S1

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

MASTER RESURSE UMANE

PRELUCRAREA DATELOR EXPERIMENTALE

Motto:
Ceea ce nu poate fi măsurat nu există

Autor:
Prof.univ.dr.ing.Titi PARASCHIV

MARTIE 2020
 S2
CUPRINS

1. INTRODUCERE
1.1 Cunoaştere şi raţionalitate;
1.2 Metoda analogiei;
1.3 Etapele de maturizare a ştiinţelor. Experimentul şi cercetarea;
2. CARACTERISTICILE PRINCIPALE ALE EXPERIMENTULUI PSIHOLOGIC
2.1 Cercetătorul în psihologie;
2.2 Ipoteza şi testarea ipotezei. Cerinţele ipotezei;
3. VARIABILELE ŞI CONTROLUL VARIABILELOR
3.1 Tipuri de variabile;
3.2 Controlul variabilelor;
4. PLANUL EXPERIMENTAL ŞI TIPURILE DE EXPERIMENT
4.1 Organizarea experimentului şi planul experimental;
4.2 Erori accidentale şi erori metodologice (sistematice);
4.3 Prelucrarea, interpretarea şi generalizarea datelor;
4.4 Clasificarea experimentelor;
4.4.1 După tipul experimentului;
4.4.2 După modul de realizare;
5 TEST ŞI EXPERIMENT
6. RELAŢIILE DINTRE VARIABILE
6.1 Relaţii de cauzalitate;
6.2 Relaţii de interacţiune;
6.3 Conceptul de corelaţie.
P = mv
1. INTRODUCERE S3

Ştiinţa este cunoaştere prin măsurare.

Logica este cea care dă coordonatele sistemului de valori ce definesc un
sistem cultural; Valorile filosofiei clasice sunt binele, frumosul şi adevărul iar
valorile noii filosofii sunt eficienţa, optimul, eficacitatea;
Măsurarea defineşte caracteristicile specifice civilizaţiei - precizia;
Cunoaşterea este profană, laică, neştiinţifică sau organizată, ştiinţifică ce
presupune experiment şi măsurare;
Cunoaşterea profană observă fenomenele în cursul lor obişnuit, aşa cum
se produc, ea realizându-se în funcţie de apariţia şi dinamica acestora;
Cunoaşterea ştiinţifică provoacă fenomenele, prin experimente, în
laborator;
Metodele experimentale descompun fenomenele, le studiază analitic, le
măsoară, recompunându-le prin sinteză;
Exprimarea cantitativă a fenomenelor şi a relaţiilor dintre ele reprezintă o
exprimare obiectivă, independentă de sistemul senzorial al observatorului;
Prin descrierea matematică, adevărurile ştiinţifice capătă caracter
universal permiţând dialogul oamenilor de ştiinţă şi conferind activităţii de
cercetare caracter cumulativ. Misterele naturii sunt mistere ale numerelor.
Psihologia devine ştiinţă pozitivă doar prin exprimarea cantitativă a relaţiilor
şi fenomenelor ce compun universul psihologic.
P = mv
1.1 CUNOAŞTERE ŞI RAŢIONALITATE S4

Cunoaşterea este reflectarea naturii de către om.

Cercetrea ştiinţifică are următoarele obiective:
- descoperirea, unicul inventator este creatorul;
- sistematizarea – organizarea cunoaşterii;
- structurarea cunoaşterii.
Rene Descartes înnoieşte gândirea umană într-un efort ce vizează mecanismul
gândirii raţionale. El introduce dualismul, despărţind ştiinţa de conştiinţă.
Rezultatele gândirii carteziene sunt:
- Teoria turbioanelor;
- Teoria fiinţelor ca maşini automate – omul ceasornic;
- Teoria reflexelor fiziologice;
- Geometria analitică.

NATURA
NATURA
Mediul exterior, realitatea
obiectivă percepută

Cunoaşterea, Formele
Formelede de
Cunoaşterea, reflectare
Imaginea
Imaginea reflectare
Metoda
Metoda
naturii
naturii

Instrumente de investigaţie
Relectarea realităţii Metoda ştiinţifică:
obiective în creierul Observaţia,
omenesc Experimentul,
Măsurarea
P = mv
S5
1.1 CUNOAŞTERE ŞI RAŢIONALITATE

Gândirea raţională se bazează pe stabilirea adevărului unei afirmaţii

care poate genera un şir logic către o concluzie;
Argumentaţia raţională (Validitatea unui argument) delimitează logica de
filosofare, speculaţiune;
Logica filosofică se exprimă prin cuvinte, spre deosebire de logica
matematică (logica formală) ce este caracterizată prin simboluri şi
numere. Din acest motiv logica filosofică este supusă ambiguităţilor şi
subtilităţilor inerente limbajului, de aceea, în secoulul al XX-lea, a apărut o
nouă ramură a filosofiei – filosofia limbajului;
Ştiinţa este cunoaştere prin măsurare calitativă şi cantitativă;
Logica este cea care dă coordonatele sistemului de valori ce definesc
un sistem cultural;
Măsurarea este cea care particularizează caracteristicile care definesc
civilizaţia prin precizie şi metode de prelucrare cantitative şi calitative;
Cunoaşterea profană este laică ştiinţifică dar neorganizată, observă
fenomenele în timpul lor de desfăşurare;
Cunoaşterea ştiinţifică presupune experiment, măsurare şi prelucrare în
laborator; timpul nu este un parametru indestructibil;
P = mv
S6
1.1 CUNOAŞTERE ŞI RAŢIONALITATE

Cunoaşterea profană observă fenomenele în cursul lor obişnuit, aşa cum

se produc, ea realizându-se în funcţie de apariţia şi dinamica acestora;
Cunoaşterea ştiinţifică clasică provoacă fenomenele prin experimente,
descompune fenomenele în elemente, le studiază analitic, le măsoară,
recompunându-le prin sinteză;
Cibernetica, Teoria Generală a Sistemelor (TGS) şi derivatele acestora
sunt metode ce studiază sistemul ca întreg;
Exprimarea cantitativă a fenomenelor şi a relaţiilor dintre ele reprezintă
o exprimare obiectivă, independentă de sistemul senzorial al
observatorului.

LOGICĂ

Premisă Paşi logici Concluzie

MATEMATICĂ

Ipoteză Demonstraţie Concluzie

P = mv
1.2 METODA ANALOGIEI S7

Cibernetica propune analogia ca identitate de procedee matematice

utilizate în tehnică, biologie, sociologie, economie, psihologie, economie;
analogia este o metodă care studiază fenomenologic (fiziologic şi
comportamental) şi nu structural, anatomic prin specificarea naturii şi
compunerii proceselor;
Din acest motiv materia primă a ciberneticii nu este nici substanţa nici
energia, ci informaţia, iar sistemul devine un sistem informaţional indiferent
de natura sa. Prin comunicare, informaţia îndeplineşte roluri de comandă,
conducere şi control care reprezintă funcţiile ce definesc cibernetica.
TGS şi cibernetica transformă analogia în metodă fundamentală, prin
utilizarea unor concepte noi: controlabilitatea, stabilitatea, observabilitatea,
reglarea, homeostaza, conducerea, controlul şi comunicarea;
Sistemul presupune existenţa de relaţii constante între mai multe mărimi.
Dacă o parte din mărimi se pot identifica drept mărimi de intrare iar celelalte
ca mărimi de ieşire atunci sistemul este orientat cauzal.

Input Sistemul Output

Fi Transformator de funcţii Fo
S(Fi, Fo, Stare)
P = mv
1.2 METODA ANALOGIEI S8

TGS şi cibernetica reprezintă tipare noi de investigaţie. Pentru ca o metodă analitică, de

cunoaştere, să fie validă ştiinţific ea trebuie să fie autoconsistentă.
Norbert Wiener, prin cibernetică, unifică tratarea automatelor tehnice şi biologice, transferând
teoria reglajului automat, din tehnică în biologie (bioingineria, biomecanica, bioinformatica).
Cunoaşterea umană actuală se bazează pe memorie (biologică şi nebiologică), de aceea este
cumulativă.
Analogia este un concept ce-şi are originea în matematică şi reflectă identitatea raporturilor
dintre diferite mărimi: Ana + logos = raport matematic între numere.
Galilei spunea că Luna are o analogie mare şi nobilă cu Piatra din Bologna care, fără a avea
lumină proprie, reflectă razele ce cad pe ea;
G.Leibnitz defineşte analogia ca procedeul prin care se găseşte asemănarea între două sau
mai multe lucruri diferite;
I. Kant: analogia experienţei dă regulile generale la care este supusă percepţia pentru a fi
unificată prin experienţă, în conformitate cu trei principii:
1. permanenţa;
2. succesiunea, procese seriale, legate cauzal;
3. simultaneitatea, procese paralele, nelegate cauzal;
În lingvistică, analogia este reflectată prin sinonimie şi reprezintă o formă a asociaţiei ideilor.
În psihologia socială, prin analogie comparăm formaţiunile sociale cu un organism (analogie
biologică):
- familia este celula corpului social;
- economia este schimbul dintre celule.
Cibernetica psihologică studiază procesele de obţinere, codificare, păstrare, gestionare şi
transmitere a informaţiei psihologice, metodele de prelucrare şi dispozitivele de transmitere şi
prelucrare de informaţii.
P = mv
S9
1.3 ETAPELE DE MATURIZARE A ŞTIINŢELOR

Prin descrierea matematică, adevărurile ştiinţifice capătă caracter

universal permiţând astfel dialogul oamenilor de ştiinţă şi conferind
activităţii de cercetare caracter cumulativ.
Misterele naturii sunt mistere ale numerelor.
Fără exprimări cantitative ale fenomenelor din psihologie şi a relaţiilor
dintre acestea, psihologia este văduvită de componenta sa obiectivă
de investigaţie, cea care-i conferă calitatea de ştiinţă pozitivă.
Etapele de maturizare a oricărei ştiinţe, sunt:
1. Naraţiunea, descrierea fenomenelor domeniului;
2. Logica- Introducerea ordinii utilizând principiile logicii;
3. Experimentul – mijlocul de validare a modelelor teoretice;
4. Măsurarea - introducerea mijloacelor cantitative de măsurare;
5. Metodologia fundamentează metodele specifice unei ştiinţe.
Psihologia experimentală este o ştiinţă în sine, dar şi o metodologie care
are drept instrument – metoda experimentală;
Metoda experimentală este mijlocul de cercetare care are drept scop
obţinerea de cunoaştere cu ajutorul experimentului;
Experimentul este reproducerea artificială a unui fenomen ale cărui
condiţii de apariţie sunt controlate şi reproductive.
P = mv
1.3 CERCETAREA EXPERIMENTALĂ S10

Cercetarea experimentală presupune utilizarea unei metode - ansamblu de

reguli şi principii de planificare. Orice metodă ştiinţifică este componentă a
metodologiei ştiinţifice şi este determinată de mediul istoric, instituţional şi
tehnologic, fiind caracterizată prin:
- pertinenţa conceptuală;
- echipamentele, softurile şi procedurile operaţionale şi tehnologice.
Mediul istoric, instituţional şi tehnologic determină:
1. Componentele instrumentale, aparate de înregistrare şi prelucrare,
echipamente tehnologice şi metode soft de procesare;
2. Conţinutul doctrinar, conceptual.
Omul de ştiinţă este asemenea unui actor, înainte să interpreteze, original, rolul.
Înaine, el trebuie să asimileze regulile privind scenariul şi regia. Arta, întocmai
ca ştiinţa nu poate evita tehnica.
Experimentul (sau experienţa) este procedeul de determinare sau de
verificare a relaţiilor dintre variabile. El serveşte verificării validităţii
ipotezelor formulate, adică a temeiului şi direcţiei relaţiilor presupuse între
variabile;
Studiul domeniului supus cercetării permite cercetătorului să formuleze ipoteze
(presupuneri provizorii) asupra legăturilor dintre variabilele de studiat,
presupuneri numite ipoteze de cercetare.
Formularea ipotezelor permite definirea unui plan experimental fundamentat
pe un model statistic ce verifică temeiul ipotezelor.
 S11
2. CARACTERISTICILE PRINCIPALE ALE EXPERIMENTULUI PSIHOLOGIC

Cercetătorul în psihologie poate utiliza:

- Metoda observaţiei sistematice a fenomenelor naturale, care se calibrează
în raport de timpul şi locul în care se produc fenomenele de studiat;
- Metoda experimentului organizat în care experimentatorul intervine activ în
producerea fenomenului:
F = F(x , x , x ,..., x ) , unde: F reprezintă fenomenul studiat iar sunt variabilele
x , x , x ,..., x
1 2 3 n
1 2 3 n

x1 independente.
În cazul experimentului programat, se pot menţine constante variabilele x , x ,..., x 2 3 n

şi să varieze doar x1, apoi se menţin constante toate, mai puţin x2 şi aşa mai
departe, obţinându-se grafice de variaţie a fenomenului F în raport de
variabilele independente.
Experimentul organizat în laborator nu este întotdeauna semnificativ pentru
activitatea reală. Pentru mărirea gradului de relevanţă se fac mai multe
experimente.
 2.2 IPOTEZA ŞI TESTAREA IPOTEZEI S12

Experimentatorul formulează problema de cercetat apoi formulează

ipoteza care este soluţia (răspunsul) aşteptat al problemei de
cercetat.
Experimentatorul enunţă posibilitatea existenţei unei relaţii între o
variabilă independentă şi una dependentă, între o condiţie
stimulatoare şi un act de conduită sau răspuns.
Elaborarea ipotezei se fundamentează pe observaţii sau
x1 raţionamente logice şi este etapa creatoare a investigaţiei.
Formularea ipotezei este o soluţie posibilă ce va servi drept ghid în
organizarea cercetării.
După formularea ipotezei urmează verificarea ei prin:
- organizarea unui experiment;
- utilizarea mijloacelor informativo-statistice de prelucrare şi
verificare a rezultatelor;
- testarea ipotezei, confirmarea sau infirmarea ei.
Sunt şi experimente exploratorii, fără ipoteze iniţiale, cum ar fi cele
în care studiem ce se întâmplă dacă unor subiecţi cărora li se aplică
un anumit stimul.
 S13
2. CARACTERISTICILE EXPERIMENTULUI PSIHOLOGIC

Cerinţele unei bune ipoteze sunt:

1. să fie verificabilă, testabilă;
2. să fie economică, eficienţa (din mulţimea de ipoteze posibile se alege
cea care conduce la rezultat cu minim de resurse);
3. să fie exprimată cantitativ sau să fie susceptibilă de o cuantificare
convenabilă.
În toate situaţiile, există două tipuri de ipoteze:
- ipoteza de cercetare a investigatorului (experimentatorului);
- ipoteza statistică.
x1
Ipoteza de cercetare afirmă existenţa unei diferenţe:
Exemplu: Se face presupunerea că o anumită substanţă chimică ar creşte
performanţele sportive. Se constituie două grupe de subiecţi:
- O grupă experimentală;
- O grupă de control;
Rezultatele celor două grupe pot fi diferite; urmează prelucrarea statistică, în
urma căreia apar două situaţii:
- se confirmă ipoteza;
- ipoteza nulă afirmă că nu este nici o diferenţă între grupuri.
Interpretarea statistică a rezultatelor obţinute pe un eşantion şi generalizarea
lor, la nivel de populaţie, se numeşte “inferenţa statistică” care se supune
teoremei lui Cebâşev.
 3. VARIABILELE ŞI CONTROLUL VARIABILELOR S14

3.1 Tipuri de variabile

Fenomenele psihice apar ca efect al interacţiunii continue a individului cu
mediul intern şi extern, interacţiune gestionată de SNC, prin sistemul
somatic şi vegetativ.
Fenomenele psihice sunt determinate de stimulii interni şi externi dar şi de
cei ce au acţionat în trecut, după apariţia neocortexului (homoerectus devine
homosapiens);
După modul de acţiune, variabilele sunt:
1. variabile independente (variabile cauză), care sunt factorii de mediu şi
cei legaţi de subiect (organism, personalitate);
x1
2. variabile dependente (funcţia) reprezintă răspunsul la acţiunea
variabilelor independente.
După modul de exprimare:
1. variabile cantitative – sunt variabilele exprimabile prin numere:
intensitate, frecvenţă, înălţime, cantitate, ani, greutate, etc.
2. variabile calitative - se exprima printr-o etichetă verbală, nivelele ei
diferind ca tip sau modalitate:
-bărbaţi – femei, B – F, 0 – 1;
- stimul vizual, auditiv, olfactiv, gustativ, tactil;
- senzaţie gustativă: acru, amar, dulce sau sărat;
- Variabila independentă este o variabilă stimul, o condiţie stimulatoare;
- Variabila dependentă – funcţia studiată – este o variabilă răspuns.
 3. VARIABILELE ŞI CONTROLUL VARIABILELOR S15

3.2 Controlul variabilelor

Pentru studierea efectului variabilei independente, experimentatorul se
asigură că nu intervin şi alte variabile care să vicieze rezultatul.
După stabilirea variabilei independente, experimentatorul o poate modifica
în două moduri:
1. Se modifică intenţionat, în raport cu scopul experimentului, un anumit
factor al cărui efect vrea să-l studieze, de exemplu: influenţa unui stimul
electric asupra vitezei de formare a unei deprinderi;
2. Se selectează valorile dorite ale unei variabile, dintr-un număr de valori
x1 existente, independent de experimentator.
Într-un experiment, cercetătorul poate crea variabile (intensitatea luminii,
sunete, culori, sau alte variabile care sunt funcţii de intrare pentru sistemul
senzorial) care se numesc variabile provocate, sau poate utiliza variabile
invocate pe care le poate introduce, dar nu le poate schimba (vârsta,
coeficientul de inteligentă, nr. de copii, genul, mediul din care provine,
rezultate etc.).
Pentru ca un factor să fie considerat variabilă, trebuie să ia minim două
valori, corespunzătoare, la două stări diferite.
Variabilele cu două stări (logice) se numesc binare sau dihotomice.
A desemna o variabilă înseamnă să-i atribui un nume, să-i defineşti
domeniul în care funcţia ia valori precum şi mulţimea valorilor sale.
 4.1 ORGANIZAREA EXPERIMENTULUI ŞI PLANUL EXPERIMENTAL S16

Experimentatorul manipulează una sau mai multe variabile independente cu scopul

determinării influenţei lor asupra variabilei dependente, durata şi direcţia acestei
influenţe.
Etapele cercetării experimentale sunt:
1. Determinarea problemei de cercetat;
2. Formularea ipotezei;
3. Planificarea experimentului care are scopul să confirme sau să infirme ipoteza.
Planul de experimentare cuprinde:
1. Specificarea variabilei independente;
x1 2. Controlul variabilelor care contagiază sau maschează efectul variabilei
independente;
3. Determinarea variabilei dependente (răspunsul subiectului);
4. Selectarea subiecţilor şi constituirea celor două grupuri:
1. Grupul experimental: i se aplică tratamentul al cărui efect se studiază: VI≠0;
2. Grupul de control: nu i se aplică tratamentul, de aceea VI=0;
Subiecţii care alcătuiesc grupul experimental şi grupul de control sunt eşantioane
obţinute prin selecţia subiecţilor dintr-o colectivitate mai mare, numită populaţie.
Eşantionul trebuie să fie reprezentativ pentru populaţia din care a fost extras.
5. Desfăşurarea experimentului şi înregistrarea datelor într-o BD;
6. Prelucrarea statistico-informatică a rezultatelor;
7. Inferenţa statistică – generalizarea rezultatelor obţinute, pe eşantion, la nivelul
populaţiei căreia îi aparţine eşantionul.
 S17
OPERAŢII, TIPURI DE ERORI, PRELUCRAREA ŞI INTERPRETAREA

4.2 Operaţii şi tipuri de erori:

Înainte de începerea experimentului, experimentatorul stabileşte procedura
de urmat, care conţine următoarele operaţii:
1. Face instructajul subiecţilor;
2. Administrează stimulii;
3. Înregistrează răspunsurile;
Erorile, care pot apărea, sunt:
1. Erori accidentale sau întâmplătoare, care sunt rezultatul unei aprecieri,
x1 sau a unei înregistrări, etc; au acţiune stochastică;
2. Erori metodologice (sistematice) cum ar fi:
- Alegerea eronată a unui test sau a unei tehnologii;
- Măsurarea eronată, de către instrument, a stimulului.
Au acţiune sistematică, în acelaşi sens;
4.3 Prelucrarea, interpretarea şi generalizarea datelor:
- Prelucrarea datelor se face cu ajutorul mijloacelor statistice: programul
SPSS, PSPP, R, etc;
- Interpretarea datelor se face pe baza rezultatelor indicatorilor statistici;
- Generalizarea datelor – inferenţa statistică.
 4.4. CLASIFICAREA EXPERIMENTELOR

4.4.1 După tipul experimentului:

1. Experimentul de confirmare (provocat);
2. Experimentul de explorare;
3. Experimentul psihopedagogic;
4. Experimentul invocat sau cvasi –
experimentul;
x1
5. Experimentul de tip explorator;
6. Experimentul pilot.

4.4.2 După modul de realizare:

1. Experimentul de laborator;
2. Experimentul natural.
 4.4.1 CLASIFICAREA EXPERIMENTELOR DUPĂ TIP

1. Experimentul de confirmare (provocat)

Ipoteza sa conţine acţiunea stimulatoare (VI) şi un răspuns(VD), iar
experimentatorul, prin experimentul de confirmare, verifică ipoteza. Este
experimentul fundamental în psihologie şi are două forme:
- Experimentul funcţional în are experimentatorul determină relaţia
funcţională între VI şi VD, relaţii de tip cauză-efect;
- Experimentul factorial în care relaţia dintre VI şi VD este de tip
stochastic.
x1 Este varianta clasică în care fenomenele sunt provocate, în condiţii
controlate, pentru a verifica ipoteza de cercetare, acţionându-se, în mod
deliberat, asupra elementului studiat. În literatura anglo-saxonă se mai
numeşte „true experiment”, experimentul propriu-zis.
2. Experimentul de explorare
Experimentatorul nu formulează ipoteză ci vrea să vadă ce se întâmplă
dacă subiectului i s-ar aplica o anumită stimulare.
3. Experimentul psihopedagogic
Este o variantă a experimentului natural, desemnând faptul că se
desfăşoară în mediul şcolar. Se pun, evident, aceleaşi probleme
deontologice.
 4.4.1 CLASIFICAREA EXPERIMENTELOR DUPĂ TIP
4. Experimentul invocat sau cvasi – experimentul
Sunt situaţii în care cercetătorul nu poate interveni în provocarea
fenomenelor (ele sunt provocate de natură sub formă de dereglări patologice,
infirmitate, deficienţe psihologice) şi se numesc fenomene invocate. În aceste
situaţii cercetătorul studiază doar efectul dereglărilor asupra
comportamentului.
Se întâmplă ca unele variabile, cum ar fi sexul subiecţilor, să nu poată fi
manevrate de experimentator; alte variabile, cum ar fi dezastrele naturale
(cutremure, inundaţii), dezastre proprii civilizaţiei umane (războaie, accidente
aviatice), sunt, moral şi fizic, dificil de introdus, într-un proiect experimental.
x1 Asemenea variabile şi altele asemănătoare sunt interesante şi au un rol
important în viaţa oamenilor şi de aceea ar merita studiate.
5. Experimentul de tip explorator
Este experimentul în care nici nu invocăm, nici nu provocăm, ci ne orientăm
după expresia „ce s-ar întâmpla dacă...”.
În astfel de experimente nivelul de anticipaţie este mai scăzut, la fel şi nivelul
de structurare. Ele seamănă cu un joc ştiinţific, fiind, prin excelenţă, un
experiment logic.
6. Experimentul pilot
Este un experiment preliminar. Utilizează un număr restrâns de subiecţi,
este un experiment care îl precede pe cel explorator şi de confirmare.
 4.4.2 CLASIFICAREA DUPĂ MODUL DE REALIZARE

1. Experimentul de laborator
Indică doar locul în care este efectuată cercetarea.
În mod obişnuit, experimentul provocat se desfăşoară în laborator pentru
că numai în acest cadru se poate asigura un control riguros al variabilelor
experimentale.

2. Experimentul natural
Se desfăşoară, de obicei, în locul unde subiectul îşi desfăşoară
x1 activitatea.
Este dificilă efectuarea acestui tip de cercetare deoarece este greu de
realizat un control riguros al variabilelor (intervin o serie de factori care pot
modifica, semnificativ, conduita).
Totuşi, se oferă subiecţilor o şansă de experimentare mai apropiată de
felul lor natural de a fi.
Este foarte interesant să se realizeze provocarea unui comportament, fie
cu participarea anonimă a experimentatorului, fie prin observarea anonimă
de către experimentator (subiecţii nu se simt observaţi). Acest gen de
experimente ridică serioase probleme deontologice.
 5. TEST ŞI EXPERIMENT

Obiectivul principal al cercetării experimentale este descoperirea unor

relaţii de tip cauză-efect între variabilele independente şi cele
dependente.
Acest obiectiv se realizează obligatoriu şi prin experiment.
Prin test nu se poate obţine dezvăluirea unui raport de tip cauză-efect.
Prin test se urmăreşte determinarea sau măsurarea diferenţelor
individuale.
Un test psihologic este, în esenţă, o măsură relativ obiectivă şi
x1 standardizată a unui eşantion de comportament.
Testul pune în evidenţă relaţii factoriale.
Între test şi experiment există multiple legături, ambele având drept
scop cunoaşterea fiinţei umane.
Mai nou, studiile de psihofiziologie devin din ce în ce mai interesante,
fiind o alternativă obiectivă la teste şi care, probabil, se vor impune, în
viitor, printr-o nouă ştiinţă, tehnico-psihologică, numită BCI.
Tehnologiile imagistice, cele de măsurare, stocare şi procesare a
diverselor biosemnale sunt cele care vor înlocui testele psihologice în
cele mai multe aplicaţii.
 6. RELAŢIILE DINTRE VARIABILE

6.1 Relaţii de cauzalitate

Fie V1 şi V2, două variabile ale aceluiaşi sistem experimental.
Spunem că V1 este variabila cauză iar V2 variabila efect dacă sunt îndeplinite, simultan,
următoarele condiţii:
1. Variabila V1 are cel puţin două stări, astfel încât, dacă V1 îşi schimbă starea (S1 în
S11) şi V2 îşi schimbă starea S2 în S21);
2. Variaţia lui V1 precede variaţia lui V2 iar dacă V1 = const => V2 = const;
3. Variabila V1 este variabilă independenta VI (variabila cauză) iar variabila V2 este
variabila dependenta VD (variabilă efect);
Relaţia dintre V1 şi V2 este o relaţie cauzală sau de tip cauză-efect (sau relaţie de
x1 determinare).
Exemplu:
Presupunem că intensitatea luminii, din sala de curs, determină rezultatele la examene.
Această presupunere reprezintă o ipoteză cauzală.
Alte ipoteze cauzale pot fi şi următoarele:
- Performanta depinde de motivaţie; Motivaţia este VI iar performanţa este VD;
- Frustrarea provoacă agresivitate; Frustrarea este VI iar agresivitatea este VD;
-Rezistenţa la schimbare depinde de vârstă; Vârsta este VI iar rezistenţa la schimbare
este VD;
În concluzie, variabile independente sunt motivaţia, frustrarea, vârsta, care au efect
asupra variabilelor dependente care sunt performanţa, agresivitatea, rezistenţa la
schimbare.
 6.1 RELAŢIILE DE CAUZALITATE ŞI TIPURI DE IPOTEZE

O ipoteză cauzală este orientată temporar, cauza este întotdeauna

înaintea efectului dar şi funcţional, adică precizează şi sensul de
acţiune:
1. Relaţie cauzală directă: VI↑→VD↑ sau VI↓→VD↓;

2. Relaţie cauzală inversă: VI↑→VD↓ sau VI↓→VD↑;

x1 Tipuri de ipoteze:
1. Ipoteza nucleară, este ipoteza în care o singură VI determină o
singură VD, adică: 1VI→1VD;
2. În cazul în care nVI→1VD, ipoteza se numeşte ipoteză
interacţională simplă;
3. În cazul în care: nVI→mVD, avem relaţii de cauzalitate,
interacţiune şi corelaţie.
 6.1 EXEMPLE DE RELAŢIILE DE CAUZALITATE

1. Performanţa intelectuală generală depinde de vârstă: VI↑→VD↓;

2. Volumul cunoştinţelor depinde de timpul de lectură: VI↑→VD↑;
3. Anxietatea scade cu numărul de ore petrecute în faţa calculatorului:
VI↓→VD↓;
4. Greutatea creşte invers proporţional cu timpul dedicat activităţilor
x1
sportive: VI↓→VD↑;
5. Uşurinţa cu care se citeşte un text este funcţie directă de numărul
de elemente personale pe care le conţine şi funcţie inversă de
lungimea medie a frazelor:
2VI(VI1+VI2)→1VD, adică: uşurinţa cu care se citeşte un text este VD,
care depinde de numărul de elemente personale, VI1 şi de
lungimea medie a frazelor, VI2:
VI1↑→VD↑, VI2↑→VD↓;
 6.1 EXEMPLE DE RELAŢIILE DE CAUZALITATE

6. Repetarea încercărilor şi timpul de învăţare cresc performanţa

memoriei dar scad motivaţia.
2VI(VI1+VI2)→2VD(VD1+VD2);
Exemplul dat conţine 4 relaţii cauzale, două relaţii de interacţiune şi
o relaţie de corelaţie:
1. Repetarea încercărilor creşte performanţa memoriei: VI1→VD1,
astfel: VI1↑→VD1↑;
x1
2. Repetarea încercărilor scade motivaţia: VI1→VD2, astfel:
VI1↑→VD1↓;
3. Timpul de învăţare creşte creşte performanţa memoriei:
VI2→VD1, astfel: VI2↑→VD1↑;
4. Timpul de învăţare scade motivaţia: VI2→VD2 astfel:
VI2↑→VD2↓;
5. VI1+VI2→VD1 - relaţie de interacţiune;
6. VI1+VI2→VD2- relaţie de interacţiune;
7. VD1↔VD2 - relaţie de corelaţie, care arată că există o legătură
între performanţa memoriei şi motivaţie.
 6. RELAŢIILE DINTRE VARIABILE

PROBLEME PROPUSE:
Determinaţi relaţia dintre VI şi VD, în următoarele ipoteze:
1. O persoană este cu atât mai încrezătoare într-o afirmaţie cu
cât este mai angajată în a o apăra;
2. Gradul de violenţă al unui eveniment determină timpul de
memorare;
x1 3. Te iubesc mai mult decât ieri şi mai puţin decât mâine;
4. Găina bătrână face ciorba bună;
 6.2. RELAŢII DE INTERACŢIUNE

Fie afirmaţia: “Studenţii sunt mai satisfăcuţi când asistă

la curs decât când participă la seminar”.
VI = tipul de învăţământ, cu două stări (curs şi seminar);
VD = satisfacţia medie a studenţilor.
Facem această analiză la două discipline: Filosofie şi statistică
Satisfacţia variază în funcţie de disciplina predată:

VD VD
x1 Satisfacţia Satisfacţia
80 70

60 50

0 0
C S VI VI
S C
FILOSOFIE STATISTICĂ
 6.2. RELAŢII DE INTERACŢIUNE

VD VD
Satisfacţia Satisfacţia
Filosofie Statistică Seminar

80 80 Curs

70 70
x1
60 60
50 50

0 0
S C VI Filosofie Statistică VI

Există o interacţiune între cele două VI, adică între tipul de învăţământ şi disciplina predată:
 6.3. CONCEPTUL DE CORELAŢIE

A studia corelaţia înseamnă a măsura forţa unei legături între două

măsurători (VD). Se iau în calcul variaţiile unei VD în raport cu variaţiile altei VD.

Există trei cazuri:

1. Dispersie aleatoare;
2. Legătură funcţională;
3. Legătura stochastică.

1. Dispersie aleatoare
x1 Variaţiile celor două măsurători nu au legătură între ele, sunt independente,
adică, ştiind valoarea unei variabile nu putem prevedea valoarea asociată a
unei alte variabile.
Exemplu: Relaţia între greutatea unei persoane şi coeficientul de inteligenţă, IQ:
Greutate

• • •
• • • •
• • • •
• • • •
• • •
v •• • • • •
v• • • •
• • • • •
• •
• • • •
•
• •
•

0
QI
f (x) = Y

6.3.2 LEGĂTURA FUNCŢIONALĂ

Fiecărei valori a variabilei X îi corespunde o singură valoare a variabilei Y;

Legătura funcţională este specifică ştiinţelor pozitive, nu celor sociale.
Poate fi precizat tipul legăturii funcţionale în raport de grafic sau prin regresie
liniară, cu care transformăm o funcţie dicretă în funcţie continuă.
Legătura poate fi: liniara, logaritmică, exponenţială, polinomială, parabolă,
hiperbolă, etc.
Exemplu, relaţia liniară, cu forma generală: F(x)=ax+b, unde a şi b aparţin lui
R, cu a şi b mai mari ca zero.
x1
Psihologii lucrează, în cele mai multe cazuri, cu funcţii discrete.

y
Y=ax+b

α Unde tg α =a

b
0
x
 6.3.3 LEGĂTURA STOCHASTICĂ

3. Legătura stochastică
Legătura stochastică reprezintă o corelaţie care poate fi:
- Corelaţie pozitivă;
- Corelaţie negativă.
Relaţia dintre două serii de măsurători se sintetizează calculând
coeficientul de corelaţie, care cuantifică gradul de corelaţie dintre
două variabile dependente.
x1

VD
VD

• •
••

•
••

• •• •
• •

• •
• • •• • •

•
•

•••• •
• • •• • •
• ••• ••• •• •

• •• • •
• • • •• •

• • •
• •• • • • •

• •• •
•• • •
•

•
• ••

• •
•

•
•
0 0
VI VI
 7. GRUPUL DE CONTROL ŞI VARIABILELE PARAZIT

7.1 Numim grup de control un grup de subiecţi supus stării nule a

variabilei independente.
Exemplu:
Evaluăm influenţa consumului de tutun asupra unor comportamente.
Utilizăm 3 grupuri de respondenţi:
Grupul 1, format din respondenţi ce fumează peste 20 de ţigări pe zi;
Grupul 2, format din respondenţi ce fumează sub 20 de ţigări pe zi;
x1
Grupul 3, format din respondenţi ce nu fumează; acesta este grupul
de control, în care influenţa consumului de tutun (VI) este nulă.

7.2 Experimentul sincron (simultan, paralel), reprezintă experimentul cu

o singură măsurătoare.
Exemplu:
Un grup se respondenţi este supus influenţei VI apoi se măsoară VD,
acest grup se numeşte grupul experimental;
În acelaşi timp, unui alt grup, care nu a fost supus influenţei VI i se
măsoară aceeaşi VD, grup de control;
 7.3 EXPERIMENTUL DIACRON (SERIAL, SUCCESIV)

Se caracterizează prin două sau mai multe măsurători, luate în acelaşi grup.
Compararea măsurătorilor permite cunoaşterea evoluţiei, în timp, a VD.
Experimentul diacron are mai multe forme:
- Observaţia sistematică (observaţia înainte-după);
- Observaţia sistematică cu grup de control;
- Experimentul cu grup de control de artefact care are trei forme:
a. În observaţia sistematică (observaţia înainte-după) se efectuează prima
serie de măsurători asupra grupului, se introduce VI, apoi se fac din nou
aceleaşi măsurători;
x1 b. În Observaţia sistematică, cu grup de control, se folosesc două grupuri:
Grupul 1, supus influenţei VI;
Grupul 2, nesupus influenţei VI;
Se face prima serie de măsurători în ambele grupuri (VD1); Grupul 1 este supus
VI, apoi se efectuează o nouă serie de măsurători în ambele grupuri.
c. Acest tip de experiment se utilizează pentru a controla efectul placebo care
constă în obţinerea aceloaraşi efecte ale unui medicament, fie că este
administrat sau nu.
În acest din urmă caz se administrează un înlocuitor (un placebo) care, de
obicei, nu are nici un efect, dar este prezentat subiecţilor ca fiind tocmai
medicamentul respectiv. Acest placebo acţionează frecvent într-un mod
aproape identic cu produsul însuşi.
 7. GRUPUL DE CONTROL ŞI VARIABILELE PARAZIT

7.4 Variabile parazit VP

Orice element care variază, în afara controlului
experimentatorului, este considerat a fi o cauză a erorii,
determinate de variabilele parazit.
În raport cu scenariul experimental, VP sunt:
1. Când o cauză de eroare poate apărea în orice scenariu
x1
experimental ea se numeşte variabilă parazit absolută;
2. Când o cauză de eroare este indusă de tipul de
experiment organizat, ea se numeşte variabilă parazit
relativă.
 7.5 PLANURILE EXPERIMENTALE

Scopul oricărui experiment este să controleze una sau mai multe

ipoteze, a căror caracteristică fundamentală este că pot fi
verificate.
1. Ipoteza generală, exprimată în limbaj natural, este ipoteza
experimentului;
2. Scenariul experimentului are două modele:
x1 - Modelul cu măsurători independente: Două grupuri supuse la
valori diferite ale VI;
- Modelul cu măsurători repetate: Un singur grup supus la valori
diferite ale VI;
În raport de numărul de VI, Planul experimental este:
Plan unifactorial, corespunde cazului în care avem o singură
VI;
Plan multifactorial, corespunde cazului în care avem mai multe
VI;
 7.5 TIURI DE PLANURI EXPERIMENTALE
1. Planul experimental cu un factor de variaţie şi măsurători independente:
Exemplu: Se cere unui număr de 20 de subiecţi să rezolve o problemă de
matematică, furnizând unuia dintre grupuri o metodă de rezolvare şi lăsându-l
pe celălalt să se descurce.
2. Planul experimental cu un factor de variaţie şi măsurători repetate:
Exemplu: 15 subiecţi trebuie să evalueze simpatia pe care le-o trezeşte un
personaj. Ei evaluează personajul mai întâi în funcţie de voce, apoi în funcţie
de chip.
3. Planul experimental cu doi sau mai mulţi factori de variaţie şi măsurători
independente:
x1
Exemplu: Cercetătorul foloseşte două VI iar subiecţii sunt diferiţi în fiecare
condiţie experimentală definită prin încrucişarea fiecăreia dintre modalităţile
VI;
4. Planul experimental cu doi sau mai mulţi factori de variaţie şi măsurători
repetate:
Exemplu: Cercetătorul foloseşte două VI iar subiecţii sunt aceiaşi în fiecare
dintre modalităţile VI
5. Planul experimental cu doi sau mai mulţi factori de variaţie şi măsurători parţial
repetate(split-splot):
Exemplu: Cercetătorul foloseşte două VI (în două situaţii A şi B) iar subiecţii
sunt aceiaşi în fiecare dintre modalităţile lui B, nu insă în toate modalităţile lui
A.