătită şi perioada acoperită de abonament.
Firmele pot vira costul abonamentului în contul S.C. Pleiade S.R.L.
RO40INGB0000999901389619 deschis la ING Bank Satu Mare. Numai
pentru instituţiile bugetare, costul abonamentului se virează în contul
S.C. Pleiade S.R.L., RO34TREZ5465069XXX001050, la Trezoreria Satu
Mare. Cod fiscal: RO 638425.
Costul unui abonament pe 3 luni este 19,50 lei (sau 39 lei pe 6 luni
etc.), acesta incluzând şi taxele de expediere.
xxx
În virtutea respectării dreptului la opinie, redacţia Acoladei publică
o diversitate de opinii ale colaboratorilor, fără a-şi asuma însă
responsabilitatea pentru acestea.
ISSN 1843 - 5645
cerului cotrocenist venită, de a demisiona din funcția de prim-ministru, turnându-și
cenușă în cap pentru neașteptatul eșec în fața PSD la alegeri. Că, în mod normal,
pentru un asemenea eșec ar fi trebuit să demisioneze de la conducerea partidului, și
nu a guvernului, se pare că n-a observat nimeni. A fost cea mai neinspirată decizie,
subminându-și prin ea tocmai autoritatea de a conduce negocierile propriului partid
cu altul, al unui Barna hârșit în lupte nu prea curate cu fondurile europene și mânat
de la spate în luptă cu forțe oculte de deasupra sau dedesubtul unui partid pe care nu
cu multă onoare îl conduce, alături de un alt pui, sau nepot, la rigoare, de „vulpe”
cam securistă, pe numele Cioloș.
Din fericire, ciorovăiala s-a terminat destul de repede. Confruntat cu cerbicia
lui Orban care a pus pe masă cele 55 procente în cadrul coaliției de centru-dreapta
câte le are PNL ca număr de voturi obținute la alegeri, lui Barna i-a mai picat
nasul și a căzut la pace, astfel că principalul partid a obținut și funcția de premier
(pentru Câțu) și conducerea Camerei Deputaților (pentru Orban), plus 9 din cele
18 ministere asupra cărora s-a convenit până la urmă. USR PLUS are președinția
Senatului și câteva din cele mai importante ministere, în afara celor din care s-au
înfruptat liberalii și UDMR.
De Crăciun am avut astfel, conform promisiunii, noul guvern care, pentru
anul ce vine, are uriașa responsabilitate de a pune țara pe roate, construind un buget
realist la reușita căruia ar trebui să contribuie din plin și cele 90 de miliarde de euro
ce ne revin prin acordul încheiat cu Uniunea Europeană. Putem spune deci că anul
2021 are semnele cele mai bune, dacă adăugăm și oportunitatea vaccinării împotriva
Covidului, în proporții de masă, la al cărei început am asistat deja. Mai rămâne
deschisă problema unei opoziții îndârjite nu numai din partea PSD, ci și a noului
partid AUR, care a debutat în cel mai rușinos mod parlament. În ce îi privește pe
aceștia din urmă, Dumnezeu cu mila!
Radu ULMEANU
Cuprins:
Radu Ulmeanu: Semne bune pentru 2021 – p. 2
Gheorghe Grigurcu: Imaginea unei epoci – p. 3
Dumitru Augustin Doman: O lume albastră – p. 3
Alex. Ştefănescu: Cu Gabriel Dimisianu – p. 4
Gheorghe Grigurcu: Poezii – p. 5
Ştefan Lavu: Comedia numelor (121) – p. 5
C.D. Zeletin: A zecea fericire – p. 6
Tudorel Urian: My Way – p. 6
Pavel Șușară: Aurel Jiquidi. Cârciuma, bordelul, fuga de sine şi eşecul metafizic – p. 7
Constantin Trandafir: O sută și una de poezii – p. 8
Florica Bud: Poveşti frumoase de Crăciun – p. 8
Constantin Călin: Marginalii la Alecsandri (III) – p. 9
Lucia Negoiță: Interviul Acolada. Ștefan Dimitriu – p. 10
Magda Ursache: Jurnal de bord 2 – p. 11
Șerban Codrin: Magda Ursache şi personajul Magda U. – p. 11
Isabela Vasiliu-Scraba: Harismele Duhului Sfânt şi fotografia „de 14 ani” – p. 12
Ștefan Ion Ghilimescu: Pe conturul unei conferinţe a lui Nichifor Crainic – p. 13
Mircea Popa: Un canadian ofensiv. Alexandru (Alex) Cetăţeanu – p. 14
Diana Dobriţa Bîlea: Cu responsabilitatea sorţii „seminţelor” – p. 15
Daniel Marian: Recenzii – p. 16
Dan Culcer: Din Jurnalul unui vulcanolog (X) – p. 17
Olimpia Iacob: Voci pe mapamond. Nyla Matuk – p. 19
Lucian Perţa: Parodii – p. 19
Gheorghe Grigurcu: „Mijloc de aprilie” – p. 20

Imaginea unei epoci
În principiu, volumele
de interviuri cu scriitorii pot
reprezenta auxiliare demne
de interes ale istoriei literare.
Îmi vine acum în minte o
atare carte care m-a bucurat
în anii de liceu, Mărturia
unei generații, datorată lui
Felix Aderca (1929), ce
oferea o primă schiță, extrem
de atracțioasă, a literaturii
noastre interbelice în plin curs de desfășurare, înaintea istoriilor
lui E. Lovinescu și G. Călinescum care urmau a înfățișa tabloul
de referință al acesteia. În anii din urmă socotim întrutotul
remarcabile interviurile realizate de Lucia Negoiță. Poetă,
om de radio și televiziune cu o consistentă activitate, d-sa e la
curent cu producția autorilor cu care stă de vorbă în așa măsură
încît întrebările cu care operează izbutesc a obține răspunsuri
apte a-i caracteriza. Ceea ce e un factor capital. Precizează
d-na Lucia Negoiță: „Ancorat în prezentul confesiunii, atent
să restituie alte nuanțe și culori, autorul se reinventează ca
personaj al unei cărți nescrise încă. Interviurile devin cheia
potrivită pentru a înțelege istoria personală proiectată în
oglinda istoriei mari”. A doua culegere de interviuri înfăptuită
de d-sa, pe care o prezentăm în rîndurile de față, izbutește
într-un chip verosimil a circumscrie epoca în care ne aflăm.
Una de dramatică intersecție istorică în care trecutul totalitar,
în virtutea unui criteriu elementar de est-etică, nu se cuvine,
nu poate fi uitat. Trecut reprobabil ce-și are victimele și
profitorii săi. Un exponent al celei de-a doua clase a fost, din
păcate, prozatorul de înaltă dotare neîmplinită Petru Dumitriu.
Provocat la dialog în orașul Metz, în 1994, autorul Cronicii
de familie recunoaște cu tardivă remușcare: „Sunt destule
pagini pe care nu le-aș mai scrie. Aveam în spate baioneta
tovarășului Răutu & company, tot partidul, ce mai… Sub
tirania asta au apărut Vînătoare de lupi, Drum fără pulbere
(ambele în 1951), Pasărea furtunii (1954), Nopțile din iunie
(1955), totalmente pecetluite de stalinismul literar. Ce tot
vorbim noi de «realismul socialist?» Întîi că nu era realism. Se
vorbea acolo de o societate care nu exista. «Socialist» a devenit
un cuvînt de insultă, o înjurătură. Era o mitocosire oribilă,
iar eu o făceam cu cît talent puteam să bag în chestia asta”.
Urmează o observație acută a Luciei Negoiță: „Ați cîntat «aria
compromisului», cu zel…”. Petru Dumitriu tentează o scuză
foarte, foarte aproximativă: „Uite, a trebuit s-o fac. Muream de
foame. La ora aceea, cîntăream cu vreo treizeci de kilograme
mai puțin. Eram un schelet ambulant. (…) Și atunci mi-am
zis: «Mă fac frate cu dracu’ pînă trec puntea»”. După care își
admite sancțiunea destinului de care a avut parte: „am plătit
cu peste 30 de ani de exil. Acum mă simt curățat, spălat. Dacă
s-ar fi putut să n-o fi făcut… dar nu se poate”. Nu fără a-și
notifica, sub o icoană a Fecioarei Maria, prezentă pe „peretele
central” al odăii sale, tendința crepusculară de ispășire mistică:
„Nu știu dacă voi trăi după moarte, într-o formă sau alta. Sunt
un simplu credincios care se roagă la Dumnezeu, cînd nu uită.
Ca un ticălos. Ca un păcătos. Vorbesc ce n-ar trebui. Despre
El e mai bine să taci și să te rogi”. La polul moral opus ne
îngăduim a menționa o figură de mult mai redusă notorietate,
poetul și rapsodul cîntecului transilvan, Ion Zubașcu. Ani
îndelungați acest autor înzestrat, încă insuficient pus în lumină,
s-a văzut prigonit ca un element „dușmănos”, „periculos” al
regimului comunist, deoarece tatăl său a fost partizan în munții
Țibleșului, „sperînd să împiedice într-un fel sau altul sau măcar
să reziste la instaurarea comunismului în România”. Prizonier
al sovieticilor, dus într-un lagăr de îndoctrinare politică cu
scopul ca, retrimis în țară, să slujească sovietizarea României,
omul „a văzut ce înseamnă comunismul la sursa lui cea mai
directă”. În consecință, „după ce-a fost eliberat, a întors
armele, știind bine ce ne așteaptă”. Reacția pe cît de cumplită
pe atît de josnic fariseică a prigonitorilor înfioară: „După ce
«contrarevoluționarii» din munți s-au predat, ca să-și salveze
familiile, tata Ilie a fost ucis în torturi la doar trei zile, în toamna
lui 1950. Întrucît l-au omorît înainte de proces, securiștii au
înscenat c-a evadat, veneau noaptea cu dubele în Dragomirești
și se făceau că-l caută în podul casei, în pivniță, prin grajduri,
în podul șurii”. „Lupta de clasă” pandant criminal al „purității
rasiale” propăvăduită de naziști, ilustra așadar cît se poate de
convingător, conceptul de „democrație populară”…
Unii oameni ai scrisului izbuteau a evada din
constrîngerea ideologică, stabilindu-se în Occident. Cu prețul
unor dificultăți generate de confruntarea cu un mediu nou,
atît sub raportul cultural cît și sub cel al existenței cotidiene.
Naturala inadaptare era însă din fericire contrabalansată de
văzduhul libertății. Iată confesiunea lui Sebastian Reichmann,
Acolada nr. 12 decembrie 2020
Spuma zilelor și nopților de lectură
O lume albastră
Prozatorul observând fascinat cum se
refugiază realitatea ca o mare hoață în grădina
luxuriantă a ficțiunilor.
* ducea o viață de mizerie: cerșea, bolea, suferea
„A publica o carte comportă aceleași
mizerii ca o nuntă sau o înmormântare.
Scrisori de felicitare sau de condoleanțe.
Triumf al genului convențional”. (Cioran).
Dar, de ce nu și bucuria convențională a
nașterii unui copil?
* cine știe ce dragoste față de răposata, ci pentru
„Reputația. Ți-o acordă niște mediocri și-o împarți
cu niște mediocri sau cu niște ticăloși”. (Albert Camus)
* dat în lături să-l vândă, dar cerea prețuri atât de absurde, încât
Cioran: „O carte trebuie să provoace o leziune în
sufletul cititorului”. Aici, Cioran chiar nu e ipocrit. Cărțile lui
au provocat o mulțime de leziuni în mintea și sufletul cititorilor
săi.
* cu situația aceasta, în numele fascinației lecturii din tinerețe
Un arbore de două sute de ani, dar tăindu-l cu o drujbă
performantă dai în mijlocul lui de o scorbură cu un bolovan
în ea care-ți face praf utilajul. Așa și cu câte un mare roman:
e scorburos-bolovănos și face praf ca pe nimic hermeneutica
vreunui mare teoretician.
* în mijlocul lui cu o peșteră cu intrarea închisă de o poartă de
– De ce te numești Hitler?
– Știi, când m-am născut eu, erau la modă romanele
sovietice. Iar părinții mei citeau multe romane sovietice.
– Atunci, de ce nu ți-au zis Volodea, Vladimir, Stalin?
– Lor le plăcea cum sună Hitler.
* peste un ceas, se întoarse ținând de frâu un cal albastru, înșăuat
Lectura este apanajul vieții interioare. Cinematograful
și televiziunea și internetul sunt tendințele spre exterior. Și
acestea din urmă vor deveni atât de dominante că lectura va fi
un fel de ciumă de care se va feri omenirea tot mai pregnant.
* Dumitru Augustin DOMAN
Zice: Eseul și proza au miez și coajă, poezia ar trebui
care se socotește a fi fost „un exilat lingvistic voluntar”:
„Mai grav a fost că și suprarealismul la care visasem atît de
mult părea de negăsit, cel puțin în primii ani de ședere acolo.
Parisul, care se concentra pentru mine atunci în triunghiul
Saint-Michel, Saint-Germain des Près, Montparnasse, îmi
apărea mai îngust, mai gri, dar și mai familiar totodată decît
orașul pe care îl așteptasem. Însă ceea ce era cel mai important
exista, supraviețuise, aș spune! Un sentiment de libertate totală,
pe care îl respiram în fiecare clipă, cu tot corpul, cu inima, cu
mintea…”. Dar prea bine știm că marea majoritate a literaților
rămași în țară aveau de îndurat rigorile concentraționare, vădite
pretutindeni în diverse grade. Dacă pînă și aerul Parisului era
tonic, cel al spațiului natal dădea o senzație de permanentă
insecuritate. Venit pe lume la Turnu Severin, Șerban Foarță
nuanțează remarca Luciei Negoiță potrivit căreia s-a „născut
la Dunăre”: „Căci, din vara lui 1948 (cînd cu defecțiunea
generalissimului Tito) pînă prin ‘56, Dunărea a fost, la
propriu, îngrădită, «înțărcuită» ca un lagăr, păzită strașnic și
supravegheată din zeci de miradoare. Dunărea era un fluviu
absolut damnat.” De unde înfățișarea feerică a exploziei
protestatare din Timișoara, cînd în Piața Operei se adunaseră o
sută de mii de persoane, între care criticul Tudorel Urian ce-și
amintește cu o nedrămuită emoție: „Aveam sentimentul că toți
oamenii îmi sunt frați. Eram cu fratele meu și la un moment
dat spre seară (era, totuși, 20 decembrie), i-am spus destul de
discret că îmi e frig. Dintr-odată, din fața mea și din spate 5-6
oameni și-au dat paltoanele jos și mă rugau să le pun pe umăr.
Dacă cineva își deschidea un pachet de țigări, își lua una pe
care o aprindea și dădea restul pachetului unui apropiat, precum
lumina în noaptea de Înviere. (…) Au fost momente magice (și
acum îmi dau lacrimile cînd îmi amintesc), în care România
se afla într-un moment astral al existenței sale și ar fi putut
să o ia în orice direcție. (…) Din păcate, singurii capabili să
dirijeze atunci imensul elan pozitiv al acestor oameni minunați
au fost foștii comuniști, care au știut să se erijeze în «emanații
ale revoluției».”
Oricum mutația epocală din salutarul decembrie nu și-a
epuizat încă materia. Tensiuni felurite se resimt în continuare
în conștiința noastră a celor care am trecut barierele cenzurii și
ale ideologizării obligatorii, rămînînd debitori față de raportul
3
să aibă numai miez.
*
Un palton ca o avere moștenită: „Suhonosâi
de foame și își hodinea oasele într-un ungher
închiriat, pentru cincizeci de copeici, la o
precupeață, care era încredințată că moșneagul
și-ar putea îmbunătăți situația materială dacă
și-ar vinde moștenirea. Dar Suhonosâi ținea la
palton ca la ochii din cap, bineînțeles nu din
că astfel avea iluzia că are și el avere și nu-i un fitecine. I se
părea că paltonul făcea o groază de parale. De fapt, nu s-ar fi
cumpărătorii rămâneau cu gura căscată...” (I. A. Bunin – Satul)
*
Reiei o lectură după aproape o jumătate de secol și o
găsești perimată, prăfuită, jenant de facilă. Nu te prea împaci
și încerci să cauți umbra cuvintelor, sperând că acolo s-a scurs
seva textului de altădată. Dar, nimic!
*
O lume albastră din O mie și una de nopți: „Și ajunseră
lângă un munte albastru, cu toate împrejurimile lui albastre, și
oțel albastru. Și șeicul Abd Al-Kaddus bătu în poarta aceea,
și dinlăuntru ieși un negru albastru care ținea într-o mână o
sabie albastră, iar în cealaltă o pavăză albastră. Iar șeicul, cu o
sprinteneală de neînchipuit, smulse armele acelea din mâinile
negrului albastru care se trase numaidecât la o parte. (...) Ci,
și înfotăzat tot numai în albastru. Și atunci deschise cea de-a
doua poartă de aur și dinainte li se așternu dintr-o dată o mare
întindere albastră...”
dintre ceea ce s-a petrecut atunci și ceea a urmat. Oare s-a spus
tot ce se cădea spus asupra anilor de totalitarism? Oare mai
putem credita textele ce ne dădeau odinioară o impresie de
cutezanță prin timidele aluzii la abuzurile oficialității? Oare
mai interesează azi realmente o atare temă devenită treptat
trecut? Venerabilul prozator Constantin Mateescu menționează
nu fără o afectivă implicare: „o epocă întristătoare, cu toată
încărcătura ei de suferință, frustrări, angoase și stratageme de
supraviețuire, epocă despre care am refuzat să scriu atunci
uzînd, cum se obișnuia, de trucul romanelor ornate cu șopîrle,
care făceau deliciul unui public avid să descifreze în subtext
o picătură derizorie de adevăr.” Indicînd o datorie față de
istoria recentă cu bifurcațiile complementare ale fărădelegii:
„Deși literatura referitoare la perioada concentraționară nu se
regăsește între prioritățile publicului cititor de azi, socot că-i de
datoria autorilor care au fost martorii acelor vremuri (atîția cîți
mai sunt în viață) să împlinească acel deziderat, după exemplul
demn de urmat al atît de abundentei literaturi antifasciste”.
După cum, dedicat unei reverii a vîrstelor, la rîndu-i venerabilul
Barbu Cioculescu relevă subtextual necesitatea unor depoziții
ultime ale celor ce ne-am aflat cu condeiul în mînă „călare
pe două veacuri”. Socotind înaintarea în vîrstă nu o piedică,
ci un organic stimulent: „Septuagenar, doream să prind anul
2000 – să apuc vîrsta de 73 de ani; printr-un cimitir trecînd
și citind numele de pe cruci, te întristează anii puțini la care
s-au stins din viață femei și bărbați. (…) Cum, însă, după o
vorbă a tatei, «zilele trec încet, anii – repede», înclin să dau
ultimul cuvînt înțelepciunii orientale din zicala: «Nimeni nu
e atît de bătrîn încît să nu mai poată trăi încă un an, și nici atît
de tînăr încît să nu poată muri mîine».” Cît privește admirabila
serie de interviuri oferite de Lucia Negoiță, acestea continuă
într-un ritm fluvial, punîndu-ne în așteptarea unei alte cărți, a
unor alte cărți similare care să le întrunească.
Gheorghe GRIGURCU
Lucia Negoiță: Povești de trecut vămile. Interviuri cu
scriitori, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2019, 372 p.

4
Amintiri
C u Gab riel Dimis i anu
Într-o zi dinainte de
1989 mă aflam, la volanul
maşinii mele, pe Calea
Dorobanţi, când m-a fluierat
autoritar un miliţian de la
circulaţie. Am tras pe dreapta,
aşteptând să aflu de ce abatere
mă făcusem vinovat. Eram
convins că greşisem cu ceva.
Miliţianul s-a
apropiat de geamul deschis şi m-a întrebat:
– Sunteţi Alex Ştefănescu?
– Da.
– Criticul literar?
– Da.
Nu mai înţelegeam nimic. De ce îl interesa profesia
mea?
– Eu sunt sergentul major P. D. De mult voiam să vă
cunosc. Ştiţi... scriu versuri.
L-am privit atent. Sergentul era înalt şi frumos,
semăna cu Eminescu. I-am mulţumit lui Dumnezeu că nu
intenţiona să mă amendeze. Inundat de un val de recunoştinţă,
am devenit prietenos.
– Mă bucur că scrieţi versuri. E o ocupaţie nobilă. Cu
ce pot să vă fiu de folos?
– Aş vrea să le citiţi şi dv. Şi să-mi spuneţi dacă au
vreo valoare.
– Sigur că da, cu plăcere.
Tânărul miliţian a scos din buzunarul de la piept un
caiet cu versuri şi mi l-a încredinţat. I-am lăsat numărul meu de
telefon de la România liberă, unde lucram, şi ne-am despărţit.
Versurile, naive, erau scrise cu sensibilitate. Am ales
un poem, l-am transformat puţin şi l-am publicat într-o revistă
literară. P. D., care citea cu pasiune toate revistele literare, a
aflat imediat şi, fericit, mi-a dat un telefon la Casa Scânteii:
– Aţi făcut un lucru extraordinar pentru mine. Aş vrea
să vin la dv. şi să vă aduc o sticlă de whisky.
– Mulţumesc, dar nu am nevoie.
După câteva minute, P. D. m-a sunat din nou:
– Înţeleg, o sticlă de whisky nu primiţi. Dar un buchet
de flori pentru soţia dv. pot să vă aduc?
M-am gândit să nu-i stric bucuria.
– Asta da. Dar n-are rost să veniţi aici. Unde sunteţi
de serviciu?
Mi-a spus unde şi am stabilit ca, în drum spre casă,
să opresc în dreptul lui. I-am cerut, cu umor, să mă fluiere, ca
la prima noastră întâlnire.
Zis şi făcut. Iată însă că, înainte de a pleca spre casă,
mi-a venit ideea să-i fac o farsă lui Gabriel Dimisianu, care
urma să meargă cu mine în maşină. I-am spus:
– Gabriel, nu ştiu ce se întâmplă, dar, de la o vreme
încoace, miliţenii de la circulaţie mă opresc şi-mi dau flori.
Gabriel a râs, ca de o glumă năstruşnică.
– Vorbesc serios. Nu ştiu ce să mai fac cu atâtea
buchete.
A rămas sceptic. Iată însă că, după ce am parcurs
câţiva kilometri cu maşina, s-a auzit fluieratul imperativ al
unui miliţian. Gabriel, solidar cu mine, s-a indignat:
– Ce vrea ăsta? Cine ştie de ce fleac se leagă, în loc
să dirijeze circulaţia!
Miliţianul a venit însă, emoţionat, cu un buchet de
flori şi mi l-a înmânat solemn. N-am cuvinte să descriu uimirea
lui Gabriel Dimisianu. Mi-ar trebui geniu. Cert este că el îmi
povestea mie, siderat, ce se petrecuse:
– Ţi-a dat flori! Ţi-a dat flori!
– Păi... tu îmi spui asta? Eu ţi-o spun, de când ne-am
suit în maşină, şi tu nu mă crezi.
Gabriel Dimisianu este un om sobru, care când
povesteşte ceva nu obişnuieşte să exagereze. Şi totuşi, ulterior,
ori de câte ori venea vorba despre cele întâmplate, el spunea
cu toată convingerea:
– Am văzut cu ochii mei: pe Alex toţi miliţienii de la
circulaţie îl opresc şi îi dau flori.
* legănat în iluzia că întâmplarea era o nouă dovadă a succesului
Într-o zi de primăvară a anului 1991 eu şi Gabriel
Dimisianu ne plimbam prin Paris, cu câte 100 de franci în
buzunar fiecare. Chiar şi aceste sume mici (100 de franci
echivalau cu 20 de dolari) le obţinuserăm cu greu, pentru că
în România valuta străină era o raritate după ce zeci de ani la
rând fusese interzisă.
Eram fericiţi, istoviţi şi flămânzi. O zi întreagă
ne plimbaserăm pe străzile Parisului şi urcaserăm chiar şi
numeroasele trepte care duc la catedrala Sacré-Coeur de pe
colina Montmartre. Apoi coborâserăm din cer pe pământ.
Ne târam, deci, picioarele grele ca de plumb pe un
macadam delicat pe care îmi închipuiam trecând, cu un duruit
Acolada nr. 12 decembrie 2020
plăcut, trăsurile din Cei trei muşchetari. Nu ne puteam îngădui
să intrăm într-un restaurant, aşa că ne-am cumpărat două cutii
de bere şi o pungă mare cu alune prăjite şi, în primul scuar
pe care l-am întâlnit, ne-am aşezat pe un parapet de piatră să
luăm masa.
Voiam să începem cu alunele, dar punga cu alune,
confecţionată dintr-un material plastic foarte rezistent, nu se
lăsa deschisă. Am încercat să o sfâşii cu dinţii, dar n-am reuşit.
Atunci, din mulţimea animată din jur, s-a desprins un tânăr cu
figura iradiind de amabilitate care mi-a luat delicat punga din
mână ca să o desfacă el. M-am gândit că tânărul cunoaşte o
metodă simplă şi ingenioasă de desfacere a pungii şi mi s-a
făcut ruşine de nepriceperea mea. Fără îndoială, în ochii lui
apărusem ca o maimuţă care nu ştie decât să-şi înfigă caninii
în ambalaj. Eram hotărât să nu-i spun că provin din România,
ca să nu-mi fac de râs ţara.
Numai că mă înşelasem. Tânărul, surâzător, a căutat
într-adevăr, la început, o clapetă secretă la colţul pungii, dar,
negăsind-o, s-a apucat şi el să tragă de pungă, şi mai sălbatic
decât mine. Mi-am dat seama că era şi beat, ceea ce ce îi
accentua neîndemânarea înnăscută. Am încercat să-l opresc,
dar nu m-am făcut auzit. În cele din urmă, punga s-a rupt brusc,
din cauza unei smuciri violente, şi toate alunele, dar absolut
toate, s-au împrăştiat pe caldarâm.
M-am uitat îngrozit la tânăr. Speram că el va face
gestul gentil de a ne cumpăra altă pungă. Nici vorbă de aşa
ceva. S-a fâstâcit, şi-a ridicat mâinile în lături, dezolat, şi, după
ce a bâiguit un „Excusez-moi!”, s-a făcut nevăzut.
Eu şi Gabriel Dimisianu aveam starea de spirit a doi
copii orfani daţi afară de la orfelinat. Spre deosebire însă de
mine, care eram complet prăbuşit moral, tovarăşul meu de
călătorie a găsit resurse sufleteşti ca să mă ajute să-mi revin.
M-a luat de braţ şi m-a dus repede, zâmbindu-mi enigmatic,
pe rue Saint-Denis. De ce tocmai acolo? Am aflat abia după
ce am ajuns la faţa locului când, întâlnindu-mă faţă în faţă
cu o tânără doamnă îmbrăcată într-o haină de blană, ea şi-a
desfăcut haina pentru o secundă, atât cât s-o văd doar eu, şi
şi-a închis-o repede la loc. Era complet goală! La început am
crezut că am avut o halucinaţie, din cauza foamei. Apoi m-am
meu la femei. Pentru ca în cele din urmă să-mi dau seama că
Gabriel Dimisianu mă adusese pe o arteră cu prostituate. Am
uitat de oboseală şi de foame. M-am înveselit. M-am plimbat
pe Saint-Denis până noaptea târziu.
Iar Gabriel Dimisianu m-a însoţit, nu pentru că l-ar
fi interesat, doamne fereşte, femeile în blănuri, ci numai şi
numai ca să mă susţină moral, după traumatismul pe care mi-l
provocase pierderea alunelor.
*
Mi-am mai adus aminte o întâmplare cu Gabriel
Dimisianu. Prin două mii şi ceva, ieşind împreună de la
o şedinţă a Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor,
ne-am suit amândoi în maşina mea parcată în curtea Casei
„Monteoru”, de pe Calea Victoriei. Am pornit maşina,
am părăsit curtea amenajată ca un peron, pe care trăgeau
cândva trăsurile boiereşti, şi, intrând pe Calea Victoriei, am
săvârşit deliberat o mică şi inofensivă ilegalitate şi anume am
luat-o la stânga, pe sens interzis, cu intenţia ca după numai
douăzeci-treizeci de metri să o fac la dreapta, pe bulevardul
Dacia, redevenind un şofer corect. Iată însă că exact pe Calea
Victoriei, la mijlocul străzii, se afla un poliţist de la circulaţie,
care m-a fluierat autoritar şi m-a obligat să opresc. Ştiind
că sunt vinovat, m-am pierdut cu firea şi n-am observat că
poliţistul era descheiat la haină şi avea aerul cuiva care băuse.
Am făcut greşeala să-i dau actele, iar el, cu actele în mână,
ameninţându-mă cu luarea permisului de conducere, mi-a spus:
– Du-mă imediat la Gara de nord. Dacă mă duci,
nu-ţi mai iau carnetul.
Am răsuflat uşurat. Poliţistul, despre care mi-era
tot mai clar că nu mai avea deloc discernământ din cauza
alcoolului, mi-a înapoiat documentele şi s-a aşezat pe bancheta
din spate (Gabriel se afla în dreapta mea). Aglomeraţia de pe
stradă mă împiedica să merg repede cu maşina. Atunci s-a
petrecut ceva ieşit din comun: poliţistul a scos un pistol şi mi
l-a proptit în ceafă.
– Mişcă, nenorocitule, mi-a spus el pronunţând cu
dificultate cuvintele. Ce faci?! Crezi că poţi să mă păcăleşti?!
Şi eu, şi Gabriel ne-am făcut albi ca varul. Am
încercat să ne folosim elocvenţa, pentru a-l tempera pe agresor.
Dar el îndrepta revolverul când spre mine, când spre Gabriel,
ameninţându-l astfel (cu moartea!) pe acela dintre noi care
încerca să-l convingă să-şi bage arma înapoi în tocul de piele.
Nu ne-a fost uşor să străbatem astfel distanţa până la
Gara de Nord. Nu ne venea să credem că ceea ce ni se întâmpla
chiar ni se întâmpla.
În sfârşit, la Gara de Nord, poliţistul a coborât.
Clătinându-se pe picioare, a început să monologheze:
– Da’ de ce să merg eu cu trenul la Chitila? Mai bine
să mă ducă tot ăsta cu maşina...
N-am mai auzit ce hotărâre a luat, fiindcă am demarat
în trombă şi dus am fost, cu Gabriel cu tot.
Seara, la televizor, am auzit un comunicat difuzat
de Poliţie:
– Agentul de circulaţie (nu mai ţin minte cum îl
chema), concediat de o săptămână, a refuzat să-şi predea
uniforma şi pistolul şi le foloseşte pentru a obţine prin
ameninţare bani de la şoferi. Este dat în urmărire generală.
I-am telefonat lui Gabriel:
– Este uimitor ce se întâmplă în ţara noastră...
– Nu asta mă miră, mi-a răspuns Gabriel. Întrebarea
mea este de ce chestii din astea ni se întâmplă tocmai nouă...
*
Timp de mai bine de o oră, eu şi Gabriel Dimisianu
am fost urmăriţi pe mai multe străzi din Bucureşti de un câine
vagabond. Era de fapt o caricatură de câine, o javră mică şi
schiloadă, asimetrică, având o ureche ridicată şi alta pleoştită.
Îşi zburlea puţinul păr de pe spinare, îşi arăta colţii şi lătra
isteric, încercând mereu, cu toată hotărârea, să ne muşte.
La început am crezut că îi încălcasem teritoriul –
Grădina Icoanei – şi ne-am grăbit să părăsim locul. Arătarea
continua însă să se ţină după noi, cu îndârjire. Am încercat
să tratăm situaţia cu umor. Eu îl acuzam pe Gabriel că el a
provocat furia animalului, iar el mă acuza pe mine de exact
acelaşi lucru.
Curând, însă, ne-am pierdut umorul. Trebuia să ne
aplecăm din ce în ce mai des şi să luăm de jos câte o piatră
cu care să aruncăm – sau să ne prefacem că aruncăm – în
nenorocitul de câine, ca să nu ne muşte.
În mod special ne demoraliza faptul că nu eram
singuri pe stradă şi lighioana, totuşi, ne urmărea numai pe
noi. Vedeam în jur zeci şi zeci de oameni, dintre care unii ar
fi putut fi – din punctul nostru de vedere – un vânat mult mai
atractiv pentru mica fiară, –, dar ea avea faţă de noi o preferinţă
obstinată, intratabilă. Cum ne remarcase? De ce nu îşi schimba
– indiferent de ofertele care mai apăreau pe parcurs – opţiunea?
În ceea ce mă priveşte, ajunsesem să cred că nu vom
mai scăpa niciodată de înfoiata jigodie. Îmi şi închipuiam cum
vom merge la redacţie, la teatru sau la întâlnirile amoroase
urmaţi necontenit de ea, ca de-o umbră malefică. Exact atunci
mi-a venit şi ideea salvatoare. I-am propus lui Gabriel să ne
despărţim. La o intersecţie, el a luat-o pe o stradă, iar eu pe alta.
Câinele – sau ce-o fi fost – s-a oprit, nedumerit, ca şi cum am
fi dispărut. Apoi s-a întors brusc şi ne-a părăsit, legănându-şi
gânditor ciotul de coadă.
Alex. ȘTEFĂNESCU

Meteorologie
Începe ploaia măruntă măruntă să roadă peisajul
cum dinții de șoarece
vremea bună păstrîndu-se-n congelatorul
recent cumpărat și alături
cumuluși mișcîndu-se prin trupuri
greoi cum sîngele
crainicul citește liturgic
cotele apelor Dunării
scheletul de fulger al tăriei
și viața de Apoi în cea de-aici
și viața de aici în cea de-Apoi
cu ceai și mere.
Cotidiană
Pe peretele bătrînesc protocolar
un pendul
o cravată-a Timpului
unde-i sunt celelalte veșminte
unde-i chipul de praf iritat sub monoclu
unde măcar mișcările sale
copiate după-ale noastre
la xerox?
De Basarabia
Un crin inodor
pe malul Prutului
mireasma lui
rătăcește
pe celălalt mal.
La țară
Pe treptele casei de țară
tăcuta libație
înrudirea dintre pămînt și pămînt
somnolînd în cenușa duminicii
și nici o piatră despicată de durere pe cer
nici un tren deraiat în drumul spre Paradis
nici un ascuțiș care să dezumfle
enormul balon cenușiu al după-amiezii
doar strînsoarea în sine a cărnii
văzătoare și lacomă și fragilă
precum ochiul de șoim
doar iubirea în cuibul său păsăresc.
Acolada nr. 12 decembrie 2020
5
Comedia numelor
(121)
Marcel Ciolacu vorbește despre
Confesiune
ciolaniada politicianistă. N-ar fi mai la obiect
Propria-i voce pe care Umberto Saba dacă s-ar referi la ciolachiada de același tip?
și-o asculta auzind cum behăie x
o capră cu-nfățișare semită „Sunt șoșocat”, afirmă pe micul ecran
Cristian Tudor Popescu, așa cum suntem și noi,
propria-mi inimă pe care-am ascultat-o
de manifestările clamoroasei avocate Diana
pulsînd în pieptul flocos
al unui cîine de pripas. Șoșoacă.
x
„Tăriceanu a dragnizat” (la un post tv.).
Consiliu x
Mariana Ciorosvîrtă.
Oprește poemul acesta exact în locul în care-a-nceput
ca și cum nu i-ar ajunge respirația nici pentru a se x
recunoaște Matt Damon, actor de cinema. Atenție,
nu Demon!
fii ca și poemul o simplă privire asupra unui lucru x
care nu-și mai amintește nimic
Iulian Tenie.
sau o lăuntrică măsură o simplitate x
cum durerea ce n-ar mai dori să dizerteze Marian Politic, actor. Atenție, nu
Apolitic!
adoptă chipul poemului (uneori încordat crunt x
numai așteptare în solitudinea lui deplină)
„Klaus Werner Iohannis își dorește
fii ferm aidoma nesfîrșitei lui nesiguranțe. «guwernerul meu»” (la un post tv.)
x
Surprindere Lucovid Orban (la un post tv.).
x
De ce te grăbești cînd prea bine știi
Dumitru Furculiță. Cum să nu-ți vină în
că graba strică treaba
minte, pentru a fi tacîmul complet, Codrin Liviu
sparge sticla bălții și n-o mai pune la loc Cuțitaru?
strică frîna norului care dă-n șanț cum un autocar smintit
Ștefan LAVU
pune vocea păsării la altă turație
făcînd-o de rîs
și nici pe tine nu te bagă-n seamă trecînd înainte
cum o cochetă fără inimă
graba. Semn de carte
Pictură naivă În plămîni se adună răscrucile cumplit de monotone
și zidurile a căror umbră cretoasă o aspiri conștiincios
Clipa reflectată se îmblînzește și munții fugari pe care nu-i mai poți da afară niciodată
dar animalul sălbatic devine și mai sălbatic
un leopard care strînge în labă o stea se adună an de an cum fumul de țigară.
o stoarce ca pe-o portocală
se ridică se clatină fraza ca o liană
și gesturile de conveniență te-acoperă Bilanț
cu umbra lor îngerească
și iubita planturoasă atît de albă Numai atît de puțin atît de puțin
poartă un giuvaer de vin ieftin ți-a fost dat să spui
și ochii ei fulgeră își desfac aripile
cum doi vulturi mînioși și anii ți i-ai schimbat și-ai crezut
se-nfig în viitorul orbitor de albastru. că te vor înțelege
te-ai expus ca un copil mic traversînd strada
La un tablou ai rupt frunzele graiului le-ai strivit între degete
(buza cum o creangă goală)
În memoria pictorului François Pamfil
nici capră nici ied
Poate vom mai face nici picior nici cizmă
un lucru ori altul
ori un lucru dintr-altul pe-asfalt mașini gonind orbește
ori un lucru care să pară că-i altul spre simple relatări.
ori pur și simplu
nu ne vor mai interesa lucrurile
ci numai acele porți adînci și plăpînde Semn de carte
prin care ele trec
înainte de-a fi prea tîrziu Vis urcînd coborînd
acele porți de tablou cum mercurul în termometru.
cărora le arunci o privire fugară
acele tablouri ce-nfățișează numai porți
resemnate porți pentru lucruri. Gheorghe GRIGURCU

6
A zecea fericire
Prietenului Ovidiu Drimba
Cunoaşterea noastră a
fost emblematică.
Poate, enigmatică.
Sigur, simbolică.
Astfel, unde oare putea
să se petreacă ea decât în Italia,
pe tărâmuri ale Prerenaşterii?
Mai exact, în creştetul unui
muncel păstrător al palatului
medieval Cini, la care urcă
printre hăţişuri cu pini arcurile
unei serpentine îndrăzneţe.
Asupra zestrei piscului veghează Dumnezeu să nu se năruiască
nici un zid, să nu se fractureze acanthul nici unui capitel, să
nu se încline nici o statuie, să nu se ştirbească acoperişurile
străvechimii cu nici un olan, ci numai frunzele să se ivească
şi să se scuture, amintind oamenilor că nu sunt veşnici?! Mica
aşezare se numeşte Monselice, nu departe de Arquà, locul unde
a închis ochii Francesco Petrarca, adormit pentru vecie cu un
tom de Vergiliu drept căpătâi.
Oricum, e un făcut, fără nici o îndoială...
În ziua de 9 iunie 1974, am luat parte la manifestările
prilejuite de împlinirea a şase veacuri de la încetarea din viaţă
a lui Francesco Petrarca. Obţinerea aprobării forurilor din
ţară, după un prealabil refuz, cel puţin pentru mine şi pentru
Edgar Papu, care nu eram membri ai partidului comunist, dar
întârziasem în adâncirea literaturii italiene, este un alt episod
ce se adaugă şiragului de uimiri. Fundaţia G. Cini din Veneţia
organizase, în Castelul Cini din vârful amintit, un simpozion
şi un concurs. În aula acestuia l-am văzut pentru întâia oară pe
Ovidiu Drimba, care a prezentat comunicarea La fortuna del
Petrarca in Romania. N-am putut să mă prezint, nici să-l felicit,
deoarece imediat mi s-a dat cuvântul ca să-mi prezint lucrarea,
ce purta titlul Coşbuc, lettore del Petrarca. În pauză însă, ne-am
strâns mâinile şi, cu toate că am intrat pe loc în rezonanţă, n-am
bănuit în acel moment că, peste ani şi ani, vom ajunge să ne
spunem pe nume, cu toată inerţia mea în această privinţă şi cu
toţi cei 16 ani ce ne despărţeau. Profesor de limba şi literatura
română la Torino în acea vreme, am rămas impresionat cât
era de cunoscut în lumea personalităţilor intelectuale italiene.
Reprezenta o cultură complexă şi adâncă, reprezenta puntea
dintre două latinităţi, în vremuri când ţara noastră încă se
resimţea de presiunile, mai mult mascate decât subtile, dar
oricum brutale prin efect, ale slavizării. Acestea atentau la un
element de mare însemnătate al identităţii noastre, latinitatea
limbii, în mai multe rânduri argument de salvare naţională.
...Târziu, în anul 2005, invitat la Iaşi la Târgul de Carte
Librex, ca să mi se înmâneze Premiul Opera Omnia, discreţiile
fiecăruia dintre noi, în loc să ne ţină la oarecare distanţă, ne-au
fost împletite de către acelaşi fatum: întâlnindu-mă în holul
hotelului cu Ovidiu şi cu doamna sa, Adrienne, aflu în acel
moment (aş fi putut-o afla dinainte!) că foarte învăţatul meu
prieten fusese invitat pentru a i se remite... Premiul Opera
Omnia!
După întoarcerea în ţară şi revenirea la Bucureşti,
existenţa lui a devenit o permanenţă pentru mine. Ne întâlneam,
dar mai ales ne auzeam des, la telefon. Vastul apartament de
pe strada care poartă numele celei mai luminoase deschideri
ale sufletului, strada Speranţei, adună în el biblioteci, picturi,
busturi, o gliptotecă – poate două – unde gânguresc timide
statuete de Tanagra, care se cer cercetate cu laserul ochilor
întredeschişi. Ambianţa de îmbelşugare cărturărească, de lucru
rar şi semnificativ, tomurile de filozofie, de artă ori de literatură
savantă, într-un statornic dialog cu stăpânul, numai cât nu bat
din aripi şi nu-şi iau zborul. Într-un abia perceptibil palpito,
înfrăţirea dintre rar şi valoric-semnificativ răsfrânge, ca într-o
oglindă, spiritul cărturarului Drimba, care-i soarbe de dimineaţă
până-n miez de noapte izvorul de reverii.
Factura intelectuală a lui Ovidiu Drimba e gigantescă,
impulsul foarte intens. Fostul asistent al lui Lucian Blaga,
profesor la universităţi italiene şi româneşti, care îşi validează
temeinicia prin creaţie, a înfăptuit un proiect de o vastitate greu
de imaginat: a scris şi a publicat, între 1996 şi 2008, Istoria
culturii şi civilizaţiei în nu mai puţin de 13 volume masive,
alături de alte volume consacrate teatrului universal, literaturii
scandinave ori simbolismului românesc, gândite o viaţă. Forţa
scriitoricească nu i-a cunoscut diminuţii, deşi bibliografia
operelor personale de până la această perioadă se recomanda
prin cărţi valoroase, dintre care ar fi suficient să le amintim
pe cele consacrate lui Leonardo da Vinci, Ovidiu, Rabelais,
Federico Garcia Lorca sau Geniului Spaniei...
Sufletul scriitorului Ovidiu Drimba, al cărui debut
Nicolae Iorga îl saluta în urmă cu peste 70 de ani, găsindu-i
numele de două ori poetic, este el însuşi poezia în înţelesul
consacrat de milenii, nu în sensul pe care i-l acordă delabrarea
şi deruta valorică a zilelor noastre.
E sensibil şi forte, însuşiri care greu stau împreună.
Infinita lui delicateţe e în afara manierelor: e un fond,
nu o formă.
E clasic prin cumpănirea firii, prin filtrarea entuziasmelor
Acolada nr. 12 decembrie 2020
presupuse de trăirea artistică, prin limpiditatea cugetării, prin
rigoarea celui răspunzător faţă de adevăr şi faţă de spiritualitate.
E înţelept prin lunga vieţuire în amestecul lumii, dar şi
în înălţimile eterate ale artei.
E blând. Amenitatea sapienţială îi coboară din Lysis al lui
Platon, dacă nu cumva mai de departe... Prietenia lui te întăreşte
şi repede o simţi ca pe un bun al propriei tale vieţi.
Sensibil şi generos, fiecare act al său poartă în adânc un
simbol. Înlănţuirea lor alcătuieşte un limbaj prin care omenia
ta sporeşte şi devine mai elastică.
Aminteşte prin tot ce este biruinţele întru spiritualitate
ale existenţei omeneşti şi prin ele luminează.
Antenele fine ale celui ce-i stă aproape îi detectează în
adânc inebranlabilul vechimii transilvane, fiorul iubirii de ţară,
superioritatea conferită de puterea de a admira.
O viaţă întreagă i-a stat alături un înger coborât
din cer pe pământ, purtând însă o viaţă întreagă azurul în
suflet: preafrumoasa doamnă Adrienne, medic, întruchipare
a distincţiei atunci când se hotărăşte să îmbrace o înfăţişare
omenească. În urmă cu un an, l-a părăsit pe Ovidiu, trăsnet din
care s-a recuperat singur, anume pentru a se gândi la ea proiectat
pe un timp infinit... Puterea dumnezeiască de a iubi i-a deşteptat
Ultima fotografie
în minte un distih din penultima strofă a Luceafărului, suprimată
de editori, dar nu şi de Eminescu:
Un singur bine să n-aveţi:
Să nu muriţi deodată.
Se frânsese perechea...
Petrarca:
Rotta e l’alta colonna e’l verde lauro...
S-a frânt coloana, verdele meu laur...
Ne-am întâlnit şi înainte şi după zilele dezastrului. Căuta
să-şi diminue durerea – dacă aceasta e cu putinţă! – cu ajutorul
ideii de a dărui tot ce are orfanilor, bătrânilor sau săracilor.
Pustietatea lăuntrică trebuia negreşit compensată prin pustietatea
din afară, iar singurătatea desăvârşită prin ea însăşi. Similia
similibus curantur – cele ce se aseamănă se vindecă prin lucruri
asemănătoare...
Predica de pe Munte a Mântuitorului cuprinde cele nouă
Fericiri, cutremurătoare adagii de geniu. Mă refer numai la Fiul
Omului, atâta vreme cât Celui de o fiinţă cu Tatăl nu i se poate
ataşa epitetul de geniu, propriu făpturii omeneşti.
Am intitulat aceste rânduri, de slavă şi iubire pentru
Ovidiu Drimba, A zecea fericire. Care o fi aceasta? Ea se
îndreaptă spre mine, şi îndrăznesc s-o formulez: fericiţi cei
hărăziţi, aşa cum sunt eu, să întâlnească în viaţă fiinţe superioare,
care trăiesc în armoniile artei şi înalţă edificii spirituale!
Ovidiu Drimba este una dintre aceste fiinţe.
C.D. ZELETIN
24 noiembrie 2011
P.S. Ovidiu Drimba a murit la 29 aprilie 2015, fără a fi
aflat de existenţa acestui text, aşadar fără a-l fi citit. Face parte 2020, 180 pag.
dintr-un volum omagial care n-a mai apărut...
My Way
-am găsit un titlu
mai potrivit pentru
un comentariu la
cartea destul de stranie a
Silviei Cinca, Memoria verde,
decât cel al faimosului cântec
al lui Frank Sinatra, din anul
1969. Spun că este o carte
stranie pentru că este greu
de încadrat într-un gen și
specie literară având elemente
care țin de poezie, proză,
memorialistică, istorie, eseistică, publicistică, dar oferind,
în același timp și impresia de construcție solidă, elaborată
temeinic, aflată în permanență sub controlul autoarei. Coperta
destul de kitsch, cartonată, foarte lucioasă și colorată, cu o
tânără aproape goală crescută parcă din rădăcinile unui copac
în prim-plan, sugerează mai degrabă un roman de aventuri cu
supereroi, pentru adolescenți, decât o carte gravă, plină de
întrebări asupra sensului vieții și al destinului omenirii. Practic,
autoarea își derulează sub ochii noștri viața, cu amintirile cele
mai pregnante de la diferitele ei vârste. Cum memoria are legile
ei, pe care rațiunea nu le poate întotdeauna înțelege, amintirile
sunt de tot felul, de la reacții copilărești, poezii învățate în școală,
întâmplări auzite de la alții care i-au marcat copilăria, teama
fetiței în fața bombardamentelor americane din timpul celui de-
al doilea război mondial, speranțele din primii ani postbelici,
legendele despre rezistența în munți, închisorile comuniste,
viața în anii încă nu foarte sumbri ai regimului Ceaușescu,
entuziasmul și solidaritatea de la sfârșitul anului 1989, anii tot
mai grei de moarte a speranței, totul culminând cu dementa
represiune din ziua de 10 august 2019.
Totul debutează cu o proză lirică de mare frumusețe
despre facerea lumii în care parafrazând stilul biblic autoarea
umple de conținut măreția planetei, descrise ca o bucată de
paradis. Este, oarecum pe dos, grandoarea pe care regizorul
danez Lars von Trier o dă sfârșitului lumii în finalul sublim
al filmului său Melancholia. Scrie Silvia Cinca uluită de
perfecțiunea construcției: „Atunci a făcut și izvoarele și
cascadele. A făcut și o cascadă atît de mare, ca ea să fie capabilă
să susțină sunetele înalte ale unor trăiri alese din frumosul
pământului. Și s-a oprit în fața ei și i-a zis. În izvorul aflat
la picioarele tale am creat rădăcina apelor. Ea se strecoară
prin nervurile pământului creându-și drumul spre ființa cea
dătătoare de viață. Am dat forță pământului să poată răbufni în
șuvoaie de apă. Și ele să aducă vrerea de viață, de prosperitate
și îndestulare./ Ti-am dăruit cea mai frumoasă cădere a apelor,
spre a întâlni în privirile oamenilor – în vremea ce va fi să
fie – admirația, să le oferi lor frumosul, să le aduci gândul
permanenței apei, hrana fără de care ființele nu pot traversa
timpul vieții”. Peisajul este paradisiac, lumea e o minune, să
trăiești în mijlocul acestui miracol de forme, sunete (cântecul
păsărilor, susurul apelor) și culori este un uriaș privilegiu.
Iar copilăria este, fără îndoială, perioada în care ai timpul și
disponibilitatea să descoperi cu uluială și încântare fiecare
părticică a edenului de lângă tine.
Pentru Silvia Cinca, anii de formare în climatul
războiului, cu mărturiile bunicilor și rudelor care au făcut frontul
în primul și al doilea război mondial au consolidat o conștiință
etică și morală înaltă, un patriotism luminos și un sentiment al
dreptății sociale. Știe poveștile legate de partizanii din munți,
învață pe de rost (și le reproduce în carte) poezii de Radu Gyr,
admiră acțiunea lui Ion-Gavrilă Ogoranu, știe (spre deosebire
de mulți alți memorialiști și scriitori ai epocii (Nina Cassian, de
pildă) ce se întâmpla în spatele zidurilor groase ale închisorilor
comuniste. După câteva decenii petrecute în Statele Unite ale
Americii (unde se stabilește în anul 1977), scriitoarea revine
în țară după căderea regimului comunist și asistă îngrozită la
transformarea speranțelor renăscute în feeria căderii lui Nicolae
Ceaușescu în uriașa dezamăgire a timpului prezent.
Peisajul paradisiac de la începuturile lumii arată astăzi
ca după o explozie nucleară, cu pădurile defrișate sălbatic, cu
apele poluate cu mizerii de tot felul, cu un aer irespirabil. Nu
mai este loc de poezie, iar Silvia Cinca scrie în spiritul ONG-
urilor pentru protecția mediului și chiar reproduce comunicate
ale unor instituții și articole de presă. Artisticitatea stilistică este
înlocuită cu atitudinea civică, revolta este cu greu reprimată.
Pagina se umple de cuvinte curente și citind unele pagini simți
răsuflarea comentariilor de pe Facebook și vocea comentatorilor
de televiziune. Iată un mic fragment din acest final deloc
apoteotic în care, din păcate, am ajuns să ne simțim ca peștele
în apă: „Și dincolo de o minunată țară, așa cum o vedem noi,
există un adevăr tot mai des auzit și dovedit: Corupția ucide!/
Sunt uciși oameni, sunt prăvăliți munții, este distrusă economia,
acum se taie furibund pădurile și, cum era de așteptat, iar se
ucide. Hoții, bandiții, interlopii dau semnalele morții, semnalele
sfârșitului naturii și al oamenilor care o susțin. Și în această
prăpastie în care omenirea se afundă se fac auzite vorbe de
Tudorel URIAN
Silvia Cinca, Memoria verde, Editura Artemis, București,
(Continuare în pg. 18)

Itinerarii plastice
Aurel Jiquidi: Cârciuma, bordelul, fuga de sine şi eşecul metafizic
(fragment din studiul monografic Aurel Jiquidi, în curs de pregătire)
În orice scenariu al mântuirii provizorii și al uitării
de sine, ca soluție de primă instanță la coliziunea dură cu o
realitate care excede atât capacitatea directă de luptă cât și
tăria caracterului și energia morală, beția cataleptică și amorul
narcotizant ocupă, de departe, locurile fruntașe. Nu întâmplător,
în zonele cele mai vulnerabile și în familiile cele mai nevoiașe,
cantitatea de alcool pe cap de familie, sau pe întreaga familie,
nu este egalată decât de sporul demografic în care unica rațiune
este disponibilitatea fiziologică, susținută exclusiv, la rândul
ei, de spontaneitate și de hazard. Periferia lui Aurel Jiquidi,
lumea imensei lui mahalale care se întinde, incomensurabil, ca
o stepă rusească, oferă multe referințe din această categorie,
dar la o privire mai insistentă episodul își depășește drastic
statutul și devine funcție vitală și reflex de supraviețuire.
Deși masiv analfabetă sau, în cel mai bun caz, doar incultă și
agramată, această lume experimentează enorme ceremonialuri
eleusine, visează baudelaireian paradisuri artificiale și trăiește,
asemenea lui Monsieur Jourdain, frisoanele decadenței,
dar nu prin rafinamente excedentare și prin memoria unor
distilări subtile, ci doar sub impulsul instinctelor primare și
al spaimelor viscerale. Chiar dacă sunt practicate solitar sau
desfășurate în grup, atât beția cât și experiența erotică rămân
trăiri individuale, cu un efect exprimat perfect și ușor de citit
în mesajele somatice și în semiologia psihologică pe care le
oferă personajele post factum sau, după caz, post coitum. Așa
cum spațiul pentru lectură îl oferă biblioteca, pentru liturghie
– biserica și pentru terapie – spitalul, spațiile consacrate mitic,
dar accesibile și în mahala, sunt, pentru fuga de sine și pentru
evadarea din contingent pe calea experienței dionisiace, sub
forma beției, prin cădere, și sub aceea a acuplării, prin înălțare,
cârciuma și bordelul. Ambele stabilimente, deși esențiale și
cu funcții asumate în definiția și în practica spațiului public,
nu au fost identificate niciodată în discursul artistic la nivelul
și cu rezoluția pe care le propune Aurel Jiquidi, iar acest fapt
nu se datorează atât existenței lor în sine, ci faptului că sunt
privite, mai degrabă, în perspectiva întregului peisaj socio-
uman de la periferia urbană, dar și de la periferia existenței
comunitare. Observației că aceste instituții nu sunt o realitate
exclusivă a periferiei și că ele se regăsesc la toate nivelurile
agregărilor sociale, de multe ori la unul care depășește orice
suspiciune de precaritate și de viață cu răspundere limitată,
i se poate răspunde chiar cu viziunea artistică și cu întreaga
iconografie a lui Aurel Jiquidi. Cârciuma și bordelul nu sunt,
în percepția și în sistemul lui de valori, restaurantele sau
bordelurile de lux, produse ale unui excedent de civilizație și
ale unor necesități și experiențe adăugate, ci refugii elementare,
locuri de evadare dintr-un cotidian precar și instrumente de
amortizare imediată a impactului insuportabil cu lumea reală.
Cu puține excepții, acelea în care cârciuma devine restaurant
sau grădină de vară, ori în care ideea de experiență bahică
individuală se preschimbă în ceremonial familial în aer liber,
dar acestea sunt situații atipice și nu au legătură cu refugiul în
spațiul rezervat și cu haloul reflexiv specific, toate personajele
se înscriu într-o tipologie unică, dincolo de sex, de vârstă sau
de alte caracteristici imediate. În aceste cazuri, Jiquidi extrage
Acolada nr. 12 decembrie 2020
personajele din pitorescul inițial, le individualizează
și le analizează într-un gros plan care, în mod
paradoxal, estompează descrierea exterioară și
focalizează întregul interes asupra atitudinii,
adică a vieții lăuntrice, realizându-le nu atât un
portret de studio cât un ecorșeu psihologic cu
o puternică tentă morală și metafizică. Spațiul
cârciumii însuși este realizat în epură, sintetizat
la maximum și redus, metonimic, la parte, la
atribut, ceea ce îi modifică radical destinația, din
aceea de spațiu de consum în aceea de spațiu de reflecție.
Când personajele sunt solitare, iar accentul cade mai puternic
pe reflexivitate decât pe recuzită, întreaga scenă se reduce
la o masă, la un pahar și la o sticlă, eventual pe jumătate
goală, ceea ce introduce succesiunea, adică temporalitatea, în
sistemul de lectură, iar starea de evaziune, de golire de sine,
de prăbușire anesteziantă în propriul gol lăuntric sunt deja
atinse și manifeste, iar stilistica lui Jiquidi, deși sprijinită pe
linia dinamică și pe o expresie liberă, este mult mai aproape
de fervoarea și de stranietatea expresionistă decât de intenția
punitivă a caricaturii. Când spațiul acesta de recluziune este
populat de doi, de trei sau de grupuri mai mari de consumatori,
atât percepția cât și stilistica autorului se schimbă. Interesul său
este dirijat mai mult de mișcarea exterioară a personajelor, de
interacțiunea lor suspendată și de mobilitatea lor încremenită,
decât de obținerea vreunui înlocuitor de katharsis, oricât ar fi
el de precar sau chiar de parodic.
În sigurătate, până și eșecul devine monumental și
copleșitor, în vreme ce în grup sau în colectivitate suma
precarităților nu amplifică abisul existențial și eșecul metafizic,
ci dezvăluie o precaritate și mai amplă, un provizorat al faptului
de a fi și mai evident. Din perspectiva limbajului și din aceea a
abordării stilistice, atitudinea lui Jiquidi se modifică și ea, iar
reflexivitatea morală și atmosfera expresionistă sunt înlocuite
cu acuitatea satirei și cu șarjele caricaturale. Iar atunci când
interesul artistului se deplasează de pe prezența umană și de pe
impasul vieții de la periferie pe cârciuma ca atare, pe o entitate
spațială predefinită, pe situl urban și pe amenajarea specifică,
atmosfera meditativă și o stare postapocaliptică se instalează
din nou. Părasită de omul pustiu, în goana sa după o mântuire
iluzorie, cârciuma devine ea însăși o imagine a pustiului, o
carcasă vidă, cu viața scursă demult și, chiar dacă, în fundal,
mai zac două-trei siluete vagi și abandonate, ele nu animă
pustiul, ci îl adâncesc și mai tare. Printre mesele goale sau peste
mormanul de mese adunate la mijloc, printre rămășițele zilei
și peste umbrele nopții, nu mai mișcă nimic în afară de vântul
imperceptibil, dar cutremurător, al Ecleziastului. Această lume
adormită, fără memorie și fără prezent, nu pare a fi una pe
care artistul, printr-un efort demiurgic de o clipă, să o poată
trezi la viață și din această pricină el stă retras, privește de
la distanță, nu participă, nu judecă și nu pedepsește, ci doar
observă și depune mărturie.
Dacă în cârciumă evaziunea este pasivă, ritualul
static și temporal, cu efectul progresiv și lent, iar starea de
eliberare se obține prin reculegere și prin accesarea prelungă
7
a propriului depozit de sentimente și de melancolii,
spațiile destinate amorului, în particular, bordelul
solicită implicare, acțiune directă și goană activă
în cautarea extazului. Prăbușiții din birt sunt
răzbunați, în absolut, de agitații din lupanar, iar
trupurilor moi și supuse gravitației ale bețivilor
resemnați li se răspunde, pe versantul celălalt,
cu încordările febrile, mai mult sau mai puțin
convingătoare, ale celor care-și caută scăparea
din cotidian prin iluzia că supralicitarea propriului
corp le va oferi, măcar pentru o singură clipă, efectul unei
eliberări nemărginite. Două tabere distincte, aceea a fetelor
disponibile și gata pregătite, în organizări scenografice baroce,
să primească marele asalt, și aceea a căutătorilor marginali, a
cumpărătorilor de servicii, furișați clandestin sau liberi între
două trenuri, se întâlnesc aici și fuzionează grăbit, concentrând
în timpul disponibil întregul patetism rezervat unor adevărate
ritualuri eleusine.
De la așteptările lungi, în grup, la preludiile mecanice
din anticameră și până la retragerea cuplurilor în micile
alcovuri, dotate sumar, dar suficiente pentru fuga din lume și
pentru promisiunea ieșirii din sine, se întinde o vastă tipologie
a stărilor de urgență și a capacității de a improviza. Indiferent
dacă se consumă într-un spațiu amenajat, la marginea pădurii,
pe banca unui parc sau pe casa scărilor, întâlnirea fierbinte se
supune aceluiași ceremonial, iar eroii sunt deja cunoscuți din
alte episoade ale unei existențe marginale și fără semnificație.
Soldatul din alte secvențe, pornit să-și valorifice maximal
ora de învoire, este acum într-o eroică luptă corp la corp cu o
plăpândă civilă dezbrăcată, iar comisul voiajor, derutat inițial
și pierdut pe o bancă, își ia acum la revedere, de fapt îi spune
adio celei care l-a adăpostit pentru o clipă, i-a oferit un ceai
și i-a și restaurat, așa cum s-a putut, exact ca în povestirea lui
Babel, încrederea în sine și voința de a fi.
Departe de liniște serenă a beției profunde, convulsiile
cărnii inflamate și gesturile înflăcărate ale absorbției reciproce
sau, dimpotrivă, micile scenarii care prevăd momente de
pudoare și de împotrivire provocatoare îi oferă lui Aurel
Jiquidi, pe lângă evidenta voluptate a indiscreției, și prilejul
artistic unic de a-și mobiliza întreaga vervă și toată puterea
de imaginație pentru a desfășura o epică fascinantă a
instinctualității disperate și a eternității fulgurante, chiar dacă
totul este superficial și provizoriu și se consumă într-o biată
clipă, fără destin și fără memorie. Melancolicul, empaticul și
vizionarul straniu, așa cum s-a dezvăluit Jiquidi în proximitatea
și în universul sufletelor pustii și singuratice din cârciumă,
se preschimbă acum în revelator oțios și în instanță morală,
dar care nu sancționează ritualul erotic și nici nu îi denunță
resorturile profunde, ci îi pune în evidență doar degradarea,
natura mimetică, modul trivial și cacofonic de a face dintr-o
trăire extremă și înaltă, la limita revelației, o tranzacție
măruntă, un simplu răcnet fiziologic, ceea ce, în ultimă
instanță, echivalează cu un profund eșec metafizic.
Pavel ȘUȘARĂ

8
Scriitori şi teme
O SUTĂ ŞI UNA DE
POEZII
În faimosul ciclu care se numeşte
cu titlul acestui comentariu, apăru
de curând şi micro antologia lui
Viorel Dinescu. Artizan este criticul
Theodor Codreanu: selecţie, studiu
introductiv, schiţă biobibliografică,
alegerea reperelor critice (22 p.)
Adevărat studiu. Şi nu e primul. Aşa
se explică de ce acordăm o atenţie
specială „prefaţatorului” în această
scurtă analiză. Dinescu e un autor
prolific – şi nu-i uşor să întocmeşti
o mini selecţie, care să adune într-
adevăr texte valoroase. Au fost omise unele volume nu tocmai
de gradul celorlalte, dar reţinând unele poeme retorice.
Debutul cu două plachete deodată (Ora ideală, O altă
nuanţă a revoluţiei, 1988) indică o revărsare a încărcăturii
poetice, dar o emisie lucidă şi cu spiritul critic ponderator. Poetul
aminteşte de mari înaintaşi fără să se înfeudeze, nici măcar de
Ion Barbu, de formaţie matematiciană cum e şi Dinescu. Ba
chiar e mai aproape de Bacovia, Esenin, Ion Pillat, cât priveşte
unele reminiscenţe de limbă şi imagini, mai puţin de atmosferă
şi structură. Să cităm doar „bacoviana” Dans provincial, pentru
a vedea forţa de creaţie proprie, ca să nu spunem originalitate,
un termen cu o conotaţie ambiguă: „Unde să mă duc prin
câmpul afumat / Că mă usucă un vânt esenţial / Femei violete
dansează în surdină / după perdele un dans provincial // Se va
pierde cineva în amurg şi-mi pare / Că frunza orei cade speriată
/ Telefonistele oraşului tresar / Când toamna-şi lasă bruma-
ndoliată // Plâng în odaia mea însingurate / Mici picături de
ploaie cangrenate”. Obsesia ninsorii, chiar dacă aminteşte de
autorul lui Decembre, capătă noi semnificaţii care trec motivul
în partitură personală. În celălalt volum, O nuanţă a revoluţiei,
emanciparea de poetul Plumbului e totală. Doar pe alocuri se
resimte imaginea tutelară a lui Ion Barbu, mai cu seamă cel
din ciclul parnasian de care autorul Jocului secund s-a dezis.
Nostalgia satului numai printr-un reflex livresc poate trimite
gândul la Esenin sau Pillat, şi apoi motivul este secundar. Dacă
vrem să-i găsim înrâuriri, mai degrabă ne gândim la Ştefan
Petică adus la o sensibilitate mai actuală: apelul la idealitate,
visul cu proprietăţi moderne. De pretutindeni se revarsă o
lumină tulburătoare, volatilizând formele şi amestecând culorile
impresionistic. Tânărul poet matematician caută „chei” pentru
„cercuri de mister”: „Soluţia finală întârzie totuşi şi mă-ntreb
/ Cine va găsi ecuaţia albastră / Care să arate în spaţiu şi timp
unde sunt capetele ascunse ale cercului? / Aştept. Poate nu
există nici o soluţie / Continui să sper într-un impuls venit din
eter / sau din labirintul în care singur mă consum” (Ecuaţie
albastră). Întâmplările apar în vis, tăcerile elocvente, somnul
hialin, acordurile estompate. Şi totuşi, repet, această poezie nu
este monocordă, din contră are o emisie dramatică, asociindu-
şi deopotrivă flacăra şi frigul, „ecoul vieţii” şi oglinda, „vidul
glacial” şi setea de „supremă negare” etc.
În ciuda titlului care mi se pare eseistic, cartea de versuri
Etape (1990) probează vocaţia poetului care trăieşte în provincie
şi are orgoliul socratian de a se socoti cetăţean al lumii. Etape
închipuie o „Divina Poesia”, în asumarea făţişă a „schemei” şi
a unor motive ale Divinei Comedii. Simbolul emblematic este
Beatrice-Poesis, după cum glăsuieşte şi inscripţia: „Prin mine
mergi la cea dintâi durere / Spre oaza scufundării în tăcere /
Spre asimptota care-n valuri piere // Prin mine mergi la ziua
cea de ieri / Ca printr-un estuar de ore arse / Prin care treci din
Azi spre Nicăieri…” (Poesis). Cele trei cicluri (Introspecţii,
Ambiguitate, Deschideri) ne trimit la cele trei cărţi ale Divinei
Comedii. Introspecţii se vor a fi o coborâre în sine, ca o altă
coborâre în infern, un periplu în „abis” ca pe apele Styxului,
tribulaţii prin cercurile şi bolgiile interioare, călăuzit de lumina
Beatrice-Poesis: „De la un timp privirea mea se-ntoarse / Spre
sine însăşi într-un risc sublim / Şi mari timpane de tăcere arse
// Descoperind un drum ascuns, intim, / Spre un tărâm incert de
fapte oarbe, / În care zac ca într-un ţintirim / Fragmente de simţiri
şi chipuri albe / Ce mă privesc cu ochii rugători / În timp ce
noaptea spre adânc le soarbe”. Ambiguitate (id est Purgatoriul)
e o ambivalenţă care determină un spaţiu cuprins între emoţie
şi idee. Cunoaşterea senzorială se contopeşte cu cea intelectivă
în geometriile siderale ale Poeziei. Măcar că zona pare incertă,
ispitesc Deschiderile paradisiace ale speculaţiei metafizice.
Poezia e căutată într-un plan superior, într-un nadir spiritual
unde totul se supune unui principiu ordonator.
* mai slabe structuri antropologice şi suprasaturat epistemologic.
Cu Ontologia cristalului (1994), discursul poetic tinde
să-şi schimbe registrul. Sunt alunecări de filozofie declamativă,
inclusiv scrierea cuvintelor cu majuscule: „Chip adevărat al
Realităţii, oglindit în apele tulburi ale Misterului / Tu umbreşti
spontana înţelegere a Existenţei / Gândită ca o curgere / De
Nicăieri spre Niciunde / Sau ca o inconştiență a Elementelor”
Acolada nr. 12 decembrie 2020
Migdale dulci-amare
Poveşti frumoase de Crăciun
„D
oamne iartă-ne!”. Nici măcar în luna asta
sfântă pentru unii, aducătoare de bani
și plusvaloare pentru alții, nu ne vei
respecta dramul de liniște la care avem tot dreptul.
Trebuie să fie undeva în Univers o cutie de
reclamații pentru fapte greu de catalogat. Noi,
Reniarzi Danifori Cotcoralieni, avem multe de
încărcat în sacii pe care îi purtăm pe umeri pentru
daruri, nicidecum pentru poverile pe care terțe
persoane ar vrea să ni le atârne.
Decembrie este luna cea mai așteptată de
către copii. Moș Nicolae este primul care bate la ușa lor,
aducând în sacul său fără fund multe surprize. Beneficiarii
cadourilor sunt mai ales cei mici. Pentru unii dintre copii, ultima
lună a anului poate fi o lună miraj. Ori poate a fost așa pentru
noi, pruncii altor vremuri, pentru cei de azi poate să fie doar o
lună a cadourilor.
– Bine și plăcut Domnului ar fi dacă ai vorbi în numele
tău. Rămasă cu mințile pierdute în vremurile acelea, nu dai
semne că ai rezona cu prezentul. Dacă nu îți pasă de prezent,
înseamnă că nu îți pasă nici de noi, Doxico Fastieeni Belts
Prezentis. Dacă nu poți mai mult, atunci măcar respectă-ți ideile,
ca un semn că totuși cei din jur merită atenția ta întreagă. Și
apoi dacă ne vorbești despre povești, ele să fie povești ce curg
frumos, aducând liniștea și încântarea posibilului cititor. Dacă
(Întrebare continuă). Viorel Dinescu înţelege să se situeze
într-o nouă perspectivă a reflecţiei, pornind de la criteriul fiinţei.
Rezultă o poezie încărcată de întrebări, de căutări, încercând să
introducă o sonoritate rafinată şi imagini cu o mare bogăţie de
impresii. Imnurile închinate Soarelui şi Luminii sunt, de fapt,
imnuri ale „creaţiunii”, încununări ale „poveştii” elementelor
iniţiale.
În devenirea sa poetică, aptitudinea de a stiliza se amplifică
într-o intelectivă fervoare. Traseul acesta e continuat cu poemele
tot în tonalitate imnică din Călăuze arhaice (1999), poeme de
inspiraţie epică-descriptivă şi lirică. Discursul e fastuos pe
linia liricii corale eline, a odei pindarice: „În fiecare seară mă
opresc în pragul marii aventuri a Timpului, / Rămân să ascult
sentinţa finală a unor călăuze arhaice/ Transparente, ilogice,
fermecătoare, ideale / Ale căror chipuri nu se şterg niciodată /
Din piramida înstelată a nopţii universale”. Versul dovedeşte
incantaţie extensivă, oraculară şi ceremonioasă, ca în imnologia
străveche: „Pentru marile sărbători populare de la început de
ere / voi îmbrăca o mantie de răcoare”.
Experienţa de tip orfic se vede şi mai pronunţat în volumul
Zeii de pământ (2001). Această aventură lirică imaginează,
într-o personală hierofanie, o lume resacralizată. Orfice sunt
codul moral riguros, viziunea spiritualistă asupra existenţei,
succesiunea inversată a etapelor cosmogonice, percepţia
lumii şi a cântecului ca ideograme pe care fiinţa le cunoaşte
şi le asumă. Sunt aici „cânturi” constituite într-un dorit poem
cosmogonic. E încă o tentativă de iniţiere poetică în ordinea
lumii, cu grandilocvente oficieri profetice. Din literatura
universală, sugestiile vin pe linia Hesiod-Dante-Milton-Hugo.
La noi, ecourile transpar din poemele didactice şi anagogice ale
lui Ion Heliade Rădulescu, fără interpretări mistice. Discursul
se ritualizează la maximum, căpătând deopotrivă gravitate şi
energie reflexivă: „Mă apropii cu încetul de tine, Adonai, / Mă
apropii de miezul nelimitatei tale puteri / Dincolo de care nimic
nu există în afară de moarte. / Călăuzele vorbeau de un ritm
gol, lipsit de vibraţii, // Ocean de fum al Neantului / În apele
căruia plutesc mari fantome de gheaţă, / Albele cenotafuri ale
unor zeităţi uitate pentru totdeauna” (Invocaţie către Adonai).
Scenariile epico-lirice închipuie o „uriaşă simfonie universală”,
cu aglomerări de simboluri, mituri şi eresuri, „frumoasele
poveşti ale omenirii”. Misterul şi grandoarea Creaţiei îi impun
poetului o retorică pe măsură: oficiere maiestuoasă, patos,
formulări aforistice, verbozitate, repetiţii obsedante, clişee cu
valoare prototipică, sugerând un triumf al Cuvântului, avalanşa
livrescului la limita prozaicului.
În Asimptota (2004), Viorel Dinescu recurge la acelaşi
registru „înalt”, pe urmele textelor hagiografice şi ale
osanalelor heliadeşti. Poetul porneşte într-o călătorie imaginară,
cosmico-sociogonică, încărcat de abstracţiuni şi de interogaţii
patetice. Asediază lucrurile fundamentale ale Universului şi
pe cele ale Fiinţei, fără teamă de retorism şi de alunecare în
manierism. Acest poet cerebral are refugiul în imaginar, cu
Simbolistica adusă la claritatea „clasică” îşi asociază, energetic,
„setea de zbor”. Dar, cu toate accesele de elocvenţă de la
Ontologia cristalului încoace, Viorel Dinescu este structural o
prezenţă poetică relevantă.
Constantin TRANDAFIR
Pamflet de Florica Bud
se va întâmpla lucrul acesta, vom amuți și noi, nu ne vom
lăsa sub nicio formă provocați. Nu vrem, măcar în luna
aceasta, care ar trebui să fie încărcată spiritual să fim
nevoiți să ne legăm de cele sfinte!
Recunosc că îmi doresc să scriu o poveste
frumoasă de Crăciun, una clasică. Nu despre
tablete, telefoane, laptopuri, rachete, extratereștri,
nave spațiale. În așteptarea inspirației, pedalez în
fața micului ecran, urmărind filme despre Crăciun.
Nu e prima dată când mă las prinsă în mirajul acestor
filme ce se străduiesc să te introducă în atmosfera
Crăciunului. Au mai fost date și în alt an, dar nu într-un
număr atât de mare și nu începând cu octombrie. Nostim
este că ele se reiau vara, sub numele „Vacanța de vară a lui Moș
Crăciun”. Sunt povești simple de iubire, ce se petrec în orășele
mici, frumos împodobite și iluminate feeric. Localități în care
locuitorii participă la concursuri de sanie, la concursuri de turtă
dulce și la concursuri de fursecuri. Nu știu dacă denumirea de
fursecuri se datorează traducătorilor noștri ori chiar așa numesc
americanii acei biscuiți sau turtițe de diverse forme. Cel mai des,
ele sunt decupate cu formele de prăjitură, după chipul Moșului,
al omului de zăpadă ori al brazilor stilizați.
– Americanii ori canadienii, căci multe dintre filme
sunt făcute în Canada. Simțim nevoia, aproape adormiți, să
intervenim și noi, Pro Bono Infiltrati Soro, luând-o înaintea
trenulețului tudordariusian care țopăie de zor strigând, „Vrem
fursecuri, vrem fursecuri!”. Așadar, tanti autoareo, apucă-te să
coci „turtițe ferecate pentru guri spârtyicate”, ceea ce nu este
cazul nostru.
Cele mai multe dintre eroinele acestor filme părăsesc în
adolescență micile așezări ce au devenit neîncăpătoare pentru
ambițiile lor. Se întorc, după zece, cincisprezece ori douăzeci
de ani, realizate profesional, dar fără viață de familie ori cu
o familie eșuată. Cu ori fără copii în grijă, ajung în orășelul
lor, emisare trimise de firma importantă în care lucrează, ori
revenind, să intre în posesia averii lăsate de părinți sau rude
apropiate. Aceste povești reușesc să mă emoționeze și să mă
facă să plâng.
– Nimic nu face mai bine ochilor ca niște lacrimi
sincere. Ca să nu mai pui la socoteală că vei face și economii
pecuniare. Picăturile pentru ochi și lacrimile sintetice sunt destul
de scumpe și nu sunt chiar foarte sănătoase. Noi, Gogoteri
Pippic Dusresit, îți recomandăm, cu toată căldura de care
suntem în stare, să vizionezi cât mai multe filme din această
categorie iubi-înduioșător-plângăcioasă. La finalul sezonului,
vei fi exact pe gustul nostru.
Voi ține cont de sfaturile voastre, nu doar acum, ci și
la vară. Am rămas înțepenită la... Moș Nicolae. Am uitat să îl
aduc în atenție și pe Moș Crăciun cel rotofei, care circulă de
obicei prin hornul caselor unde sunt copii cuminți. Mai intră
și pe ușa de intrare, când renii îl așteaptă nerăbdători la scară.
– Cel rotofei! – o aluzie la greutatea Moșului? Adică
să facă Moșul o cură de slăbire, una din sutele de mii, diete ce
transformă pe bandă rulantă femeile obișnuite în „Dive”. Noi,
Slaba Haraha Sweetes, nu avem nimic împotrivă ca Moșul
să țină dietă. Oare copiii vor avea încredere într-un Moș slab,
într-unul musculos cu barbă foarte scurtă, ori în cel clasic? Ar
trebui făcut un sondaj de opinie în acest sens: „Cum doresc
copiii să arate Moșul?”.
„De-o fi una, de-o fi alta”, nicicum nu va fi bine, există
ori se vor înființa tot felul de societăți pentru drepturile grașilor
ori ale slabilor ce vor vocifera că sunt încălcate drepturile unora
ori altora, în funcție de interese.
Ce emoționanți și siropoși pot să fie producătorii acestor
filme! Totul este cuminte, la locul lor. Protagoniștii sunt plăcuți
și decenți, unii tineri, alții mai puțin, fără să iasă ostentativ în
evidență. Dacă nu știu să gătească, învață cu plăcere. Când
oftează că un fursec în plus ar putea să le strice talia, o fac așa,
în treacăt, fără să te agreseze. Eroinele nu se aruncă cu nerăbdare
în brațele foștilor iubiți, pe care chiar ele i-au părăsit. Ei, având
cu ani în urmă, o sigură ambiție, să le facă fericite. Sorry, în acel
moment ele își doreau carieră. Acum împlinite profesional își
dau seama ce au pierdut, că au alergat după himere, că fericirea
și locul lor este în târgul respectiv.
– Glumești! Nici un individ din Orto Laxa Fietric
nu va crede că un oraș american ori canadian se poate numi,
„Borcanul cu fursecuri”, un han, „Hanul de turtă dulce”, o
piață, „Piața Bomboanelor Roz” iar strada principală, este chiar
„Strada Crăciunului”... și tot așa!
Totul este perfect în aceste filme, se întâmplă exact ce
trebuie, triumfă iubirea. De fiecare dată, eroina rămâne pentru
totdeauna cu fostul, nu se întoarce la firma în orașul cel mare,
eventual firma condusă de un șef de treabă înființează un post
pentru ea în orășelul cu fursecuri. Americanii nu vor o viață
perfectă, ci una plină de umanism. Crăciunul îi găsește pregătiți
să fie buni și iubitori, uitând de războaie, crime, droguri, violență
și alte rele. Ei își pregătesc un Crăciun curat, simplu și plin de
duioșie. Oare noi de ce nu îi urmăm și în cele bune?
Vă dorim „Sărbători fericite!”, „La Mulți Ani!”.

Zigzaguri Marginalii la Alecsandri (III)
„Vino să rîdem”. Mirceştiul, locul unde Alecsandri
gustă superlativele plăcerii, e un „rai” deschis şi prietenilor
săi care sînt invitaţi să-l vadă: unii doar „trag o raită”, iar
alţii, de pildă Papadopol-Calimah, vin să şi lucreze. Cel mai
adesea, desigur, vizitele constau în plimbări prin lunca pe
care poetul a făcut-o celebră şi în varii evocări şi discuţii
despre prezent, „cu pacatoasele lui micşurimi”. Deşi zice,
de cîteva ori, că va exclude dintre acestea pe cele politice
(orice, „afară de politică”, „bătrîna cabotină care nu are nici
o legătură de înrudire cu politeţea”), nu cred că şi-a putut
ţine promisiunea. Mai exact, nu totdeauna şi nu cu toţi.
Oricît de strict ar fi fost în această privinţă, o interdicţie
„în mod absolut”, chiar şi în faza terminală a bolii, era
imposibilă. Alecsandri a fost un scriitor politic în sensul
deplin al cuvîntului, dar altfel decît unii dintre contemporanii
săi, îndeosebi munteni, care fie din pasiune, fie obligaţi
de propria lor condiţie s-au manifestat preponderent prin
gazetărie. Dramaturgia sa, începînd cu „canţonetele comice”,
prezintă tipuri caricaturate de politicieni, iar corespondenţa
e doldora de aluzii politice, majoritatea maliţioase. Fie că
se referă la climă, la sănătate, la teatru etc., foloseşte, din
cînd în cînd, pleasna contra „politicii” şi a unora dintre
cei ce o ilustrau. „Politica” e calul lui de bătaie predilect,
un permanent pretext pentru rigolade. De altminteri,
cînd convoacă pe cutare sau cutare prieten ca să petreacă
„momente cît se poate de plăcute”, chemarea are drept motiv
pe „Vino să rîdem”.
Distanţarea lui Alecsandri faţă de politică vine după
ce avusese deja un şir de experienţe în acest domeniu şi se
explică, întîi, prin firea sa independentă şi orgolioasă. După
prima ieşire din „joc”, îi releva lui Ghica (scrisoare redactată
la Mirceşti, în 30 iunie 1860) cît de bine se simte eliberat de
convenţiile poziţiei de ministru, putînd fi sincer: „Acolo, din
respect pentru naţiune, trebuia să uit dobitocul pentru titlu, şi
să acord oricărui individ consideraţia de deputat, indiferent
de categoria animală căreia i-ar fi aparţinut, în timp ce aici
am posibilitatea să-i spun fiecărui lucru pe nume şi nu mică
este plăcerea să poţi striga liber şi cît te ţine gura: «Midas
are urechi de măgar»”. Celor care îi reproşează retragerea,
le aminteşte că a făcut un „jurămînt de patriotism” ce îl
obligă la terminarea mai multor lucrări literare. Era convins
că omul talentat poate servi patria şi altcumva, „în felul
său”, dinafara politicii. Ideea aceasta o va predica şi altora.
„Lăsaţi dar inimilor – îi sfătuia, de pildă, pe junimişti, în
1868 – voie să-şi ia zborul spre ţermurile ideale şi feriţi-le de
crivăţul vîrtejitor al patimilor politice”. „Noi, [moldovenii,
spre deosebire de confraţii de dincolo de Milcov], vorba
românului, – îl sfătuia pe Iacob Negruzzi, în 1874, pe cînd
acesta nu intrase încă în Partidul Conservator-junimist – să
ne cătăm de treabă. Să ne urmăm drumul înainte, liniştiţi,
gustînd mulţumirile vieţii intelectuale şi ferindu-ne de
meschinele patimi zise politice”. „Oricum să fie însă – îi
spunea şi doctorului Mihail Obedenaru, ambasadorul de la
Roma, şase ani mai tîrziu – noi să ne ocupăm de ale noastre,
adică de muzică, de poezie şi de tot ce înalţă mintea deasupra
mizeriilor timpului de faţă”. În fine, spre sfîrşitul vieţii, îl
atenţionează pe redactorul Convorbirilor, într-un moment
cînd acesta o lăsase mai moale cu scrisul, să nu uite că şi-a
dobîndit numele prin literatură, nu prin politică, şi, prin
urmare, e dator literaturii. Variabilă, distanţarea nu înseamnă
însă renunţare totală şi definitivă. În cazul său, „legămîntul
de castitate politică” a durat opt ani. Dacă-i nimerit să spun
aşa, relaţia sa cu politica seamănă cu o căsătorie capricioasă
care se desface şi se reface în mod repetat. Mirat şi în acelaşi
timp „furios” că marii proprietari din judeţul Roman l-au
ales deputat, fără voia sa, în 1868, are tăria să demisioneze,
cu o oarecare reclamă, dîndu-i lui Pantazi Ghica să publice
în Independenţa cererea sa către preşedintele Camerei şi
scrisoarea, „foarte simţită”, pe care a adresat-o alegătorilor.
Dar în anul următor acceptă, la propunerea lui Kogălniceanu
(„un apel călduros”), un mandat de acelaşi fel, pasămite din
interes literar şi cu promisiunea că e un „ultim sacrificiu”.
„Sînt curios să mai văd o adunare română pentru ca să fac
oarecare studii de care am trebuinţă”. Atari contradicţii
va mai manifesta şi ulterior. Deşi, analizîndu-se, găseşte,
realist, că n-are „stofă de om de stat” şi de parlamentar,
şi că, din grija pentru sănătate, nici nu s-ar putea încadra
conştiincios în programul instituţiei legiuitoare, care i se
pare constrîngător pentru un om care vrea să fie „liber pe
mişcările [sale]”, în 1879 era – deduc – senator, la fel şi în
1880 şi 1881, iar din 1884, la insistenţele lui I.C. Brătianu,
primeşte oferta de a fi senator de Capitală, cu – e drept –
condiţia unui „concediu nelimitat”. Ales vicepreşedinte,
conduce de cîteva ori dezbaterile în rol de „ponderator”,
însă mai mult lipseşte. Analele parlamentare consemnează
un număr mic de intervenţii de-ale sale. Una, ca deputat, fără
succes, în şedinţa de la 27-29 iulie 1875, pe marginea unui
Acolada nr. 12 decembrie 2020
raport relativ la „Convenţiunea comercială
cu Austro-Ungaria” ce avea efect indirect
asupra unei „chestiuni” pe care o urmărea cu
înfierbîntare, pătimaş: „chestiunea israelită”,
despre împămîntenirea evreilor. Pentru a
satisface „voinţa Europei”, imperativă prin
Tratatul de la Berlin, „chestiunea” va fi reluată
de Adunarea Deputaţilor, la 28 septembrie
1879, odată cu propunerea de revizuire a
articolului 7 din „Constituţiune”, cînd, curios
de evoluţia opiniilor, merge să-i asculte pe
„oratori”, ataşat de cei potrivnici.
În aversiunea sa faţă de politică
decisive nu sînt întotdeauna aspectele
ideologice, ci maniera, adesea zgomotoasă,
mulţimea şi lungimea „cestiunilor personale”, întreruperile,
ilarităţile, plictiseala trecerilor „la ordinea zilei”. El este
conştient, desigur, că, dacă s-ar lăsa antrenat în acest gen
de confruntări, n-ar birui. Îşi dă seama, de asemenea, că
prestigiul său literar (între timp cîştigase premiul de la
Montpellier) nu-i suficient pentru a inhiba agresivitatea
eventualilor adversari, majoritatea marghioli, incorecţi şi
needucaţi. „Contactul cu oamenii care sînt mereu obligaţi
să-şi spele mîinile şi care nu o fac, este – îi declară lui
Ghica, într-o scrisoare din 8 septembrie 1881 – un contact
care face silă oamenilor din generaţia noastră”. De aci
refuzul de „a se amesteca în tărîţe” şi sila faţă de „intrigile
de portăreasă”. Cînd totuşi participă la „seanţe”, poziţia
pe care o adoptă e mai degrabă de observator, nu de
combatant. Nu la urmă, în această aversiune intră ideea
că, pentru scris – lucrul capital – are nevoie de linişte;
or, politica presupune agitaţie. Intruziunile ei îl tulbură, îl
dezorganizează. Înrădăcinat de ani buni la Mirceşti, îl sperie
pur şi simplu perspectiva unei şederi mai îndelungate în
Bucureşti, „capitala [...] înverşunărilor politice”, „Capitala
nebunilor”, sediul „patrioţilor de la Caimata” (adică al
redactorilor Românului), unde nu-i convine nici clima şi
nici frenezia celor de acolo: „În anii cei dintîi a Domniei lui
Cuza – îi relatează cu seriozitate lui Papadopol, din Paris, la
23 decembrie 1889, confirmîndu-i o anumită impresie – am
întrebat pe doctorul Meyer, dacă el nu a constatat un grad
de sminteală în spiritele bucureştenilor. El mi-a răspuns că,
după părerea lui, acea sminteală ajunsese la al doilea grad
şi că nu mai rămînea decît al treilea pentru ca să închidă
pe toţi la Mărcuţa”, un vestit ospiciu de la mînăstirea cu
acelaşi nume. „Sminteala” se vede – remarca poetul – atît
în manifestările unor oameni politici, cît şi în cele ale
unora dintre scriitori şi publicişti, pe care, cert, nu-i agrea,
socotindu-i derezonabili în demersurile lor.
„Privitor ca la teatru”, Alecsandri reţine, cu
predilecţie, din viaţa politică latura de spectacol – „spectacol
de Guignol” [marionete] –, aspectele negative, groteşti
(în vorbe şi atitudini), scenele de cabotinaj cu „actori de
Golia” [cunoscutul azil psihiatric ieşean]. Agitaţia unora
dintre aceştia i se pare „pure comédie”, iar îngrijorările
lor în anumite situaţii, ipocrite: o „farsă”. Aproape că nu
trebuie să-şi caute personajele: ele i se impun, mai ales cele
din specia Clevetici şi Tribunescu. „Adîncul [său] dezgust
pentru politică” provine din antipatia faţă de reprezentanţii
ei, puţini compatibili cu el, care prefera să fie, după „deviza
românească”, „sărac dar curat”, majoritatea „nulităţi
strechiete”, abuzive, „secături”, parveniţi la un statut
nemeritat, egoişti şi egolatri: „derbedeii [care] au ieşit în
undă pe neaşteptate şi au răsărit ca ciupercile din gunoi”.
Aristocrat în natura sa, nu se simţea confortabil alături de
Costineşti, Stolojani şi Comp., care – vede – „clocesc cu
aşa mare succes”. Cînd, în 1888, I.C. Brătianu, pe care-l
încondeiase odinioară ca „un fruit sec”, ajunge la un balotaj
cu un oarecare Cerlenti, profund dezamăgit de voinţa
electoratului, exclamă: „O tempora, o mores!... Après cela
il faut tirer l’echélle – zic francezii”, adică să recunoşti că
s-a terminat, să abandonezi.
În egală măsură, pe Alecsandri îl dezgustă retorica
„aşa-zisei politici”, atinsă de „frenezie”, ce se desfăşoară în
viaţa parlamentară. Nefiind un tip reactiv şi deloc „tribun”,
lui îi displac zeloşii şi „limbuţii”, autorii de „interpelări
violente”, „interpelări absurde”, ilogice, în timp ce „lucrul
stă baltă”: „Interpelatorii opresc caru-n loc şi apoi acuză
guvernul că nu face nimic”. Pentru el, „aşa-zisa politică”
(politica „de taraf şi de tarabă”) e „fleoarţa de politică”, cea
căreia nu-i mai tace gura. Deşi ca ambasador se confrunta
cu destule dificultăţi, e bucuros, barem, că-i scutit să asculte
„macaronade parlamentare”, compuse din acuzaţii generale,
invective, insinuări calomnioase, înverşunări oarbe,
nejustificate, explicaţii de prisos, mai pe scurt, „fleacuri”,
„gunoi”. „Am cetit în Monitor – îi scria lui Papadopol, la
începutul ultimului an de viaţă – discursurile oratorilor noştri
9
Zigzaguri
de frunte şi-am zis în mine: ce poliloghie
emfatică şi nefolositoare [!] Un francez de
spirit făcea observaţia următoare: Il est si
facile de ne pas faire un tragédie. Astfel am
putea şi noi să adăugăm: E atît de lesne de a
nu rosti un cuvînt lung şi puţin cuprinzător!
Dar cine te-ar asculta, cînd astăzi toţi românii
pătimesc de boala limbuţiei”. Nu-i place
obişnuinţa de a bate aceeaşi rengaine, acelaşi
refren, precum şi folosirea aceloraşi procedee
polemice – agresive, exagerate, deformatoare.
Departe ca aceasta să-l consoleze, constată
însă (într-o scrisoare din 12 decembrie 1888)
că aceleaşi manifestări sînt şi la francezi, unde
„luptele din Camere se rudesc de-aproape cu
ale noastre. Scandaluri zilnice, acuzări de corupţie, ba chiar
şi ameninţări cu pumnii. Nimeni nu mai bagă de seamă
anarhia ce există, căci a devenit o deprindere”. Francezii –
va conchide luna următoare, cînd îi trimite un număr din la
Bataille – „sînt profesorii noştri în arta sudălmii zilnice pe
tărîmul politic”. Înainte de C. Rădulescu Motru şi de Mircea
Eliade, el remarcă faptul că, la noi, politica (mai exact,
politicianismul) înseamnă dezbinare şi-i consumatoare
de energii: „politica au strechiet lumea şi ne-au înzestrat
cu o mulţime de palavragii serioşi şi urîcioşi”, fenomen
ce s-a accentuat odată cu trecerea deceniilor. „Nebunia
politică a smintit [mai ales în spaţiul nostru] cei mai mulţi
creieri, epidemia e generală”. „Unde mergem?”, se întreabă
nedumerit şi dezgustat. I se pare dar întemeiată (căci o
citează de mai multe ori) observaţia lui Alphonse Karr,
autorul Viespilor şi Noilor viespi, cum că „Plus ça change,
plus c’est la même chose!” Cît despre efectele politicii
asupra literaturii, e categoric: politica e „filoxera literaturii”,
o maladie pernicioasă, boala care seacă izvoarele inspiraţiei.
Numeroase, sarcasmele şi insultele lui Alecsandri la
adresa „politicii” sînt defulări de ins lezat intim de ipocrizia
politicienilor şi, totodată, exorcizări pentru ca lehamitea
faţă de ea să devină permanentă. Ca să se scîrbească, o
dezavuează, îi denunţă partea de deşertăciune, „preocupările
tîmpitoare”; – şi rîde, de regulă cu vechii camarazi, cei al
căror spirit se acordă bine cu al său: un Ion Ghica, un Lascăr
Rosetti, dar şi cu alţii mai tineri, menţinînd conversaţiile sub
acolada maximei Ridendo dicere verum. Cîteodată amar,
rîsul constă în punerea de porecle (el i-a lipit lui C.A. Rosetti
şi celor de la Romînul, după chipul patronului, eticheta de
„hidoase pocituri”), în trimiteri la fabule, în mici anecdote,
în aluzii comice. Umorul său e lingvistic şi are caracter de
replică. O vorbă a lui P.S. Aurelian, colegul de Academie,
profesor la Şcoala Naţională de Agricultură, cum că solul şi
clima noastră sînt eminamente propice, îi procură, de pildă,
zîmbete în zeci de situaţii contrare. Prietenii îi înţelegeau
„codul” şi se amuzau. O „frază bursuflată” a prinţului G.
Bibescu, cel care, în calitatea neoficială de „comisar general
al expoziţiei române” din cadrul Expoziţiei Universale din
1889, adusese la Paris „o bandă de ţigani” spre a ilustra
tipul specific al românului şi care, pe lîngă alte „dişănţări
caraghioase”, într-un pliant se compara pe sine cu „un titan
qui a forgé les merveilles de l’Exposition sur l’enclume de
l’immortalité”, e comentată, în răspăr, astfel: „Sărmanul
pretendent! [la coroana României] Ambiţia tronului îl va
nebuni în curînd... ilăul nemurirei! Ţiganul tot la ilău şi la
chirostee trage!” Urmărite din capitala Franţei, eşecurile
Opoziţiei – unite de a-şi coagula forţele sînt definite prin
imaginea unui „ridiculus mus”, împrumutată mai degrabă de
la La Fontaine decît de la Horaţiu: „Pare-mi-se însă că şi de
astă-dată muntele va făta un şoarec. [...] Astfel se întîmplă
întotdeauna cînd luptele, zise politice, nu sînt sprijinite pe
principiuri, ci inspirate sadea [cum se întîmplă şi azi] de
interese personale”. [Lucrurile – trebuie precizat – n-au ieşit
aşa: guvernul Brătianu va cădea şi va fi înlocuit, în martie
1888, cu un guvern care îl va avea în frunte pe Theodor
Rosetti.] Agasat de persoane care-l „demisionau” săptămînal
din postul de ambasador, spune, sigur pe situaţia sa, că
le găseşte „nostime la modul lui Cuza”. Care era acesta?
Expedierea: „hai sictir mascara!”. Nu sînt iertaţi de ironia
sa politicienii pompoşi ce „cred că văd pe Ciceron cînd se
privesc în oglindă”, nici tinerii insolenţi, care consideră „că
au făcut cerul şi pămîntul înaintea altora”. Uneori chiar şi
oftatul său are un strop de acid: „Hei, frate Alecule [Alecu
fiind Alexandru Papadopol], multe prostii ne mai este dat a
vedea înflorind şi dînd sămînţă în pămîntul mănos al ţării
noastre”. Important este – credea – să nu te laşi copleşit de
ele, „să iei lucrurile filozofic”.
Constantin CĂLIN

10
INTERVIUL ACOLADA. ȘTEFAN DIMITRIU
„Recuperarea unei prime tinereți cu aripile tăiate”
Voi începe dialogul nostru cu
un decupaj într-o fereastră de timp
plasată în urmă cu peste cincizeci
de ani. Ca tânăr scriitor de top,
apăreai cu Ana Blandiana într-o
emisiune TV. Cum trăiai în acei ani
visul de a deveni scriitor?
Dragă Lucia Negoiță, am
fost cu mulți ani în urmă (1962-
1967) colegi de an la Filologia din
București și întâlnirea noastră îmi
redeschide și mie, cu nostalgia cuvenită și inevitabilă, această
fereastră în timp. Vorba ceea: ce tineri eram pe-atunci! Mai ales
tu. Pentru că eu, supus ani la rând ciudatelor rigori ale „luptei de
clasă”, trebuise să mă purific mai întâi prin tot felul de locuri și
îndeletniciri (muncitor în șantier, laborant de betoane, lucrător
într-un mic gros de papetărie, redactor la „Flamura Prahovei”
și la „Ora locală” a orașului Ploiești, metodist la Biblioteca
Regională Prahova, militar în termen și redactor la ziarul de
armă „De veghe”, etc.), până când să fiu admis, în sfârșit, în
învățământul superior.
Cu puțin mai înainte de asta, Mihu Dragomir mă publicase
cu un grupaj de versuri în „Luceafărul”, la rubrica de
consacrare a tinerilor scriitori, „Steaua fără nume”, pe unde a
trecut aproape toată floarea generației mele. Pentru studenții
de la filologie, aproape cu toții aspiranți la glorie literară, ca
și pentru profesorii-îndrumători ai vestitului Cenaclu Literar
„Mihai Eminescu” al Universității noastre, faptul acesta n-a
trecut neobservat. Și astfel, începând chiar din a doua jumătate
a primului an de facultate, am fost numit, până la absolvire,
președintele acestuia. Fiind coleg de drum și de aspirații, ca
de altfel și tu, cu unii dintre scriitorii și criticii literari de cea
mai mare notorietate de mai târziu, cum ar fi Ioan Alexandru,
Petru Popescu, Adrian Păunescu, Gabriela Melinescu, George
Pituț, Constanța Buzea, Laurențiu Ulici, Mircea Iorgulescu,
Marian Popa etc.
În holul facultății noastre, pe un panou uriaș, inițiasem o
gazetă literară în toată regula, cu o selecție foarte riguroasă.
Printr-o postare de-aici, am ajuns în atenția revistei „Viața
studențească”, unde mai era nevoie de un redactor pentru
formația de patru care urma să ocupe, cu jumătăți de normă,
cele două posturi rezervate studenților. Și astfel, împreună cu
Valentin Hossu-Longin, Victor Mașek și Mariana Filimon,
am format pentru o vreme un patrulater redacțional redutabil.
Tot atunci, fără nicio legătură cu poziția mea în redacție, juriul
concursului de poezie al revistei, format din Nina Casian, Geo
Dumitrescu și Gheorghe Tomozei, mi-a acordat premiul întâi,
la concurență cu multe nume sonore. Dar, în timp, asta n-avea
să-nsemne mare lucru.
Apoi, în vara anului 1963, s-a mai întâmplat o minune.
Fiind în vacanță la Costinești, am fost „agățat” de o echipă a
Radioului bucureștean, condusă de doamna Eugenia Lipșa,
care mi-a propus să mă alătur la realizarea unei emisiuni despre
tabăra noastră studențească. Așa am devenit apoi colaborator
permanent al Redacției de tineret a Radiodifuziunii Române,
unde am realizat ani de zile emisiunea „Gaudeamus”, împreună
cu o altă colegă de la „Viața studențească”, Gina Grosu,
studentă și apoi absolventă a Facultății de Medicină.
Între timp, mai băteam drumurile revistelor literare, unde
publicam din când în când câte-o poezie proprie ori câte-o
traducere din Evtușenko, așa cum s-a întâmplat de două ori,
de astă dată prin bunăvoința dragului meu coleg George Pituț,
care mi-a dus „la el acasă”, adică la „Tribuna” din Cluj, două
poeme de neuitat ale genialului poet rus, pe care mă mândresc
să spun că fusesem printre cei dintâi care-l descoperiseră.
Iar în ajunul Anului Nou 1965, Elisabeta Mondanos, o
cunoscută realizatoare a Televiziunii Române, m-a invitat să
particip, împreună cu alți doi colegi de cenaclu (i-am luat cu
mine pe Ioan Alexandru și Adrian Păunescu), la o emisiune
mai neobișnuită de televiziune – un așa-numit duplex, adică o
transmisie în direct a unei întâlniri studențești dintre centrele
universitare București și Cluj. Alături de noi, filologii, mai
participau, din ambele tabere, studenți de la Medicină și
Teatru (mi-i amintesc, de la noi, pe Ioan Bruckner – renumitul
profesor-doctor de mai târziu, și pe Florian Pittiș, celebrul
și – de prea multă vreme – regretatul actor și cantautor).
Filologii studenți-scriitori clujeni erau reprezentați de Ana
Blandiana, Ion Pop și Nicolae Prelipceanu. Așa ne-am cunoscut
și împrietenit de la distanță, într-o lună întreagă de repetiții,
recitându-ne versurile și amuzându-ne împreună cu dansul
la modă Njenka. Au fost ani frumoși, pe care i-am trăit cu
frenezie. Inclusiv în privința devenirii mele ca scriitor. Ca pe-o
recuperare a unei prime tinereți cu aripile tăiate.
După terminarea facultății și după câteva experimente
în presa acelor ani, ai ajuns, printr-un... să-l numim noroc,
la Televiziunea Română. Profesia de teleast te va fi sedus
pe viață. Ai semnat, într-o carieră împlinitoare, glorioasă,
anchete sociale de răsunet, o serie de documentare intrate în
arhiva (s-o numim, după modelul celei a Radioului) de aur.
Ai fost unul din realizatorii emisiunii „Reflector”, în vogă în
Acolada nr. 12 decembrie 2020
anii deceniului al șaptelea al veacului trecut. Într-o arheologie
personală, care ar fi principalele straturi afective care s-au
depus în memoria reporterului, a scriitorului, de-a lungul unei
meserii „pe viață”?
La Radioteleviziunea Română am ajuns prin repartiție
guvernamentală. După ce, tot din cauza dosarului meu de
cadre, ratasem „Scânteia”. Repartiția propriu-zisă fusese
de fapt pentru Redacția de tineret a Radioului, dar cum
Televiziunea, ajunsă într-un moment de expansiune, avea
nevoie de foarte mulți oameni noi, vice-președintele ei,
Octavian Paler, mi-a hotărât destinul de teleast, la care nu
aspirasem până atunci. Așa cum o făcuse pentru mulți alți
colegi de generație repartizați inițial pentru Radio. Dar odată
intrat în acest joc, m-am lăsat furat de vârtej, ajungând în scurtă
vreme, alături de Mircea Giosanu și Florin Brătescu, unul din
realizatorii de bază ai emisiunii „Reflector”, care a devenit de
îndată un fel de produs-fanion al jurnalisticii de televiziune.
Statutul ei de emisiune de virulentă critică socială fusese
posibil din două motive. Primul – pentru că Ceaușescu, voind
să-și consolideze poziția de nou-venit la cârma partidului și a
țării, voise să arunce toate vinovățiile regimului său în cârca
predecesorului Dej. Al doilea – pentru că Tudor Vornicu, noua
stea a Televiziunii, proaspăt întors de la Paris, unde fusese
timp de patru ani corespondentul Agerpres, sesizase momentul
prielnic și, cum avea comunicare directă cu cei de sus, ca și
încrederea lor deplină, reușise să impună această emisiune,
primită de telespectatori cu un entuziasm nemaiîntâlnit.
Pentru mine, acesta a fost prilejul unei cunoașteri a vieții
adevărate pe care orice scriitor din lume și-ar fi dorit-o. Mai cu
seamă că, din vara anului 1965, când primisem din mâna lui
Eugen Barbu premiul pentru proză la concursul de literatură
din tabăra studențească de creație de la Sinaia, drumul meu
literar se îndreptase hotărât în această direcție iar aspirația mea
pentru roman devenise categorică. Dar nu era vorba numai
despre materialul faptic, de o diversitate extraordinară, pe
care anchetele mele t.v. îl scoteau zilnic la suprafață, ci și,
sau poate în primul rând, despre curajul pe care-l căpătam de
a spune lucrurilor pe nume, nu numai în emisiunile mele de
televiziune, dar și în proza pe care o scriam.
Totuși, deși încurajată de mărimile vremii, misiunea
noastră de jurnaliști de investigație nu era una fără riscuri. Ba,
dimpotrivă. Pentru că niciunul dintre satrapii locali, respectiv
primii-secretari teritoriali de partid, și nu numai ei, nu vedeau
cu ochi buni dezvăluirile noastre care, până la urmă, tot în capul
lor se spărgeau. De aceea, duceam o adevărată luptă cu ei, care
fie încercau să ne cumpere bunăvoința, fie să ne amenințe cu
aspre sancțiuni, inclusiv fizice, fie să ne compromită într-un
fel sau altul. Și era o adevărată artă să poți să scapi din tot
acest păienjeniș primejdios ce se țesea în jurul nostru. La un
moment dat, formula „lovești aici, dar dormi în altă parte”,
devenise literă de lege.
De pildă, n-am să uit niciodată cum, aflat la Galați pentru
o prospecție în legătură cu reintegrarea în societate a unui lot
numeros de pușcăriași periculoși pe care Ceaușescu îi scosese
din închisori, nimerisem, cu complicitatea procurorului-șef, la
o consfătuire secretă a mai marilor locului, și cum se cruciseră,
la sfârșit, amfitrionii acestei mascarade, generalul cu Internele
și Secretarul-doi, de la Județeana de Partid, cu „problemele
speciale”, când, la urmă de tot, rămăsesem în încăpere numai
eu și cu ei, și aflaseră abia atunci că eu fusesem de față la toate
aranjamentele lor de taină. Prilej cu care aflasem, de pildă, cum
îi dăduseră președintelui de tribunal soluția unui caz cu mulți
ani de pușcărie, ori cum generalul îl asigurase pe șeful de la
partid că în subsolurile miliției fusese aproape ucis în bătaie
un individ incomod care, după toate semnele, urma să-i fie
livrat familiei într-un sicriu de plumb. Dar culmea culmilor
era că biata victimă purta chiar numele meu de familie, iar în
discuția lor fusese etichetat tot timpul cu expresia infamantă
„nenorocitul acela de Dimitriu”.
Uluiți de nefericita, pentru ei, întâmplare, cei doi se
străduiseră minute în șir să mă convingă să rămân în noaptea
aceea și în ziua următoare cu ei, ca să facem un chef de poveste
și apoi să mergem a doua zi pe baltă, la o relaxantă partidă de
pescuit. Dar eu eram convins că, dacă aș fi acceptat propunerea
lor, n-aș mai fi apucat dimineața următoarei zile sau că, chiar în
cazul în care aș mai fi apucat-o, n-aș fi putut sfârși altfel decât
aruncat la pești, în mijlocul lacului, cu un bolovan zdravăn
atârnat de picioare. N-am să uit în veci dezamăgirea lor de-a nu
mă fi putut opri cu forța (îi asigurasem că eram așteptat în seara
aceea la redacția Televiziunii!), ca și replica generalului, atunci
când am refuzat „amabilul” său gest de a mă conduce până la
ieșirea din sinistrul sediu al Miliției și Securității: „Vreau să fiu
sigur că ați ieșit”, îl luase gura pe dinainte, complimentându-mă
astfel fără voie ca pe-un neîntrecut James Bond.
Aș putea spune acum că din astfel de experiențe, ca și din
cele ale adolescenței și ale primei tinereți, când, de la 14 ani,
a trebuit să-mi câștig singur existența, în ambele etape duse
uneori până la limită, m-am clădit ca om și ca scriitor.
Dragă Ștefan, spui în recentul tău roman, „Sămânța și
lutul”, la care vom reveni mai târziu, că ziua de 22 Decembrie
1989 urma să fie „singura zi de libertate din viața noastră”...
Cum îți apar acum deceniile care au precedat ziua aceasta?
Ai răspuns în romanele tale... știu... dar aș vrea să ne spui
ce nu știm ori știm mai puțin, deși au trecut peste 30 de ani
de atunci. Care erau gladiatorii la vedere? Care actanții din
umbră? Dacă tot am acceptat că nu mai avem dreptul la iluzii...
Privite prin prisma a tot ce s-a întâmplat după aceea,
evenimentele ce s-au succedat în zilele și anii și deceniile de
după așa-zisa Revoluție ne arată faptul că – simbolic vorbind
– n-am avut decât o singură zi de libertate: aceea în care
păpușarii, din lăuntru și din afară, care organizaseră toată regia
aceea sângeroasă, tot haosul acela bine orchestrat, nu reușiseră
și poate nici nu voiseră să țină în frâu milioanele de oameni care
ieșiseră de bună credință, cu pieptul deschis, în fața gloanțelor,
pentru a-și recâștiga dreptul la libertate, demnitate și fericire.
Începând chiar din seara acelei zile, când demonstranții au
început să fie trimiși acasă cu rafale de mitralieră, situația a
început să intre încet-încet sub control, chiar dacă, orbiți de
explozia de entuziasm a mulțimii, puțini erau cei care au reușit
să vadă dincolo de strălucirea orbitoare a momentului.
Euforizați de ideea dobândirii unei libertăți adevărate,
pentru ei și pentru țară, zeci de mii de oameni au înfruntat
moartea cu zâmbetul pe buze, peste o mie dintre ei plătind
cu viața, alte câteva mii fiind grav răniți. Și, până la urmă,
pentru ce? Pentru a ieși din temnița comunistă și a intra în
jungla capitalistă, așa cum spune unul dintre „eroii” mei.
Timp în care, chiar dacă ne-am câștigat o aparentă libertate,
mai ales de mișcare și de trăncăneală, ne pierdem văzând cu
ochii identitatea, limba și țara.
Sigur că se ajunsese prea departe cu așa-numita „societate
socialistă multilateral dezvoltată”, în care trăiam o „epocă de
aur” în care nu mai aveam de nici unele, în care frigul, foamea
și frica erau însemnele ei principale, în care libertatea de a
călători peste hotare era drastic cenzurată, ca și multe alte
libertăți fundamentale (de opinie, de întrunire, de inițiativă
economică, de creație, de credință etc.), și de aceea eliberarea
dintr-o asemenea carceră fusese primită cu toată bucuria. Și
cu o imensă speranță. Mai mult decât atât, existaseră chiar
multe disidențe adevărate și extrem de curajoase, ca aceea
a lui Paul Goma sau Victor Frunză, dar și multe altele, din
rândurile chiar ale muncitorimii, unele soldate cu ani grei de
temniță ori de psihiatrie punitivă, altele cu exilul, altele chiar
cu moartea. A existat de asemenea o literatură de curaj, care
văzuse lumina tiparului inclusiv cu ajutorul cenzurii, sătulă
și ea de atâta ipocrizie. Pentru asta, aduc mărturia propriei
experiențe cu un roman de-al meu, „Tinerețea lui Bogdan
Irava”, care prezenta destul de străveziu viața de la „curtea”
lui Ceaușescu și care fusese respins cu groază de directorul
Editurii Eminescu. Romanul meu apăruse, însă, în același an
(1987) la Editura Cartea Românească (director George Bălăiță,
redactor-șef Cornel Popescu), cu largul concurs al doamnei
Elena Doxănescu, șefa cenzurii comuniste, instalate în Casa
Scânteii. Așadar, românii așteptau această schimbare, chiar și
mulți dintre oamenii de încredere ai regimului, chiar și unii
Interviu realizat de
Lucia NEGOIȚĂ
(Continuare în pg. 18)

Jurnal de bord 2
E o dimineață mai rece
decât cea de ieri, dar senină. Mi-a
făcut-o mai bună Denk (nume
literar Șerban Codrin), cu o
prezentare a cărții mele Bursa de
iluzii, intitulată Magda Ursache
și personajul Magda U. Da, am
avut o bună dimineață. Denk a
prins bine ce mi-am dorit: un
personaj în personaj.
Jocul de-a Magda U. e
mai vizibil în Dragoste cu gust
de dragoste: Magda U. nu mai știe dacă personajul ei, Caterina,
e real sau construit. Ambiguități de 7 feluri care mi se trag de
la postmoderniști. Trăiesc la limită amestecul de real /nereal
din romane, pendulez între Magda U. și Caterina, sunt când eu,
când ea. Mă las locuită de ea. Magda U., personajul, nu autorul,
spune că n-are cheie romanul, cheia n-are cheie, orice cheie se
pierde etc. Ea, Magda U., își avertizează cititorul că nu trebuie
s-o caute, ba chiar s-o piardă, că zeii literari (cam obosiți după
Corneliu Ștefanache, autor de romane cu cheie) nu au în spate
personaje reale, ci ficționale. Adevărul e la mijloc: și unele, și
altele. Autoarea Bursei de iluzii a cerut imunitate ficțională:
„Precizez că acest roman nu este o carte à clef. M-am aflat în
exercițiul ficțiunii și cer imunitate ficțională.” Ceea ce ar cam
trebui să facă și Sorin Lavric, pentru a scăpa de interpreți furioși.
Vorba lui Arghezi: „Ferește-mă, Doamne, de interpreți!”.
Denk diagnosticează că sunt „bolnavă de neuitare”. Refuz
să mă vaccinez de boala asta. Cartea conține o colonie de scribi,
genii pustii, trufași fără talent. Sunt ticăloși, turnători, vânduți
pe un blid de linte, intriganți. Urăsc, disprețuiesc, îi acuză pe
ceilalți, pe măsura supraaprecierii persoanei lor. De unde ego-ul
agresiv. Și cred că au terminat hârtia de la Letea cu opera lor.
Aici vine comparația lui Denk: Magda Ursache „dă în clocot
sub capacul unui ceaun înfierbântat”. De vreun chef, pesemne.
Ioan Adam, într-o prezentare a publicisticii mele, susținea
că nu crede în robota mea la mașina de scris Erika, susținând
că folosesc o călimară cu acid sulfuric. Îi răspund că mă bizui
pe un pix ieftin și pe o bibliotecă. Regretatul meu prieten Val
Gheorghiu, pe care l-am trecut prin romanele mele flanând pe
străzile Târgului, dulcele, îl parafraza pe Caragiale (care „vede
enorm și simte monstruos”): „Magda vede monstruos și râde
enorm”. Subiectul râsului: echipa de zgomote care a dominat
viața literară, dar și universitară. „Dez-acordații”, cum îi numește
Denk. Am ce am cu slugărnicia, cu temenelele scribălăilor din
vremea lui Buxtehude (cum îi spuneam, mascat, lui Ceaușescu).
Nu mi-am imaginat că, după acel Decembrie ’89, vor răsuna
aceleași vuvuzele terorizante, pentru inșii de la vârful puterii,
ca Iliescu-Constantinescu-Băsescu-Iohannis.
Așa este, Șerban Codrin Denk. Eu, Magda Ursache, sunt
candidă la extrem când sper că se vor îndrepta lucrurile. Sunt
naivă politic (mulțumesc, Radu Ulmeanu!), pentru că vreau
să se îndrepte, să se normalizeze lumea asta nebună, nebună,
nebună; dar și lucidă, tot la extrem, când o zugrăvesc așa cum
este: tragică, dar și cu murdărie ascunsă ori scoasă de sub preș.
Denk constată „abundența trivială”. Cred că n-a fost la
mitinguri demult, nu știe de „plăcuțele suedeze”, n-a urmărit
talk-show-uri unde invitații se spurcă unii pe alții cu aplomb,
iar moderatoarele îi întărâtă. De la Roger Caillois cetire, știm că
în roman poate să încapă orice, cu condiția ca acest orice să fie
literar. Deși Magda U., personajul, nu autoarea, crede altceva:
„o fi permis totul în dragoste și-n război, nu și-n literatură”. Ea
și „frățica” ei, Magda Ursache, luptau atunci cu Linia fierbinte
a prozei.
„Cartea este formidabilă, însă prea încărcată. Ai vrut
să spui totul dintr-o dată. Pi’z dai seama?”, râde Denk de ticul
verbal al secretarei filialei scriitorilor, semi-analfabetă, care
habar n-avea de numele membrilor USR. Și câte-s de auzit în
cele 7 zile de acordat/ neacordat premiile scriitoricești anuale!
Bâlciul deșertăciunilor literare este enorm. „Spectacol lingvistic
luxuriant”, crede Denk. Da, dar cu materialul clienților. Ei
vorbesc astfel, ei înjură astfel. E un care pe care generalizat.
„Cunoaștem, înjuri și spui că-i ficțiune!”, s-ar putea riposta. Ei,
totul se poate când totul se poate! La urma urmelor, de ce nu
aș folosi biografeme de persoane reale, dacă rezultatul e bun?
Transfer omul real în narațiune și, uneori, îmi reușește. Horia
Zilieru s-a recomandat ani buni Iancu Păun, personajul meu.
„Nu-i frumos să te împăunezi, dragă Păun!” Un bârfuc spumos,
scornit de George Lesnea pe socoteala lui, chiar i-a plăcut. De
ce nu i-aș fi amintit de celebra epigramă, vis-à-vis de o doamnă
albastră?
Puteți recunoaște ori nu personajele mele. N-are
importanță. Am făcut dintr-un personaj real trei personaje.
Aveam și multă matere primă. Luca Pițu l-a recunoscut pe un
decan perpetuu și a propus să fie vopsit în roz, cum au vopsit cehii
tancul sovietic „eliberator”. Mi-ar fi plăcut să fie depus astfel în
Sala pașilor pierduți a Universității „Cuza”. În personajul Pestrițu
au încăput toți uteceii elitisto-revizioniști.
Orice scriitor folosește lucruri care i s-au întâmplat lui
sau nu. E un joc între persoane reale și ficțiuni. Malraux, bătrân,
găsea că X parcă semăna cu Y al său. Și, concluziv: „Lumea
începe să semene cu cea din cărțile mele.”
Magda U., nu eu, simte nevoia să treacă de la romanul
dramatic la cel bârfelnic. Bârfelnico, o apelez eu, înciudată.
Înciudată sunt și pe schemuța ei cu citatul fals, ca din Eliade,
când, de fapt, e spusa ei. Petru Ursache o întreabă: „Unde a
scris Mircea Eliade asta? Nu-i din Eliade.” Ea râde: „Pentru
mai multă credibilitate”.
Acolada nr. 12 decembrie 2020
Magda Ursache şi personajul Magda U.
oarte prezentă în spaţiul literar contemporan, Magda
Ursache lasă impresia că joacă rolul unui judecător
pus pe mari fapte de reparaţie morală. Cred că este
ceva mai mult; nu joacă rolul, ci îşi asumă naivitatea să judece
imposibilul. „Omul” îşi imaginează totul, dreptate şi drepturile
omului, fraternitate, egalitate, cooperare, adevăr, libertate, feri-
cire, bine, rău. Ei bine, totul există în imaginaţia sa prodigioasă
şi a căuta adevărul în istorie, drepturile
omului în societate, fericirea în lovitura
de stat a numitului Lenin, poporul perfect
în aventurile utopice ale unui Hitler sunt
pagini răstălmăcite după Platon, Morus,
Campanella, Marx, Iisus Hristos în
Predica de pe Munte. Tocmai astfel de
rătăciri alcătuiesc mare parte din sub-
stanţa ideatică a literaturii dintotdeauna.
Iat-o pe Magda Ursache revoltându-se în
permanenţă, dând în clocot sub capacul
unui ceaun înfierbântat, lansând mii şi mii
de acuzaţii împotriva nedreptăţilor de tot
felul, împotriva slugărniciei, temenelelor
scriitoriceşti călcate de potcoavele unui
cizmar/dictator, zisul Buxtehude sau
Ceaşcă sau Ceucescu. Asemenea unui
nou nenea Iancu Caragiale, dacă primul
a ratat, vai lui, comunismul, urechile
prozatoarei receptează mostruos toate
zgomotele, tropăiturile, râgâiturile fireşti
ale unei lumi cu muzica dezacordată,
interpretată în cor de prozatorii, poeţii,
înaintemergători în slujirea cu devo-
tament a tiraniei, demnă de o epopee
comico-cinică „Ţucaliada”. Ceea ce este
nou la Magda Ursache poartă numele
personajului Magda U. din romanul „Bursa de iluzii”, care trans-
În Rău de România, Iordana Marievici inventează și ea
citate, iar Magda U. zâmbește: „Ăsta-i invers decât un plagiat.E o
atitudine postmodernistă.”. Îmi plac aceste delicte livrești, jocul
citatului fals, cu zar măsluit.
Să știi, dragă Denk (Șerban Codrin), că m-ai pus pe
gânduri în legătură cu limbajul deocheat. Cred în „ethica
literară”, așadar romanul ar trebui să poată fi dat în mâna copiilor
de școală, deci cuvintele de rușine, din abundență, n-au ce căuta
în narațiune. Pe de altă parte, el hablador, povestașul, trebuie
să-și folosească auzul: aude un dialog în tramvaiul de Baza 3
și dialogul cuprinde repetiții, banalități, cuvinte improprii. Îmi
place să ascult strada, cu limbajul ei colorat. Personajul Rodiana,
cu retorica ei de mahala, e șocantă lingvistic pentru un șoarece
de bibliotecă, dar modul ei de a vorbi s-a generalizat. În acest
caz e, poate, ridiculizare grotescă, dar așa arată cotidianul zilelor
noastre.
Eu parcurg tone de hârtie (nu numai cărți bune), pierd
timp la TV și toate pentru urechea mea de narator.
Da, dar tu dai cotidian cât încape, mi-ar reproșa Denk.
Ai prea multă realitate. Ia încearcă să scrii un roman PUR, pur
și simplu de dragoste. Am încercat imposibilul ăsta în partitura
Caterinei, unde povestesc irealitatea. Dar există ficțiune pură?
Am scris și am rescris, până când cuvintele au rămas sudate în
text, până când nu le-am mai putut desface. Iar pericolul în astfel
de cazuri este, cum ar spune Ovidiu Pecican, destul de mare:
cum să-l devore pe ce.
Poate că în felul ăsta – roman de dragoste și atât – aș
ajunge, pas cu pas, pe lista vânzărilor mari. Dar n-am gândit
niciodată în termeni de contabilitate (nu-mi plac defel contabilii
) și nici acum n-o fac.
„Când știi să pierzi e semn c-ai câștigat” (Mircea
Ciobanu). Am și eu micul meu cimitir de romane – șase –
nedifuzate ca lumea. Să știi să pierzi ca un câștigător e ce-mi
propun. Jocul la bursa de iluzii (metaforă pentru literatură)
e mai important decât câștigul. Și, culmea, Bursa de iluzii a
câștigat premiul de proză al „Convorbirilor literare”. Hélas,
juriile d’antan!
Anul 1990 mi-a oferit șansa unui început: am re-debutat
cu nouăzeciștii, eu, șaptezecista. Aveam în sertarul meu (și-n
sertarul Cărții Românești) un roman, Astă-vară n-a fost vară...
și-l încheiam pe al doilea: Universitatea care ucide. Ce se
întâmpla în România mă inhiba ca narator. Nu mi se mai părea
important să scriu romane. Realitatea scria mai bine decât mine,
iar ficțiunea se inspiră din situații reale. Și cum ego-pictorul,
naratorul omniscient îmi displac, am găsit verbul a conexa:
eveniment istoric/ eveniment fictiv; temă mare/ temă minoră.
Postmodernismul a dovedit inteligență artistică atașantă colajând
biografeme/ autobiografeme, iar Magda U. s-a vrut alter-ego al
meu. Livrescul e marca ei tehnică, am mai spus-o. Scrie romane
cu bibliografie, cu glosare, cu note subsolice și speră să obțină
de la cititorii ei un trofeu. Trofeul prozatorului singur.
Magda URSACHE
Iași, octombrie 2020
11
formă în dramatis personae pe toţi aliniaţii la zid şi alienaţii la
balamuc de fostul regim, îndurat cu stoicism de unii, însă nu de
artişti, ai cuvântului în primul rând. Romanul Magdei Ursache
este o cufundare a personajului Magda U. în infern, în psihoză,
în totala deziluzie, în lumea ca un ospiciu, infinit de departe de
lumea ca o bibliotecă a lui Borges.
Antieroii sunt, în limitele acestui roman, câţiva membri
din juriul pentru acordarea Premiilor
Asociaţiei Scriitorilor Iaşi din anul 2004,
exactitatea cifrei fiind, consider eu, pa-
rodică, cum parodic este întreg universul
ideatic al „Bursei de iluzii”. Cartea cu-
prinde jurnalul celor şapte zile de bătut
apa în piuă, de acordat şi de neacordat
cutare sau cutare premiu, care, bineînţe-
les, în cele din urmă va ajunge la cine nu
trebuie. Nu aceste fapte sunt importante,
dimpotrivă, în fiecare zi Dumitrel, Camil
(Petru Popescu), Rodiana (Bunghez),
Iris, Popoacă îşi monologhează/poves-
tesc/se spovedesc, îşi varsă urile, frustră-
rile, se autoapreciază hiperbolic, acuză pe
toată lumea. Unele întâmplări sunt de un
tragism extrem, altele de o murdărie ome-
nească la fel de brutal devoalată, scoasă
de sub preş, limbajul personajelor este de
o abundenţă trivială fără limite, Magda
U., personajul martor atotştiutor, nu are
frâne, sub iluzia că nimeni nu o aude, în
schimb este citită sub formă de carte. Cu
o memorie neverosimil de încăpătoare,
Magda U. aude şi nu uită, nu poate să
uite, este bolnavă de neuitare. Ce aude?
Ce o terorizează? Altceva decât pe un pur
şi simplu om. Ca un muzician cu ureche perfectă înnebunit de
foşnete, şoapte, vibraţii incomplete, lipsă de perfecţiune datorată
limitelor umane sau instrumentului neacordat sau defect, Magda
U. este terorizată de zgomotele ideologice, filozofice, lingvistice,
o alienează prostia omenească, limitele moralei, limitele speciei,
limitele puterii de a fi om. Personajele îşi deversează cupiditatea,
înfrângerile, răul lichefiat în alcoolism, neputinţa umană de a se
opune, de unde mulţimea de ticăloşii din patrimoniul a zeci de
personalităţi literare devenite personaje. Magda Ursache, scrii-
torul, ştie totul despre conţinutul unei creaţii literare sau alta, dar
mai cunoaşte, de data asta ca personaj, totul despre dependinţele,
decăderile, prostiile, vânzările, nemerniciile scriitorilor cu nume
propriu real. Aflăm din roman amănunte uluitoare, care ţin de
istoria literară, de neînţelegerea literaturii, prin cărţi care îşi au
limitele de biete obiecte şi de martore ale unei conştiinţe scrii-
toriceşti limitate sau bolnave sau interesate. Într-o lume ideală,
precum cea prorocită de utopii, inclusiv de cea comunistă, aceşti
scriitori ar fi zei, sfinţi, fiinţe paranormale, în schimb, în jungla
distopiei, sunt turnători mizerabili, ticăloşi capabili să omoare
prietenul şi să se vândă duşmanului pentru un profit cât de mic.
Parodiind totul, ideologie, trufia talentelor, acoperământul jegos
al lipsei de talent, Magda Ursache propune, în final, un „În loc de
glosar”, unde înregistrează cuvinte deformate de câteva spirite
din aceeaşi familie a geniilor rebele, sarcastice, paradoxale. Nu
voi repeta numele autorilor, ceea ce scriitoarea o face şi e treaba
ei. Glosarul este o capodoperă aliniată alfabetic: aborigeniu,
academnician, acrititudine, activiţel/activiţică, (până-n) brânzele
dalbe, bonjurătură, curvotecă, marxturbat, sexcurist, sifilizaţie,
universicuritar şi aşa mai departe, dublând năzdrăvăniile ling-
vistice sau răstălmăcirile propuse de scriitoare pe cont propriu,
precum câteva din sutele: „Ai răscolit toată noaptea biblioteca
după începuturi, deşi tu eşti specialist în sfârşitologie”, „Pi’z
dai seama?”, „Ca un făcut, Victor Socaciu ghitărea.”, „Plânge,
i-a intrat steaua Kremlinului în ochi”, „Andru a fost premiat
întru slava (veche) a proletculturnicilor”, „Tu ce preferi, Dex?
Micii sau hamburgherii? Micii? Ai gust politic incorect, băiete”,
„Temători de băsăul (după Psaltirea slavo-română a lui Coresi,
băsău înseamnă mânie) lui Băsescu”...
Pamflet distopic, spectacol lingvistic luxuriant, demolare
brutală a moralei colaboraţioniste, a intrigăriilor pentru glorie
goală, de provincie handicapată, Magda Ursache ne oferă, cu bu-
năvoinţă, totuşi, de altfel singura, o cheie: mottourile fiecărei zile
sunt extrase din nenea Iancu, alte superbe perle dintr-un sfârşit
de veac în Bucureştiul în nici un caz al lui Ion Marin Sadoveanu.
Da, Magda Ursache are dreptate, dacă, repet, dreptatea
este o ficţiune, când mărturiseşte că romanul nu cuprinde o
naraţiune cu cheie, nu se referă la întâmplări, persoane, epoci
istorice, revoluţii şi repere cronologice (unii spun patruşopt, alţii
optşnouă), ci este un exerciţiu ficţional. Cine semnează avertis-
mentul? Magda U, personajul, nu autorul. Ambiguitatea este
totală. Atunci lansatorii cuvintelor din glosar (Paul Goma, Şerban
Foarţă, Luca Piţu, Ion Rotaru, Bogdan Ulmu, Radu Cosaşu,
Gellu Dorian etc.) sunt persoane reale sau personaje ficţionale?
Magda Ursache se joacă şi ne obligă pe noi, neficţionalii, să îi
intrăm în diabolica horă a bursei de iluzii.
Şerban CODRIN
Magda Ursache, Bursa de iluzii, Editura Eikon, Bucu-
reşti, 2018

12
Harismele Duhului Sfânt şi fotografia „de 14 ani”
Când Mircea Eliade scria la Chicago
povestirea O fotografie veche de 14 ani, Constan-
tin Noica era în închisoarea politică pentru că, în
loc să lupte progresist împotriva clericalismului
retrograd și a psihologiei patologice indusă
de „agenți mistici”, precum Părintele Arsenie
Boca, sau Părintele Benedict Ghiuș (închiși întru
re-educare comunistă!), a „vulgarizat și falsificat
elemente retrograde la Hegel, apropiindu-le de
concepția legionară trăiristă a lui Nae Ionescu”
(cf. Pavel Apostol/ sursa „Șerban” care împreună
cu turnătorul Zigu Ornea și cu șeful cenzurii
Ion Ianoși i-au deschis filozofului Noica porțile
temniței).
Ion Ianoși preia din prefața lui Dan Zamfirescu la volu-
mul Nae Ionescu, Roza Vânturilor (1937, 1990) ideea nefon-
dată după care gândirea exprimată de Nae Ionescu – nu numai
la cursuri (ulterior publicate, cum s-a întâmplat și cu o parte din
opera lui Heidegger) ci și în publicistica sa –, ar fi fost mai puțin
importantă decât influența exercitată asupra discipolilor fideli
precum Mircea Eliade, Noica sau Mircea Vulcănescu. Despre
ultimul (trecut „apolitic” la arestare) plagiatorul Ion Ianoși
are chiar insolența să scrie că „va plăti fidelitatea sa cu prețul
suprem” (1996, p.366; vezi și la note: Isabela Vasiliu-Scraba,
„Cenzurarea cripto-comunistă a monografiei lui Mircea Vulcă-
nescu despre Nae Ionescu, scrisă în 1941-1944 și publicată în
1992”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/
contra-factum-non-valet-argumentum/ ).
Cu obsesiile lor „legionaroide”, cei trei staniniști (Zigu
Ornea-Pavel Apostol –Ianoși) au tot văzut în scrierile inter-
belicilor propagandă anti-progresistă, cum învățaseră de la
stalinistul controller, Mihai Roller (apud. C.D. Zeletin, Jocul
de cuvinte, în „Acolada”, 11/2020). Manuscrisul noician dat
în 1957 redactorului Zigu Ornea/ Orenstein spre publicare și
ajuns la securistul Pavel Apostol ar fi făcut „apologia religiei”,
conținând și „afirmații cu caracter fățiș anti-comunist și mis-
tic”(cf. sursei „Șerban”, vezi la note: Isabela Vasiliu-Scraba,
A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade? URL,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculiel-
iade/ ).
După Cortina de fier, în nuvelistica sa, Mircea Eliade
făcea și el, vezi Doamne, „propagandă anti-progresistă”. Adică
îi îndruma (ca și Noica) pe tineri „către o concepție idealistă”
cum scrisese Pavel Apostol pentru Securitatea anti-românescă
dirijată din umbră de generalul N.K.V.D. Boris Grumberg, alias
Nicolschi. Majoritatea personajelor povestirii O fotografie
veche de 14 ani sunt într-adevăr tineri studenți la teologie
care discută într-un bar american despre românii născuți și
rămași creștini.
Cu doi ani înainte de a fi închis de agenții sovieticilor
„care comandau efectiv în Comisia aliată”, filozoful Mircea
Vulcănescu propagase și el „auto-înșelarea omului în raport
cu menirea sa socială”, după limbajul șablonard al unei cărți
din 1983 scoasă de Editura Politică, limbaj azi simplificat,
odată cu ștampilarea credintei religioase ca „fundamentalism”.
Mircea Vulcănescu scrisese în Dimensiunea româ-
nească a existenței că „românii au păstrat vechea atitudine
esențialistă” și că la ei existența are sens de primire (/pătimire)
a ceea ce este dat de la Dumnezeu să se întâmple. Nici până
la moartea martirică din închisoare, fostul profesor de etică
nu și-a schimbat opiniile (zise „retrograde”), în ciuda deselor
„corecții” cu torturarea la sânge. Filozoful de Școală trăiristă
spunea, de pildă, tinerilor din temniță că „numai credința îl
împacă pe om cu viața sa oricât de mizeră. Meditația doar îl
ajută să-și înțeleagă viața... Chiar închis, cel sus-ținut (/ținut
deasupra de o credință religioasă) nu este lipsit de libertate,
căci în jurul credinței sale el zboară cât dorește. Păstrarea
oricărui fel de aripi spirituale anulează starea de prizonierat
fizic, păstrând vie în om dorința de a trăi și respectul pentru
viața pe care i-a dat-o Dumnezeu (vezi rezumatul prelegerii lui
Mircea Vulcănescu Despre sinucidere, în vol.: Teodor Duțu,
Apropouri penitenciare, Ed. Alpha, 1999).
Dovadă cum nu se poate mai clară că în conștiința filo-
zofului martirizat la Aiud n-au ajuns nicicând să se întâlnească
„triumful filozofiei (materialiste) de avangardă” cu „triumful
științei” (cf. Fațetele reale ale sectelor religioase, Ed. Politică,
1983, p.144). Un inginer închis la Aiud îl descrisese pe con-
ferențiarul lor astfel: „Mircea Vulcănescu nu e om. E o mașină
de exprimat poetic –și pe înțelesul oricui –, cele mai rigide și
mai anoste cunoștințe din orice domeniu. E colosal. Ajungi
să crezi, ascultându-l, că pașii făcuți de omenire în domeniul
științei au fost drămuiți și struniți întotdeauna de Dumnezeu,
în așa fel încât descoperirile să nu se poată întoarce împotriva
omului”. După niște prelegeri de filozofie medievală, Mircea
Vulcănescu subliniase că „drumul către Dumnezeu și pacea
Sa trece prin sufletul omului, nu prin cugetul (/mintea) sa” (cf.
Teodor Duțu, Op. Cit.).
Cu gândul la fostul său student Axente Sever Popovi-
ci, absolvent de filozofie și de matematică întemnițat opt ani
pentru vina de a fi încercat să fugă din țară trecând în 1949
Dunărea (vezi Isabela Vasiliu Scraba, „Triumful parizian al
Acolada nr. 12 decembrie 2020
lui Vintilă Horia incită oficialitățile comuniste
la difuzarea de minciuni pentru discreditare”,
https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/
ostracizarevintilahoria/ ), Mircea Eliade imagi-
nase în 1959 un român care trecuse înot Dunărea
ajungând în final în America unde s-a căsătorit
cu letona Thecla.
În noua sa patrie, cu totul întâmplător,
exilatul a întâlnit în Biserica Mântuirii un
harismatic canadian care făcea minuni cu
ajutorul Sfântului Duh, așa cum avea să facă
preotul canadian Emiliano Tardiff (vezi înreg-
istrarea de la Lugano, https://www.youtube.com/
watch?v=Cr7r_dU6OzM&feature=youtu.be ). Numai că, spre
deosebire de Padre Emiliano (sacerdotul harismatic din ultimul
sfert al secolului XX), predicatorul imaginat de Eliade „cu
ochi înflăcărați vorbind ca un profet” era în același timp și
vindecător cu Duhul Sfânt, dar și escroc, pretinzând a fi doctor
în teologie și înșelând o credincioasă de la care primise bani.
Lipsită de orice educație religioasă, prima dată am auzit
de harismatici într-un interviu luat teologului Hans Urs von
Balthasar. Apoi, pentru a învăța portugheza, l-am tot urmărit
la TV pe misionarul R.R. Soares fără să știu că este haris-
matic și, mai ales, fără a da prea multă crezare vindecărilor
din audiență. Tot de dragul portughezei am ascultat și din
înregistrările neo-protestantului Moabel al cărui fiu s-a dus în
Republica Moldova să facă adepți. Târziu, și poate pentru că
sesizasem cu câtă vehemență combătea vrăjitoria și ocultismul
Padre Emiliano Tardiff, am înțeles ce este cu vindecările prin
Duhul Sfânt, vindecări făcute cu ajutorul lui Dumnezeu și de
faimosul stareț de la Sâmbăta, Sfântul Arsenie Boca, închis și
prigonit toată viața de autoritățile comuniste atee (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, „Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr
ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu de la
Sâmbăta de Sus”; https://isabelavs2.wordpress.com/parin-
tele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ).
Pentru Dumitru, din povestirea O fotografie veche de 14
ani, canadianul Dugay, predicând sub numele de Doctor Mar-
tin, fusese un adevărat om al lui Dumnezeu. Prin concentrare
și puterea mântuitoare a credinței, doctorul Martin o vindecase
telepatic pe soția românului. O simplă privire a fotografiei, și
predicatorul din Biserica Mântuirii nu numai că a vindecat
boala astmatică, dar a făcut în plus și o minune: Thecla cea
vindecată de astm s-a metamorfozat la câteva luni în Thecla
cea tânără pe care o arătase fotografia făcută cu zece ani mai
înainte când ea avea 18-19 ani. Iar din momentul producerii
acestui miracol, vreme de patru ani, timpul a stat pe loc pentru
Thecla. Soția lui Dumitru a rămas să fie în continuare exact
cum era pe la 19 ani.
Pentru așa o minune nemaivăzută a vrut Dumitru să-i
multumească Doctorului Martin. L-a căutat după patru ani
și l-a găsit angajat chelner la un bar. În temniță citise cărți
de teologie, tomuri întregi. Semn că escrocul Dugay-Martin
nu fusese pe de-a-ntregul escroc. O măruntă câtime din el a
participat sincer la atmosfera de rugăciune pentru ajutorul
divin din Biserica Mântuirii. În închisoarea corecțională,
canadianul Dugay își făcuse singur o doctrină a sa, o escatol-
ogie cu un Dumnezeu mort, i.e. absent din lume și prezent
la A doua venire. Apariția lui Dumitru i-a dărâmat edificiul
doctrinar, rechemând trecutul pe care-l crezuse iertat, uitat.
Căci minunea întâmplată Theclei dovedise intervenția unui
Dumnezeu viu care lucrează prin oameni. Întrebarea celor de
față, a studenților aflați în acel bar a rămas însă nedezlegată.
Prin cine a lucrat Dumnezeu cel viu? Prin Martin-Dugay? Sau
prin românul Dumitru?
Mircea Eliade îl imaginează pe bărbosul Lucio, un
barman tânăr (lipsit de cunoștințe istorice) descriind c-un aer
visător imigrarea unui român în Statele Unite ca opțiunea
pentru cultură, după abandonarea Naturii. Un alt student
(Junior) aflat într-un grup de șase studenți la teologie, aduce
o corecție precizând că românii „n-au de-a face cu Mutter Na-
tur”. Pentru că ei s-au născut creștini și așa au rămas. Alegând
cultura occidentală (i.e. „semantică, sociologie și zen”) n-ar
fi abandonat Natura ci ar fi părăsit „drumul mântuirii pe care
se găseau” (vezi Mircea Eliade, O fotografie veche de 14 ani,
publicată cenzurat și pe hârtie de proastă calitate în vol.: „În
curte la Dionis”, C.R., 1981, pp. 51-72, Cuvânt înainte de
Mircea Eliade, 23 sept. 1980).
Un alt student (A.B.) modifică imaginea, spunând că
și dacă erau pe acest drum, întârziaseră prea mult pe el, „poate
două trei secole, poate mai mult”. Lucio sintetizează opiniile
celor doi vorbind de românul Dumitru ca despre „un întârziat
pe drumul mântuirii”. Inspirata formulă a lui Eliade trebuie
să-l fi entuziasmat nespus pe călugărul Steinhardt pentru care
nuvela este o adevărată „mărturisire de credință ortodoxă și
românească” (Jurnalul fericirii, 1991, p. 356).
Apoi tânărul barman descinde într-un amestec de
hegelianism și mesianism de sorginte iudaică secularizată (i.e.
marxism), perorând despre „fericita” intervenție a Istoriei,
„unde se întrupează Spiritul”. Nicolae Steinhardt încurcă
personajele fiind de părere că românul Dumitru ar fi cel care
respinge... limba universală și întruparea spiritului hegelian
intervenind în istorie.
Or, doar nenorocul istoric (și nu „fericita” întrupare
în timp a hegelianului Spirit universal, cum crede studentul
american) l-a făcut pe Dumitru să-și riște viața trecând înot
Dunărea ca în final să ajungă în America avangardei culturale,
reprezentată de sociologie, semantică și budhism. Lipsit de
cultură filozofică, un critic literar amestecă limba universală
cu spiritul universal, crezând că învățarea limbii engleze l-ar
duce pe românul Dumitru la „cunoașterea Spiritului Univer-
sal” (Mircea Eliade – Evadarea din timp, în „Rom. Lit.”,
nr.3, 2003).
Dacă dăm de-o parte semantica (dezvoltată în cadrul lo-
gicii matematice), putem identifica în celelalte două (sociologia
occidentală și religia orientală) câte o încercare a omului de a
găsi un sens existenței prin criticarea ei (apud. Hans Urs von
Balthasar). Creștinismul este singura religie în care existența
este acceptată așa cum este ea. Iar în nuvelă, unicul personaj
care nu pune sub lupa critică nimic din ce i se întâmplă nici
lui (nici soției sale) este credinciosul Dumitru, întârziatul pe
drumul mântuirii.
În discuția înfiripată între studenți, Junior este de părere
că românul cel ortodox ar fi „un dar surprinzător al Istoriei”
(gând ce l-a determinat poate pe Steihardt să pună această
povestire alături de alte capodopere ale culturii românești,
precum Miorița sau Meșterul Manole). Un altul întreabă de
unde le-a venit ideea cu „întârzierea pe drumul mântuirii”.
Răspunsul-șablon urmează ca și automat. Americanul
Lucio crede că românii ar fi întârziați din lipsa lor de acces la
o limbă universală: Cum să te poți mântui fără o limbă univer-
sală (precum engleza) și fără „transfigurare” prin avangarda
culturală occidentală? Apoi își dă seama că pe român posesia
limbii americane nu l-a „transfigurat” pe deplin, prin informația
culturală adusă la zi și difuzată pe căile mass-media „mai cu
forța, mai cu binișorul” (Mircea Eliade).
Exilatul Dumitru (ajuns cunoscător de engleză), deși
ar avea „Spiritul universal în el” (termen sugerând confuzia
din capul studenților), nu poate pătrunde un mister, întrucât
nu poate exprima în limba universală misterul fotografiei
care simultan e veche și de 10 și de 14 ani. Altfel spus, „în ce
împrejurări 14 ani au devenit „tot atâția, dacă nu mai puțin,
decât 10 ani”. De aici perplexitatea: „...atunci, la ce e bună
limba universală, dacă nu putem exprima misterele?” (Lucio).
Într-adevăr, miracolul întineririi soției lui Dumitru de-
pășește înțelegerea studenților americani. La început ei cred că
soția a revenit la coafura din tinerețe, la sfârșit s-ar lăsa convinși
(de Lucio) mai în glumă, mai în serios, că prin Dumitru au
cunoscut un „nou sfânt Dumitru” care a înfăptuit minunea de
a-și întineri soția. Pentru ei doctorul Martin (chelnerul Dugay)
este complet scos din ecuație. Pentru că fusese dovedit a fi un
impostor și un escroc. Minunea trebuie să se fi petrecut din
pricina credinței de nestrămutat a lui Dumitru.
Și totuși, cu o profeție, doctorul Martin (care prin darul
Duhului Sfânt vindecase și întinerise pe soția lui Dumitru)
încheie discuția din bar predicând cu înflăcărare, ca în urmă
cu patru ani în Biserica Mântuirii: La A doua venire, credința
naivă și idolatră a unuia precum Dumitru îl va face pe românul
ortodox să-L vadă printre primii pe Dumnezeu, care va ocoli
bisericile și universitățile, apărând poate pe stradă, poate
într-un bar, fără să fie recunoscut și mărturisit de occidentali
(Mircea Eliade, O fotografie veche de 14 ani).
Din pricina opririi timpului în cazul întineritei The-
cla, unii au reținut preponderent evadarea din timp, întrucât
însuși Mircea Eliade precizase în Cuvântul înainte (scris în
sept. 1980) că fantasticul din nuvelele sale se află corelat cu o
experiență în care timpul și spațiul încetează a fi coordonatele
cunoscute din viața de zi cu zi (p.10).
Preocupat să pună note (proaste!), un critic reținuse
din nuvelă „sofistica subțire în marginea filozofiei budhiste”
(Eugen Simion, Mircea Eliade: nodurile și semnele prozei,
Iași, 2006, p.189), unde așa ceva nu era de citit. Pentru că în
povestire nicăieri nu găsim vreo evadare din lumea cea lipsită
de sens pentru budhiști.
Mircea Eliade amintește oarecum ironic de „mântuirea
prin cultură” sperată în van de omul occidental. În schimb el
devine serios când povestește de harismele pe care Duhul Sfânt
le dăruiește nu numai sfinților sau anumitor sacerdoți, ci și unor
laici plini de păcate. În povestirea Dayan, renumitul istoric
al religiilor abordează oarecum tangențial problema haris-
melor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba „Dayan, sau, Transparența
matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus”, https://
isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scra-
ba-dayan-transparenta-matematica-a-realitatii/ ), în timp ce
Fotografia veche de 14 ani are ca subiect central trei dintre
harisme: cea a acționării la distanță, a vindecării și harisma
facerii de minuni.
Eugen Simion mai crede în mod greșit că tema nuvelei
ar fi retragerea lui Dumnezeu din lume. Un doctor „în Eliade”
preia ideea și totodată supralicitează: ar fi vorba de intruziunea
brutală a sacrului în profan prin apariția unui nou Dumnezeu,

Pe conturul unei conferinţe a lui Nichifor Crainic
Văzui o stea strălucitoare
Câzând din lumile de sus
Un zeu a repezit o floare
Și dor aprins în floare-a pus.
(NICHIFOR CRAINIC)
În plin puseu al crizei
pe care o trăia ţara în toate
planurile vieţii morale, politice
şi economice, pledând hotărât,
ca unică soluţie de salvare, pentru îmbrăţişarea unei „credinţe
realiste” şi implicarea tinerei generaţii în acele acţiuni culturale
ale proiectului statului etnocratic la care visa, fapte ale unui
climat moral sănătos de natură a restabili ordinea spirituală a
lumii, Nichifor Crainic a rostit în fața tinerilor, în decembrie
1931, o conferință absolut revelatoare pentru întreaga sa
„filosofie”… Textul devenit celebru sub titlul Puncte cardinale
în haos avea să fie aşezat ulterior în fruntea cărţii purtând
acelaşi titlu, publicată în 1936.
Doctrina realismului creştin sau spiritualismul propus
de Nichifor Crainic (pseudonimul literar-messianic al lui
Ion Dobre: în greceşte nike-phoros= purtător de biruinţă şi
crainic= mesager), în care les extremes se touchent („Spiritul
e afirmat, materia e netăgăduită. Dar spiritul e primordial şi
exercită asupra materiei primatul său patern”), s-a dorit de
la bun început un proiect al unei concepţii de viaţă elaborat
împotriva neputinţei de a crede în ceva a multor români, boală
care, potrivit analizei marelui teolog ortodox, paralizează de
ani de zile la noi aproape întregul organism naţional. Năzuinţa
intelectuală căreia i-a fost fidel toată viaţa Nichifor Crainic
convoca natura umană şi natura spirituală a vieţii sub imperiul
aceluiaşi deziderat al luptei împotriva tuturor formelor de
neputinţă mascată sub zeflemea, o meteahnă a minţii unora
dintre noi în care el vedea în realitate o paralizie intelectuală
şi o paralizie morală. „Neputincioşii oricărei credinţe, observa
Nichifor Crainic, sunt victimele panicii şi ale derutei şi ale
disperării. Pentru psihologia panicii şi a disperării, un singur
ceas greu se identifică cu durata unei eternităţi sinistre, fără
scăpare. Omul care crede în ordinea spirituală a lumii nu-şi
pierde cumpătul. El ştie că dezordinea e un accident trecător
şi că ordinea e dată în natura intimă a acestei lumi. Sub vreme
cade strivită numai secătura zeflemistă care nu are razim nici în
sine, nici afară de sine. Omul de credinţă, omul de convingere
domină vremea; el creează vremea, el creează istoria”.
Materialistului care nu crede în nimic (pentru el
totul fiind un joc al hazardului…) Nichifor Crainic îi opune
spiritualismul care admite că lumea noastră e creată în
materialitatea ei de spiritul inteligent al cărui scop e ordinea
superioară şi nicidecum haosul orb. Din perspectiva acestei
judecăţi cu rafinate despletiri de raţionamente şi inspirate
reflecţii morale, raţionalistului în marginile misterului care
a fost Crainic i se părea că haosul pe care îl traversa Ţara
Româneacă la începutul deceniului patru al secolului trecut
era consecinţa unui mod de viaţă anarhic şi că drept consecinţă
sufletul chinuit al generaţiei tinere se situa în acele ceasuri
într-o tragică răspântie: „între aventura oarbă a distrugerii,
a neantului şi între libera acceptare a ordinii spirituale; între
iresponsabilitatea proclamată de cinismul materialist şi între
responsabilitatea morală şi demnitatea umană”. Spiritului tânăr
derutat de haosul în care era târâtă lumea în care s-a născut,
„cu sentimente alternate de incertitudini, de revoltă, de panică
universală”, Nichifor Crainic considera că e de datoria sa să-i
deschidă ochii şi să-i arate cauzele care au antrenat-o şi o
târăsc în teribila criză. „Ce trăim în interiorul ţării, se întreba
retoric de această dată, în cadrul întâlnirii respective cu tinerii,
omul politic şi ziaristul de atitudine? O criză cumplită care, în
sentimentul exagerat al momentului, ia proporţiile imaginare
ale unei apropiate catastrofe. Inteligenţa politică, versatilă şi
deprinsă cu gimnastica escrocheriei, a şi găsit explicaţia: criza
noastră e produsă prin repercusiune de criza mondială. Prin
urmare, dacă e să căutăm un vinovat al restriştei cumplite pe
care o trăim, acest vinovat nu e altul decât criza mondială.
a unui nou sfânt (Lucian Strochi, 2003, p.142). Tot Eugen
Simion scrie că ficțiunea epică (neînțelească de el) ar fi „cât
se poate de simplă: un caz de renaștere spirituală într-un indi-
vid de rând” (p. 189). Or, românul Dumitru se caracterizează
printr-o credință (să-i spunem) „oarbă” de la început până la
sfârșit. Cu el nu se petrece nici o schimbare. Se duce doar să
mulțumească celui ce a făptuit minunea întineririi Theclei, și-și
face cruce auzind afirmații de genul absenței lui Dumnezeu din
lume, absență care ar face imposibilă mântuirea prin Biserică.
La sosirea lui Dumitru, nici chelnerul Dugay nu se
simte regenerat spiritual. Habar n-avea de minunea pentru
care Dumitru vroia să-i arate recunoștință. Doctorul Martin/
Dugay pare mai degrabă șocat de revenirea trecutului (plătit)
care se cuvenea să fie „iertat sau uitat”. Acum, cu „cadavrul
trecutului” în spate, va trebui să-și regândească viața, tocmai
Acolada nr. 12 decembrie 2020
Imaculaţi, conducătorii noştri politici şi-ar fi făcut datoria, dacă
nu năvălea peste noi criza mondială. Cu alte cuvinte: nimeni
nu e de vină”.
Pentru Nichifor Crainic, abila sustragere a factorului
politic de la responsabilităţile ce-i revin în câmp social e
specifică mentalităţii democratice şi aberantelor ei partide
politice, pentru el nimic altceva decât nişte societăţi anonime
pe acţiuni. Sub masca unor principii de faţadă, niciodată
respectate, cum ar fi sinceritatea, fidelitatea, responsabilitatea,
drepturile omului, alegeri libere etc. etc., omul de partid, în
viziunea scriitorului, nu caută şi nu face decât să vâneze cu
sălbatică pasiune succesul politic care îi deschide drumul spre
bani. „Democraţia, afirmă tranşant Crainic, e în funcţie de bani.
Ea se face numai în vederea banului. (…) Care e rezultatul
practic al democraţiei? Biruri din an în an mai zdrobitoare…”
La extrema democraţiei de faţadă a vremii sale,
acuzată de un exces de anarhie, însă unite prin acelaşi vulgar
materialism, Nichifor Crainic plasează colectivismul comunist
caracterizat prin excesul de tiranie. Plasându-se, potrivit lui
Crainic, împotriva naturii înseşi, comunismul şi-a propus să
distrugă fără urmă de scrupul instinctul de familie şi instinctul
de proprietate, instinctul de patrie şi instinctul religios, valori
atât de fundamental fireşti ale umanităţii, încât lupta împotriva
lor, după părerea sa, e o cauză pierdută de la bun început
de comunişti. Cu o claritate a observaţiei şi un vizionarism
uluitor al succesiunii evenimentelor în malaxorul cărora el
însuşi va fi antrenat după 23 august 1944, Nichifor Crainic
afirma în faţa studenţilor că persistenţa comunismului în
Rusia nu se datoreşte vreunei aderenţe a maselor la regim,
ci teroarei sistematice care va avea un sfârşit ca orice
teroare. Fiindcă în comunism nu e vorba de autoritatea pe
care o accepţi de bună voie pentru înălţimea ei simbolică şi
morală, ci de o autoritate impusă cu temniţa şi cu revolverul
la spate (s.n.)”. Caracterizând în continuare poporul noastru
ca nefiind nici materialist vulgar, nici idealist utopic – „ în
sufletul său trăiesc vii elementele spiritualismului, în formă
instinctivă !” –, Nichifor Crainic considera, la întâlnirea cu
tinerii din 1931, că misiunea Universităţii este de a sădi în
mintea tinerilor studenţi conştiinţa apartenenţei la o demofilie
(etnocraţie creatoare) care abia aşteaptă să se reflecte în
inteligenţa cărturărească şi să capete forme strălucitoare de
cultură. Concepţia lui Nichifor Crainic despre rolul culturii şi
la vremea când era pe deplin mulțumit de „accesul la misterele
teologiei” pe care-l crezuse dobândit în temniță după cititrea
„teologilor morții lui Dumnezeu”.
„Pour Mircea Eliade, l’histoire des religions a pour
but de retrouver le type de l’homme quasi éternel, dont les
comportaments s’opposent à ceux de l’homme désacralisé de
nos sociétés contemporaines. [...] Cette méditation toujours
active, parfois angoissée mais jamais achevée, sur le sens de
l’existence humaine fait que l’oeuvre d’Eliade [...] deborde
une seule discipline scientifique. Elle se relie ainsi à son expe-
rience littéraire”. (Michel Meslin, „Remise du doctorat honoris
causa à Mircea Eliade”, Université de Paris-Sorbonne, 1976).
Isabela VASILIU-SCRABA
13
programul statului etnocratic aveau să ajungă la o armonioasă
şi deplină cristalizare în următorii cinci ani, perioada în care
marele ideolog al doctrinei creştine a elaborat şi publicat nu
numai Puncte(le) cardinale în haos, dar şi Programul statului
etnocratic, inclus în Ortodoxie şi etnocraţie (1937).
Începând din 1944, lupta cu monstrul capătă pentru
Nichifor Crainic dimensiunile unei odisee tragice. Timp de 20
de ani (1944-1964) noul stat democrat-popular (!!!) instaurat
cu tancurile de sovietici în România a operat sistematic valuri,
valuri de arestări. Între un milion şi două milioane de oameni,
în majoritate intelectuali, au fost hăituiţi precum fiarele,
întemniţaţi, torturaţi şi ucişi datorită convingerilor lor politice,
altele, evident, decât cele ale hidrei comuniste. Anticipând
accesele furibunde de ură cu care se vor dezlănţui împotriva sa
comuniştii pe care îi înfruntase de la bun început, pentru prima
oară adânc zdruncinat şi contrazis în crezul său umanitarist-
ortodox, cel dintâi mare teolog român din epoca modernă,
cum l-a numit Dumitru Stăniloae, se refugiază încă din toamna
anului 1944 la mânăstirea „Sâmbăta de Sus”, Sibiu, unde
unul dintre foştii săi studenţi la teologie (se pare că e vorba
de părintele Arsenie Boca, dar în memoriile sale scriitorul
nu-i pomeneşte niciodată numele!) îl adăposteşte şi îi oferă şi
condiţii să lucreze (a tradus aici şi comentat „Exerciţiile” lui
Ignaţiu de Loyola”). După refugiul de trei luni la mânăstire,
peregrinează prin diferite parohii din Apuseni, fiind ascuns
de zeloasele autorităţi ale noului regim, până în 24 mai 1947
când se predă, în casele câtorva inimoşi preoţi de ţară. Satrapii
comunişti îl includ în „lotul ziariştilor”, alături de Stelian
Popescu şi prin sentinţa nr. 2 din 4 iunie 1945 a Tribunalului
Poporului (!) din Bucureşti este condamnat în contumacie la
„detenţie grea pe viaţă şi degradare civică pe timp de 10 ani,
pentru crima de dezastrul ţării, prin crime de război”. În actul
de acuzare întocmit în şedinţa Consiliului de Miniştri al R.P.R
din 17 mai 1945 (conf. „ROST”, nr.12/12.02.2004), Nichifor
Crainic este etichetat ca fiind „unul dintre propagandiştii
şi agenţii de execuţie ai hitlerismului şi fascismului din
România, pe prim-plan făcându-se ecoul nefastei politici a
criminalului Hitler şi a acoliţilor săi”. Profesorul este acuzat
de „cameleonism” prin „oscilarea pe trambulina ideii naţionale
între cuzişti şi legionari, ca să devină apoi antonescian, în 1941,
spre a sfârşi legionar” cu scopul de a dobândi un „ loc cât mai
bun în scandaloasa şi perfida politică a crimei, urii şi jafului”.
Ca ziarist, sună actul de acuzare, „a contribuit prin activitate
şi propaganda publicistică ce a desfăşurat-o la realizarea
scopurilor lor politice, şi la aservirea economică a ţării în
detrimentul poporului român”. Regăsindu-şi curajul, Crainic
întocmeşte, în temniţă, un amplu memoriu („Răspuns la actul
meu de acuzare”) în care demontează toate aberantele învinuiri
ce i se aduseseră, afirmând (cf. Camelia Duică, Adrian Nicolae
Petcu, Nichifor Crainic, file din dosarul penal, ROST, nr. citat)
că „nu a fost niciodată legionar, iar cuzist fiind câteva luni în
anul 1935; a luptat împotriva «partidelor politice»; a combătut
«rasismul hitlerist» şi pe «rasiştii români», prin aceasta arătând
că nu a fost antisemit, mai ales că a susţinut botezarea evreilor
în credinţa creştină; dar mai ales că nu a fost «şeful ziariştilor
germani spioni», deoarece aceştia, împreună cu cei italieni,
au scris împotriva sa, iar Killinger a cerut înlăturarea sa de la
Ministerul Propagandei”. Memoriul lui Crainic a fost admis
de Curtea de Apel Bucureşti care în noiembrie 1947 anulează
condamnarea iniţială şi stabileşte un nou termen de judecare a
procesului. Până în ianuarie 1949, graţie argumentării extrem
de strânse a acuzatului, verdictul în noul proces Crainic a fost
amânat de zece ori. La rândul ei, Decizia penală definitivă nr.
89/ 1949 a fost atacată de scriitor prin recurs şi, după aceeea,
până în 1958, de nenumărate ori a făcut din partea sa obiectul
unor cereri de revizuire sau graţiere rămase însă fără nici un
rezultat. Aşa se face că va scăpa de zăbrelele comuniste abia
în 1962 când va fi absolvit de restul pedepsei (!) prin Decretul
293 din luna aprilie…
În memoriile sale (Zile albe, zile negre, 1991),
Nichifor Crainic descrie cu lux de amănunte (nu voi intra în
detalii!) iadul închisorilor de exterminare comuniste (Văcăreşti,
Jilava, Aiud) unde ani în şir a cunoscut ca un adevărat martir
cele mai inimaginabile umilinţe şi cumplite suferinţe umane.
Pe un fond genialoid, pe care niciun cunoscător adevărat al
operei nu i-l refuză, ele au săpat adânc în fiinţa sa subtilă
statura unui adevărat sfânt al pământului românesc al cărui
preaiubitor fiu şi slujitor sârguincios se considera mai înainte
de orice. Graţie credinţei nestrămutate că prin libertatea voinţei
omul se aseamănă cu Dumnezeu însuşi, concepţie ontică aflată
la baza întregului său eşafodaj filozofic, Nichifor Crainic,
dincolo de activitatea de porunceală ce i-ar putea fi reproşată
la nenorocita oficină Glasul Patriei (1962-1968!), şi-a impus
a urma ca stea călăuzitoare şi a avut mereu în faţă în structura
sa spirituală modelul înrâuritor de perfecţiune morală a lui
Iisus Hristos. Sub semnul acestei înalte cruci trebuie văzută
pentru neamul său, pe cât de exemplara, tot pe atât de teribila
sa luptă cu monstrul.
Ștefan Ion GHILIMESCU

14
Un canadian ofensiv: Alexandru (Alex) Cetăţeanu
Despre rolul românilor
în Țara Frunzei de Arțar s-a vorbit
puțin în istoria culturală a emigrației
românești, în statul democrației din
nordul continentului american. Și
totuși, așa cum atestă documentele,
și românii și-au adus contribuția
lor la consolidarea și prosperitatea
statului canadian, chiar dacă au
reprezentat o comunitate mai mică
față de alte emigrații. Mai ales în
perioada interbelică, atunci când
sărăcia a vorbit în locul lor, românii
și-au făcut loc printre cei care au părăsit Lumea Veche, pentru
a căuta o nouă viață în lumea liberă din America. Totodată, în
timpul Primului Război Mondial am avut un colonel Boyle,
aflat în anturajul Reginei Maria și amestecat în transportul
tezaurului român la Moscova. Să-l mai amintim pe generalul
Pomuț, primul ambasador al SUA în Rusia și cel care a negociat
vinderea Alascăi către americani. Evident că nu s-a scris încă
amănunțit istoria Canadei, dar, când se va face, vom descoperi
fără îndoială o altă față, mult mai atractivă, a raporturilor
româno-canadiene, deoarece în timpurile mai noi, destul de
mulți români s-au așezat în Canada, unul dintre orașele în
care amprenta românească este vizibilă fiind orașul Hamilton,
aflat la aproximativ 60 de km de Toronto; în apropierea lui,
se află Câmpul Românesc, unde steagul țării noastre flutură
netulburat, lângă busturile lui Eminescu, Nae Ionescu, Mircea
Eliade, Aron Cotruș, Vasile Posteucă, Vintilă Horia, Horia
Stamatu şi Gheorghe Donev (operele regretatului artist brăilean
Nicăpetre). Să mai amintim de asemenea că pământul Canadei
găzduieşte în trei orașe diferite un bust al lui Eminescu, ca
simbol al contribuției culturii românești la cultura și poezia
universului. Aceste statui s-au ridicat la Montreal, Edmonton
(provincia Alberta) și la Windsor (Orașul Trandafirilor), la
dezvelirea lui fiind de față (invitat de milionarul român Herman
Victorov, cel care a finanțat proiectul) și președintele Asociației
Scriitorilor Români din Canada, Alex Cetățeanu, despre care
vom vorbi în paginile care urmează.
Numele lui de „Cetățeanu” este tipic românesc și
provine dintr-o localitate vâlceană unde există satul Cetățea
(sau Cetățeaua, comuna Mitrofani), iar familia din care provine
(după mamă) se numea Costeanu (de la cătunul Costea, din
comuna Amărăști, la 18 km de Drăgășani). În general, acesta
desemnează atributul de „Om al Cetății”, caracteristică pe
care Alex Cetățeanu a dovedit-o din plin, prin tot ceea ce a
gândit și acționat. Din „cetățean român” el a devenit astfel
un „Cetățean liber al universului”, situație pe care a făcut-o
cunoscută prin mai multe scrieri și prin munca lui de întemeiere
a unor asociații de afirmare culturală și națională în noua sa
patrie, Canada, unde legile sunt legi, respectate de toată lumea,
unde toți cetățenii, de la mic la mare, acționează în favoarea
binelui general. Spre deosebire de țara noastră în care s-a
instalat la putere un dictator obsedat de cultul personalității
și de mințirea cu bună știință a populației, prin restrângerea
continuă a drepturilor și libertăților tuturor, în favoarea unei
clase de profitori nomenclaturişti. Acest stil de viață a fost
perpetuat și de cei care au luat puterea în 1989, instaurând
un stat al arbitrariului, al goanei după căpătuire personală, al
devalizării cu bună intenție a averii statului, al întreținerii unui
aparat politicianist exagerat, răsplătit cu pensii exorbitante,
îndemnizații și recompensări distorsionate, în contradicție
cu nivelul de trai al majorității populației. Împotriva acestui
mod de a înțelege democrația a luat poziție în numeroase
rânduri Cetățeanul nostru, pledând pentru o adevărată și reală
înțelegere a legilor guvernării. Din anul 1984, când a pus întâia
oară piciorul pe pământ canadian, el a înțeles repede diferențele
de strategie guvernamentală și politică dintre cele două patrii,
și a devenit un apărător marcant al libertăților și drepturilor
omului, al slujirii adevărului și dreptății. Politica statului
canadian l-a familiarizat cu atitudinea de toleranță și respect
față de toate rasele și etniile naționale care alcătuiesc statul
canadian, inclusiv față de indienii aborigeni, convingându-
se că acolo nu există măsuri favorizante pentru nici o clasă
sau naționalitate, acest conglomerat de populații reușind să
stăpânească și să aplice cu conștiinciozitate și devotament
acest deziderat. Energic, activ, cu principii clare de viață,
compatriotul nostru s-a aruncat cu toate forțele în lupta pentru
afirmarea cât mai extinsă a acestor libertăți, prin biserică,
școală, asociaționism. A parcurs un drum mereu ascendent,
drum de-a lungul căruia a urmărit strângerea românilor sub
o cupolă identitară proprie și în care stilul „american” a fost
însușit și îmbunătățit mereu în contactul cu românii din SUA.
Inginer-medic, specialist în aparatura medicală de ultimă oră, el
a contribuit la înzestrarea spitalelor noastre cu un instrumentar
medical adecvat, revenind în țară imediat după schimbările din
1989, aducând cu sine donații importante, cu care a înzestrat
mai multe spitale. Despre cele trăite de el pe acest tărâm, dar
și în detalierea modului în care a ajuns el în Canada, ne-a
lăsat pagini de o copleșitoare sinceritate, așa cum îi stă bine
preşedintelui Asociației Canadiene a Scriitorilor, redactor șef
fondator al publicației „Destine Literare”, revistă care apare sub
Acolada nr. 12 decembrie 2020
conducerea sa de 14 ani. L-am văzut prima oară în România, la
Cluj, unde a venit să-și lanseze o carte, însoțit fiind de poetul
George Filip, tovarășul său de idei și de înfăptuiri. Întâlnirea
s-a petrecut sub auspiciile Fundației lui Pompiliu Manea, cel
care s-a manifestat multă vreme în viața culturală a Clujului, ca
un fel de Mecena al culturii locale, organizând o dată pe lună
o întâlnire culturală sub numele „Joia Temco” (Tehno-medical
company), la care participau numeroși oameni de cultură ai
Clujului și la care erau invitați de fiecare dată și oaspeți străini.
În acest fel, la acea „Joie Temco”, Pompiliu Manea avea să ne
ofere surpriza întâlnirii cu doi scriitori canadieni de origine
română, care făceau un periplu mai larg prin țară, întâlnire
la care a participat și gazetarul sufletist Constantin Mustață
și editorul și proprietarul ziarului „Curierul de Vâlcea”, Ioan
Barbu, un promotor al popularizării prezențelor românești în
lume. În acest context, Pompiliu Manea a jucat cu generozitate
rolul de gazdă, el făcând cu câtva timp înainte o călătorie în
SUA, în care i-a cunoscut și s-a apropiat de cei doi scriitori
români amintiți (pe Alex Cetățeanu îl cunoștea din România,
de la Stația de Verificare şi Întreținere a Aparaturii Medicale –
SVIAM București), care acum erau oaspeții firmei sale clujene.
Cunoștința a avut loc la Winsdor-Ontario, cu ocazia dezvelirii
bustului lui Eminescu, realizat de sculptorul Aurel Contraș.
Cei doi scriitori româno-canadieni, Alex Cetățeanu
și George Filip, au și citit cu acest prilej din creațiile lor.
Ulterior, grație unor emisiuni tv. ale postului Nașul, am asistat
la câteva înregistrări ale Asociației Scriitorilor Români din
Canada, moderată de același Alex Cetățeanu, ocazie cu care
l-am putut vedea și asculta și pe fostul meu elev Mircea Barțan,
absolvent al facultății de Fizică de la Universitatea clujeană,
acum purtând ca poet numele de Mircea Ștefan. Peste puțin
timp am reușit să intrăm în legătură prin Internet, el ajungând
să-mi povestească cum a emigrat în SUA și care a fost drumul
său literar, de la debutul din țară din 1972, cu patru poeme,
până la cele 30 de volume editate pe parcurs. Mi-a amintit
și de faptul că, în timpul studenției sale clujene, mi-a cerut
părerea cu privire la scrisul său poetic asupra căruia aș fi pus
un diagnostic exact. Cărțile sale de versuri au văzut lumina
tiparului în mare măsură în țară, la editura Citadela a lui Aurel
Pop de la Satu Mare, acolo unde am direcționat și eu cronica
pe care i-am consacrat-o în paginile revistei „Acolada”. Cu
prilejul întâlnirii de la Cluj, Alex Cetățeanu a lansat cartea
Canada, țara hyperboreenilor, adusă tocmai atunci de la
Râmnicu Vâlcea de către editorul său Ioan Barbu, la editura
căruia (Antim Ivireanul) a apărut în 2003. Scriitorul canadian
de origine română se făcuse deja cunoscut în lumea românilor
din Canada, ca excelent manager și bun organizator cultural,
realizând numeroase contacte și acțiuni comune cu scriitori
și publiciști din Statele Unite. În acest context s-a vorbit și
despre cea dintâi carte a sa, intitulată Un român în Canada,
care a apărut în 1995 la editura Helios din București. E vorba
de o carte autobiografică, scrisă într-un stil alert și dezinvolt,
în care autorul relatează principalele evenimente din viața
sa petrecută în România de până în 1984, când a emigrat
în Canada și apoi referințe interesante despre noua sa țară,
unde „s-a născut a doua oară”. Cartea este scrisă sofisticat
cu alunecări periodice în trecut, la viața din țară și la cea din
Canada, ruperea ritmului povestirii nefiind deloc supărătoare,
ba, dimpotrivă, constituind nota specifică a relatărilor sale. Prin
acest ingenios procedeu, el temperează oarecum vedetismul
impetuos al unei naturi extrovertite, cu farmecul unor notații și
considerente personale despre cele văzute și trăite, amestecând
totul în pasta atractivă a amintirilor cu fluxul viu al narațiunii
în curs. Noua patrie se lasă descoperită, pipăită, cercetată, sub
o mulțime de aspecte ce cad mereu sub incidența curiozității
sale vii și extrem de greu de stăpânit, de parcă ar fi vrut să ne
spună totul dintr-o răsuflare. Elemente de pitoresc imediat sunt
asociate cu incursiuni în trecutul țării, cu descrieri de orașe
și prezentări de obiceiuri, oameni, moravuri, aspecte de viață
cotidiană. Ritmul alert al vieții de aici îi impune acest dictando
interior, de la reclamele la domiciliu la răsfățul Jocurilor
Olimpice și de la cunoașterea orașului femeilor frumoase
la prezența inerentă a hoților. Peripețiile unor călătorii sunt
asezonate cu decupaje de viață locală, luate din diverse medii,
cu care cititorul român să se familiarizeze, pentru a cunoaște
cât de cât natura schimbată a situațiilor din climatul canadian
de viață, despre care ni se furnizează o mulțime de întâmplări
care au însoțit acest transfer existențial din zona noastră de
aclimatizare spre „iarna canadiană”, pe care o explorează
chiar și prin excursii în ținuturile cele mai îndepărtate de la
pol, acolo unde n-a gândit vreodată că va ajunge, exact „la
capătul pământului”. Cartea, care mărturisește experiența sa
personală din noul regim existențial, comunicând și o seamă
de sfaturi practice legate de acte și afaceri administrative, s-a
bucurat de un mare succes și, la cei zece ani trăiți pe pământ
canadian, transmitea conaționalilor săi un gând de încredere
și optimism în ceea ce privește alegerea Canadei ca punct de
cotitură de viață. Gestul de a fi părăsit țara natală și a-și fi
găsit în Canada o nouă patrie, superioară din toate punctele
de vedere, este explicat pe îndelete, cu numeroase exemple
și trăiri emoționale. Cert e că tânărul Cetățeanu s-a simțit tot
mai înstrăinat și mai discriminat în propria sa țară, din cauza
mecanismului comunist de îndosariere și nepotism folosit pe
scară largă în viața de fiecare zi a românului. Prin limpezimea
stilului și sinceritatea comunicării, cartea aceasta a devenit în
scurt timp un fel de „ghid al românilor care voiau să emigreze
în Canada”, așa cum afirmă pe coperta cărții editorul său Ioan
Barbu. Pentru el, această țară de adopție este o țară a respectului
pentru om și pentru adevăr, o țară care oferea fiecăruia din
cetățenii săi posibilitatea de afirmare și de realizare cât mai
aproape de aspirațiile proprii, astfel încât ni se pare explicabil
gestul de a exclama cu voce tare: „Canada! Un nume respectat
în toată lumea. Țara considerată de ONU cu cel mai ridicat
nivel de trai din lume. Numai cu câteva milioane de locuitori
mai mult decât România și atât de avansată în ierarhia mondială
a țărilor industrializate! Canada m-a ajutat să-mi recapăt
speranța, încrederea în mine și în oameni. Aici m-am născut
a doua oară.”
Spovedania autorului se deschide cu capitolul
Un copil necăjit, deoarece familia din partea mamei, de
„exploatatori ai poporului – chiaburi” în care a venit pe
lume, în comuna Amărăști din Vâlcea, era împovărată de
griji și datorii. Născut la 7 iulie 1947, viitorul scriitor a trăit
primii ani alături de mama sa în casa bunicilor săi, fără să-și
cunoască tatăl. Acesta (Vasile Cetățeanu) fusese marinar pe
un vas comercial, iar ziua de 23 august 1944 l-a surprins pe
străzile New Yorkului, oraș unde ar fi putut rămâne, dacă
nu l-ar fi mânat prea tare dorul de casă, dorință soldată cu
reîntoarcerea în satul Cetățeaua, de lângă Amărăști. Băiat
umblat și descurcăreț, s-a căsătorit la Amărăști cu Elisabeta Gh.
Costeanu, căsătorie din care a rezultat un băiețel – Alexandru.
Vasile Cetăţeanu, neobişnuit cu munca grea, pus pe chefuri şi
curse de cai, cu niște socri care îl priveau suspicioși, a ajuns
să fie tată! Dar viața la țară a devenit tot mai grea pentru el,
iar acomodarea n-a dat roade. A fost alungat de la Costeni, și a
plecat din nou, stabilindu-se la București, unde s-a recăsătorit.
Cu copilul lăsat la Amărăști a avut doar relații sporadice, deși
într-un an școlar (1958-1959) l-a luat la Bucureşti şi l-a dat
la şcoala „Mihai Eminescu” de pe Calea Rahovei. Reîntors
acasă, la Amărăştii de Vâlcea, acesta asistă la degradarea vieţii
„chiaburilor” (bunicul lui iubit a murit în iarna anului 1954)
și a spaimei de sărăcie a celor două femei, mama și bunica,
luptând cu mari greutăți și cu amenințarea colectivizării.
Ajunge să vândă din pământ, să se mute într-o casă mai mică
(casa strămoşească era o culă oltenească imensă), iar copilul
ajunge, prin grația ajutorului unchiului – nașul Alexandru Gh.
Costeanu (avocat, fost ofițer) , la liceul „Nicolae Bălcescu”
(fost „Carol I”), din Craiova. Inventiv și cu imaginație bogată,
el este luat în curând la ochi și cercetat disciplinar. Ajunge să
fie dat afară din internat, dormind o vreme în podul grajdului
din apropiere și întreținându-se din știința de depanator radio și
televizoare, pe care i-a transmis-o un apropiat. A înființat cu alţi
câţiva colegi Asociaţia Secretă Crucea Neagră (descoperită de
securitate), a încercat să fugă în Italia, a fost declarat corigent
la desen tehnic (!) şi apoi repetent, trecând și prin situația
limită de a ajunge un paria, cum se urmărea de fapt cu tinerii
de „origine nesănătoasă”. Se salvează în ultimul moment și,
cu diploma de liceu în buzunar (a fost singurul din grupul de
liceeni răzvrătiţi care a terminat 11 clase la renumitul liceu
craiovean), ajunge, în final (după ce a făcut o şcoală tehnică
de arhitectură – STACO), student la Politehnica din București,
aprofundând studiile de electronică. Cunoștințele din domeniu
și buna practică a lor i-a deschis ușa angajării în domeniul
aparaturii medicale la București (repartițiile în capitală fiind
foarte dorite), iar de aici până la trimiterea sa la specializări
în străinătate, cu tot tributul de intrare în rândul PCR-iştilor,
n-a fost departe. A ajuns astfel să cunoască Copenhaga, apoi
Viena și Londra și să guste din frumusețile vieții în „iadul
capitalist”. A solicitat, în final, o aprobare pentru o călătorie
turistică în Italia și, în decembrie 1984, a ajuns cu soția la
Roma, unde opțiunea pentru Canada s-a impus ca singura
soluție viabilă, mai ales că avea un văr (de care nu s-a știut –
se numea Lulu Mihăilă) stabilit acolo. N-a fost prea greu să
obțină o viză turistică pentru Canada și, după mai multe vizite
la ambasada acestei țări, în martie 1985, cei doi soți s-au văzut
îmbarcați în avionul de Quebec. Din acest moment începea
pentru el aventura canadiană, soldată într-un timp rezonabil cu
angajarea sa la o mică firmă de aparatură medicală și apoi la o
mare firmă internaţională. Cum avea și talent publicistic, el s-a
apucat să-și relateze aventura emigrării și să-și spună propriile
opinii despre RSR și ceea ce a trăit acolo, după instaurarea
regimului de sorginte sovietică. A relatat mai întâi modul în
care colectivizarea a distrus fibra muncii devotate a țăranului
pentru pământul și agoniseala lui: „Colectivizarea agriculturii
după modelul sovietic a constituit, spune el, un mare dezastru în
primul rând pentru regiunile de dealuri. Terenul arabil, nefiind
prea extins nu s-a pretat prea bine la mecanizare, deci nu s-au
realizat mari progrese în productivitate... Dealurile cu vii au
devenit galbene în locul verdelui sănătos de odinioară.” Pentru
a putea face școală, mama sa a trebuit să se înscrie în CAP, să
vândă o parte din pământ, să-și restrângă activitatea. Din cei
trei frați ai mamei care au fost ofițeri, doi au fost dați afară
din armată. Suspiciunea, delațiunea, controlul Securității au

devenit tot mai aspre și mai imposibil de suportat. Odată ce a
devenit angajat al statului, a trebuit să intre în logica acestuia,
să devină membru de partid, ba să se și specializeze la un curs
la școala de partid, pentru a ţine lecţiile de învăţământ politic
de la SVIAM. Abia atunci a putut aspira să fie trimis peste
hotare, deoarece în selecția aceasta intrau multe imponderabile.
Șansa unei plecări cu soția (medic neuropsihiatru) în străinătate
a fost fructificată și astfel a ajuns pe pământ canadian, unde
a luat contact cu legile și modul de viață al unei țări libere și
democrate. „De ce totuși am preferat să încep totul de la zero,
într-o lume nouă și diferită?” se întreabă el. Și tot el spune:
„Răspunsul este ușor de dat – lipsa de libertate din România.
Sistemul comunist, care permitea ca „minciuna să stea cu
regele la masă”, care rege „fiu al poporului” trăia mai bine ca
adevărații regi, ajunsese să depășească răbdarea și capacitatea
de toleranță a celor care reușiseră să cunoască și să înțeleagă
adevărul. Nu mai aveam nicio speranță că acea dictatură de
familie o să ia sfârșit într-o bună zi. Cultul personalității pentru
o „personalitate” atât de falsă și vicleană nu avea deloc darul de
a-mi da speranțe că, odată, într-o bună zi, totul se va schimba
în bine.”
Intrarea în noua lume îi oferă lui Alex Cetățeanu
posibilitatea să consacre cea mai mare parte din carte modului
de viață canadian. Începutul îl face în capitolul Început de
viață nouă, continuat apoi în capitolele Cum se ajunge medic
în Canada, Iarna canadiană și problemele ei, Povești cu
indieni, polițiști și altele. De fiecare dată, Alex Cetățeanu
alege să ne prezinte scene cât mai revelatoare, privitoare la
modul de existență canadian, cu care a luat cunoștință în mai
toate domeniile vieții de fiecare zi. În mai toate cazurile, el
găsește că logica canadiană asupra vieții publice urmărește în
ultimă instanță o bună conservare a mediului, o prosperitate
progresivă a populației, o aplicare cât mai lipsită de birocrație
a actelor publice, o administrație exigentă dar dreaptă, un
mediu prielnic tuturor inițiativelor particulare. N-a ascuns
nici părțile rele ale vieții, mai ales cele legate de gustul
legumelor și fructelor, care nu se pot compara cu cele din țară
și a mâncării inodore de fast food. Nu ascunde nici faptul că
în unele cazuri poți fi disponibilizat și ești constrâns să urmezi
fără să crâcnești dispozițiile luate de superiori: „Aici nu se
discută deciziile luate. Trebuie să fii tot timpul cool (calm,
impasibil, rece, parcă s-ar spune la noi). Niciodată, dar absolut
niciodată, să nu-ți exteriorizezi sentimentele. Chiar când ești
nemulțumit, trebuie să zâmbești, să arăți că ești de acord cu
decizia, să-l feliciți pe câștigător... Chiar și când concediază
pe cineva și asta se întâmplă frecvent datorită recesiunii, se
păstrează aceeași atitudine „prietenească” de ambele părți. Și
să nu credeți că este ușor pentru cineva care își pierde slujba să
zâmbească sau să rămână calm. Dar așa se întâmplă.” Față de
munca din România, unde mulți se prefăceau doar că lucrează,
e altă situație: „aici toată lumea aleargă contra cronometru.
Satisfacția clienților depinde foarte mult de operativitate”.
Mentalitatea românului că „merge și așa” sau concepția greșită
că „ne descurcăm noi cumva” aici nu există. Peste tot este
apreciat spiritul de disciplină, de competitivitate, de rezolvarea
rapidă și de oferire a soluțiilor celor mai potrivite. Munca
e o relaxare, dar și un mod de a fi util celorlalți. Diferența
poate fi văzută cu ochiul liber în ceea ce privește puterea de
cumpărare, înflorirea turismului, stilul de viață. În acest fel
Alex Cetățeanu încearcă să atragă atenția asupra coeficientului
de productivitate, de eliminare a birocrației, de hărnicie
colectivă. Când revine în țară, imediat după consumarea fazei
populare a „revoluției” noastre, e surprins de prezența vechilor
metehne. Puținele schimbări s-au produs doar la suprafață,
nu în adâncime. De aceea pune repede diagnoza: „Corupția,
dezinteresul, nepotismul și alte «principii și criterii» comuniste
au făcut să apară această situație nefirească și păgubitoare
pentru țară.” Cu toate că nu prididește a înșira relele care s-au
perpetuat, el nu încetează a fi mai puțin român și mai puțin
patriot. Cei care i-au urmărit scrisul au fost surprinși, nu de
puține ori, de comparațiile cu lumea de acasă pe care le face,
cu modul în care autorul prizează fenomenul românesc. Există
o solidaritate românească, un mod de întrajutorare repede
detectabilă. Peste tot, autorul nostru este înconjurat de români,
caută tovărășia lor, se agită în numele lor. Cei mai mulți îi sunt
prieteni, îi vizitează acasă, îi însoțește la vânătoare, la slujbele
bisericești, la acțiunile culturale și manifestările patriotice.
Acest lucru îi face bine, îi întreține tonusul, îi procură satisfacții
și clipe de mândrie. Descoperă români vestiți care lucrează
la NASA (Constantin Răuță), profesori universitari (Claudiu
Matasa, Sorin Sonea), aviatori celebri care s-au numărat
printre eroii celui de al Doilea Război Mondial, cum este
vestitul aviator Alexander Vraciu, oameni care au făcut cinste
continentului american. Îl vom descoperi apoi stând de vorbă
cu un descendent al Basarabilor (Bruce Basarab) stabilit de
mulți ani în SUA, cu cei din preajma lui Mircea Eliade și Ioan
Petru Culianu. E de reținut suferința reală a acestuia (Mircea
Eliade) pentru ce se întâmpla în țară („n-am mai cunoscut o
asemenea persoană care să sufere atât de mult după țara lui”).
Când a fost întrebat de ce dorește să fie incinerat după moarte,
acesta ar fi răspuns: „Nu mă pot îngropa în țara mea atâta vreme
cât este sub regimul comunist. Mi-aș trăda toți prietenii de o
viață”. Informațiile cu privire la acești ultimi ani din viața lui
Eliade sunt de mare însemnătate pentru cunoașterea muncii
sale la Chicago, de vizitele pe care i le făceau Paul Ricoeur,
Acolada nr. 12 decembrie 2020
Cu responsabilitatea sorţii
„seminţelor”
olumul de versuri „Un sezon cât o
viaţă” (Ed. Editgraph, Buzău, 2012) al
poetei Carmen Tania Grigore invită la
o receptare din perspectivele dihotomice trecut-
prezent, lume interioară-lume exterioară, creaţie-
spleen, ataşament-înstrăinare, tăcere-întrebări,
iubire-neiubire, viaţă-moarte. De asemenea,
recurenţa motivului ochiului conduce, subtil, la
tema iluminării spirituale, a trezirii, a revelaţiei
adevărului după o serioasă introspecţie însoţită,
adesea, de necesarele investigări extrospective.
Astfel, imaginarul oniric (şi implicit dinamica
acestuia) este eclipsat aproape total de realitatea concretă/
metafizică imediată sau de cea a memoriei stimulate de un
„brainstorming devastator”. Tocmai de aceea sezonul cuprins
în titlul şi în regia cărţii, toamna, anotimpul existenţei autoarei,
este „cât o viaţă”, complet aşadar, apt să confere actantului liric
poziţia necesară judecării sinelui mai ales, dar şi a relaţiei cu
matricea (apar în discurs mama, satul, copilăria), cu poezia,
cu bărbatul iubit, cu lumea.
Poezia care deschide volumul, scrisoare pentru mama,
anunţă o aşa-zisă aliniere cu ceilalţi semeni („am intrat în
rândul lumii/ mamă”) pentru a nu face notă discordantă şi
poate pentru mulţumirea părinţilor, ceea ce poetei îi procură
Kitigawa, și Noguci și modul necinstit în care anumiți inși din
țară și din Israel l-au împiedicat să ia Premiul Nobel pentru
literatură. Paginile pe care i le consacră în cartea sa Străin
în America, sunt din păcate prea puțin cunoscute în țară și
ignorate chiar de istorici literari cu reputație. Acest fapt nu-l
împiedică să dea în continuare multe informații despre români
(Virginia Zeani din Palm Beach/ Florida, Gheorghe Zamfir la
Montreal etc.), să facă o amplă radiografie a unor întâmplări
trăite de el în Nord-America. De mare interes sunt informațiile
cu privire la laureatul Premiului Nobel Saul Below (la origine,
rusul Belev), care îl vizita adeseori pe Eliade, dar care, în
comparație cu acesta, făcea o figură extrem de timorată. Un
alt aspect, discutat pe îndelete, este procesul fabricării în
România via Israel a unui arsenal de diplome false, prin care
emigranți de la noi au putut pretinde locuri de muncă pe care
nu le meritau, anumite instituții ale statului român întreținând
acest comerț nefast cu diplome falsificate, încât și astăzi
planează asupra unor compatrioți ambiguitatea unei identități
împrumutate. Pentru Cetățeanu s-a deschis un alt orizont, odată
cu posibilitatea de a călători mult și a cunoaște zona americană
a existenței. De altfel, cele două țări sunt atât de apropiate și
colaborează atât de strâns între ele, încât natura acestor relații
l-a obligat și pe scriitor să se „americanizeze”. De aceea, toate
cele trei volume de care am vorbit (din 9, câte a publicat până
în prezent) atestă această metamorfoză, benefică în ultimă
instanță rememorărilor scriitorului, obligându-l să devină
un bun caracterolog, observator și cunoscător de oameni,
de moravuri, un ins pe care mediul nou în care a intrat îl
stimulează în permanență. E de amintit în acest sens și volumul
Canada-țara hypeboreenilor, care completează în mod fericit
informațiile sale despre românii americani, încât consultarea
lui se impune aproape de la sine. Sunt acolo evocări legate
de Bacovia (problema plumbului în România și America), de
Vasile Militaru sau de Andrei Codrescu, considerat „cel mai
prolific scriitor contemporan american” și un posibil candidat
la Premiul Nobel. Tot de aici am aflat în premieră sentința
primită de poetul Vasile Militaru din partea Tribunalului Militar
din Craiova, care prevedea condamnarea la 20 de ani temniță
grea „pentru crima de uneltire contra ordinii sociale”. La nici o
lună de la această condamnare nedreaptă (8 iulie 1959), poetul
a decedat subit, în timp ce fusese trimis pentru executarea
pedepsei la pușcăria Ocnele Mari (Vâlcea).
Spirit liberal, atent la toate mișcările și seismele
timpului, Alexandru Cetățeanu este un scriitor ale cărui texte
se citesc cu plăcere. Stilul său incisiv, oltenesc, dorința de
mai bine și de afirmare cât mai puternică a românilor în zona
canadiano-americană străbate peste tot în cărțile lui. Multe
din paginile consemnărilor sale conțin incursiuni avizate
în istoricul țării sale de adopție, scene din trecutul luptei
pentru independență, despre dezvoltarea demografică, despre
rezervațiile indiene, despre proiectele de viitor ale acesteia.
În aceeași măsură, autorul se dovedește un bun cunoscător al
realităților social-politice din Statele Unite și al comunităților
românești diseminate aici (în anul 2000 a fost legitimat
Corespondent de presă la Curierul de Vâlcea). Nu a putut trece
cu vederea impresia lăsată de Papa de la Roma la Toronto,
mecanismul alegerilor parlamentare și prezidențiale din cele
două țări, manipularea și publicitatea deșănțată a unor aspecte
marginale. Pentru cititorul de astăzi, interesat de viața din
Canada și Statele Unite, parcurgerea cărților lui Alex Cetățeanu
este absolut obligatorie.
Mircea POPA
15
o înstrăinare de sine şi o grijă în plus vizavi de
imaginea oamenilor despre ea („calc tot mai
apăsat de la o afirmaţie la alta”). Posedă însă cheia
nu doar a salvării sinelui, pentru că nu despre o
atitudine propriu-zis defensivă este vorba, ci a
continuării unui drum ales, cel al poeziei, destinat
oamenilor cu inima „înzeită”: „mi-am legat cu
nojiţe cuvintele/ nici nu bănuiam/ cât de mult/ îmi
pot ţine de cald!”
Puţine poezii conţin fragmente de artă
poetică: altceva decât o stare de inspiraţie,
sindrom liric, un sezon cât o viaţă. A doua poezie
după scrisoarea dedicată mamei, altceva decât o stare de
inspiraţie, conotează legătura intrinsecă dintre stările/căutările
eului poetic şi formele de prezentare şi de manifestare a
poemului personificat: „poemul acesta are cuminţenia/ unei
persoane ţinute/ într-un cărucior cu rotile./ dependent de
iubire/ nu poate ieşi în lume oricum/ […]/ când se aşază la cozi
emoţionale/ aerul devine greu/ apasă memoria cuvintelor/ […]/
când e speriat de moarte/ poemul se chirceşte febril/ inima lui
se înfoaie febril şi năvăleşte afară./ dă târcoale ochiului/ apoi
faţă în faţă/ aşteaptă/ câteva seminţe de mărturisire”. Sămânţa,
simbolul fertilităţii şi al perpetuării vieţii, apare şi în poezia
sindrom liric, unde continuarea drumului ales este asigurat
de „o sămânţă de comunicare” obţinută în urma unui declic
puternic: „am o tulburare de imaginaţie/ un vertij […]// cu
o rezonanţă de clopot/ mă străbate senzaţia/ unei mărturisiri
acute”.
Timpul şi dragostea sunt două teme de rezistenţă în
discursul acestui volum. Inima este „un batiscaf războinic”, care
se împotriveşte, cu sau fără succes, spleenului, dar şi timpului
care trece parcă ascunzând tot mai mult sensurile acestei vieţi,
la fel cum poemul
este scos la luptă
pentru apărarea
de „întuneric”/ de
aceeaşi lipsă de
sens: „păstrez sub
pernă/ un poem
ascuţit/ la ambele
capete” (semilună
sau seceră?).
Căutarea sensului
vieţii devine,
uneori, o călătorie
donquijotescă prin
ceaţa lumii, unde
„ochii Gorgonei” se
revelează aidoma
unor „fluturi” care
constituie, de fapt,
mari şi primejdioase
obstacole, eul liric
ştiind că aceasta
este calea către
cunoaştere. Iubirea pentru el este tot o căutare, care îmbracă
aproape toate formele specifice: dorul, visul de dragoste,
speranţa, sacrificiul, suferinţa, declaraţia directă sau
meşteşugită artistic de un eu liric niciodată copleşit până la
disperare de neîmplinirea amoroasă. Găseşte inedite modalităţi
de a transforma aspecte ale realităţii şi de a le aduce la un
numitor comun prestabilit, ca în poezia cerul din ochii tăi
sau un altfel de sentiment hibernal: „inima mea este o poartă/
fără zăvor/ se scutură de pe margini rugina// mă trece chiar
acum un orb/ întrebându-mă de nuanţa ochilor tăi// cum aş
putea să-i explic/ că am sacrificat o icoană/ în schimbul unui
cer transparent?”; „caut confortul sub pătura hibernală/ am
rugat carnea/ să împrăştie aburi de pâine/ atunci când vei sufla
peste/ genunchii albi, amorţiţi”. Înţelepciunea invită către un
alt tip de resemnare, aceea a învinsului posibil biruitor, care
înţelege aşadar la timp că priorităţile sunt schimbate de vârsta
biologică, de vremuri şi, în consecinţă, se impun acceptarea,
adaptarea, recunoaşterea şi manifestarea celei mai înalte calităţi
la momentul dat. Iar Carmen Tania Grigore are acum forţa
şi capabilitatea de a alege poezia în detrimentul unei iubiri
în care celălalt protagonist este aproape absent: „de prisos
îndrăgostirea acum// vine o zi în care ceaţa miroase a trădare/
şi sângele dă semnal de retragere/ în spatele cuvintelor” (poem
legat de dragoste).
Împotriva timpului care trece înşelător de repede şi care
consolidează pe nesimţite singurătatea fiinţei, tot poezia este
cea aleasă pentru luptă. Imaginile acestei lupte sunt redate cu
oarecare patimă, justificată în contextul unei nereuşite aflate
în firea lucrurilor. Concluzia că eul poetic, superior, nu poate
interveni în destinul celuilalt eu, al omului simplu de care este
conectat pe toată durata vieţii, nu face decât să acutizeze starea
Diana Dobriţa BÎLEA
(Continuare în pg. 18)

16
Sensibil, discret şi chiar difuz, sublimul
(Lucia Bibarţ – Poetizări tactile, Ed. Tiparniţa, 2016)
Poţi ajunge ca respiraţia sublimului să îţi sufle în
ceafă, un fel de vânt la prova care să-ţi ademenească viaţa
pentru a-i oferi sensuri nebănuite. „...vagabondului luminos-
întunecat al sublimului, neliniştile mele...”, spune Lucia
Bibarţ în deschiderea „Poetizări-lor tactile”, un construct care
se păstrează concentrat şi proaspăt tocmai pentru că ţinteşte
esenţele, care nu pot fi obţinute din îndelungi preludii, etalări
şi conclusivisme.
Fel subtil de răzvrătire aproape iniţiatică, excurs
al spiritului poetic dincolo de obişnuitul livresc. Stări
exclusiviste, care încalţă idei pur naturale: „M-a bătut/ un
gând zevzec/ pe umăr/ şi s-a cuibărit/ - zgribulit şi abătut -/
în mansarda luminoasă/ de la tâmplă.//M-a atins un/ gând
nătâng/ pe frunte/ Şi s-a strecurat/ în ochiul stâng.// Mi s-a
rătăcit/ un gând năuc/ prin plete/ şi s-a aşezat/ pe limbă/ ca
să-l strig.” (Gând nomad).
Curaj al minţii de
a se arunca în vâltoarea
necunoscutului, pentru
că avem de-a face cu
un gest conştient, nu
cu vreun reflex: „Lasă-
mă să/ văd întunericul./
Nu, nu cu ochii!/ Cu
palmele, cu tălpile/
să-i caut formele/ şi
să mă-mbrac în ele.//
Lasă-mă/ să-l inspir.
Să-i/ pipăi fluidul/
şi să-l plimb printre/
papilele gustative/ ca pe
un vin nou.// Lasă-mă/
să mă împrietenesc/ cu
întunericul/ şi-apoi.../ să
mă-mpresoare.” (Lasă-
mă).
Extrem de
interesant aplombul
poetei spre personificare, ca şi cum universul s-ar replămădi,
într-o negaţie a dualismului undă-corpuscul, şi cu absorbirea
mentalului devenit între timp dimensiune primordială. Este
de remarcat gradul de risc al trăirilor, alcătuirile substanţei şi
formei fiind cu totul altfel înţelese. E şi o nevoie de abstract,
în desprinderea aceasta de formal, iar Lucia Bibarţ se are
bine cu abstractul.
În altă parte, şi în lipsa unui gând programatic, peisaj
meteoric de subzistenţă: „Staţie de tramvai./ Muritori cenuşii/
răbdător – melancolici,/ cartofi, ceapă, fasole/ convieţuind,
„multietnic”/ în pungi uşoare,/ subnutrite,/ de plastic./ O
doamnă politician/ rătăcită miraculos/ acolo,/ muşcând
proletar/ dintr-un covrig./ Transparenţa copertinei/ molipsită
de albastrul/ cerului/ amuşinând frunzele/ cu aripi fluturate/
ruginiu.” (Armonii dizarmonice).
Ironie şi autoironie, în fapt abordarea lumii dintr-un
unghi circumspect, prudent, fără a fi obtuz: „Am început/
să fac cursuri/de dezvoltare personală./ De ce?/ Ca să fiu în
trend şi/ pentru că: reprezint/ O bucată de „resursă umană”,/
care vrea să poarte o discuţie/ responsabilizantă cu fiul ei./ Şi
pentru că/ încerc să-mi consiliez ficusul/ pentru/ schimbarea
domiciliului.” (Consiliere). Chestiuni personale aşadar, deşi
tentaţia era a crede că este vorba despre ficusul naţional...
Îndrăzneaţă ars poetica, un zvâcnet scurt care să
taie toate limbile ce ar năzui să spună altceva: „Mă deşir/
în fâşii/ de simţire şi carne,// Scotocind/ între graniţele
propriei/ dimensiuni./ Cu voluptate, uimire/ Cu încredere
şi fragilitate.// Mă descopăr...// la fel de firesc,// glorios şi
mirabil/ precum te descoperi/ Viu,/ Femeie, Mamă,/ Soţie.//
Sunt Poezia.” (Eu sunt poezia).
Cred că ar fi potrivit să ornamentăm acest scurt
periplu, cu „Răsfăţ poetic”: „Impregnat a mirare,/ Cineva/
m-a oprit pe stradă/ şi-a prins/ să se răsfeţe!/ Mi-a sărutat/
noptatic stelele/ verzi/ de pe frunte// Şi/ mi-a cuprins/
Poemele./ Sperând/ să mă găsească!” Şi da, cineva cu
siguranţă a găsit-o pe Lucia Bibarţ, în autenticitatea şi
profunzimea sa, chiar aici şi acum!
La marginea trupului e un timp altfel
(Corina Daşoveanu – „sânge-mă”, Ed. Hoffman, 2020)
...De fapt, la marginea trupului poate fi şi înlăuntru, nu
neapărat înafară. Acolo unde din toate zbaterile fiinţei apar
embrioni neprevăzuţi pe harta aflărilor organice. Deoarece
fiind vorba de sânge-mă, despre care întâi am crezut că
ar fi „strânge-mă”... Şi pentru că la Corina Daşoveanu
lucrurile vin să se petreacă proaspete, chiar nou inventate şi
fără să ceară voie biologiei şi limbajului, cum de altfel nici
vreunor altor ecuaţii ele însele necunoscute dimpreună cu
necunoscutele lor cu tot.
Despre geneza unor aşteptări şi neaşteptări, toate
Acolada nr. 12 decembrie 2020
provocatoare, cu tente de auto-geneză, într-un registru ce noi conştiincioşi, şi nici măcar nu e vreo povară, abia de-o
urmează a fi constituit din elemente fin alese după ce a fost percepem ca pe ceva straniu, de un imaterial fluid.
eliminat superficialul: „joia stângă şi joia dreaptă,/ replici/ în De astă dată, într-un spectacol alegoric, umbra e
dezechilibrul/ provocat de un zâmbet.// caut un pântec/ pentru scoasă la ceas de gală, Daniela Toma o răsfaţă ca pe o
fructul pe care mi-l înfăşoară,/ în mila lui, îngerul,/ probabil prinţesă de pe altă lume, venită într-o vizită de curtoazie.
sunt/ o livadă sălbatică şi pradă,/ cu soarele atârnat de un Tentaţia unui grozav festin conduce la pregătiri febrile, apare
gard,/ nu îmi vin toamnele.// ar trebui să fiu suport/ pentru în peisajul mental şi liric, Splendida rochie neagră a umbrei
sâmburii rodului./ îngerul mi-a spus că ar fi ultima oară./ şi mele, croită maiestuos după chipul şi asemănarea fericirilor şi
mila e atât de frumoasă...// nu îmi găsesc naşterea,/ ar trebui nefericirilor perindate de-a lungul şi latul istoriei personale.
să îi copiez modelul,/ dar şi-a pierdut plânsul şi sângele.// un Franc şi decis, momentul în care conexiunile
zâmbet/ ar putea fi pântec de fruct/ şi dezechilibrul,/ leagăn simţurilor se reproiectează, fiind necesar un plus de stimuli
de dragoste?/ şi care joi?/ stângă sau dreaptă?” (****). operaţionali. Ca un argument ritualic, în favoarea gesturilor
Dar ce e cu timpul, de unde atâta timp sau lipsă de care ştie unde vor duce, „revenind la final,/ mi-am făcut loc
timp, sau ne-timp, sau timp altfel... „hey you,/ nu vrei să ne în concluzia lui/ şi dacă am ajuns până aici,/ îmi voi aşeza
dezlipim zilele de pe mâini?/ ştiai că dacă întinzi o distanţă/ propriile braţe în jurul gâtului,/ voi săpa în aer tranşee ce mă
prea mult,/ ar putea să-ţi intre sângele în piele?// am găsit vor plăcea/ din ce în ce mai mult/ acest lucru va atrage după
în gunoi/ nişte nopţi murdare,/ merg perfect cu tatuaje pe sine o întreagă harababură,/ un fel de a afla cum mă iubesc
umăr/ sau pe ierni telefonice/ între gleznă/ şi orele care nu resturile,/ anii,/ costumul în care fug/ vezi tu? până la urmă,
se văd sub rochie./ ar trebui să profităm de stele/ până nu singurele lucruri care contează/ sunt doar instrumentele de
vine un burete divin.// e posibil/ să nu stăm inutil/ în centrul tortură” (să nu mă atingi! / costrângere 1).
unor hectare de aer,/ ştii că pământul scârţâie din frontiere,/ Problematică vaporizare/disoluţie a conceptului
că ieri,/ care aseară încă mai era aici,/ ne părăseşte/ pentru sinelui sau alter-sinelui, într-o fază existenţială dificilă
o familie mai bogată.// deci/ hai să ne plimbăm unul după prin conştientizarea organică a elementului timp. Asistăm
altul/ (de la polul vest la polul est/ al abisului şi invers)/ cu la apariţia unor impresii inedite asupra discutabilelor
câte un mâine în lesă/ facem o vizită/ pe la îngerii noştri de eventualităţi: „nu ştiu cât de departe e absurdul/ în care te
companie/ care, ai auzit?,/ s-ar fi îndrăgostit/ după ce şi-au întorci mereu,/ tu eşti dincolo de el,/ neobservat,/ nimeni nu
tatuat demoni/ pe aripi.// hey you,/ ştii cumva primele litere/ vorbeşte despre tine,/ sunt subţiri liniile dintre vorbele de
ale (ne)muririi?” (****). bun venit/ şi cele de dus/ despre transformări se spune că se
Materializare în multiple şi diverse reprezentări para- întorc la origini/ şi le rănesc,/ stânga timpului are o ureche
anatomice ale moleculelor sau, după caz, ale cuburilor rubik de om,/ se-ntinde spre tine/ am îmbătrânit,/ trag în lună s-o
în care urme şi umbre de timp se joacă de-a v-aţi ascunselea, îngrop o dată pe an,/ între straturi cu flori” (în interior se
schimbând sensuri şi geografii pe de-a întregul. Apar de vorbeşte în limbajul norilor / constrângere 2).
Avem parte de un peisaj complex al deşertăciunilor, nu
ne regăsim şi pace, în concretul nonconform cu promisiunile
demiurgice, nu ne dumirim pe care latură a realului ne aflăm,
în ideea că acesta ar avea numai două laturi, dar dacă are
mai multe... „prieteni,/ suntem singuri într-o cădere liberă/
în care putem fi prezenţi/ sau imposibil de prins,/ trăind o
dragoste vie sau una moartă,/ fără să înţelegem vreodată care
dintre ele se desfăşoară// poate declaraţiile vorbesc în locul
nostru/ sau culoarea din raiul pierdut îţi va spune cândva
totul/ oricum, umbrele noastre se apără de arşiţă cum pot,/
nu e nicio ruşine să ucizi monstrul de sub pat/ sau să-l ţii
acolo confuz// inimile sunt doar nişte valve care se închid şi
se deschid,/ ar părea că sunt umplute cu sentimente,/ pe unele
asemenea fantomatic şi fiinţe de timp, întru totul, unele
lătrătoare, altele mai line şi feline.
Tot cu timp, în altă formularistică, mai tandră, ce dă,
pe unde de melancolie, într-un romantism de speţă alter-nouă:
„nu am mai calculat lungimea şi culoarea/ niciunei secunde,/
de fapt e un cer adolescent/ prin care aleargă sfere albe,/
poate vine decembrie/ sau/ doar m-a speriat faptul/ că sunt în
clasa a şaptea/ şi dintr-odată am rămas fără uitări proaspete,/
că încă nu m-ai sărutat prima oară/ şi asta pentru că nu am
prea multe zăpezi.// cât de albastră să fie întâmplarea/ că
stau într-o blândeţe/ mirată de propria cuminţenie/ a mâinii,/
tu o mângâi de şoapte/ de şapte ori câte şapte:/ eşti mâna
mea, a mea...// astă-seară/ începem tandru,/ fără secunde,/
amintirile.” (****).
Parcă (ei aş!) ar fi vorba aici neapărat de dimensiuni
sau de cromatică, sau de orice altceva predefinit, doar
că între timp au fost descoperite descripţii şi prescripţii
neomologate de ordin general, dar perfect valabile. Sunt
stări vii, care umblă de capul lor după întrupare şi iată c-au
găsit-o. Semantica în diversitate asociativă, construcţiile
surprinzătoare, întreaga atmosferă, echilibristică până la a
fi riscantă, reprezintă ineditul şi propriul poetei, cu care ale recunoaştem, pe altele le negăm,/ până la urmă vor ieşi
explodat în urmă cu ceva ani. toate la suprafaţă// şi dacă ţi-aş spune că înainte de toate/ ai
Carte efeverscentă, pe a cărei copertă chipul poetei putea face un cerc complet/ pe care să-l măreşti la maxim,/
este însoţit de o respirare îndrăzneaţă, cu conotaţii precise,ai paria pe motivul care te face să te ocupi de asta?// cu toţii
ce dezvăluie o fire pătrunzătoare: „eu/ cred că/ dumnezeu/ a preferăm forţa în locul fineţii,/ nu ştii niciodată când poţi
creat mai întâi/ lacrima,/ ca lichid amniotic/ pentru/ Cuvânt.”
deveni erou” (privesc dinadins într-acolo, semăn cu sensul
din piept / constrângere 3).
Remarcăm o carte generos elaborată, în care Daniela
Garderoba obligatorie pentru partea Toma recurge la o ideatică şi o imagistică de densităţi mai
secretă a fiinţei puţin întâlnite. Cum impresiile nu pot ţine loc de concluzii,
considerăm că acestea vor aparţine exclusiv fiecărui cititor în
(Daniela Toma – Splendida rochie neagră a umbrei mele, parte, noi vom mai adăuga doar atât: este o poezie de efort,
Ed. Art Creativ, 2020) introspectivă şi generată undeva la marginea senzorialului,
acolo unde se ajunge mai greu, de teama de a nu rămâne
Norocul nostru de a fi bine ancoraţi, chiar şi atunci captivi.
când plutim sau zburăm, altfel am bântui neştiuţi în
univers, ca nişte sperietori nonconforme şi incompatibile cu
realitatea. Se cheamă umbră aceea pe care o tragem după
Daniel MARIAN

Din Jurnalul unui vulcanolog (X)
NOTA DE ANALIZA în
D.U.I. „DINU” aflat in controlul
Direcţiei I-a mai întreprinde următoarele:
I. In cadrul dosarului de
urmărire informativă „DINU”,
activitatea informativă desfăşurată
de la ultima analiză şi pînă
în prezent a vizat în principal
realizarea următoarelor obiective:
– Cunoaşterea în fază
incipientă a intenţiilor şi preocupărilor acestuia, în vederea
prevenirii degenerării unora dintre acestea în acţiuni ostile;
– Identificarea tururor legăturilor sale şi stabilirea
naturii relaţiilor create cu acestea;
– Influenţarea pozitivă şi exploatarea informativă
a celui în cauză, astfel încît să se realizeze în perspectivă
apropierea lui faţă de organele de securitate şi determinarea
de a renunţa la preocupările şi ideile de natură ostilă.
II. ca urmare despre „DINU” s-au obţinut o serie de
informaţii din care rezultă că:
– în perioada 15 mai – 20 iunie 1985 a efectuat
călătoria de studii în Belgia (unde a participat la Colocviul de
sociologie din Bruxelles), Franţa, R.F.Germană şi Ungaria, iar
în baza prelucrării contrainformative efectuată, la reîntoarcere
a prezentat o informare în care redă unele momente din
preocupările personale, cu caracter de documentare în
domeniul literaturii de ficţiune, legăturile realizate şi unele
observaţii cu privire la publicarea în străinătate a unor lucrări
literar-istorice din ţara noastră.
– la Bruxelles a fost cooptat ca membru al „Asociaţiei
Sociologilor de limbă franceză” la recomandarea lui MARCEL
BOLLE de BAL, secretarul asociaţiei;
– la data de 23.01.1986 ALEXANDRE BLOCH
din Londra – secretarul general al „P.E.N. Internaţional” i-a
trimis obiectivului la cererea acestuia un material documentar
privind scopul organizaţiei şi modul de aderare a scriitorilor,
redactorilor, editorilor şi traducătorilor indiferent de
naţionalitate, limbă, rasă, culoare sau religie, cu recomandarea
ca şi în România să fie creată o filială a acestei organizaţii şi
care să fie reprezentată în forul conducător din Londra:
– în luna ianuarie 1986, scriitorul ILIA MIHAI
din Ungaria comunică lui „DINU” că în localitatea MAKO
din R.P.U. urmează să aibă loc în anul 1986, o întîlnire a
scriitorilor maghiari la care vor fi invitaţi şi cîţiva traducători
ai literaturii ungare din alte state, fiind vizat în acest sens
obiectivul, CONSTANTIN OLARIU şi GELU PATEANU
din ţara noastră.
– la începutul lunii februarie 1986, o persoană
necunoscută din Olanda transmite urmăritului că în luna
iulie a.c. va avea loc „Congresul de românistică” la Paris şi
în cazul în care doreşte să participe să se adreseze în scris lui
SORIN ALEXANDRESCU din Amsterdam – se pare unul din
organizatori;
– ca legături noi au apărut: PIPPIDI ANDREI,
GIURESCU DINU, DOINAS STEFAN AUGUSTIN,
GEO VASILE, CRĂCIUN GHEORGHE, ANDRITOIU,
MUTAȘCU DAN, NECHITA şi IORGULESCU MIRCEA din
Bucureşti; IOAN DRAGAN şi BRANA I. DORU din Braşov,
GENOIU GHEORGHE din Bacău, MITREA CHECHERIȚĂ
din Cluj-Napoca, CISTELECAN din Oradea, GABRIEL
RUSU din Constanţa, PÎRLIGRAS VIOREL din Craiova şi
POP GHEORGHE-GAVRIL din Elveţia, cu care comunică
telefonic sau prin corespondenţă şi de la care solicită matetriale
documentare, realizează schimb de opinii cu privire la unele
lucrări literare publicate;
– continua să fie nemulţumit pe considerentul că
nu a fost promovat în funcţia de secretar responsabil de
redacţie, precum şi pentru neacceptarea constituirii unui
fond documentar special la revista „VATRA” sau Biblioteca
judeţeană – cu lucrări aflate sub index, de la autori români
din ţară sau străinătate, avînd în vedere preocuparea sa pentru
alcătuirea unei antologii cu scriitori români care trăiesc în
exterior.
Deşi se află în contactul organelor de securitate
pentru temperare şi exploatare informativă nu dovedeşet
sinceritate în transmiterea aspectelor de interes operativ cu
privire la natura şi conţinutul relaţiilor sale cu cetăţeni străini
şi autohtoni. Astfel despre primirea materialelor cu privire la
„P.E.N.Internaţional” a relatat în scris în mod sumar, doar după
o discuţie purtată cu ofiţerul de securitate pe tema relaţiilor
sale cu cetăţeni străini.
Din informaţiile obţinute prin mijloacele muncii de
securitate, cît şi din notele scrise de către obiectiv rezultă că
acesta nu semnalează în întregime aspectele cu substrat politic
care sunt de natură a leza securitatea statului.
Măsurile prevăzute în analiza anterioară nu au fost
îndeplinite decît parţial, din care cauză nu s-a clarificat motivul
ajutorării financiare a lui „DINU” cu ocazia deplasării în
străinătate în vara anului 1985 şi nici genealogia lui exactă.1
[s. ed]
Pe viitor se va avea în vedere, în continuare realizarea
Acolada nr. 12 decembrie 2020
obiectivelor precizate mai sus, sens în care pe lîngă măsurile
de înlăturare a neajunsurilor reieşite cu ocazia analizei, se vor
– Dirijarea surselor „ANTON”, „MIHAI” ŞI
„CORNEL” pentru a ne semnala comportarea, preocupările
şi legăturile realizate.
Termen: permanent
Răspunde: Lt.Col.
GRAMA NICOLAE
– Exploatarea în continuare a mijloacelor „T” şi „S”.
Termen: permanent
Răspunde: Lt.Col.
GRAMA NICOLAE
– Continuarea contactării celui în cauză sub pretextul
culegerii de informaţii şi exercitarea în fapt a dezinformării
acestuia şi a canalizării lui în direcţia dorită de noi;
– Verificarea tuturor imprejurărilor legate de
preocuparea sa de a da curs invitaţiei de participare la colocviul
de literatură maghiară din Ungaria din vara anului 1986
şi pregătirea lui în mod legendat, în baza unor combinaţii
temeinic organizate, de a adopta o poziţie realistă, conformă
cu documentele noastre de partid astfel încît în eventualitatea
plecării sale în străinătate, deplasarea să fie utilă intereselor
statului nostru şi să fie exploatat informativ la înapoiere.
Termen: 15 august 1986
Răspunde: Lt.Col.
GRAMA NICOLAE publice.
– Se va solicita prin adresă scrisă, trimiterea tuturor
materialelor informative deţinute de Securitatea Municipiului
Bucureşti cu privire la poziţia lui suspectă şi relaţiile sale
cu elemente din baza de lucru, aflate în Bucureşti, în scopul
conturării mai exacte a activităţii suspecte a lui în cauză şi
iniţierea unor măsuri de cooperare.
Termen: 05.03.1986
Răspunde: Lt.Col.
GRAMA NICOLAE
– Verificarea în evidenţele B.I.D. şi U.M.0544 a noilor
legături stabilite din rîndul cetăţenilor străini şi realizarea
unor cooperări cu securităţile judeţene pe raza cărora se află
unele legături ale urmăritului din rîndul autohtonilor, în scopul
anticipării unor măsuri preventive de influenţare şi temperare.
În funcţie de evoluţia situaţiei operative se vor
propune şi alte măsuri.
Din partea Dir.I-a D i n
partea Serviciului I-A
Maior COBIANU IOAN S S .
Colonel BATAGA TIBERIU
SS. Lt.Colonel GRAMA NICOLAE
RD-00135-21 GN-GN 2 exemplare, ex.1 la Dir.I-a, ex.2
la d.u.i.”DINU”
07.03.1986
Analizîndu-se de către tov. col.Merce Ilie, locţiitor al
şefului Direcţiei I-a, a ordonat:
– De raportat din timp la Dir.I-a plecările la Bucureşti
ale urmăritului pentru a se asigura controlul activităţii sale şi
a legăturilor;
– De continuat tactica influenţării pozitive şi exploatării
informative.
La data de 10.06.86 se prezintă la analiză.
Col. ss indescifr.
Dan Culcer a publicat procesul verbal al unei ședințe
de partid în cadrul redacției revistei Vatra, 1986, precum și
alte documente conexe. Ele descriu destul de bine atmosfera
din redacție înainte și după moartea lui Romulus Guga. Dar
nu numai.
Secretarul organizației de bază PCR de la Vatra, al treilea
în ordine cronologică de la înființarea revistei în mai 1971,
după Atanasie Popa și Cornel Pogăceanu, era prozatorul Mihai
Sin, cu care, după o relație care ne păruse amândurora că ar
fi prietenie trainică, o prietenie lungă, mă aflam în conflict.
Au ieșit la iveală de-a lungul timpului nepotriviri și tensiuni,
păstrate la rece o vreme, aparent brusc devenite fierbinți, sursa
unora fiind diferențele de clasă socială resimțite ca fiind surse
de handicap de către Mihai Sin, respectiv ca un compelx de
superioritate care l-ar fi carctarizat pe Culcer, în raporturile
sale cu Sin (concluzii trase de Culcer în baza unor conversații
pe timpul priteniei, dar clasate greșit de acesta ca fiind
nesemnificative în cadrul prieteniei), cu implicațiile lor, de la
nivelul cultural diferit, a cărui bază era reprezentată în cazul
meu de o casă unde exista o bibliotecă mare înainte de nașterea
mea, până la istoria familială unde genealogia strămoșilor mei
maramureșeni, deși nobili de opincă, mi-era cunoscută până
la mijlocul secolului al XVII-lea, 1650.
Dacă, în raporturile cu Romulus Guga, aceste diferențe
nu se făcuseră niciodata simțite ca negative, noi amândoi fiind
fii de medici ardeleni, bilingvi, originea făgărășeană periurbană
a familiei lui Mihai Sin, povara pierderii timpurii a tatălui său,
legăturile acestuia cu una din organizațiile paralegionare de
tineret, mi-am dat seama ulterior, îi provocau colegului meu
tot felul de complexe și fobii.
Dar sursele conflictului nostru din această perioadă erau
două: una vizibilă – legată de preferința mea, exprimată public,
17
pentru un alt candidat la postul de redactor-șef al revistei
Vatra, după moartea neașteptată a lui Romulus Guga; a doua
– invizibilă, privată – căsătoria mea în 1981 cu Maria Mailat,
o legătură de tinerețe a lui Mihai Sin, pe când aceasta, elevă
de liceu, fusese iubita colegului meu, profesorul său.
După separație, plecarea Mariei Mailat la studii la
Iași, căsătoria ei cu Constantin Pricop, despărțirea de acesta,
întoarcerea ei la Târgu Mureș împreună cu fiul lor Tudor, cei
doi reluaseră probabil relația, dar o sfârșiseră într-un conflict
surd, latent, cu împăcări și rupturi. Iar acest conflict și-a
revărsat efectele secundare și asupra mea, martor altădată
al furtunoaselor relații dintre Maria și Mihai, ca prieten al
amândurora.
La moartea lui Romulus Guga, provocată probabil de un
diagnostic tardiv al unei infestări într-o călătorie în Turcia, cu
Entamoeba hystolitica, un parazit, am declarat cui voia să mă
asculte prin cafenele unde ne făceam veacul, dar și în redacție,
imediat după ceremonia oficială, unde cuvântul meu prea sincer
provocase reacții bizare, că vidul de putere nu e benefic, că
grupul nostru nu poate aștepta să i se impună, de către partid,
un redactor-șef de import, că este preferabil să formulăm
imediat o propunere prin promovare din interior, că, deci, eu
propun și susțin candidatura colegului nostru; criticul Cornel
Moraru. Inițiativa mea a fost considerată inoportună atât de
cei formaliști și slabi de înger, cât și de cei care preferau să-și
construiască o carieră într-un mod mai discret, fără declarații
Am precizat atunci că în nici un caz nu doresc să fiu
redactor-șef, că în vremurile pe care le trăim funcția cere
compromisuri pe care nu doresc să le fac, că văd în Cornel
Moraru persoana capabilă să gereze cu calm și în mod maleabil
această dificilă funcție.
În ce îl privea pe Mihai Sin, experiența și anumite semne
din ultimii ani de conviețuire colegială mă făceau să cred că
a optat pentru interesele sale private, că spre deosebire de
mine, consideră că realizarea revistei cere eforturi și implicări
personale prea mari, în condițiile de cenzură multiplă și
autofinanțare care ni se impuseseră, și că, în calitate de
eventual redactor-șef, va folosi publicația ca un instrument
pentru cariera sa literară și socială, nu ca un obiectiv de interes
comunitar și public.
Un singur exemplu: Sin a fost foarte afectat că lui
Romulus Guga i-a fost decernată o decorație oarecare,
pretinzând că ar avea și el dreptul de a i se recunoaște meritele
în același fel. Dorința lui Mihai Sin de a obține o decorație
din partea unui sistem pe care, în discuții private, îl abhora,
ca și mine, mi se părea atunci și mi se pare acum ca un semn
de oportunism și de orgoliu prost orientat.
I-am comunicat sentimentul meu, l-am atenționat că se
află într-o gravă contradicție cu sine, oportunismul acesta, pe
care i-l cunoșteam lui Romulus Guga, contrariindu-mă din
partea unui om pe care îl credeam făcut din alt aluat.
Aceste cîteva precizări sunt eventual suficiente pentru
a explica, alături de nedreptatea care consideram că mi se
Dan CULCER
(Continuare în pg. 18)
Note
1 Numele inițial al tatălui meu a fost LENGHEL Victor
Alexandru. Nu era demult nimic secret în asta, colegilor mei
apropiați le povestisem istoria preluării numelui de familiei
CULCER pentru a evitat stingerea acestei ramuri de medici,
intelectuali de oarecare notorietate în secoul al XIX-lea printre
maramureșeni, printre ardeleni. Tata era fiul lui Sigismund
LENGHEL, fiu de țăran, devenit paroh greco-catolic în Baia
Mare și al Sofiei COLCERIU [CULCER], români ardeleni greco-
catolici amândoi. Zvonuri cu privire la originea mea ungurească
sau evreiască, susținute de bilingvismul meu și de cunoștiințele
mele aprofundate de cultură maghiară, rare în mediul românesc
ardelean de după 1945, de faptul că începusem studiile de
filologie la Facultatea de litere a Universității Bolyai din Cluj, în
1958, înainte de unificare, fuseseră lansate de persoane diferite,
lezate de unele din comentariile mele critice, cum fusese prof.
Univ. Al. Piru, care declara cui voia să-l asculte, că sunt evreu,
ceea ce explică, credea el, rezervele mele critice față de opera
marelui române neaoș PIRU. Probabil și alți scriitori care mă
considerau inamic, au căutat să mă discrediteze [a fi evreu sau
maghair nu mai era atunci un argument de ascensiune socială
în Ardeal, precum fusese în anii 50] sau să neutralizeze opiniile
mele ca fiind acte de antiromânism mascat din partea unui
neromân].Securitatea se activase pe această temă doar atunci
când, copntrolându-mi corspondența, au citit o scrisoare pe care
o trimisesem unor rude ale tatălui meu, emigrate prin anii 30 în
Anglia, cunoscute sub numele de LEAHU, varianta românească
a numelui LENGHEL, care însemna de fapt POLONUL. Adică
cum află din cronici, LEAHU la singular, LEȘII la plural. Mi
s-a cerut la un moment dat de către Securitate, o explicație
privitoare la această chestiune de genealogie. Ea figurează și în
dosarul „DINU”. Din arhiva CNSAS.

18
Continuări Continuări
My Way
războaie străbătând din diferite direcții”.
Drumul acesta de la paradisiac la apocaliptic poate
fi văzut și ca o degradare a literaturii de la estetismul inițial
la consumerismul actual la care face aluzie (intenționat sau
întâmplător) coperta volumului. Drumul literaturii tradiționale,
citite în fotoliul confortabil de acasă, lângă o ceașcă fierbinte de
ceai sau de cafea, pare să fi trecut. E vremea întrebărilor delicate,
a eforturilor de a înțelege o lume tot mai bezmetică, a eforturilor
de a împiedica ceea ce vedem toți cu ochiul liber: dezintegrarea
lumii noastre. Dar să îi mai dăm o dată cuvântul Silviei Cinca
pentru a trage concluziile de final: „Ce se întâmplă cu noi,
oamenii? Lupta între bine și rău, între adevăr și minciună, între
spirit și materie, între a fi și a nu fi, ia forme nemaiîntâlnite. Totul
se răsfrânge în mii și milioane de nuanțe și simțiri, de vorbe și
opinii, că nimeni nu poate face o simplă adunare de asemănări./
Viața se petrece în sfera dezbinării, a urii. Câți suntem, aproape
tot atâtea distanțări între noi. Și cât ar fi de bine dacă fiecare are
o opinie sau alta. Și nu e rău nici s-o aibă, dar sunt argumentele
fiecăruia cele mai convingătoare, sunt tendințele aceleași, sunt
influențele cu un rol major, dar avantajele materiale în legăturile
de sânge sau intențiile sau legământul făcut unei asamblări de
vreri unele în opoziție cu altele care se cer adunate laolaltă. / Fii
de partea celor care vor binele poporului și nu de partea celor
care vor binele doar pentru ei, doborând cetatea adevărului și
proslăvind minciuna”.
Tudorel URIAN
Interviul Acolada. Ștefan Dimitriu
dintre stâlpii regimului ceaușist. Unii chiar din poziții foarte
înalte (generali, profesori universitari de marxism, cadre de
partid de la niveluri superioare). Sau chiar mulți lucrători din
Securitate, care cunoșteau cel mai bine farsa acelui fel de
socialism, de sorginte răsăriteană.
Dar, în loc de ceea ce ne imaginam și de ceea ce ni se
promisese, „libertatea” pe care am obținut-o în acea „singură zi
de libertate” a fost, în esență, aceea de a ne pune în scurtă vreme
la pământ industria și agricultura, de a ne înstrăina aproape
jumătate din teritoriul țării, de a lăsa să ni se despădurească
până la desfigurare munții, de a încredința regiile de utilitate
publică (apa, gazul, electricitatea) unor companii străine și, în
general, de a pune la dispoziția acestora aproape toate resursele
umane și materiale ale țării, de a ne vinde la prețuri de nimic
bogățiile subterane, de a ne înstrăina băncile, de a ne desființa
în mare parte armata și, mai ales, de a ne depopula țara, printr-
un exod nemaiîntâlnit a milioane și milioane de oameni care,
în aceste condiții, nu și-au mai putut găsi un rost la ei acasă. În
esență, de a ne transforma pur și simplu într-o colonie.
Îmi aduc aminte cum, la câteva zile după așa-zisa revoluție,
un ofițer de rang înalt luase după el un grup de ziariști și de
gură-cască, pentru a le arăta, prin diverse centre ascunse ale
capitalei, cum ne fuseseră ascultate până atunci telefoanele.
Ca să credem, naivii de noi, că de-aici înainte nimeni nu se va
mai atinge de intimitatea noastră. Pentru ca, astăzi, toată viața
noastră să fie privită, în fiecare clipă, ca-ntr-o oglindă prin tot
felul de dispozitive electronice, unele montate pe ascuns chiar
în telefoanele ori în televizoarele noastre. Iar dacă asta s-ar
face doar pentru protejarea cetățenilor de atacurile mârșave
ale unor forțe obscure, încă ar fi de înțeles – ar fi vorba de
un rău pus, în cele din urmă, în slujba binelui. În realitate,
aceste intruziuni în intimitatea noastră sunt folosite, mai ales,
pentru șantaj, pentru manipulare, pentru îngenunchere în
masă, pentru strivirea inițiativelor curajoase. Pentru admiterea
statutului de colonialiști de către cetățenii care s-au trezit, pe
neașteptate, alungați din țara lor ori obligați să trăiască de fapt
într-o colonie.
Am ajuns la deceniile de după revoluție, văzute prin ochii
tăi „la rece”... fiindcă atâtor personaje, situații secrete, le-au
fost dedicate romanele tale cu un suflu atât de puternic și o
forță expresivă deosebită. Ce rămâne pentru tine din acest
moment al istoriei recente trăit „pe viu” și, mai ales, în...
substanța sa?
Rămâne ideea că tot ce se petrece astăzi în lume, inclusiv
la noi, a fost de multă vreme pregătit în laboratoarele cele
mai tainice ale Planetei. În anul acela (1989), când au căzut
una după alta țările așa-zis socialiste din estul Europei și apoi
când însăși „măreața” Uniune Sovietică și-a dat și ea obștescul
sfârșit, părea că popoarele respective își luaseră într-adevăr
soarta în propriile mâini. În realitate, n-a fost decât o iluzie
colectivă, indusă firește de niște specialiști de înaltă clasă într-
ale hipnozei sociale. Care și-au luat ca aliați elementele cele
mai coruptibile din vechea gardă a defuncților dictatori. În
România, manevra a reușit mai mult decât în oricare altă parte.
Este vorba despre indivizi legați între ei prin schemele de
interdependență și de comandă din vechile structuri de forță, ca
și prin legăturile oculte stabilite de ei din timp cu „eliberatorii”,
mai ales prin fostele rețelele de comerț exterior. În mâinile lor
rămăseseră, în momentul căderii regimului comunist, cifrurile
secrete ale conturilor nedecontate din marile bănci străine
doldora de valută. La ei au ajuns acei mulți bani. Ei aveau să
Acolada nr. 12 decembrie 2020
Continuări Continuări Continuări Continuări
rămână, până-n ziua de azi, noii îmbogățiți ai României și, în Poezia care dă titlul volumului, un sezon cât o viaţă, este
același timp, colaboratorii principali ai asasinilor economici aşezată la sfârşit precum Concluziile la o lucrare ştiinţifică ori
de țară din cele patru vânturi; fideli acestora, pentru că sunt ca Epilogul la un roman. La „ora de vecernie”, nu gândurile
șantajabili și ușor de pedepsit și de înlăturat din joc, după cum vesperale dau mărturie despre starea poetei, ci o sublimare a
s-a văzut, atunci când încearcă „să miște-n front”. Instalați eului liric într-un fel de zeitate care are responsabilitatea sorţii
în nemeritata lor bogăție și, în același timp, temându-și în „seminţelor” şi capacitatea de a observa/distinge transformarea
permanență pielea, această nouă clasă conducătoare a țării nu sevei vegetale în preţiosul chihlimbar, deci a unui element
mai are nicio legătură cu istoria ei glorioasă, cu bogatele ei efemer într-unul durabil, izvoditor de nemuritoare emoţie.
tradiții, cu idealurile sale de viitor. Ei devin pe zi ce trece tot Altfel spus, Carmen Tania Grigore, care, urcând „pe muntele
mai străini de țară, tot mai atașați de obiectivele colonizatorilor. răbdării” a învăţat să facă distincţia între „versantul” cu
Manevrând din umbră în folosul acestora, prin oamenii de „defrişări de vorbe” şi celălalt unde se înalţă „plantaţii de
casă pe care-i plasează în toate punctele cheie – în Guvern, cuvinte” – metaforizare pentru celebrul proverb latin „verba
în Parlament, în Justiție, în structurile de forță. Miruiți și ei volant, scripta manent” –, e conştientă acum pe deplin că o
cu mulți bani și alte favoruri nemeritate. Și gata să slujească asemenea menire pe pământ este dată doar spiritelor mari şi
la ordin, ori de câte ori este nevoie. Ați văzut de pildă cum se că s-ar putea să fie o aleasă. Cercetarea sensului vieţii în afara
fac, prin dezertări spectaculoase de ultim moment, de la un spaţiului sinelui şi al matricei ar fi sinonim cu „plânsul dintr-un
partid la altul, insolitele majorități parlamentare, atunci când ochi vegetal”, care i-ar fi impropriu. De aceea, crede că sensul
„interesul național” o cere. vieţii sale este unul singur: Poezia. Cred şi eu, citind cartea,
În fața tuturor acestor adevăruri, pentru care există că autoarea Carmen Tania Grigore este întru totul vrednică de
nenumărate probe cât se poate de concrete, i-am auzit pe această nobilă alegere.
unii ripostând: „Era mai bine cu Ceaușescu? Era mai bine cu Diana Dobriţa BÎLEA
rușii?” Sigur că nu era mai bine. Era chiar cumplit de rău. Dar
asta nu înseamnă că, ieșiți din temnițele acelui timp, trebuia
să ne vindem sufletul celor care ne-au iluzionat că ne-au adus
libertatea mult visată. Când, în realitate, ei ne-au introdus pur și
simplu într-un malaxor uriaș de deznaționalizare, distrugându-
ne sistematic toate semnele noastre distinctive de popor și de
țară. De aici necesitatea de a rezista din toate puterile acestei
samavolnicii istorice, de a lupta prin toate mijloacele împotriva
asasinilor de neam și de țară, inclusiv prin literatură. Iar asta
trebuie făcuți să înțeleagă cât mai mulți dintre compatrioții
noștri.
Mă gândesc adesea cât de bine au făcut acest lucru
înaintașii noștri – preoți, învățători, culegători de folclor,
scriitori de renume, compozitori, autori de manuale școlare,
îndrumători artistici etc. – lăsându-ne cu toții o excepțională
moștenire culturală. Pe care exponenții noii ordini încearcă nu
numai s-o escamoteze, s-o eticheteze drept falsă ori perimată,
dar chiar s-o distrugă. Practic, tot ce s-a construit în acest sens,
mai cu seamă de vreo sută cincizeci de ani încoace, în privința
consolidării unei conștiințe naționale, este aruncat în derizoriu,
negat, batjocorit. Poetul nostru Nepereche a devenit, pentru
un exponent al neantului cultural, „cadavrul din debara”, iar
legendele noastre istorice ori miturile noastre fundamentale
încearcă să fie desființate unul câte unul de așa-ziși istorici care
scriu aici și își primesc arginții (ori bitcoinii!) din alte părți.
Desigur, România – fie ca întreg, fie ca provincii istorice
din vechime – a mai trecut prin multe și grele încercări. Iar
dacă, în ciuda tuturor acelor momente de cumpănă, ea a reușit
să ajungă până aici așa cum am găsit-o noi, trăitorii de astăzi,
faptul acesta trebuie să ne înarmeze brațul și mintea pentru a Din Jurnalul unui vulcanolog (X)
o păstra, întreagă, așa cum strămoșii ne-au lăsat-o prin lupta
și sacrificiul lor, pentru a le-o putea lăsa la rându-ne urmașilor făcuse, prin numirea de către forurile de partid pe un post
noștri, cu porunca de-a o păstra pe veci întreagă în trup și spirit vacant de câțiva ani, cel de secretar de redacție, a lui Mihai
– cu teritoriul, cu limba, cu istoria, cu oamenii, cu structurile și Sin. Incompetent tehnic, ziceam, Sin voia postul pentru
suprastructurile ei tradiționale, care i-au dat chiar în cele mai motive de onorabilitate socială și de salariu desigur, contând
grele vremuri farmecul, tăria și unicitatea sa. pe transferarea aspectului tehnic, care îl depășea, printre
Ideea că patriotismul ar fi un lucru perimat este de fapt o competențele lui Radu Ceontea, grafician angajat recent, ins
idee cât se poate de subversivă, servită ca un adevăr absolut de talent mediocru dar un oportunist de o clasă superiorară
țărilor mai mici, din afara clubului celor care conduc lumea. tuturor cunoscuților mei, demagog aproape artist, care își
Vă imaginați Franța, Germania, Marea Britanie, Spania, Italia, croise o rapidă ascensiune locală.
Rusia, Japonia, China acceptând asemenea aberații? Ori când Văzută azi, din perspectiva documentelor aflate în
vezi că America, constituită de numai două sute și ceva de ani DUI „DINU”, numirea mea într-o astfel de funcție de
ca națiune de sine stătătoare, imprimă nu numai pe maieurile conducere, se vădea imposibilă. Nu prezentam nici o garanție
sportivilor participanți la concursurile internaționale, dar și pe pentru Partid și Securitate, se dovedise că nu sunt sincer cu
chiloții lor, steagul american? Organele, cutezasem să le contest deciziile, făcusem declarații
În legătură cu asta, îmi aduc aminte cum, în 1995, la prima neconvenabile, eram adică suspect și nu puteam fi șantajat
mea vizită peste ocean, mă plimbam prin New York împreună cu ceva, nefiind nici fost legionar, nici homosexual, nici
cu un prieten din tinerețe, stabilit de decenii întregi prin acele informator cu condicuță.
locuri. Și nu știu cum, din vorbă-n vorbă, ajungem și la ideea Revolta mea spontană și publică la comunicarea, într-o
de patriotism. Moment în care el, despărțit de-atâția ani de ședință de redacție, ridicată la rang de ritual de investitură prin
România, îmi citează cu toată convingerea dintr-un clasic prezența blagoslovitoare a autorităților, a deciziei de partid,
socialist, după care patriotismul ar fi o religie a proștilor. „Ce care m-a luat prin surprindere, de vreme ce fostul meu amic
vorbești?”, i-am replicat, arătându-i cum într-un balcon de bloc Sin nu mă făcuse părtaș anticipat la avansarea lui socială, se
flutura steagul american. – „Ei, mi-a spus el, acolo trebuie să întemeia pe naiva mea credință că meritam răsplata numirii ca
locuiască vreun român proaspăt adoptat de America”. Dar, secretar de redacție pentru munca mea neremunerată specific
plimbându-ne mai departe, i-am arătat zeci și zeci de alte timp de trei ani, într-o funcție tehnică pe care o învățasem
steaguri americane fluturând prin tot locul, iar prietenul meu din mers și cu plăcere. Că această meserie mă interesa cu
a fost nevoit să se recunoască învins de o realitate atât de adevărat o poate dovedi, post factum, inserția mea profesională
evidentă, pe care nu voise s-o ia în seamă ori poate că nici n-o în Franța, după 1987, unde m-am perfecționat, firește, și am
percepuse la adevărata ei valoare până atunci. practicat-o două decenii cu aproape necurmată plăcere.
Aceste detalii sper să schițeze un fundal social și personal
Lucia NEGOIȚĂ pentru documentele de istoria presei pe care le comunic aici.
Precizez că depărtarea temporală și spațială de subiect nu mă
face imun la o tristețe ce derivă dintr-un sentiment de ratare
Cu responsabilitatea sorţii „seminţelor” a unui proiect în care investisem multă energie, din stările
de tensiune inutile pe care le trăisem, din considerarea ca
de însingurare şi de neputinţă: „bântui pe străzi întortocheate/ excesivă a influenței pe care aceste evenimente au avut-o
fără să ştii că iarba trece/ cu paşi de mireasă/ […]/ iei un cuvânt asupra traiectoriei mele profesionale și intime.
oarecare/ şi îl arunci cu sete în zidul invincibil/ […]/ brusc/ te
simţi captiv/ între propriile coaste/ şi ai vrea să intri în pământ/
până la următorul anotimp/ dar găurile sunt astupate/ de alţi Dan CULCER
condamnaţi/ la însingurare” (simulacru de adaptare).
 Acolada nr. 12 decembrie 2020
19
VOCI PE MAPAMOND. NYLA MATUK Lucian PERŢA

S-a născut în Winnipeg, în 1967, și acum locuiește în Toronto. A urmat McGill University,
Pa-
obținînd diploma de Master în Arte în engleză. Prima antologie de poezie, Legi Somptuare/
Sumptuary Laws a fost publicată de Véhicule Press, în 2012. Poeta a fost trecută pe lista scurtă în ro-
vederea obținerii premiilor Walrus Poetry Prize și Gerald Lampert Award. Multe dintre poemele ei
au apărut în PN Review, Hazlitt, Best Canadian Poetry in English 2012, The Walrus, Maisonneuve,
The Literary Review of Canada, the Best American Poetry blog, și în alte cîteva jurnale și reviste.
dii

GHEORGHE GRIGURGU
Pofte
Au pus recunoașterea artistică într-un bol. I-au dat numele Meteorologie
Te trezești auzind-o pe fata vecinilor venind acasă la două Fluff TM ,
noaptea. s-au folosit de umila Bezea.
În cazul în care este vorba de o stafie, atunci ți se spune De ce?
Încep viruși suspecți să roadă din literatură cum
să nu pierzi timpul în pat Fiindcă seamănă cu norii, și somnul, de departe, și cu un spion n-au reușit niciodată șoarecii de bibliotecă
făcîndu-ți griji. pe care l-au numit Coajă de ou.
Ar trebui să dormi sau să faci Peruca pudrată a regimurilor franceze apuse. vremurile sunt tocmai bune pentru așa ceva
altceva. Tiarele din smarald și rubin. acum,
Nu ai văzut încă faunul, vulpea roșie Ți-am spus: nu mai slujesc doar entuziaștilor zugravi de case.
sau iepurele. Pe Fluff TM îl fac să își mărturisească rostul.
rigoarea criticii fiind slăbită adică,
trei nori negri de fum
Statuia unei femei în lacul cu frunze de nufăr plutitoare se Iubeam aburii verii din natura moartă și vie se ridică
arată pînă la brîu, desprinzîndu-se de lac. Din nou acasă
o imitație a vieții Dianei, neîncrezătoare în somn. privind groaza portocalie a șemineului. în spațiul dintre cuvinte
Cu ea în minte, esti tulburat chiar și atunci cînd te gîndești
la lucruri
se sapă tot mai multe morminte
care nu te înspăimîntă.
exegeți improvizați înflorirea lucrurilor încearcă
Dar și asta e tot o pierdere de timp, de talent.
și anunță cotele literaturii cum li se cere
E bine să descoperi somnul
în goana ruminațiilor de dincolo de tine:
în picoteala trestiilor pe digul părăsit, toți poeții vor ajunge la malul posterității dacă
în zăbava albinei lîngă filimica tîrzie vor scrie cu lapte și miere.
în penele de rață adunate într-un colț de apă în cădere liberă.
În moțăiala pilotei, ademenitoare.
Lucian PERŢA
Te trezești și cauți să ridici firul.

Vezi că viața ta e anapoda.

Uiți cu totul de tine,

Întîmplări pe Coperta revistei New Yorker
fericit nevoie mare după James Schuyler
că ți-e poftă. Adunați laolaltă cîte trei se apleacă peste mese
în Barul Bemelmann dintr-o parfumerie cinematică,
fără a-și lua în seamă șampania– champers, vreau să spun–
fête champêtre, a atras mînia unui american căruia i s-a promis
Măreție o masă bună, lîngă maître d’, masă rezervată în fiecare zi de joi.
Este exteriorul acesta grozav un simplu spectacol fals și Un membru din Ivy League cu un BlackBerry, singur, așezat
stîngaci care, odată expus, își va arăta goliciunea? Dacă așa într-un loc capitonat cu perne și covor pe jos, sosise din
stau lucrurile, o minte nobilă va manifesta dispreț, nicidecum Portocaliu.Oroare.Culoare.Teroare.Motor.L’horloge manqué. Southampton
admirație. Tîrziu din nou. Ceasurile cedează descurajate. în acea dimineață, mai ticsită ca niciodată în Ralph Lauren.
– Longinus, Despre sublim (în traducerea Finalitate sau finală? E greutate într-o alegere ca asta. Stilul lui cordial atrage. Comandă
lui H.L.Havell) Deasupra noastră, norii iuți își proiectează filmul manieristic
În timp ce noi scînteiem dedesubt. Ei se striază și se recombină. un Hemingway daiquiri, ascultă distinsul discurs poetic docent
O specie de aur incognito. Animalul funerar poartă un giulgi–un șacal într-un sarong. despre „New York Movie” al lui Edward Hopper. Cred că
Regretă ziua, soupe du jour. Voi, nori slugarnici, ascultați ! Hopper
avea o măreție marcată de alienare. O astfel de noțiune vine
Val strecurîndu-se, nori dîndu-se de-a dura Mimi ca o îmbujorare
într-o osîndă a scamei și o izbîndă primăvăratică– plutind, iluminată–o idee nouă, mobilă.
a pîlniei înghițind razele soarelui – Deschid ușa să dau de furtună.
Coaja de ou a închis Douăzeci de ciori de cîmp ocupate cu niște viermi “Este semnalul puternic al unei idei noi, portocalii,” a spus
inelul în creștere al acelei vieți. abandonează panta înverzită a dealului și dispar cineva. Francezii se gîndesc apoi la o ironie amuzantă, pe care
doresc să o facă; de data aceasta, este un picnic mare și fulgi
Cîndva m-am lăsat ademenit de Zen printre ramuri.Chiar și animale care le știu mari de nea pe Madison Avenue; și ei bănuiau că Woody Allen
dar mi-au displăcut locul în sistem se vor ascunde. era acolo. Ferestre oblice la Bemelmann
plecăciunea și veșmîntul. Părăsind copacii, ele ajung
Să te pleci înaintea Maestrului! porumbița cu fundă mare în păr și ruj pe buze mînată de
Să te pleci din nou. în suspansul disonant. Este o lungă uvertură. fantezii cu oglinda de la toaletă.
Și din nou să te pleci. Fără ajutorul mai marilor lor Americanul se apropie de grup și spune:” Ești francez? Cu
Coaja de ou, condiție servilă, fragilă; ele bat din aripi și cîrîie. siguranță ești francez fiindcă te porți foarte dur! Și spiridușii
Culoarea, și ea o toană lui Hieronymous Bosch
burgheză, trecînd drept Mai toate animale, chiar și norii, aleg să trăiască
viață adevărată. într-o puternică furtună cu familiile lor. Bemelmann mîzgălea pereții, toți tremurau de frică, auzind
N-aș putea să vă spun nicio poveste discuția sinceră. A doua doamnă, Mrs. de Winter, era o mică
Cum Anacreon, poet al populismului, sprijinea hedonismul parte a
ușor senzual și temperat, Despre ele spre lauda lor. pantomimei.
așa și oda de dragoste a lui Sappho, cu sublimul scopului și Este, totuși, în natura noastră să le cerem Știam că era iarnă. Winter, de Winter–sunt una, dar nu
privirea spre să-ți repete gesturile. Păsări, nori, sunt la fel. O, ce republică mică și tulburată.
trista privighetoare, retrasă din flash-ul cardinal.
și alte vulnerabilități (New Poetries VI: An Anthology edited by Michael Schmidt
Dragostea nu s-a pierdut niciodată; mai degrabă coaja de ou flutură în prezentul fără cuvinte. and Helen Tookey, Carcanet Press, UK, 2015)
nu a fost statornic veșmînt credincios. Și, totuși, cine este acea În orice moment ele
nucă de cocos mereu mergînd lîngă tine?
Pline de indignare furtunoasă, aceste simboluri ale cojii de ou. își vor întrerupe jocul. Mă vor învăța Traduceri și prezentare
Mad Marge, într-o barcă, vîslind spre Iad și înapoi. cum să mă port. Nu am nicio îndoială.
Tigaia sălbatică a verii? Iad. Așa se lucrează cu ea! Nu scot o vorbă. Olimpia IACOB
 Acolada nr. 12 decembrie 2020
20
Memoria ca o reacție în fața limitelor. S-ar putea ca x „Șuluțiu și apoi Sahia îmi vorbesc despre Memoriile
infinitul să n-o cunoască. A te privi în oglindă înseamnă a te vedea pe tine lui Lovinescu. A făcut un portret al d-rei Sorana Țopa, scriind
x însuți. A te privi în oglinda lumii (lumea întreagă e o oglindă că ea i-ar fi spus odată că, mică, la țară, a păzit gîștele. Sorana
Confesional. Unele din păcatele pe care le-ai săvîrșit în raport cu tine) înseamnă a vedea un chip mixt, al tău și al Țopa, în fața tuturor, protestează cu îndîrjire: -Dar, domnule
îți par condamnabile, te desparți de ele cu decizie, altele însă, Celuilalt cu trăsăturile indistincte, precum în celebra formulă Lovinescu, n-am spus niciodată asta… Te rog. Și Lovinescu,
chiar dacă le admiți ca atare, îți dau în subsidiar un fior de rimbaldiană. încurcat: -Cum n-ai spus? -Cred… Niciodată. Lovinescu,
orgoliu precum o manifestare de putere. Demonic insidioase, x nenorocit: -D-ră, te rog spune că ai spus, altfel mă încurci, tot
chiar dacă ți le mărturisești doar ție. „«Aproape toate nefericirile ne vin fiindcă nu am știut portretul meu e bazat pe această trăsătură” (Camil Petrescu).
x să rămînem acasă», zice un alt înțelept, Pascal, mi se pare, x
„Nu scapi de un lucru ocolindu-l, ci trecînd prin el” chemînd astfel în chilia reculegerii pe toți exaltații care caută A. E.: „Amintirea, acest maleficiu binecuvîntat.
Cesare Pavese). fericirea în mișcare și în acea prostituție pe care aș putea-o x
x numi fraternitară, dacă aș vrea să vorbesc frumoasa limbă a „Dacă ai liniște sufletească, ai totul, dacă n-ai liniște
Senectutea: vîrstă a unor dubii devenite certitudini ele veacului meu” (Baudelaire). sufletească n-ai nimic” (proverb arab).
însele, a unor anxietăți conturînd de nevoie o stare de echilibru, x x
a unor obscurități care se limpezesc paradoxal, rămînînd la Deputatul Daniel Gheorghe a făcut Parlamentului Libertatea criticului îi transcende persoana, fiind un
propria lor condiție. următoarea propunere: să fie introdusă în școli o materie care bun social.
x să-i pregătească pe elevi pentru calitatea de parlamentar. A. x
„Mai mult decît în poem, cuvîntul este zeu în aforism” E.: „Pe cînd o inițiativă similară care să-i pregătească pe elevi „Poeții cîntă minunea privirii, totdeauna unică. Unic
(Cioran). pentru calitatea de președinte al țării?”. pare destinul fiecăruia. Există totuși anumite corespondențe
x x între fazele fiecărei vieți spirituale, ca și în ritmurile diferitelor
A. E.: „Ne aflăm sub apăsarea tiranică a ceea ce putem Distincția: un estetism vacant. vîrste. Rămîne constant un element, în jurul căruia se compune
face, în raport cu libertatea divină a ceea ce nu putem face. O x destinul fiecărei vieți umane. Circumstanțele se schimbă, dar
idealitate neomologată. Astfel cum scria Nabokov, cu majusculă și între tema spirituală, personală pentru fiecare, rămîne identică ei
x ghilimele, termenul „Realism”, nu suntem oare tentați a-l scrie însăși de-a lungul tuturor schimbărilor posibile; chemarea ei și
Relația dintre creație și viață? Nu o dată cea dintîi o acum pe cel de „Postmodernism”? exigența ineluctabilă a răspunsului, acest ansamblu al datului
marginalizează cu ingratitudine, o desconsideră sfidător pe cea x și propusului, constituie ceea ce Evanghelia numește crucea
de-a doua. E ca și cum un arhitect s-ar strădui să înalțe o clădire De cîte ori nu se articulează ideile curente din personală a fiecărui om. Ea este scrisă în cugetul nostru încă
impozantă, pentru a nu putea locui decît într-o dependință deșeurile inteligenței? de la naștere și nici o putere nu reușește să modifice în acest
inconfortabilă a acesteia. Dovadă: atîtea biografii consternante x sens ceva: «cine dintre voi poate să adauge la statura lui un
ale creatorilor de seamă. „Există adevăruri care circulă destul de înzorzonate cot?»” (Paul Evdokimov).
x ca să le luăm drept minciuni și care sunt cu toate acestea pure x
„Speranța înseamnă cunoaștere a faptului că răul din adevăruri” (Lichtenberg). Antagonismele: forme ale unei demonii a echilibrului,
noi este finit și că cea mai măruntă orientare a sufletului către x fără de care nu ne-am putea reprezenta lumea în care ne aflăm.
bine, fie ea și de-o clipă, distruge o fărîmă din el; cunoaștere „De cea mai spectaculoasă nuntă au avut parte doi A. E.: „Dar Dumnezeu?” Se confruntă cu negativitatea Sa,
iarăși a faptului că, în domeniul spiritului, orice bine produce, actori celebri din China: Angela Yeung Wing, supranumită precum cu un mister ultim.
în mod infailibil, binele. Cei care nu știu acest lucru sunt meniți «Angela Baby», și alesul inimii ei, Juang Xiaoming. De x
chinului de care au parte Danaidele. În mod infailibil, binele Începutul e mai întîi un spectacol, apoi o angajare.
produce bine, în domeniul spiritualului pur, iar răul produce x
rău. În domeniul naturalului (inclusiv psihologic), dimpotrivă, Iluzia ne poate obosi cum o zi prea lungă. Preferăm
binele și răul se produc unul pe celălalt. De aceea nu te afli în
siguranță decît prin atingerea domeniului spiritual – tocmai
„Mijloc de aprilie” în cele din urmă accidentele devenirii reale.
x
acel domeniu unde nimic nu poate fi obținut prin propriul efort, Îmi vorbește C. D. Z., la telefon, pe tema gerovitalului.
ci totul e de așteptat de altundeva” (Simone Weil). A fost un mit frumos, zice scriitorul medic, pentru a dura, un mit
x o frumusețe aparte, Angela Yeung Wing este supranumită mult prea frumos pentru a avea parte de o confirmare. Medicii
Prin neîmplinire poți rămîne cu o virginitate Kim Kardashian de China. Pe lîngă actorie, ea se mai ocupă noștri l-au privit cu suspiciune din capul locului. Singura
sufletească. cu succes de modelling și muzică. În ceea ce-l privește pe componentă a substanței care ar fi putut avea realmente un
x soțul ei, nici el nu e de colo, fiind un actor atît de solicitat, efect antiîmbătrînire era un vasodilatator. Autoarea miracolului
Revăzut filmul Marty, cu Betsy Blair. În 1958 eram încît este comparat cu o mașină de făcut bani. Atîția bani, numit gerovital, Ana Aslan, armeancă de obîrșie, avea în sînge
cu mult mai tînăr decît Marty, acum m-am pomenit mai bătrîn încît și-a permis să cheme la nuntă peste 2000 de invitați. vocația comercială a etniei sale, vocație prin care aceasta
cu un an (însemnare din 1972). Evenimentul din 2015 a fost transmis în direct pe internet și a concurează cu evreii și cu grecii. A dorit și a izbutit să producă
x costat echivalentul a circa 27 de milioane de euro. Rochia de o afacere foarte rentabilă, în fața căreia s-a închinat pînă și
N-ai avut ceea ce s-ar putea numi maturitate, ci doar mireasă, creată de Dior, a fost realizată din sute de metri de Ceaușescu, care i-a pus la dispoziție o clădire a partidului,
vîrste precare, tinerețea și bătrînețea, vîrste reversibile trecînd satin, organza și tul. Nu se știe cît a costat, dar presa nu a exclus unde își primea simandicoșii pacienți. Doar străini. Dintre
într-un joc capricios de la una la alta. ca prețul să se fi ridicat la un milion de dolari, fiind probabil români erau admiși, într-o aripă puțin încăpătoare, exclusiv
x cel mai mare dat vreodată pentru o rochie de mireasă. Inelul, „ilegaliștii”. Suspect era faptul că, pentru a-și experimenta
„În 2019, Luna s-a îndepărtat de Pămînt cu 3,8 cm., cu un diamant impresionant, a fost cu siguranță mai scump, medicamentul, Ana Aslan își alegea un lot de persoane care
orbita Pămîntului a crescut cu 1,5 cm. Galaxia Andromeda fiind evaluat la 1,3 milioane de euro” (Formula As, 2020). A. aveau în ascendența lor longevivi. Cei ce nu corespundeau
s-a apropiat de noi cu 3,5 miliarde de kilometri, 150 de E.: „Sub egida marxism-leninismului celui egalitar, nu-i așa?” acestui criteriu genealogic se vedeau respinși din start. Astfel
miliarde de stele noi s-au format în Universul care, altfel, x natura trebuia să spele onoarea deficitarului leac…
s-a lărgit, prin expansiune, cu 60 de triliarde de kilometri. A. E.: „Nota de impertinență a oricărei morți; o x
În tot acest timp, în România s-au dat în folosință 22,14 umanizare a morții?”. Numărul medicilor din România, deja alarmant de
kilometri de autostradă, iar cei 200 de metri de stradă din x mic, se află în continuă scădere. În prezent (vara 2018), avem
Piatra Neamț, construiți cu peste o sută de mii de euro, O durere e fermă în sine, o bucurie, în funcție de un singur medic la 355 de pacienți.
au sfîrșit abrupt într-un cîmp de la marginea orașului. În circumstanțe. Ne bucurăm prin versatilitatea vieții. x
ritmul acesta, în cîțiva ani vom construi autostrăzi direct pe x A. E.: „Lingușitorul e un corupt incorigibil. Aidoma
Andromeda, unde, practic, nu vor mai avea capăt” (Dilema „Pentru metafizicieni, Dumnezeu nu este o ființă cu unui dascăl pedofil, care, după ce și-a dat în vileag năravul,
veche, 2020). identitate și profil precis, ci mai curînd un «loc», un «grad» n-ar avea ce căuta într-o școală, pe viață”.
x la care pot fi avansate cele mai diverse mărimi. De exemplu: x
Dintr-un film: „N-ai săgeți? Dar poți să-ți imaginezi ideea, natura, eul, materia, un demon sau chiar nimicul. Istoria „Uneori, din exces de discreție, subliniem prin
că le ai. Săgețile imaginare sunt cele mai bune”. metafizicii este un monitor oficial în care se pot citi decretele rezerva noastră ceea ce Celălalt credea că trece neobservat și
x acestor avansări” (Blaga). devenim indiscreți. În unele cazuri, reușim să ne jucăm rolul
Relatarea unui amic. „Un autor m-a încredințat, cu x preferat, excesul de discreție ne face să apărem insensibili”
cîțiva ani în urmă, nu mai puțin decît că începe să scrie o Sfîntul Ioan Iacob Hozevitul (1913-1960), român, (G. Ibrăileanu).
carte despre subsemnatul. Nu mi-aș fi adus poate aminte de din preajma Botoșanilor. x
spusele sale, dacă cel în cauză nu mi-ar fi făcut încă două- x A citi util înseamnă a crede într-un autor. Lectura
trei promisiuni cu… aceeași urmare”. Se cuvine oricum să-i Sinceritatea, inclusiv în scris, dă impresia de care nu e o atare credință e un simplu act informativ.
apreciezi consecvența! cutezanță. Unul din motivele pentru care destui dintre noi o x
x livrează cu mare precauție. „Potrivit Sputnik, oamenii de știință au confirmat
X pare atît de dezarmat în fața obiecțiilor, de altfel x experimental că dangătul de clopot distruge virusurile gripale,
în mare parte justificate, ce i se aduc, atît de uman mîhnit, În legătură cu o persoană asupra căreia ai avut inițial hepatice, tifoide, al scarlatinei și ai altor agenți patogeni ai
încît regreți inclemența rațiunii justițiare. Deopotrivă victimă o părere favorabilă, relativ ușor, după ce o cunoști mai din infecțiilor, are un efect dăunător asupra celulelor canceroase,
a incorectitudinilor sale, a corectitudinii noastre cu care e apropiere, poți avea o părere opusă, dar mult mai dificil e să-ți contribuie la revigorarea organismului chiar și în condiții
confruntat. mai faci o părere bună despre o persoană asupra căreia ai avut de alimentație insuficientă. Deci nu mai mîncați ci clopotiți,
x din capul locului o părere proastă. Autoritatea subliminală a fraților!” (Dilema veche, 2020).
Incredibila generozitate a pelicanilor. Aceștia elimină Răului. x
din gușă peștele pe care l-au înghițit, într-o grămadă din care se x Mijloc de aprilie. Pe stradă, mii și mii de mici petale
alimentează toate exemplarele colectivității. Carol Mălinescu „Acum cînd îi cunoaște prețul, este deposedat. albe, scuturate din inflorescența arborilor. O îmbătătoare
ne atrage atenția asupra falsității zicalei indicînd egoismul, Condiția posesiei este ignoranța. Chiar și pe plan fizic: nu metaforă a zăpezii.
„lacom ca un pelican”. posedăm temeinic decît o necunoscută” (Camus). x
x x Adevăratele probleme sunt cele prin care poți gîndi
Numele care se termină în -el (Gabriel, Manuel, Scriptor. A nu mai avea timp așa cum n-ai avea aer. mai departe, cele ce se feresc de „soluții” ca de-o capcană.
Rafael) cuprind o trimitere sacră: e începutul numelui ebraic Asfixiat de lipsa de timp. Moartea: o problemă ideală.
Elohim. x
Gheorghe GRIGURCU