Consiliul Uniunii Europene-aspecte generale

Consiliul este principalul organ de decizie al UE. La fel ca Parlamentul European, Consiliul a
fost înfiinţat prin tratatele fundamentale în anii ′50. Consiliul mai este cunoscut și sub numele de
Consiliul de Miniștri și reprezintă statele membre, iar la reuniuni participă un ministru din fiecare
guvern al statelor UE.
Consiliul a fost înfiinţat prin tratatele fondatoare, în anii 1950. Spre deosebire de Parlamentul
European,care a fost, încă din 1958, o instituţie comună pentru toate cele trei Comunităţi
Europene, a existat câte un Consiliu pentru fiecare comunitate, până la intrarea în vigoare a
Tratatului de fuziune, în 1967.
Consiliul Uniunii Europene nu trebuie confundat cu Consilul Europei care este o organizație
internațională cu caracter politic, regională de sine stătătoare, ce a fost înființată în anul 1949 prin
semnarea de catre 10 state (Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea
Britanie, Norvegia și Suedia) la Londra, a Statutului organizației. Acesta reunește statele
europene într-o unitate mai strânsă, în vederea salvgardării și promovării idealurilor și principiilor
care constituie patrimoniul lor comun și favorizează progresul lor economic și social.
Totodată, Consiliul Uniunii Europene nu trebuie confundat nici cu Consiliul European.
Există 3 criterii pentru a diferenția Consiliul Uniunii Europene de Consiliul European.
Un prim criteriu este acela al apariției, astfel, în timp ce Consiliul European a apărut pe cale
neconvențională, prin voința șefilor de stat și de guvern în anul 1974, când aceștia au hotărât să se
întâlnească cu regularitate, împreună cu ministrul lor de externe, cu președintele Comisiei și cu un
vicepreședinte al acesteia1, Consiliul a apărut pe cale convențională, fiind înființat prin Tratatele
instituind Comunitățile Europene.
Un al doilea criteriu de diferențiere este acela al componenței. Consiliul European are în
componență șefi de stat și/sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii Europene, președintele
Comisiei Europene, iar la întrunirile sale participă și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate. Consiliul are în componență, pe de o parte, miniștrii
afacerilor externe și, pe de altă parte, pe lângă aceștia, și miniștrii de resort.
Ultimul criteriu de diferențiere este criteriul atribuțiilor îndeplinite. În timp ce Consiliul
European este o instituție având caracter politic, Consiliul Europei este legislativul Uniunii
Europene.

Evoluția instituției

Consiliul a apărut pe cale conventională, prin Tratatele institutive, având, la început, denumiri
diferite. Astfel, Tratatul de la Paris, care a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și
Oțelului a creat 4 instituții: Înalta Autoritate; Consiliul Special de Miniștri; Adunarea Comună;
Curtea de Justiție.
Consiliul Special de Miniștri, reglementat de art. 27 din Tratat, reprezenta și coordona
guvernele și politicile naționale ale statelor membre. Consiliul era instituția înzestrată cu putere
de decizie, reprezentanții statelor membre adoptând acte care le angajau fără a mai fi nevoie de
aprobări sau ratificări ulterioare. Fiecare guvern avea libertatea să delege ca reprezentant al său pe
unul din membrii săi, considerat cel mai competent în problemele înscrise pe ordinea de zi a
Consiliului. Consiliul dădea un "aviz conform", prin care aproba deciziile importante ale Înaltei
Autorități.
1
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediția a IV-a, 2010.

1
 Odată cu semnarea Tratatelor de la Roma, în 1957, prin care se instituiau celelalte două
Comunități Europene, respectiv CEE și CEEA, au fost create și pentru acestea ca instituție câte un
Consiliu.
După unificarea instituțiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965), cunoscut în doctrină sub
denumirea de Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică, acesta s-a numit Consiliul
de Miniștri. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, instituția își schimbă
denumirea în Consiliul Uniunii Europene, denumire pe care o poartă până la 1 decembrie 2009,
când a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, dată de la care se numește, simplu, Consiliul1.

Componența Consiliului Uniunii Europene

Consiliul este compus din reprezentanții fiecărui stat membru. Tratatul de la Maastricht
precizează că reprezentanții statelor sunt la nivel ministerial și trebuie să fie abilitați să angajeze
guvernul țării pe care o reprezintă2. Această formulă are rolul de a permite participarea și a
membrilor guvernelor și colectivităților intra-statice, cum ar fi regiunile Belgiei sau landurile
germane.
În cazul în care un membru al Consiliului nu poate participa la reuniunea Consiliului, el poate
fi reprezentat de un funcţionar național de rang înalt, de reprezentantul permanent sau de
adjunctul acestuia (reprezentantul permanent este ambasadorul țării respective la UE).
Funcționarul respectiv poate lua parte la dezbaterile din Consiliu însă nu are drept de vot, acesta
putând fi delegat doar unui alt membru al Consiliului.
Membrii Consiliului pot fi însoțiți de funcționari care îi asistă. Numărul acestora din urmă
este fixat de către Consiliu, iar numele și calitatea lor trebuie comunicate în avans Secretarului
General al Consiliului, pentru a li se da permise de acces în sala de Consiliu.
Membrii Consiliului sunt deci responsabili din punct de vedere politic în faţa parlamentului
statului din care vin şi în faţa opiniei publice.
Componenţa Consiliului Uniunii variază funcţie de subiectele abordate. Sunt astfel posibile
nouă formaţii:
- Consiliul pentru Afaceri Generale;
- Consiliul pentru Afaceri Externe ;
- Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare (ECOFIN);
- Consiliul Ocupării Forţei de Muncă, Politicii Sociale, Sănătăţii şi Consumatorilor
(EPSCO);
- Consiliul Competitivităţii (piață internă, industrie, cercetare și spațiu);
- Consiliul Cooperării în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI);
- Consiliul Transporturilor, Telecomunicaţiilor şi Energiei (TTE);
- Consiliul Agriculturii şi Pescuitului;
- Consiliul Mediului;
- Consiliul Educaţiei, Tineretului,Sportului si Culturii.
Fiecare dintre acestea reuneşte miniştrii de resort ai Statelor Membre. Formaţia Afaceri
Generale are responsabilităţi largi de politică generală, astfel încât la reuniune poate participa
orice ministru sau secretar de stat, a cărui participare este necesară.

1
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediția a IV-a, 2010
2
art 16 alin (2) TUE: “Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru,
împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă și să exercite dreptul de vot”.

2
 Consiliul reunit la nivelul miniștrilor de externe (sau la nivelul miniștrilor pentru integrare
europeană) poartă denumirea de Consiliu General. Atribuția sa principală este aceea de a asigura
coordonarea activității Consiliilor Speciale1.
Vorbim de Consiliu Special cand se reunesc miniștri de resort. Marele avantaj al acestora este
că acest organ denumit Consiliul UE, în același timp poate lucra în diferite componente, în mod
paralel, în funcție de natura problemelor discutate, la nivelul celor mai înalți specialiști abilitați să
angajeze guvernele lor. Mai nou, se vorbește și despre Consiliul Euro-X sau de Eurogroupe prin
care se înțeleg întâlnirile miniștrilor de finanțe și ale economiei din țările care au adoptat moneda
unică2.

Funcționarea Consiliul UE

Funcționarea Consiliului ridică, în principal, problema exercitării președinției, a modului de

deliberare și a organelor auxiliare.

• Președinția Consiliului
Președinția formațiunilor Consiliului, cu excepția celei Afaceri Externe care este asigurată de
către Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, este asigurată
de reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotație egal, în
condițiile stabilite în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene3.
Preşedinţia Consiliului este rotantă, ea fiind exercitată pe rând de fiecare stat membru, pentru
o perioadă de câte şase luni, asigurându-se astfel o strictă egalitate între toate statele prezentate.
La origine, rotaţia se făcea în ordinea alfabetică a statelor membre, cu numele acestora scrise
în ortografia naţională. Incepând cu momentul aderării Spaniei şi Portugaliei, la 01.01.1986, s-a
prevăzut o primă perioadă de şase ani în care preşedinţia Consiliului să se schimbe în ordinea
alfabetică şi o a doua perioadă în care ordinea alfabetică să fie inversată între grupuri de două
state consecutive, astfel încât un stat membru care în prima perioadă de şase ani exercitase
preşedinţia în primul semestru, în a doua perioadă să o exercite în semestrul doi.
Conform Concluziilor întâlnirii miniştrilor de externe ai statelor membre UE, din 12
decembrie 2005, ordinea preşedinţilor este următoarea4:
-2010: Spania, Belgia;
- 2011: Ungaria, Polonia;
- 2012: Danemarca, Cipru;
-2013: Irlanda, Lituania;
-2014: Grecia, Italia;
-2015: Letonia, Luxemburg;
- 2016: Olanda, Slovacia;
- 2017: Malta, Marea Britanie;
-2018: Estonia, Bulgaria;
- 2019: Austria, România;
- 2020: Finlanda.

3
art 16 alin (9) TUE
4
www.europeana.ro

Ministrul al cărui stat asigura președinția este desemnat să pregătească și să conducă lucrările
Consiliului. Practica a ținut să accentueze rolul jucat de președintele Consiliului și, în special, al

3
președintelui Consiliului Afacerilor generale. Președintele are rolul de a stabili prioritățile,
respectiv calendarul președinției, de a convoca reuniunile Consiliului și de a stabili ordinea de zi
provizorie (art 1 și 2 din Regulamentul interior), facilitând consensul în cadrul Consiliului, fiind
un veritabil mediator în relațiile dintre acesta și celelalte instituții, în special cu Parlamentul
European1.

• Modul de deliberare al Consiliului

Condițiile în care Consiliul votează ridică multiple dificultăți datorită faptului că tratatele
consacră trei modalități de a vota, la care li se adaugă și problema dreptului de veto.

1. Majoritatea simpla : acest tip de vot nu este solicitat decât în cazurile limită
precum: adoptarea regulamentului intern, solicitarea de studii și propuneri Comisiei, stabilirea
statutului comitetelor, stabilirea condițiilor și a limitelor cererii de informații de la Comisie,
avizul favorabil la reuniunea unei conferințe a reprezentanților guvernelor statelor membre.
2. Majoritatea calificată : este modalitatea cea mai frecvent prevăzută, devenind
regula. Consiliul hotărăște cu majoritate calificată, cu excepția cazului în care tratatele dispun
altfel2 la care se adaugă prevederile menționate în Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene.
Astfel, până la data de 1 noiembrie 2014 se va aplica sistemul instituit prin Tratatul
de la Nisa, adică majoritatea calificată este realizată atunci cand 255 de voturi din cele 345
posibile sunt oferite în favoarea actului propus. Statele care au votat pentru acel act trebuie sa
reprezinte 62% din populația Uniunii Europene.
Începând cu data de 1 noiembrie 2014, în cazul în care Consiliul nu hotărăște la
propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 72% din membrii
Consiliului reprezentând statele membre participante care reunesc cel puțin 65% din populația
Uniunii 3.
Tot începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată va fi definită ca fiind egală
cu cel puțin 55% din membrii Consiliului, reprezentând statele membre participante, care reunesc
cel puțin 65% din populația acestor state4.
Minoritatea de blocare/blocaj trebuie să includă cel puțin numărul minim de membri
din Consiliu, care reprezintă mai mult de 35% din populația statelor membre participante, plus un
membru, în caz contrar, majoritatea calificată se consideră întrunită.
Calculul majorității calificate se face în funcție de ponderea stabilită de legislația
Uniunii Europene. Astfel, într-o Uniune cu 27 de membri, Tratatul de la Nisa și Tratatul de
aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, au prevăzut un număr total de 345 de
voturi cu o majoritate calificată de 255 de voturi. Repartizarea voturilor este dispusă în felul
următor : 29 de voturi pentru Germania, Franța, Italia si Regatul Unit
27 de voturi pentru Spania și Polonia
14 voturi România
13 voturi pentru Olanda
12 voturi pentru Grecia, Republica Cehă, Belgia, Ungaria și Portugalia
10 voturi pentru Suedia, Austria și Bulgaria

1
Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene, 2002
2
art 16 alin (3) TUE
3
art 238 alin (2) TFUE
4
art 238 alin (3) lit. a) TFUE

4
 7 voturi pentru Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda și Lituania
4 voturi pentru Letonia, Slovacia, Estonia, Cipru și Luxemburg
3 voturi pentru Malta.

3. Unanimitatea : conferă fiecărui stat un drept de veto. Abținerile membrilor prezenți

sau reprezentați nu împiedică adoptarea hotărârilor Consiliului pentru care este necesară
unanimitatea. În caz de exprimare a votului, fiecare membru al Consiliului poate primi mandat
din partea unui singur alt membru1. unanimitatea este rezervată pentru cazuri limitate, precum:
constatarea încălcării de un stat a principiilor din art 6 TUE2, deciziile luate în cadrul noului Titlu
IV CE, excepție făcând deciziile vizate de art 67 pct 3 care sunt adoptate cu majoritate, aplicarea
acordurilor încheiate la nivel comunitar de parteneri sociali, suspendarea dreptului de vot în
Tratatul CE pentru un stat care a încălcat principiile din art 6 TUE, adoptarea de către Consiliu a
acțiunilor și pozițiilor comune în domeniul politicii externe și de securitate comună.

• Organele auxiliare
Un comitet compus din reprezentanții permanenți ai statelor membre are obligația să
pregătească lucrările Consiliului și să îndeplinească sarcinile care îi sunt încredințate de acesta.
Consiliul este asistat de un Secretariat general, aflat sub conducerea unui secretar general.
Secretarul general este numit de Consiliu, care hotărăște în unanimitate. Consiliul decide asupra
organizării Secretariatului General.
Secretariatul General este implicat îndeaproape și continuu în organizarea, coordonarea și
controlul consecvenței lucrărilor Consiliului și a punerii în aplicare a programului sau pe 18 luni.
Sub responsabilitatea și îndrumarea președinției, Secretariatul General asistă Consiliul la
identificarea soluțiilor3.
Printre atribuțiile Secretariatului General se numără: transmiterea membrilor Consiliului și
Comisiei cererile de includere a punctelor pe ordinea de zi și documentele pentru care termenele
menționate anterior nu au fost respectate; eliberarea de permise pentru accesul la reuniunile
Consiliului; asigurarea informării prealabile a publicului cu privire la datele și orele aproximative
la care au loc transmisiile audiovizuale; elaborarea proiectelor de procese verbale în termen de 15
zile și înaintarea acestora Consiliului sau Coreperului în vederea aprobării etc.
Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al cărui personal
este alcătuit din diplomați sau persoane oficiale din ministerele naționale, iar șefii acestor
delegații se întâlnesc o dată pe săptamână în cadrul COREPER.
Comitetul reprezentanților permanenți răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului și de
îndeplinirea mandatelor care îi sunt încredințate de Consiliu. În toate situațiile, acesta asigură
consecvența politicilor și acțiunilor Uniunii Europene și veghează la respectarea următoarelor
principii și norme: principiile legalității, subsidiarității, proporționalității și al justificării actelor;
normelor de stabilire a competențelor instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii;
dispozițiile bugetare; normele privind procedura, transparența și calitatea redactării4.

1
art 234 alin (4) TFUE
2
art 6 alin (1) TUE: “Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene (...) care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.
Art 6 alin (3) TUE: “Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune
statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.
3
art 23 alin (3) Regulamentul de procedura al Consiliului
4
art 19 alin (1) Regulamentul de procedura al Consiliului

5
 Alte organe auxiliare ce asista Consiliul sunt reprezentate de grupurile de experți, Comitetul
Special pentru Agricultură, Comitetul pentru Vize, Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic și
Social1.

Configurația Consiliului

Consiliul este alcătuit din miniştrii statelor membre. Acesta se reuneşte în zece formaţiuni
diferite, în funcţie de subiectele dezbătute.
• Afaceri Generale
În cadrul sesiunilor Afaceri Generale, Consiliul examinează dosarele care se referă la mai
multe politici ale Uniunii, precum negocierile legate de extinderea UE, pregătirea perspectivei
bugetare multianuale a Uniunii sau chestiuni instituţionale şi administrative.
Acesta coordonează pregătirea reuniunilor Consiliului European şi acţiunile întreprinse în
urma reuniunilor respective.
De asemenea, Consiliul exercită rolul de coordonare a lucrărilor în diferitele domenii de
politici desfăşurate de celelalte formaţiuni ale Consiliului şi examinează dosarele care îi sunt
încredinţate de Consiliul European.

• Afaceri Externe
În cadrul sesiunilor Afaceri Externe, Consiliul abordează toate aspectele acţiunii externe a
Uniunii, inclusiv politica externă şi de securitate comună, comerţul exterior şi cooperarea pentru
dezvoltare. În ultimii ani, Consiliul, în cooperare cu Comisia, a acordat prioritate asigurării
coerenţei acţiunii externe a UE, prin intermediul gamei de instrumente aflate la dispoziţia
Uniunii.

• Afaceri Economice şi Financiare (ECOFIN)

Este compus din miniștrii economiei și finanțelor, se întrunește o data pe lună și acoperă
politica Uniunii Europene într-o serie de domenii, precum: coordonarea politicilor economice;
supravegherea economiilor din statele membre; monitorizarea politicii bugetare și a finanțelor
publice din statele membre; moneda euro (aspectele legale, practice și internaționale); piețele
financiare, circulația capitalurilor și relațiile economice cu statele terțe.
Consiliul ECOFIN decide, în principal, cu majoritate calificată, în consultare sau codecizie cu
Parlamentul European, excepție făcând aspectele fiscale ce sunt decise în unanimitate.

• Justiţie şi afaceri interne (JAI)

Consiliul „Justiţie şi Afaceri Interne” (JAI) întruneşte, aproximativ o dată la două luni,
miniştrii de justiţie şi miniştrii de interne pentru a discuta despre dezvoltarea şi punerea în
aplicare a acţiunilor de cooperare, precum şi a politicilor comune din acest domeniu.
Astfel, Consiliul îşi exercită funcţia de colegiuitor al UE, adoptând în prezent directive şi
regulamente în ansamblul domeniului justiţiei şi afacerilor interne. Reuniunile Consiliului sunt
pregătite de grupuri de lucru şi de comitete, în special CATS (cooperarea judiciară şi
poliţienească), Comitetul strategic pentru imigraţie, frontiere şi azil, COSI (Comitetul permanent
pentru securitate internă) creat după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi Grupul de
lucru pentru chestiuni de drept civil.
Politicile aferente spaţiului de libertate, securitate şi justiţie sunt puse în aplicare de către
statele membre şi de către instituţiile UE.

1
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediția a IV-a, 2010
• Ocuparea Forţei de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi Consumatori

6
 În acest domeniu Consiliul decide cu majoritate calificată, acționând în codecizie cu
Parlamentul European, excepție făcând securitatea socială unde Consiliul acționează în
unanimitate.
Se adoptă norme europene pentru armonizarea sau coordonarea legislațiilor naționale, în
special privind condițiile de muncă (sănătatea și securitatea lucrătorilor, securitate socială,
participarea angajaților în conducerea companiilor), consolidarea politicilor naționale pentru
prevenirea bolilor și combaterea epidemiilor de sănătate și de protecție a drepturilor
consumatorilor.

• Competitivitate (piață internă, industrie, cercetare şi spațiu)

Acest Consiliu îşi asumă un rol orizontal în asigurarea unei abordări integrate pentru creşterea
competitivităţii şi a creşterii economice în Europa. În acest sens, coordonează atât aspectele
orizontale cât și sectoriale ale competitivității pe baza analizelor oferite de Comisie și își exprimă
opiniile cu privire la modul în care problemele de competitivitate pot fi corect luate în considerare
în toate inițiativele politice care au un impact asupra întreprinderilor. De asemenea, se ocupă și cu
propuneri legislative din diferitele sale domenii de activitate unde decide cu majoritate calificată,
mai ales în codecizie cu Parlamentul European.
Cele trei direcții de activitate ale acestui consiliu sunt următoarele: piața internă, industrie și
cercetare.

• Transporturi, Telecomunicaţii şi Energie

Obiectivul Uniunii Europene în domeniul transporturilor, telecomunicaţiilor şi energiei este
de a stabili sisteme moderne şi eficiente, care sunt viabile din punct de vedere economic, social şi
de mediu. Dezvoltarea armonioasă şi durabilă a infrastructurilor este cruciala pentru buna
funcţionare a pieţei interne a Uniunii şi pentru coeziunea economică şi socială a Uniunii.
Cele trei domenii de activitate ale acestui consiliu sunt următoarele: transport, energie și
telecomunicații.

• Agricultură şi Pescuit
Conţinutul politicilor agricole şi în domeniul pescuitului presupune, în esenţă, reglementarea
pieţelor, organizarea de producţie şi de stabilire a resurselor disponibile, îmbunătăţirea structurilor
orizontale agricole şi de dezvoltare rurală.

• Mediu
În acest sector, Comunitatea Europeană are sarcina de a promova dezvoltarea armonioasă,
echilibrată şi durabilă a activităţilor economice care respectă nevoia, în special, de a asigura un
nivel ridicat de calitate a mediului.
Pentru a realiza aceasta, ea urmăreşte să păstreze calitatea mediului, sănătăţii umane,
utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale şi să promoveze măsuri la nivel internaţional
pentru a face faţă problemelor regionale sau planetare de mediu.

• Educație, Tineret, Cultură şi Sport

Obiectivul Comunităţii Europene este de a contribui la dezvoltarea unei educaţii de calitate,
punerea în aplicare a unei politici de formare profesională şi înflorirea culturilor statelor membre,
punând în valoare moştenirea culturală comună1.

1
www.consilium.europa.eu
Originalitatea instituției Consiliului

7
 Caracterul atipic al Consiliului, ca legislativ european, este conferit de discrepanța care există
între natura sa juridică (de instituție interguvernamentală) și funcția pe care o exercită (tipică
pentru un parlament național), fără a se putea vorbi despre Consiliu ca fiind un “veritabil”
Parlament al Uniunii sau “un al doilea Parlament European”. Consiliul împarte cu Parlamentul
European exercițiul funcției legislative europene fără a-și realiza o natura juridică de tip
parlamentar, fără a fi asimilat unui parlament.
Având în vedere că pe plan european, realitatea este cu totul diferită față de realitatea
politicilor naționale, în sensul că nu s-a preferat de către constructorii comunității europene o
aplicație fidelă a teoriei separației puterilor, după modelul statal, originalitatea sistemului politic
și instituțional al Uniunii Europene provine și din faptul că funcția legislativă este acordată nu
doar Consiliului Uniunii Europene ci și Parlamentului European, ceea ce reprezintă o trăsătură
inedită față de ordinea de drept intern.
Funcția legislativă este încredințată încă de la începutul construcției europene, prin tratate,
unei alte instituții politice decât parlamentul, unei instițutii originale în raport cu natura juridică a
unui organ de stat: Consiliul Uniunii Europene. Doar în mod progresiv, ca efect al unei evoluții
lente în echilibrarea “puterilor” în Uniunea Europeană, funcția legislativă se împarte, în exercițiul
său, între Consiliu și Parlamentul European (care în mod tradițional exercită un simplu rol
consultativ), neavând un autentic rol legislativ în sistemul Uniunii Europene decât prin tratatul de
la Maastricht. Astfel, putem vorbi de “doi legiuitori europeni” între care abia în etapa post-Nisa se
observă un echilibru perfect în exercitarea funcției legislative europene.
Din perspectiva exercitării unor funcții executive, Consiliul ar putea fi privit și ca un
“executiv european” (rivalizând cu “guvernul european”-Comisia). Raportându-ne la conținutul
juridic al funcției încredințate Consiliului în temeiul art I-23/Constituția Europeană, anume
funcția de definire a politicilor și totodată, ținând cont de faptul că rolul guvernului, în multe
state europene este definit și prin prisma sarcinii fundamentale a acestuia de a realiza politica
națiunii, reiese că funcția de definire a politicilor este o funcție politică încredințată Consiliului în
calitate de “executiv european”1.
Prin urmare, nu se poate ignora natura duală a acestei instituții care joacă simultan, un rol de
executiv dar și unul de legislativ, însă nici unul din rolurile Consiliului nu se poate asimila exact
atribuțiilor concrete exercitate la nivel național, nici în ceea ce privește un legislativ, nici cu
privire la un executiv. Consiliul apare, așadar, nu doar ca un legislativ original ( nu este un
parlament, ci o instituție interguvernamentală), dar și ca un exercutiv original (din aceleași
considerente privind natura sa juridico-politică, dar și din faptul că funcția executivă propriu-zisă
a fost expres încredințată Comisiei2).

1
Mădălina Virginia Antonescu, Instituțiile Uniunii Europene în perioada post-Nisa, 2009
2
art 17 alin (1) TUE: “Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest
scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instițutii în temeiul acestora. Comisia
supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Aceasta execută
bugetul și gestionează programele. Comisia exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare, în
conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Cu excepția politicii externe și de securitate comune și a altor cazuri
prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă inițiativele de programare
anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituționale.

Principalele modificări aduse instituției Consiliului prin tratatele modificatoare

8
 Prin Actul Unic European se schimbă modul în care deciziile erau luate de către Consiliul de
miniștri. Anterior, majoritatea hotărârilor erau supuse deciziei unanime a Consiliului. Progresul
era foarte lent deoarece miniștrii dintr-o țară sau alta adoptau o atitudine protecționistă și votau
împotriva legislației absolut necesare realizării depline a Pieței comune (principalul obiectiv al
acestui act). Astfel este prevăzut votul majoritar pentru adoptarea tututor hotărârilor necesare
realizării Pieței unice ( în afara domeniului fiscal și a mișcării libere a persoanelor)1.
Principala modificare adusă prin Tratatul de la Maastricht se referă la definirea componenței
Consiliului. Astfel, articolul 146 potrivit căruia Consiliul era format din reprezentanții statelor
membre; fiecare guvern delega unul dintre membrii săi se transformă în “Consiliul este format
dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru la nivel ministerial, abilitat să angajeze guvernul
acestui stat membru”. Una din consecințele acestei dispoziții constă în posibilitatea de
diversificare în componența Consiliului care poate să se constituie în formații diferite după
atribuțiile membrilor din guvern care sunt abilitați în funcție de problemele înscrise în ordinea de
zi. Totodată, prin Tratatul de la Maastricht Consiliul și-a adoptat un nou Regulament interior
astfel încât să fie pusă în evidență competența sa generală inclusiv în afara pilonului comunitar2.
În urma Tratatului de la Amsterdam contribuțiile în materie instituțională sunt multiple, dar
componența Comisiei și ponderea voturilor în Consiliu nu au fost prevăzute. Tratatul procedează
la o extindere și la o simplificare a codeciziei, majoritatea calificată fiind introdusa în noi
domenii3.
În legătură cu Consiliul Uniunii Europene, Tratatul de la Nisa aplică practic un sistem care să
atenueze consecințele aderării statelor care au o populație mai mică atunci când vin în concurs cu
statele cu o populație mai mare, în ce privește sistemul majorității calificate din cadrul Consiliului
prin dublarea majorității și reponderarea. Astfel, când o decizie este luată de Consiliu cu
majoritate calificată, un membru al acestuia poate solicita verificarea daca statele membre care
constituie majoritatea calificată reprezintă cel putin 62% din populația Uniunii Europene, în caz
contrar decizia nu va fi luată. O altă modificare este adusă la nivelul voturilor repartizate în
funcție de mărimea statelor. Astfel, membrii Consiliului au un total de 345 de voturi, pragul
majorității calificate fiind de 258 de voturi (mai mare ca inainte) și va crește la 73,4% când toate
statele candidate vor adera4.
Marea noutate în cadrul problematicii Consiliului adusă de Tratatul de la Lisabona este
reprezentată de modul în care se desfășoara procesul de decizie. Astfel, Consiliul va decide cu
majoritate calificată, cu excepția cazurilor în care tratatele prevăd o altă procedură, cum ar fi votul
în unanimitate. În practică, odată cu intrarea în vigoare a acestui tratat, votul cu majoritate
calificată a fost extins la numeroase domenii de acțiune, înlocuind astfel regula unanimității care
era aplicabilă anterior. Se realizează cea mai ampla extindere a majorității calificate operate până
acum.
Totodată, este amendată structura formațiunilor Consiliului, în sensul separării fostului
Consiliu pentru Afaceri Generale și Relații Externe (CAGRE) în două formațiuni distincte:
Consiliul pentru Afaceri Generale ( cu rol de orientare-coordonare a activității tututor celorlalte
formațiuni) și Consiliul pentru Afaceri Externe (care, prin excepție de la regula comună, va fi
prezidat de Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate).

1
Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene, 2002
2
Roxana Munteanu, Drept european: evoluție, instituții, ordinea juridică, 1996
3
Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene, 2002
4
Stelian Scăunaș, Uniunea Europeana: Construcție, reformă, instituții, drept, 2008
Tratatul aduce o intărire a modului de acțiune externă a Uniunii, prin reglementarea unui
serviciu european de acțiune externă în sprijinul Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri
Externe și Politica de securitate. Acest serviciu lucrează în colaborare cu serviciile diplomatice
ale statelor membre și este format din funcționarii serviciilor competente ale Secretariatului

9
General al Consiliului și ale Comisiei, precum și din personalul detașat al serviciilor diplomatice
naționale.
Lisabona aduce și o restructurare a sistemului de exercitare a președinției Consiliului.
Practica rotației semestriale între statele membre este menținută, elementul de noutate fiind acela
că un grup de trei state va putea asigura, în comun, pe o perioadă de 18 luni, îndeplinirea unor
funcții ale Președinției1.

1
Dan Niță, Dragomir Eduard, Tratatul de la Lisabona

10