FINANȚELE AFACERILOR

POLITICA DE DIVIDENDE

Masterand: Apostol Irina-Roxana (căs. Frâncu)

MC_Managementul Proiectelor
Anul I

Pagina | 1
 FINANȚELE AFACERILOR

Cuprins
INTRODUCERE .................................................................................................................................... 3
GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII. CONSIDERAŢII GENERALE. .................... 3
Definiţia şi conţinutul gestiunii financiare ...................................................................................... 3
Rolul şi importanţa gestiunii financiare .......................................................................................... 6
Sarcinile gestiunii financiare ........................................................................................................... 7
POLITICA DE DIVIDEND A ÎNTREPRINDERII ............................................................................... 8
Conţinutul politicii de dividend ........................................................................................................ 8
Politica de dividend în practică ..................................................................................................... 12
Factorii de influenţă a politicii de dividend .................................................................................. 15
Forme de plată a dividendelor ...................................................................................................... 18
DIVIDENDELE ŞI PRINCIPALELE PROBLEME RIDICATE DE ACESTEA ............................ 19
Nivelul dividendelor ........................................................................................................................ 19
Probleme privind impozitarea ....................................................................................................... 20
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................... 22

Pagina | 2
 FINANȚELE AFACERILOR

INTRODUCERE
Dat fiind rolul decisiv pe care întreprinderea îl joacă în destinul fiecărei ţări,
tratarea dimensiunii financiare a activităţii acesteia prezintă un interes de maximă
actualitate.

Pornind de la aceste considerente, această lucrare își propune să prezinte

aspectele politicii de dividend, impactul pe care îl are aceasta asupra activităţii
întreprinderii şi optimizarea acesteia pentru sporirea profitabilităţii.

Teoria financiră consideră politica de dividend drept un teren de studiu

interesant datorită incitărilor problematice pe care acestea le oferă cercetării
ştiinţifice. În condiţiile unui mediu economic caracterizat printr-o relativă simplitate,
prin acest termen se definea modul de repartizare pe destinaţii a profitului net, pentru
dividende sau pentru reinvestire.

Odată cu dezvoltarea mediului economic, apare managementul financiar

care-şi propune să răspundă la noi întrebări legate de modul de decizie; ce tip de
dividende să se distribuie – fie ordinare, fie speciale; dacă să se conteze mai mult de
creşterile de curs bursier decât de plăţile sub forma dividendelor sau cum să se
armonizeze punctele de vedere ale diferiţilor investitori.

Evoluţia studiilor cu privire la politica de dividend a dus la o bună coordonare

a părţii financiare a societăţilor comerciale, aceasta referindu-se şi la o bună corelare
a distribuţiei dividendelor în funcţie de ceea ce este mai important pentru
întreprindere. Astel pentru a ajunge pe un loc de top pe piaţă aceasta trebuie să-şi
facă acţionarii fideli şi să-i păstreze pentru a nu întâmpina dificultăţi în drumul spre
podium.

GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII. CONSIDERAŢII

GENERALE.

Definiţia şi conţinutul gestiunii financiare

Noţiunea de gestiune provine de la latinescul “gestio” sau franţuzescul
“gestion” cu înţeles de organizarea administrării unui patrimoniu în toată
complexitatea sa. Prin gestiune în sens larg se înţelege ansamblul normelor
privitoare la conservarea, administrarea şi dreptul la dispoziţie asupra unui
patrimoniu.

Gestiunea financiară, ca parte a gestiunii de ansamblu, cuprinde activităţi de

constituire, dezvoltare, sporire sau reducere ale capitalului şi ale fondurilor
Pagina | 3
 FINANȚELE AFACERILOR

întreprinderii, utilizarea eficientă a acestora, obţinerea, repartizarea şi utilizarea

rezultatelor financiare, a profitului. Gestiunea financiară se referă la:

 fluxurile dimensionării şi asigurării capitalului şi fondurilor necesare;

 fluxurile atragerii de capital;
 fluxurile folosirii fondurilor, obţinerii rezultatelor şi repartizării lor.

Gestiunea financiară curprinde, prin urmare, totalitatea operaţiilor prin care se

asigură:

 capitalul şi fondurile necesare indiferent de sursa şi modalitatea de

procurare, obţinerea şi repartizarea rezultatelor financiare;
 modalitatea utilizării fondurilor şi a capitalului întreprinderii.

Prin urmare gestiunea mai poate fi definită ca un ansamblu de decizii,

operaţiuni şi modalităţi de organizare a activităţii financiare în vederea procurării şi
utilizării capitalurilor în scopul obţinerii, repartizării şi utilizării cât mai eficiente a
profiturilor întreprinderii.

Gestiunea financiară privită ca o activitate practică înseamnă ansamblul

deciziilor şi activităţilor care, în funcţie de obictivele întreprinderii, urmăreşte
regularizarea fluxurilor financiare ce privesc necesităţile şi resursele sale. Aceste
activităţi sunt foarte eterogene, unele au un caracter concret precum gestiunea
trezoreriei, colectarea de fonduri, realizarea investiţiilor etc., iar altele sunt de
concepţie şi privesc previziunea şi analiza, ocazionate de fundamentarea deciziilor
financiare. Toate activităţile au însă un element comun şi anume: sunt desfăşurate în
conformitate cu obiectivele firmei.

Gestiunea financiară a întreprinderii poate fi definită ca totalitate a

operaţiunilor şi metodelor care privesc fundamentarea deciziilor privind constituirea şi
utilizarea capitalurilor, în condiţii de eficienţă precum şi obţinerea, repartizarea,
folosirea rezultatelor financiare, toate aplicate într-un cadru organizatoric dat,
asigurând astfel înfăptuirea obiectivelor firmei.

Gestiunea financiară este o componentă a gestiunii economice, însă se

individualizează prin aceea că are în vedere manifestarea fenomenului financiar
generat de activităţile firmei. Obiectul său fundamental este legat de premisele
financiare reclamate de desfăşurarea normală a acelor activităţi, iar apoi de
consecinţele financiare înregistrate.

Pagina | 4
 FINANȚELE AFACERILOR

În prezent în locul noţiunii de gestiune financiară se foloseşte tot mai mult

noţiunea de “management financiar”, acest lucru datorându-se faptului că deciziile
financiare se iau la nivelul conducerii firmelor.

Gestiunea financiar-contabilă cuprinde ansamblul activităţilor prin care se

realizează obiectivele privind obţinerea şi folosirea mijloacelor financiare necesare
desfăşurarii normale a producţiei, înregistrarea şi evidenţa în expresie valorică a
activităţii economice din cadrul întreprinderii; urmăreşte utilizarea eficientă a
resurselor, desfăşurarea ritmică a activităţii, semnalează fenomenele care
influenţează nivelul profitului şi reducerea costurilor, etc.

Funcţiunea financiar-contabilă are implicaţii în activitatea generală de gestiune,

în asigurarea fondurilor necesare pentru salarii, materii prime şi materiale, utilaje etc.

Un rol important revine activităţilor ce ţin de exercitarea funcţiunii financiar-

contabile cu privire la contractarea creditelor în momentele potrivite pentru
desfăşurarea normală a producţiei, folosirea judicioasă a disponibilităţilor băneşti,
încasarea creanţelor, dimensionarea corectă a rezervelor, etc.

Activităţile acestei funcţiuni se grupează în două categorii:

 activitatea financiară, care se referă la obţinerea şi folosirea raţională a

mijloacelor financiare ale întreprinderii, la utilizarea facilităţilor de ordin
financiar, achitarea obligaţiilor financiare, contractarea de credite şi
rambursarea lor, etc.
 activitatea contabilă, care asigură înregistrarea şi evidenţa veniturilor şi
cheltuielilor, a materialelor şi a producţiei, calculul costurilor şi
determinarea rezultatelor financiare finale, evidenţierea modificărilor
patrimoniale în volum şi structură.
Funcţiunea financiar-contabilă, prin complexitatea operaţiunilor pe care le
ocazionează, prin multiplele corelaţii pe care le are cu toate celelalte funcţiuni ale
întreprinderii, se concretizează ca o latură bine definită a gestiunii financiare a
întreprinderii.

În strânsă legatură cu celelalte funcţiuni ale întreprinderii, funcţiunea financiar-

contabilă are rolul de a asigura apărarea, creşterea şi consolidarea patrimoniului
întreprinderii. În această sferă se includ toate deciziile legate de realizarea investiţiilor
şi finanţarea acestora, evidenţa producţiei şi a cheltuielilor, precum şi repartizarea şi
utilizarea profitului realizat.

Activităţile principale care fac parte din sfera acestei funcţiuni sunt:

Pagina | 5
 FINANȚELE AFACERILOR

 Analiza financiară a întreprinderii în vederea diagnosticării situaţiei

financiare. Pentru aceasta se utilizează informaţiile de sinteză cuprinse
în bilanţul contabil şi contul de rezultate;
 Previziunea financiară care, pe baza unor ipoteze referitoare la situaţia
economică generală, conduce la elaborarea unor planuri financiare pe
termen mediu şi lung, a bugetelor de venituri şi cheltuieli specifice
fiecărei activităţi a întreprinderii;
 Fundamentarea deciziilor de investiţii şi de finanţare a acestora astfel
încât disponibilităţile băneşti ale întreprinderii să-şi găsească cea mai
rentabilă utilizare în viitor;
 Asigurarea legăturii întreprinderii cu piaţa financiară şi cu diferitele
organisme ale acesteia, în vederea mobilizării eventualelor capitaluri
disponibile ale altor agenţi economici pentru dezvoltarea şi creşterea
economică a întreprinderii;
 Gestionarea riguroasă a activelor financiare ale întreprinderii,
negocierea eventualelor credite, asigurarea unei capacităţi de plată
corespunzătoare desfăşurarii ritmice a activităţilor de producţie şi
comerciale;
 Realizarea politicii rezultatelor întreprinderii, repartizarea şi utilizarea
profitului net conform hotărârilor adunării generale a acţionarilor etc.

Rolul şi importanţa gestiunii financiare

Rolul gestiunii financiare este de a stăpâni totalitatea mijloacelor şi
instrumentelor de atingere a acestui obiectiv bine precizat. Maximizarea valorii
presupune trei implicaţii majore care definesc mai clar şi rolul gestiunii financiare:

 angajarea patrimoniului în proiecte de investiţii care îl valorifică la o

rentabilitate sperată superioară, în care gestiunea financiară trebuie să
asigure calitatea şi nivelul performanţelor ce trebuie realizate de
întreprindere în diferitele proiecte şi activităţi;

 maximizarea valorii implică protecţia şi conservarea sa, unde gestiunea

financiară are rolul de a evita disiparea patrimoniului cu ocazia unui
faliment şi să asigure menţinerea solvabilităţii sau a echilibrului financiar
al întreprinderii;

 întreprinderea fiind expusă riscurilor multiple legate de instabilitatea

mediului său financiar, gestiunii financiare îi revine sarcina de a pune în
aplicare instrumentele de acoperire corespunzătoare pentru asigurarea
protecţiei adecvate contra acestor riscuri.

Întreprinderile trebuie să conştientizeze importanţa deosebită şi rolul esenţial

al gestiunii financiare. De asemenea este tot mai important ca angajaţii din alte

Pagina | 6
 FINANȚELE AFACERILOR

servicii (marketig, contabilitate, producţie, resurse umane, etc.) să înţeleagă

importanţa sectorului financiar. De exemplu personalul din marketing trebuie să
înţeleagă cum deciziile luate de ei afectează şi sunt afectate de fondurile disponibile,
de nivelul stocurilor depozitate, etc. În mod similar, contabilii trebuie să înţeleagă
cum datele oferite de ei sunt folosite în analizele finaciare şi în luarea deciziilor
financiare şi să le adapteze acestor necesităţi. De fapt în orice decizie de afaceri
există în mod virtual o implicaţie financiară şi personalul ,,nonfinanciar” trebuie să
aibe cel puţin atâtea cunoştiinţe de finanţe pentru a ţine cont de aceste implicaţii în
analiza personală pe care o realizează.

Sarcinile gestiunii financiare

Gestiunea financiară trebuie să vegheze asupra menţinerii performanţelor
întreprinderii la un nivel satisfăcător. Căutarea unui anumit nivel al rezultatelor
reflectă, pe de o parte, o constrângere majoră suferită de întreprindere şi pe de alta,
alegerea deliberată a proprietarilor şi a conducătorilor săi.

Întreprinderea foloseşte resurse care implică un anumit cost. Gestiunea

financiară trebuie să verifice, mai întâi, dacă activitatea este destul de eficientă
pentru a obţine veniturile care să permită plata furnizorilor de resurse şi, dacă va fi
cazul, să asigure restituirea acestor resurse. Astfel, în cazul unui împrumut,
responsabilul financiar va trebui să se asigure că resursele financiare obţinute vor fi
utilizate în condiţii eficiente pentru a permite plata de către întreprindere a dobânzilor
şi rambursările la termenele convenite cu cel de la care a luat împrumutul.

Obţinerea de către întreprindere a unor rezultate defavorabile sau insuficiente

va reflecta o risipire a resurselor, dăunătoare, atât pentru întreprindere, cât şi pentru
furnizorii săi de fonduri şi pentru economia naţională.

Obiectivele gestiunii financiare sunt subordonate obiectivelor generale ale

firmei. Deciziile financiare nu sunt luate pur şi simplu. Deciziile sunt luate având în
vedere obiective specifice. Obiectivul esenţial al oricărei companii îl reprezintă
maximizarea averii proprietarilor, ceea ce se poate traduce în maximizarea preţului
acţiunilor firmei. Firmele au desigur şi obiective specifice şi deasemenea managerii
care iau decizii sunt şi ei interesaţi în satisfacerea propriilor nevoi, în bunăstarea
angajaţiilor şi a societăţii în general, dar aceste obiective sunt în general
subordonate obiectivului privind maximizarea valorii firmei.

Sarcinile gestiunii financiare sunt:

 să pună la punct instrumentele de acoperire adecvate, pentru a asigura

stăpânirea riscurilor financiare.

Pagina | 7
 FINANȚELE AFACERILOR

 să aleagă modalitatea de finanţare a investiţiilor (autofinanţare, finanţare

proprie externă, credite, etc.), astfel încât să realizeze un echilibru între
rentabilitatea şi riscul oricărei surse de finanţare.

 să aleagă o modalitate de repartizare a profitului.

POLITICA DE DIVIDEND A ÎNTREPRINDERII

Conţinutul politicii de dividend

Dividendul reprezintă remuneraţia cuvenită unei acţiuni în decurs de un an şi
este singura formă de participare a acţionarilor la împărţirea profiturilor societăţii pe
acţiuni; este suma ce remunerează capitalul investit într-o firmă. Pentru firmă el
reprezintă plăţi efective de numerar către cei îndreptăţiţi să le încaseze (acţionari şi
asociaţi), este partea reziduală din profitul firmei după ce el a fost repartizat în
concordanţă cu legislaţia şi cu voinţa proprietarilor.

Politica de dividend reprezintă ansamblul deciziilor şi tehnicilor folosite

pentru determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acţionarilor. Ea
determină împărţirea profiturilor obţinute în plăţi către acţionari şi în fonduri reţinute
pentru a fi reinvestite în afaceri. Profiturile acumulate reprezintă una dintre cele mai
semnificative surse de finanţare a creşterii întreprinderilor, iar dividendele constituie
fluxurile de numerar datorate acţionarilor.

Politica dividendelor nu trebuie privită doar din punctul de vedere al

dimensiunii ei băneşti, ci trebuie privită şi din punctul de vedere al impactului
psihologic produs pe piaţa financiară.

O remunerare substanţială va conduce la creşterea interesului nu numai de a

cumpăra acţiuni la acea firmă, ci chiar de a participa la achiziţionarea de noi titluri în
cazul unei noi emisiuni de acţiuni. O remunerare slabă va determina vechii acţionari
să-şi vândă titlurile şi să-şi plaseze capitalurile în alte afaceri mai profitabile, firma
respectivă devenind neatractivă.

Astfel, în cadrul politicii de dividend se pune problema de a opta între

distribuirea dividendelor sau reinvestirea unei părţi cît mai mari din profit, de către
firma respectivă. Atât creşterea şi dezvoltarea întreprinderii pe bază de profit, cât şi
dividendele sunt în egală măsură dezirabile, dar cele două se pot afla şi în
contradicţie.

Pagina | 8
 FINANȚELE AFACERILOR

Distribuirea dividendelor reprezină în primul rând o plată şi o privare a

întreprinderii de partea din finanţarea sa internă, fiind un element important al deciziei
financiare a întreprinderii, alături de politica de investiţii şi de alocare a capitalului. În
acelaşi timp, politica de distribuire a dividendelor este modalitatea prin care se
asigură un venit asociaţilor care au făcut un plasament financiar. Se constată o
opoziţie reală între întreprindere, ca entitate economică şi centru autonom de decizie,
şi acţionari – ca furnizori de capital.

O rată mai mare a dividendelor înseamnă o rată mai mică a profiturilor

acumulate şi implicit, necesitatea apelării la noi fonduri din exterior, pentru finanţarea
proiectelor de investiţii. Totodată, atribuirea unui volum mai mare de dividende
acţionarilor, va duce atât la o rată scăzută a profitului viitor, cât şi la o rată scăzută a
dividendelor viitoare.

O politică de distribuire este considerată scăzută, dacă rata de distribuire nu

depăşeşte 20% din profitul net, iar de la 60% în sus, politica de distribuire este
considerată ca fiind puternică.

Astfel, politica de dividende are două efecte contradictorii. O politică optimă

de dividende este cea care găseşte echilibrul între dividendele curente de plătit şi
rata creşterii viitoare, astfel încât preţul acţiunilor firmei să fie maxim.

Decizia de distribuire este mai întâi o decizie legată de finanţare, de structura

finaciară, de creşterea capitalului şi, de asemenea, este un factor important al
evaluării capitalului întreprinderii. Dacă întreprinderea ia decizia de a spori rata de
distribuire, ea va recurge la noi resurse externe, face apel la acţionarii săi sau
recurge la credite, având ca efect creşterea mai redusă a fondurilor proprii şi sporirea
riscului pe piaţă.

Gradul de distribuire a profitului nu modifică patrimoniul acţionarului, dar din

punct de vedere tehnic se constată o dependenţă între profitul distribuit şi cursul
bursier. Cu cât partea din profitul distribuit este mai mare, cu atât cursul bursier este
mai volatil. Decizia de distribuire a dividendelor influenţează imaginea întreprinderii
pe piaţa financiară, îndeosebi în condiţiile funcţionării burselor de valori şi cotării la
bursă a întreprinderii.

Din punct de vedere al acţionarilor, politica de dividend pune în evidenţă două

aspecte: a) stabilitatea dividendelor; b) credibilitatea politicii de dividend, în general.

a) Investitorii care doresc să cunoască politica de dividend a unei societăţi

comerciale, încep prin a studia evoluţia anterioară. Astfel, o întreprindere care în
cursul unor perioade dificile nu a încetat să distribuie cu regularitate dividende, va fi

Pagina | 9
 FINANȚELE AFACERILOR

favorizată în raport cu o firmă care suspendă distribuirea dividendelor în anumite

perioade. Distribuirea constantă de dividende conduce la creşterea încrederii
publicului faţă de firmă şi sporirea valorii de piaţă a acesteia. Regula stabilităţii
dividendului reprezintă un element al imaginii întreprinderii, relevându-se ca o
obsesie a tuturor managerilor, diminuarea dividendelor exprimând slăbiciune şi
antrenând în mod sigur sancţionarea întreprinderii de către piaţă, iar menţinerea
dividendului, în ciuda unei diminuări a beneficiului, exprimă încrederea în viitor. De
aici decurge necesitatea fundamentării obiective a politicii de dividend, pornind de la
consideraţiile următoare:

 în cazul în care creşterea profitului are un caracter regulat, politica de dividend

pierde din importanţa sa şi întreprinderea poate, fără a risca, să reducă rata
de distribuire;
 dacă profitul are un caracter ciclic, ca urmare a profitului sezonier al activităţii,
este important să se păstreze regularitatea distribuirii dividendelor; aceasta
contribuie la păstrarea succesiunii fazelor de stabilitate şi a fazelor de creştere
în cazul distribuirii;
 un dividend variabil nu aduce nici o informaţie investitorului potenţial, dar îi
poate sugera că societatea se caracterizează prin incoerenţă în politica de
dezvoltare a activităţii de bază. O asemenea politică de dividend nu poate
exercita o influienţă benefică asupra cursului bursier.

b) O politică de dividend trebuie să fie credibilă şi coerentă faţă de profiturile

obţinute de întrepridere. Nici o politică de dividend, chiar dacă are un caracter
regulat, nu poate avea efecte favorabile pe termen lung, decît dacă este compatibilă
cu politica de repartizare a profitului.

Este incontestabil că distribuirea dividendului antrenează cheltuieli, deturnând

lichidităţile spre acţionari, în timp ce aceste lichidităţi ar putea fi utilizate spre
creşterea potenţialului economic. În acest sens, dividendul poate fi considerat o
constrângere exterioară, generată de acţionariat. Politica va consta în a găsi rata de
satisfacţie a acţionariatului minimă necesară pentru menţinerea imaginii şi valorii
întreprinderii.

Reinvestirea unei părţi semnificative din profitul net conduce la creşterea

autonomiei financiare, la diminuarea riscului fnanciar. Reţinerea unei fracţiuni din
profit poate fi considerată ca o măsură de prudenţă, nu numai pentru stabilizarea
dividendului, ci şi pentru a asigura „soliditatea” financiară a întreprinderii.

Sunt cunoscute următoarele teorii cu privire la politica de dividend:

Pagina | 10
 FINANȚELE AFACERILOR

Teoria irelevanţei dividendului. Această teorie presupune că politica

dividendelor este nerelevantă, ea nu are nici un efect asupra preţului acţiunilor firmei
sau asupra costului capitalului acesteia. Principalii exponenţi ai acestei teorii sunt
Merton Miller şi Franco Modigliani. Ei au argumentat că valoarea unei firme depinde
numai de venitul generat de activele acesteia şi nu de felul în care acest venit este
repartizat între dividende şi profituri acumulate. Teoria are la bază următoarele
ipotezele:

 nu există impozit pe venitul personal sau corporaţional;

 nu există costuri legate de emisiunea şi tranzacţionarea acţiunilor;
 levierul financiar nu are nici un efect asupra costului capitalului;
 investitorii şi conducătorii au destule informaţii asupra perspectivelor firmei;
 distribuirea profitului între dividende şi profit reţinut nu are nici un efect asupra
capitalului propriu;
 politica de stabilire a bugetului de investiţii pentru o firmă este independentă
de politica de dividende.

Aceste presupuneri nu sunt confirmate de realitate; firmele şi investitorii

trebuie să plătească impozite; firmele au costuri cu emiterea şi tranzacţionarea
acţiunilor; conducătorii cunosc mai multe lucruri în legătură cu perspectivele firmei
decât investitorii.

Teoria „vrabiei din mână”. Această teorie presupune că investitorii preferă

dividendele faţă de câştigul de capital şi că firmele pot creşte sau cel puţin menţine
valoarea de piaţă a acţiunilor acestora prin alegerea unei politici generoase de plată
a dividendelor. Dividendele reprezintă o formă mai sigură a venitului decît câştigul
echivalent de capital şi ele vor valora mai mult decât suma echivalentă a câştigului
de capital nesigur şi riscant. Susţinători ai acestei teorii au fost Myron Gordon şi John
Lintner. Ei au argumentat că valoarea firmei va fi maximizată de un indice ridicat de
plată a dividendelor, deoarece investitorii privesc dividendele actuale ca fiind mai
puţin riscante decît un câştig de capital potenţial.

Aceste două teorii oferă sfaturi contradictorii managerilor. Însă testele empirice
nu au determinat cu precizie care este efectul pe care politica de dividend îl are
asupra preţului acţiunilor şi costul capitalului.

Distribuirea de dividende cu regularitate este o politică sănătoasă şi de dorit a

oricărei societăţi pe acţiuni, întrucât are drept consecinţe formarea unui acţionariat
fidel, care fiind mulţumit de regularitatea şi cuantumul dividendelor primite, va avea
tendinţa să păstreze acţiunile, să nu le vândă, văzând în ele plasamente
avantajoase. Ca urmare, cererea pe piaţa bursieră de asemenea acţiuni creşte,
Pagina | 11
 FINANȚELE AFACERILOR

întrucât şi alţi investitori ar dori să deţină astfel de acţiuni. Jocul cererii şi al ofertei va
acţiona în sensul creşterii cursului acţiunilor, deci a valorii de piaţă a întreprinderii
însăşi, ceea ce reprezintă un obiectiv strategic al oricărui investitor.

Când o societate decide să distribuie dividende, procedura de plată a acestora

este următoarea:

 la data declarării dividendelor se anunţă acţionarii că urmează să aibă loc o

distribuire, stabilidu-se data plăţii şi data înregistrării;
 data ex-dividendului este o dată arbitrară stabilită cu patru zile lucrătoare
înainte de data înregistrării şi dă posibilitatea firmei să obţină o determinare
corectă a tuturor acţionarilor. Un cumpărător al unei acţiuni înainte de această
dată primeşte dividendul curent în numerar, pe când cumpărătorul de acţiuni
după această dată nu îl va primi.
 data înregistrării este data la care se închide înregistrarea acţionarilor;
 data plăţii este data când începe plata dividendelor pentru acţionarii
înregistraţi.

Politica de dividend în practică

În practica societăţilor pe acţiuni s-au conturat următoarele tipuri de politică a
dividendelor:

1. Politica ratei constante de plată a dividendelor. Această politică prevede

ca firma să plătească ca dividende un procent constant din profitul net. Stabilirea
unei proporţii constante a dividendelor crează o anumită siguranţă acţionarilor privind
remuneraţia, indiferent de politica de autofinanţare dusă de societatea pe acţiuni.
Totuşi, întrucât profiturile vor fi cu siguranţă fluctuante, această politcă va necesita
alte mijloace financiare în vederea asigurării fondurilor necesare plăţii, deoarece
suma dividendelor, urmând linia profiturilor, va fluctua. În aceste condiţii, dacă firma
doreşte să aplice această politică, va trebui, spre exemplu, să împrumute sume de
bani dacă profiturile nu sunt suficiente pentru plata dividendelor.

2. Politica dividendului stabil – presupune o rată de creştere anuală a

dividendului, indiferent de variaţia mărimii profitului obţinut. În acest caz, dividendul
din anul curent se modifică în funcţie de mărimea sa înregistrată în anul precedent,
rata de creştere rămânând constantă. Conform acestei politici, firma stabileşte ca
obiectiv o anumită rată de creştere a dividendelor (de exemplu, de la 4% la 6% pe
an), şi încearcă să crească dividendele cu acest procent, în fiecare an. Însă pentru
ca această politică să fie realizabilă, profiturile trebuie să crească cu aproximativ
aceeaşi rată; o astfel de politică oferă investitorilor un venit stabil. Mulţi conducători
financiari se străduiesc să menţină o creştere constantă, chiar modestă a
Pagina | 12
 FINANȚELE AFACERILOR

dividendelor pentru a evita schimbări mari sau fluctuaţii ale politicii dividendelor.
Conducerea însă ezită să crească dividendele dacă ea nu se aşteaptă la menţinerea
creşterii în perioadele viitoare. De asemenea, conducerea nu doreşte nici să reducă
dividendele, deoarece o scădere a dividendelor plătite poate fi interpretată de
investitori ca un semnal al confruntării firmei cu probleme serioase, ceea ce poate
avea un efect nafavorabil asupra preţului acţiunilor.

O altă variantă a acestei politici este politica sumei constate. Aceasta

presupune ca societatea pe acţiuni să acorde drept dividend o sumă fixă pentru
fiecare acţiune deţinută de acţionari. În acest fel sunt asigurate venituri constante
acţionarilor chiar în cazul nerealizării de către societatea pe acţiuni a unor profituri şi
când este necesară apelarea la surse adiţionale.

Cea mai mare parte a societăţilor pe acţiuni se orientează către o politică de

stabilitate a sumei absolute a dividendului sau a ratei, cu tendinţa de creştere uşoară
de la un an la altul. O astfel de politică a dividendelor nu numai că dă satisfacţie
acţionarilor, păstrând fidelitatatea acestora faţă de societatea pe acţiuni, dar totodată
are rolul de a crea un bun renume în raport cu partenerii de afaceri.

3. Politica dividendului rezidual. În practică, politica privind dividendele este

foarte mult influenţată de ocaziile favorabile de investiţii şi de disponibilităţile de
fonduri cu care sunt finanţate investiţiile. Acest fapt a dus la dezvoltarea politicii
dividendului rezidual, care se bazează pe următoarele patru etape pe care trebuie să
le parcurgă firma cînd se decide să plătească dividende:

 determinarea bugetului optim pentru investiţii;

 determinarea sumei de capital propriu necesară finanţării bugetului;
 utilizarea, pe cât posibil, a fondurilor interne ale firmei la asigurarea
necesarului de capital propriu;
 plata dividendelor numai dacă profitul disponibil este mai mare decât nevoile
de acoperire a bugetului optim pentru investiţii, adică dacă rămâne profit
disponibil.

La sfârşitul exerciţiului financiar, societatea pe acţiuni îşi determină volumul

total al surselor proprii şi asimilate ce pot fi mobilizate în exerciţiul viitor, la care
adaugă volumul împrumuturilor avantajoase de care poate beneficia sau eventualele
creşteri de capital avute în vedere în perioada dată. Din suma totală obţinută se
scade valoarea proiectelor pe care doreşte să le finanţeze, iar ceea ce rămâne se
distribuie sub formă de dividend. Rezultă că drept sursă de plată a dividendelor poate
figura alături de profit şi alte surse precum cele obţinute din credite bancare obţinute
în condiţii avantajoase sau eventuale creşteri de capital, denumite generic surse

Pagina | 13
 FINANȚELE AFACERILOR

adiţionale. Justificarea utilizării unor asemenea resurse pentru plata dividendelor

rezidă, pe de o parte, din avantajele ce le-ar putea obţine societatea pe acţiuni, ca
urmare a satisfacerii regulate a exigenţelor de remuneraţie a acţionarilor, pe de altă
parte, o asemenea decizie de distribuire şi plată a dividendelor este de natură să
ducă la sporirea credibilităţii societăţii pe acţiuni în relaţia cu partenerii de contracte
economice, care nu pot să nu aprecieze fermitatea companiei pe linia îndeplinirii
obligaţiunilor asumate, ceea ce duce la îmbunătăţirea tuturor indicatorilor de
eficienţă, inclusiv recuperarea şi rambursarea surselor adiţionale folosite pentru plăţi
de dividende în exerciţiile anterioare.

Politica reziduală se bazează pe faptul că investitorii preferă ca firma să reţină

şi să reinvestească profiturile decât să le plătească acestora ca dividende, dacă rata
rentabilităţii obţinute de firmă pentru profiturile reinvestite depăşeşte rata rentabilităţii
pe care ar obţine-o investitorii înşişi, îndreptând dividendele spre alte investiţii cu
acelaşi grad de risc.

4. Politica dividendului obişnuit scăzut plus un extradividend. O politică

de plată a unui dividend obişnuit scăzut plus, la finele anului dacă acesta este un an
bun, a unui extradividend este un compromis între un dividend stabil şi o rată
constantă de plată. O astfel de politică dă flexibilitate firmei şi investitorii pot conta pe
primirea cel puţin a unui dividend minim. Această politică este cea mai bună atunci
când profiturile şi fluxurile de numerar ale firmei sunt foarte fluctuante. Conducerea
poate stabili un dividend obişnuit, relativ scăzut astfel încât el să fie posibil şi în anii
mai puţin faşti, care să fie suplimentat cu un extradividend în anii când sunt
disponibile fonduri suplimentare.

În concluzie, putem observa că politicile de dividend se stabilesc astfel încât

să ofere dividende stabile, dar iau în considerare şi disponibilitatea fondurilor băneşti,
necesităţile de investiţii şi proporţia din profituri distribuită sub formă de dividende,
care a fost stabilită drept obiectiv.

Urmărirea politicii de dividend se poate realiza prin intermediul unor indicatori

precum:

1.Rata distribuirii dividendelor (Rd), raportul dintre dividende şi profitul net:

Rd = Volumul total al dividendelor plătite într-un an / Profitul net anual

2. Dividend per acţiune (Da):

Da = Volumul total al dividendelor plătite / Numărul acţiunilor emise

Pagina | 14
 FINANȚELE AFACERILOR

3. Rata creşterii dividendelor (Rc), unde D1 – dividend curent, iar D0 – dividend

precedent:

Rc = D1 / D0

4. Rentabilitatea capitalului investit în acţiuni (Rci):

Rci = Dividend per acţiune / Valoarea nominală a unei acţiuni

5. Randament pe acţiune (RA):

RA = Dividend per acţiune / Valoarea bursieră a acţiunii

Urmărirea în dinamică a acestor indicatori ne permite să formulăm concluzii

asupra poziţiei întreprinderii pe piaţa de valori mobiliare, iar nivelul lor influenţează
decizia acţionarilor de menţinere sau de retragere a acţiunilor pentru a le investi în
alte afaceri mai rentabile (depuneri la bancă sau cumpărare de obligaţiuni), precum şi
deciziile potenţialilor investitori care caută plasarea capitalului disponibil.

Factorii de influenţă a politicii de dividend

Politica dividendelor este influenţată cel mai mult de trei categorii de factori:

1. Situaţia financiară a întreprinderii, adică de nivelul lichidităţii, de nivelul

profitului net, de rata îndatorării. Atunci când o firmă se împrumută la bancă cu sume
mari pe termen mediu sau lung ori emite obligaţiuni pe piaţă, ea se confruntă cu o
restricţie constând în faptul că dividendele vor fi plătite numai după satisfacerea
obligaţiilor faţă de debitori. Multe contracte de împrumut stipulează chiar faptul că
dividendele pot fi plătite numai când există un indice de protecţie cert, cum ar fi
indicele lichidităţii curente care trebuie să atingă un anumit nivel sub care nu trebuie
să scadă.

Plata dividendelor trebuie făcută, de cele mai multe ori, în numerar, ceea ce
poate pune problema lichidităţii pentru firmele cu probleme în acest domeniu. Astfel,
este posibil ca o firmă să fie profitabilă, dar să nu aibă mijloace pentru a efectua
plata în numerar a dividendelor din cauza problemelor de lichiditate.

Restricţia impusă de situaţia financiară a firmei se poate manifesta şi în

legătură cu modalitatea de finanţare aleasă. Când firma caută o finanţare fără să
recurgă la împrumuturi, ea poate apela fie la fondurile obţinute din profitul reţinut, fie
la o nouă emisiune de acţiuni. Pentru firmele mici, costurile unei emisiuni de acţiuni
sunt mai ridicate decât cel al reţinerii profitului. În plus, pentru aceste firme, emiterea
de noi acţiuni ca mijloc de finanţare poate duce la diluarea controlului asupra firmei.
Dacă acest lucru nu este de dorit, atunci firma poate să aleagă reţinerea majorităţii
Pagina | 15
 FINANȚELE AFACERILOR

profitului pentru finanţare, ceea ce implică adoptarea unei politici adecvate privind
dividendele.

O altă alternativă în luarea deciziei de finanţare este alegerea între îndatorare

şi folosirea capitalului propriu. Dacă împrumutul are cost mic, atunci firma poate
alege un indice corespunzător al datoriilor pentru menţinerea dividendului plătit pe o
acţiune la un nivel constant. Dacă costul mediu al capitalului poate fi menţinut de
către firmă la un nivel optim, atunci politica dividendelor devine mai puţin importantă
ca factor în luarea deciziei de finanţare.

2. Preferinţele acţionarilor. Într-o firmă cu relativ puţini acţionari, conducerea

firmei poate fi capabilă să stabilească dividendele în conformitate cu preferinţele
acţionarilor săi. În schimb, în firmele ale căror acţiuni sunt deţinute de un număr mare
de acţionari, conducătorului îi este aproape imposibil să ţină cont de preferinţele
individuale ale acţionarilor atunci când stabileşte politica privind dividendele.

Unii acţionari cu potenţă financiară preferă reţinerea profiturilor, deci neplata

de dividende şi reinvestirea sumelor respective de către firmă, precum şi câştigul de
capital, obţinut din vânzarea acţiunilor. Alţi acţionari, care au o rată de impozitare
marginală scăzută a veniturilor sau cei care depind de dividende ca sursă curentă de
venit, preferă o rată ridicată de plată a dividendelor.

Rezultă, că atunci când proprietarii unei firme sunt diverşi, conducerea trebuie
să ia în considerare la stabilirea politicii privind dividendele factori de genul:
oportunităţile de investiţii, nevoile de fonduri în numerar, accesul la pieţele financiare
şi alţi factori care pot influenţa această decizie.

Acei acţionari care nu consideră politica privind dividendele dusă de firmă ca

fiind acceptabilă, pot vinde acţiunile pe care le deţin şi să cumpere acţiuni la altă
firmă care are o politică mai atractivă pentru ei privind dividendele. Astfel, s-a
argumentat că firmele tind să-şi dezvolte propriile lor „clientele” de investitori. Acest
„efect de clientelă” a fost iniţial clar formulat de către Merton Miller şi Franco
Mogdiliani şi indică faptul că investitorii vor tinde să fie atraşi de firmele care au
politici privind dividendele care sunt conforme cu obiectivele lor. Anumite firme, cum
ar fi cele de utilitate publică, care plătesc un mare procent al profiturilor lor ca
dividende, vor atrage, în mod obişnuit, investitorii care doresc un randament ridicat al
dividendului.

În schimb, firmele orientate spre creştere, care nu plătesc sau plătesc

dividende mici, tind să atragă investitorii care preferă reţinerea profiturilor şi
investirea lor de către firmă pentru crearea posibilităţii creşterii preţului acţiunilor în
viitor.
Pagina | 16
 FINANȚELE AFACERILOR

3. Influenţele pieţei: rata dobânzii, cererea la produsele oferite de

întreprindere, preţul factorilor de producţie.

În afară de cele spuse mai sus, politica de dividend poate fi influenţată şi de

următorii factori:

 Restricţiile impuse de lege. Plăţile de dividende sunt reglementate în multe ţări

nu numai din perspectivă fiscală, ci şi în privinţa unor restricţii impuse
privitoare la plata lor:
o Restricţia subminării capitalului, adică capitalul firmei nu poate fi folosit
pentru a face plăţi de dividende. Aceasta impune ca plăţile să se facă
numai din profitul efectiv realizat de firmă.
o Restricţia profiturilor nete, cere ca firma să aibă profit obţinut înainte de
plata oricăror dividende în numerar.
o Restricţia insolvabilităţii, stabileşte că o firmă insolvabilă nu poate plăti
dividende în numerar.
 Constrângerile fiscale. Dacă restricţiile impuse de lege tind să încurajeze
firmele să-şi reţină propriile profituri, fiscaliatatea poate avea un efect opus.
 Acordurile restrictive. Acestea au, în general, un impact mai mare asupra
politicii de dividende decât chiar restricţiile impuse de lege. Aceste acorduri
sunt incluse în contractele de împrumut obligatar, împrumuturi pe termen lung
sau pe termen scurt, de leasing şi cele pentru emiterea de acţiuni
preferenţiale. Aceste restricţii limitează, în special, suma totală a dividendelor
pe care o poate plăti firma. Uneori ele pot stabili că dividendele nu pot fi plătite
până ce profiturile totale ale firmei nu au atins un anumit nivel. În plus,
cerinţele unui fond de amortizare, care stabileşte că o anumită parte din fluxul
de numerar al firmei trebuie pus deoparte pentru rambursarea datoriei, uneori
limitează plăţile de dividende. De asemenea, plăţile de dividende pot fi
interzise dacă indicele curent al datoriei nu depăşeşte un anumit nivel
prestabilit.
 Protecţia împotriva diluării capitalului. Dacă o firmă adoptă o politică de plată a
unei mari părţi din profiturile sale anuale ca dividende, ea poate să fie nevoită
să vândă din când în când noi acţiuni pentru creşterea capitalului propriu
necesar finanţării unor proiecte potenţial profitabile. Dacă acţionarii existenţi
nu vor sau nu pot cumpăra partea proporţională ce le revine din noua
emisiune, interesul controlului în firmă este diluat. Pentru a contracara riscul
diluării, anumite firme aleg varianta reţinerii majorităţii profiturilor şi plata unor
dividende mici. Alte firme, în schimb, aleg unele alternative de creştere a
dividendelor plătite în dauna profiturilor reţinute. Una dintre acestea o
reprezintă apelarea la îndatorare pentru creşterea capitalului. Această
Pagina | 17
 FINANȚELE AFACERILOR

modalitate creşte, însă, riscul financiar şi, în ultimă instanţă, conduce la

creşterea costului capitalului propriu şi, la un moment dat, la scăderea preţului
acţiunilor.

Potrivit unei obsevaţii empirice, se aşteaptă ca atunci când cresc dividendele să

crească şi preţul acţiunilor. Invers, o scădere a dividendelor este asociată cu o
micşorare a preţului acţiunilor. Aceasta ar părea să ducă la concluzia că o creştere a
dividendelor plătite este un semnal pentru investitori ca managementul firmei
prevede o perspectivă prosperă pentru firmă, în timp ce reducerea dividendelor
serveşte ca un avertisment al scăderii veniturilor viitoare. În mod obişnuit, din acest
motiv şi din altele, conducerea este prudentă atunci când este vorba de reducerea
dividendelor, preferând, în schimb, să menţină stabil indicele divedendelor faţă de
profit.

Aşadar, o reducere a dividendelor este un semnal al unor timpuri rele, pe

când o creştere a acestora implică încredere în viitor. Aceasta ilustrează conceptul
conţinutului de informaţie pe care îl are dividendul.

Forme de plată a dividendelor

Dividendele sunt plăţi periodice de numerar făcute de întreprindere acţionarilor ca
o răsplată a contribuţiei lor la formarea capitalului propriu. Dividendele distribuite pot
îmbrăca trei forme:

 În bani, în cazul când întreprinderea dispune de lichidităţi suficiente atât

pentru achitarea obligaţiunilor de plată faţă de creditori, cât şi pentru plata
dividendelor.

 În acţiuni. Aceasta este o practică a societăţilor pe acţiuni care doresc să-şi

păstreze lichidităţile sau nu dispun realmente de astfel de lichidităţi pentru a
face plata în bani. În cazul dividendelor plătite în acţiuni, firma plăteşte
dividendele sub forma unor acţiuni suplimentare în loc de a fi plătite în
numerar. Prin acest mijloc îşi cruţă lichidităţile, fără să fie afectată poziţia
fundamentală a acţionarilor existenţi. O altă variantă ar fi divizarea acţiunilor
(splitarea). Aceasta este o măsură luată de firmă de a creşte numărul de
acţiuni aflate în circulaţie, cum ar fi, de exemplu, dublarea lor prin înmânarea
fiecărui acţionar a două noi acţiuni cu valoare nominală unitară înjumătăţită
pentru fiecare acţiune veche. Are loc înlocuirea vechilor acţiuni ale firmei cu
acţiuni noi cu o valoare unitară mai mică, dar valoarea totală a acţiunilor aflate
în circulaţie rămâne constantă. O decizie importantă pe care poate să o ia o
firmă este aceea a utilizării fondurilor sale pentru răscumpărarea acţiunilor
emise. În loc să plătească dividende în numerar, firma poate să orienteze

Pagina | 18
 FINANȚELE AFACERILOR

surplusul de numerar spre răscumpărarea acţiunilor proprii. Sunt câteva raţiuni

ce stau la baza răscumpărării acţiunilor: înapoierea surplusului de numerar la
acţionari; creşterea profitului pe acţiune şi, deci, a preţului acţiunii; cumpărarea
în totalitate a acţiunilor deţinute de masa de acţionari neagreaţi; realizarea
structurii dorite a capitalului întreprinderii. În urma deciziei de răscumpărare a
propriilor acţiuni, au de câştigat atât acţionarii, cât şi firma. Acţiunile care sunt
răscumpărate sunt denumite acţiuni de trezorerie şi sunt disponibile pentru a fi
folosite fie la distribuirea dividendelor sub forma acţiunilor, fie la compensarea
remuneratorie a conducerii executive, fie vândute altor firme în cazul achiziţiei
sau divizării firmei.

 În natură. Este o formă de plată mai rar întâlnită, care se aplică doar cu
acordul acţionarilor, dacă mărfurile propuse prezintă interes pentru acţionari.
Avantajul pentru societatea pe acţiuni este că nu-şi micşorează lichidităţile şi
realizează concomitent o creştere a venitului din vînzări. Acţionarii au
avantajul că îşi acoperă unele nevoi de consum individual sau gospodăresc la
preţuri convenabile, fără adaos comercial.

Dacă toate acţiunile emise de societatea pe acţiuni sunt cu drept de vot

(ordinare), dividendul se determină procentual şi se aplică asupra valorii nominale a
unei acţiuni, obţinîndu-se suma totală cuvenită unui acţionar în funcţie de numărul
acţiunilor emise. În cazul, cînd pe lîngă acţunile ordinare, societatea pe acţiuni a emis
şi acţiuni cu drepturi prioritare (privilegiate), distribuirea dividendelor se face în mod
diferenţiat. Acţiunile privilegiate sunt remunerate primele, iar din profitul rămas se
alocă dividende celorlalte categorii de acţiuni, care n-au privilegiu.

În concluzie, din cele expuse mai sus putem afirma că o întreprindere care tinde
să-şi desfăşoare activitatea în condiţii favorabile, trebuie să ţina cont şi de stabilirea
unei politici de dividend optimă. Aceasta presupune alegerea unei corelaţii între
profitul reinvestit şi dividende plătite, astfel încât să satisfacă atât acţionarii, cât şi
necesităţile de dezvoltare ale întreprinderii.

DIVIDENDELE ŞI PRINCIPALELE PROBLEME RIDICATE DE

ACESTEA

Nivelul dividendelor
Nivelul dividendelor este stabilit de Adunarea Generală a Acționarilor, care
aproba bilanțul contabil, contul de profit și pierderi și constata existență a sumelor ce
urmează a fi distribuite. Profitul net realizat de societate se împarte astfel: o parte se
Pagina | 19
 FINANȚELE AFACERILOR

repartizeaza actionarilor sub forma de dividende, iar altă parte este prelevată la
dispoziția societății pentru constituirea anumitor fonduri.

Pentru societățile cu capital integral privat, legea nu prevede niciun fel de

restricții cu privire la modul de repartizare a profitului contabil net; ca urmare, acesta
poate fi distribuit în totalitate pentru dividende. În cazul societatilor comerciale cu
capital integral sau majoritar de stat, repartizarea profitului este prevăzută de OUG
nr.64/2001.

Condiția esențială pentru a se putea împărți dividendele este existența

profitului, stabilită la sfârșitul exercițiului financiar, prin întocmirea situației financiare
anuale. Dacă nu exista profit, nu pot fi distribuite dividende acționarilor, în caz contrar
dividendele fiind fictive. Potrivit art. 73 din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt
solidar răspunzători față de societate pentru existența reală a dividendelor plătite.

Dividendele se distribuie din profitul net realizat de societatea comercială.

Profitul net este determinat prin deducerea din profitul brut a cheltuielilor utile ale
societății (de exemplu, beneficiile cuvenite administratorilor, personalului societății,
etc.), a cotei destinate fondului de rezervă și a impozitului pe profit.

Probleme privind impozitarea

Pentru raţiuni de impozitare, Codul Fiscal defineşte noţiunea de dividend ca
fiind o distribuire în bani sau în natură, efectuată de societatea comercială unui
acţionar, drept consecinţă a deţinerii de acţiuni la respectiva societate comercială,
cu unele excepţii reglementate expres (ex: o distribuire efectuată în legătură cu
lichidarea unei persoane juridice). Din punctul de vedere al Codului Fiscal, dacă
suma platită de o societate comercială pentru bunurile sau serviciile furnizate către
un acţionar depăşeşte preţul pieţei pentru astfel de bunuri sau servicii sau este
efectuată în scopul personal al acestuia, atunci diferenţa sau, după caz, întreaga
sumă se tratează drept dividend.

Impozitul pe dividende se plăteşte la bugetul de stat până la data de 25

inclusiv a lunii următoare celei în care se plăteşte dividendul. În cazul în care
dividendele distribuite nu au fost plătite până la sfârşitul anului în care s-au aprobat
situaţiile financiare anuale, impozitul pe dividende se plăteşte până la data de 31
decembrie a anului respectiv.

Dividendele sunt supuse impozitării prin reţinere la sursă. Aceasta înseamnă

că impozitul este datorat de acţionarul căruia i se platesc dividendele, însă

Pagina | 20
 FINANȚELE AFACERILOR

calcularea, reţinerea şi plata acestuia se fac de către societatea comercială care

plăteşte dividendele acestui acţionar.

Conform art. 6 din Legea nr. 241/ 2005 privind prevenirea şi combaterea
evaziunii fiscale, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la
3 ani sau cu amendă, reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de
la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă
(inclusiv impozitul pe dividende).

Dividendele nete distribuite către un acţionar societate comercială nu mai

intră în veniturile supuse impozitării la aceasta din urmă, fiind deci venituri
neimpozabile; aceasta ca urmare a faptului ca aceste venituri au trecut deja printr-
un sistem complet de impozitare (pe profit, pe dividende).

După data aderarii României la Uniunea Europeană, dividendele plătite de o

societate comercială româna unei alte persoane juridice române sau unei persoane
juridice dintr-un stat membru al Uniunii Europene sunt scutite de impozit, dacă
beneficiarul dividendelor deţine minimum 15% (10% începând cu anul 2009) din
acţiuni la societatea română, pe o perioada neîntreruptă anterioară plăţii
dividendelor de cel putin 2 ani.

Pagina | 21
 FINANȚELE AFACERILOR

BIBLIOGRAFIE
 Dragotă, Victor, Politica de dividend, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.
 Grigorie-Lacrita, Nicolae. Dividendele și impozitul pe dividende. București:
Tribuna Economică,1999.
 Toma Miha, „Finanţe şi gestiune financiară la întreprindere”, Bucureşti, 1998.

Pagina | 22