Tema 1.

OBIECTUL DE STUDIU AL BAZELOR TEHNOLOGIEI

Merceologia este ştiinţa cercetării tehnico-economice a produselor într-o concepţie integratoare a
utilităţii, a calităţii, raportată la necesitate şi eficienţă economic-socială.
Merceologia are ca obiect de studiu proprietăţile mărfurilor care le conferă utilitate, respectiv calitate,
realizată în strînsă corelaţie cu cerinţele pieţei pentru satisfacerea nevoilor consumatorilor în condiţii
de eficienţă economică.
Marfa, ca obiect al schimburilor economice, are proprietăţi generale şi specific care-i dau o anumită
utilitate, pentru satisfacerea umei nevoi.
Funcţia tehnică presupune studiul principalelor proprietăţi ale produselor finite, precum şi factorii
care influenţează în sfera producţiei (materii prime, operaţii de oţinere), precum şi cel din domeniul
comerţului (ambalare, transport, păstrare).
Funcţia economică presupune necesitatea studierii implicaţiilor de natură a nivelului calităţii
produselor pentru creşterea gradului de competitivitate pe piaţă (optimizarea calităţii mărfutilor în
funcţie de costurile de fabricaţie; cheltuieli de utilizare; optimizarea gamei sortimentale).
Funcţia socială presupune cercetarea unor proprietăţi care influenţează direct sau indirect starea de
sănătate a oamenilor, nivelul de cultură, gustul esthetic etc.
Metoda tehnologică indică schimbările principale de formă, structură, de compoziţie care au loc în
timpul transformării materiei prime.
Schemă tehnologică- Reprezentarea grafică a fluxului tehnologic.
Flux tehnologic- Desfăşurarea proceselor tehnologice a materiei prime în bunuri materiale într-o
anumită ordine şi timp.
Modernizare tehnologica- Modernizarea fluxului tehnologic în corespundere cu ultimele rezultate
ale ştiinţei în domeniul.

Tema 2. CARACTERISTICI DE CALITATE A PRODUSELOR FINIT

Calitatea proiectată - reflectă valorile individuale ale proprietăţilor la un nivel ales în urma
comparaării mai mai multor variante.
Calitatea omologă - o serie „zero” de produse, care are caracterul de etalon.
Calitatea prescrisă - nivelul limitativ al valorilor mărfurilor înscrise în standard, pe baza ei se face
recepţia calitativă a loturilor de mărfuri.
Calitatea contractată - valorile produselor asupra cărora s-a convenit între părţile contractate.
Calitatea reală - exprimă nivelul determinat la un moment dat pe circuitul tehnic şi se compară cu
calitatea prescrisă sau contractată.
Calitatea tehnică - exprimă gradul de conformitate a valorilor individuale ale proprietăţilor, faţă de
prescripţiile standardelor şi normelor.
Calitatea comercială - exprimă caracteristici senzoriale, gama sortimentală, mărimea termenului de
garanţie.
Calitatea este un concept care se utilizează în toate domeniile vieții economice și sociale, însă care
prezintă caracter subiectiv și care are semnificații particulare pentru domenii sectoare, funcțiuni sau
obiecte specifice.
Standardizarea- Analiza experienţei pe plan mondial a demonstrat că una din căile cele mai
rezonabile pentru asigurarea unui nivel de creştere permanentă al calităţii produselor şi
competitivităţii lor.
Raţionalizarea economică, - reprezintă elementul esenţial de raţionalizare economică.
Asigurarea şi ridicarea calităţii - se precizează nivelul minim al principalelor caracteristici de
calitate ale produselor, modalităţi de efectuare a recepţiei calitative a loturilor de mărfuri, condiţii de
ambalare, transport, depozitare.
Facilitate schimburilor de mărfuri şi informaţii tehnico-ştiinţifice - se caracterizează prin
terminologia adoptată, prin simbolozări, codificări. Standardizarea contribuie la stabilirea unui limbaj
comun între părţile contractante, facilitînd schimbările comerciale pe pieţele naţionale, regionale,
internaţionale.
Tema 3. AMBALAREA MĂRFURILOR

Ambalajul – este obiectul destinat să învelească sau să conţină temporar un produs sau un ansamblu
de produse pe parcursul manevrării, transportului, depozitării sau prezentării, în vederea protejării
acestora sau facilitării acestor operaţii;
Ambalarea – reprezintă operaţia de obţinere a „primului înveliş aflat în contact direct cu produsul”.
Funcţia de manipulare-Ambalajul secundar facilitează manevrarea produsului prin forma sa,
volumul, greutatea, prezenţa unor orificii în scopul prinderii sale cu mîna sau cu un utilaj, trebuie să
asigure o securitate maximă pentru operatori, garantînd în acelaşi timp o bună stabilitate a
încărcăturii.
Funcţia de depozitare-In timpul depozitarii, ambalajul este acela care preia presiunea rezultată în
urma operaţiei de stivuire a produselor.
Funcţia de transport-Transportul este prezent în toate etapele vieţii ambalajului. Pentru
cvasitotalitatea mărfurilor nu există transport fără ambalaj.
Tema 4. CARACTERISTICA MERCEOLOGICĂ A CEREALELOR ŞI PRODUSELOR
CEREALIERE
Invelişul acoperă bobul, are mai multe straturi cu celule dense ce conţin celuloză, pigmenţi şi
minerale cu rol de protecţie);
Miezul făinos (reprezintă principala componentă a bobului din care se obţine făina şi derivatele din
făină cu celule mari ce conţin amidon şi proteine);
Embrionul (este partea vie a bobului ce deţine 1,4-3,1% din greutatea bobului).
Calitatea cerealelor boabe- Calitatea cerealelor depinde de structura şi compoziţia chimică a speciei,
soiului, precum şi de proprietăţile senzoriale.
Gustul cerealelor este dulceag, slab perceptibil, specific. La boabele învechite sau alterate se observă
pierderea luciului.
Fulgi de ovăz – se fabrică din boabe de ovăz, decordicate, şlefuite şi supuse unui tratament
hidrotehnic, apoi se laminează între valţuri căpătînd aspectul unor fulgi. Umiditatea 11-12%; sînt
dietici, nutritivi şi uşor de asimilat.
Mălaiul (sau făina de porumb, în granulaţie de 0,2-1,0 mm).
Mazăre crupă – se obţine din boabe de mazăre purificate, sortate; se produce în 2 tipuri: mazăre
despicată, mazăre fragmentată, conţinut ridicat de proteine 26-32%
Fulgi de ovăz – se fabrică din boabe de ovăz, decordicate, şlefuite şi supuse unui tratament
hidrotehnic, apoi se laminează între valţuri căpătînd aspectul unor fulgi. Umiditatea 11-12%; sînt
dietici, nutritivi şi uşor de asimilat.
Mălaiul (sau făina de porumb, în granulaţie de 0,2-1,0 mm).
Mazăre crupă – se obţine din boabe de mazăre purificate, sortate; se produce în 2 tipuri: mazăre
despicată, mazăre fragmentată, conţinut ridicat de proteine 26-32%
Calitatea crupelor se caracterizează prin proprietăţi: organoleptice (aspect exterior, culoarea,
mirosul, gustul);
fizico-chimice (umiditatea %; aciditatea – grade, uniformitatea, %; granulozitatea ş.a.); tehnico-
culinare (timp de fierbere, min);
creşterea în volum; comportarea la fierbere etc.).
Compoziţia chimică a făinii depinde de gradul de extracţie a făinii: glucide (70-75%); proteine 10%
(gliadina şi gluteina formînd în prezenţa apei glutenul ce conferă făinii însuşiri de panificaţie), săruri
minerale (potasiu, calciu, magneziu, sodiu ş.a.), vitamine (B1, B2, B6, B12 ş.a.)
Bolile pîinii se datorează microorganismelor care nu sunt distruse prin coacere (boala întinderii, boala
cretoasă, boala sîngerie, mucegăirea).
Tema 5. CARACTERISTICA MERCEOLOGICĂ A PRODUSELOR ZAHAROASE
Valoarea nutritivă a mierei diferă de cea a multor dulciuri, deoarece, pe lîngă glucoză şi fructoză
(70-80%) conţine şi alte substanţe biologic active, cu efect terapeutic.
Miere monofloră, care provine integral sau în cea mai mare parte din nectarul unei anumite specii de
flori (miere de salcîm, tei, floarea soarelui, mentă etc);
Miere polifloră, care provine din nectarul mai multor specii de plante din flora spontană sau de
cultură (de pomi fructiferi etc);
Miere de pădure, provenită în cea mai mare parte din sucurile dulci de pe alte părţi ale plantei decît
florile (mierea de mană) dar şi din nectarul florilor de pădure.
Sortimentele de miere se individualizează prin caracteristici organoleptice specifice, mai importante
fiind culoarea, consistenţa, mirosul, gustul şi puritatea.
Culoarea variază în funcţie de provenienţă mierei, constituind şi un element de identificare a naturii
acesteia. Ea poate fi galben deschis (miere de salcîm), galben-portocaliu către roşcat (mierea de tei),
galben-auriu (mierea de floarea soarelui), brun-închis (mierea de pădure) etc.
Consistenţa (vascozitatea) este determinată de densitatea mierei (minim 1,41). Este apreciată mai
mult mierea care are o consistenţă mai ridicată şi care a fost extrasă numai după ce fagurii au fost
capaciţi parţial cu ceara de către albine (mierea maturată).
Mirosul trebuie să fie plăcut, aroma fiind conferită de nectarul floral din care provine mierea. El este
mai pronunţat la mierea monofloră.
Gustul trebuie să fie dulce, fără influenţe de acru.
Puritatea este dată de lipsa corpurilor străine vizibile cu ochiul liber. Se admit cantităţi mici de
granule de polen.
Mierea se ambalează în borcane de sticlă, pahare de carton parafinat, bidoane de aluminiu sau
poiletilenă, tuburi de aluminiu.
Pastrarea se face în încaperi răcoroase la o temperatura optimă de 15oC, cu o umiditate scăzută, bine
aerisite şi fără mirosuri străine. Pastrată în condiţiile recomandate, mierea are un termen de
valabilitate de 12 luni.
Mierea artificială se obţine prin învertirea zahărului cu diferiţi acizi (citric, tartric), aromatizare cu
diferite arome naturale sau de sinteză şi colorare. Ea nu conţine vitamine, enzime, polen, motiv pentru
care are doar valoare calorică, nu şi terapeutică.
Amidonul se încadrează în grupa materiilor prime de bază utilizate pentru fabricarea produselor
zaharoase. Se obţine din cartofi, seminţe de cereale (porumb, grîu, orez) sau leguminoase (fasole);
produsul se prezintă sub forma de pulbere sau granule de culoare albă.
Glucoza se obţine prin hidroliza acidă sau enzimatică a unor materii prime cu conţinut ridicat de
amidon (cereale, cartofi etc.). Pentru fabricarea produselor zaharoase se utilizează glucoza lichidă sau
solidă. Glucoza lichidă se prezintă ca un lichid vîscos, cu gust dulceag şi fără miros. Glucoza solidă
are aspectul unei mase amorfe, de culoare albă, alb-galbui sau galben, cu gust dulce.
Glucoza lichidă se ambalează în bidoane sau butoaie din materiale metalice sau plastice. Glucoza
solidă se ambalează în hîrtie tratată, apoi în lăzi de carton sau material plastic. Păstrarea se face la
temperaturi de maxim 200C şi la o umiditate de relativă a aerului de maxim 80%.
Acizii alimentari se utilizează pentru armonizarea gustului produselor zaharoase, mai frecvent
folosiţi fiind acidul citric, tartric şi lactic.
Aromatizanţii utilizaţi în industria produselor zaharoase pot fi naturali sau de sinteză. Aromatizanţii
naturali se extrag din frunze, flori, fructe sau din planta întreagă. Extractele folosite mai frecvent sunt
cele de portocale, lămîi, mentă, trandafiri şi cuisoare. Prin sinteză se obţin: mentolul, vanilina şi altele.
Substanţele aromatizante se pot utiliza în stare pură sau sub formă de esenţe.
Coloranţii alimentari folosiţi la fabricarea produselor zaharoase pot fi naturali sau sintetici.
Coloranţii naturali mai frecvent folosiţi sunt: clorofila (pentru culoarea verde), carotenul (pentru
portocaliu), şofranul (pentru galben), caramelul (pentru brun), carminul (pentru roşu) etc. Coloranţii
sintetici admişi sînt: tartrazina (pentru galben), amarantul şi eritrozina (pentru roşu) şi indigotina
(pentru albastru) .
Produse de caramelaj.-Produsele de caramelaj sînt constituite integral sau parţial din masa de
caramel. Caramelul este un semifabricat obţinut prin fierberea şi concentrarea unui sirop de zahăr şi
glucoză, pînă la un conţinut de 95-99% substanţă uscată. Masa de caramel este îmbogăţită cu diferite
adaosuri, coloranţi, aromatizanţi şi modelată la cald în bomboane de diferite forme şi mărimi.
Produsele de caramelaj se împart în două grupe de bază, în cadrul cărora intră diverse varietăţi de
produse de acest tip; cele două grupe de bază sînt: bomboane sticloase simple (dropsuri) şi bomboane
sticloase umplute.
Bomboanele sticloase simple se obţin din caramel aromatizat, colorat, cu sau fără acidulare. În masa
de caramel pot fi incluse şi anumite adaosuri cum ar fi: lapte, cafea, unt, miere de albine etc.
Bomboanele sticloase umplute sînt formate dintr-un inveliş de masa de caramel (70-80%) şi
umplutură (20-30%); sortimentul se diferenţiază după natura umpluturii, care poate fi: pasta de fructe,
sirop, lichior, miere, ciocolată etc. Bomboanele sunt acoperite cu o crustă subţire de cristale fine de
zahăr, operaţiunea fiind denumită brumare. Prin brumare se asigură un aspect plăcut şi o stabilitate
mai mare prin reducerea higroscopicitaţii.
Drajeuri. Drajeurile sînt produse zaharoase de formă sferică, ovoidală sau lenticulară, cu suprafaţă
lucioasă şi divers colorată. Structura drajeurilor cuprinde un nucleu (miez) şi un înveliş. Nucleul poate
fi constituit din: alune, fondant, jeleu, lichior etc. Aceste nuclee se prelucrează în turbine de drajare,
prin rostogolirea lor într-o masă de zahăr măcinat. Durata de drajare este diferenţiată în funcţie de
mărimea dorită a drajeurilor şi proporţia stabilită între înveliş şi nucleu. Învelişul drajeurilor poate fi
de zahăr, ciocolată, cacao etc.
Caramele. Caramelele sînt produse obţinute prin prelucrarea termică a unui amestec de zahăr,
glucoză, lapte, unt sau grăsimi vegetale solidificate. Pentru crearea unui sortiment cît mai larg, în
acest amestec se introduc şi diverse adaosuri precum: ciocolată, cafea, sîmburi de fructe, extract de
malţ etc.
Fondantul este o pastă de culoarea albă, cu consistenţa cremoasă, obţinut prin fierberea şi
concentrarea unui amestec de zahăr, glucoză şi apă. Fondantul de calitate superioară trebuie să aibă
cristale de mici dimensiuni.
Nucleele se obţin din sîmburi graşi (nuci, alune, migdale, fistic etc.) măcinaţi şi amestecaţi cu zahăr
pînă la formarea unei paste omogene. Semifabricatul obţinut în acest mod este denumit şi marţipan.
Siropul candis este folosit pentru acoperirea produselor de fondanterie cu un strat subţire de cristale
fine de zahăr cu rol protector şi estetic.
Serbetul se obţine din sirop de zahăr şi glucoza, după o tehnologie asemanatoare cu cea a
fondantului. Lărgirea sortimentului se realizează prin utilizarea unor adaosuri: coloranţi, aromatizanţi,
cacao, fructe etc.
Produse gelificate şi spumoase. Jeleurile sînt produse obţinute prin fierberea unui sirop de zahăr şi
glucoză, coloranţi, acizi alimentari, arome, care gelifică la răcire datorita adaosurilor de gelatina,
pectina sau agar-agar. După fierbere, compoziţia se toarnă în tipare de forme diferite realizate în pudra
de amidon, după care se acoperă cu zahar cristal.
Produsele spumoase au o structură spongioasă realizată prin încorporarea unor bule mici de aer în
mod uniform în masa produsului. Ca agent spumant se poate folosi: albuşul de ou, gelatina,
lactoalbumina, pectina etc. Produsele spumoase sînt foarte higroscopice, impunînd restricţii în ceea ce
priveşte umiditatea relativă a aerului în spaţiile de păstrare.
Rahatul se obţine prin fierberea unui sirop de zahăr şi glucoză (sau/şi fructoză) cu amidon. Pentru
lărgirea sortimentului pot fi încorporate şi anumite adaosuri cum ar fi: diferite substanţe aromatizante,
cacao, unt, fructe confiate, alune, migdale etc.
Ciocolata şi specialităţi de ciocolată. Ciocolata şi produsele din ciocolată se caracterizează prin gust
plăcut, aromă agreabilă şi valoare nutritivă ridicată. Materia primă de bază folosită pentru fabricarea
acestor produse o reprezintă boabele de cacao. Boabele de cacao sînt seminţele arborelui Theobroma
cacao, cultivat în zonele tropicale din America, Asia şi Africa.
Calitatea produselor zaharoase este determinată de nivelul proprietăţilor organoleptice, al
caracteristicilor fizico-chimice şi absenţa defectelor. Avînd în vedere higroscopicitatea zahărului,
ambalajele produselor zaharoase trebuie să fie impermeabile, să menţină substanţele volatile implicate
în formarea aromei şi să protejeze produsele de mirosurile străine din mediul înconjurător; de
asemenea, se acordă o atenţie deosebită şi aspectelor estetice ale ambalajului de prezentare.
Transportul produselor zaharoase se realizează cu mijloace de transport izoterme, care asigură
protecţia împotriva umiditaţii şi a variaţiilor de temperatură.
Păstrarea produselor zaharoase se face în spaţii uscate, curate şi dezinfectate, bine aerisite şi fără
mirosuri străine. Condiţiile optime de păstrare se situează la valori de 18-200C pentru temperatură şi
de 60-75% pentru umiditatea relativă a aerului.
Tema 6. CARACTERISTICA MERCEOLOGICĂ A BĂUTURILOR ALCOOLICE

Băuturile alcoolice sînt produse alimentare lichide care au în compoziţia lor o anumită proporţie de
alcool etilic.
Băuturi alcoolice tari natural- Aceste băuturi se mai numesc şi rachiuri naturale şi se obţin în cea
mai mare parte prin fermentarea şi distilarea fructelor şi a subproduselor de la vinificaţie. De
asemenea, mai pot fi folosite ca materii prime şi anumite sucuri de plante, plămezi de cereale sau alte
surse naturale de zahăr fermentescibil.
Ţuica de prune este cel mai frecvent întîlnită în ţara noastră, producîndu-se în cantităţi mult mai mari
comparativ cu alte tipuri de băuturi alcoolice tari.
de drojdie, rachiul de tescovină şi rachiul de vin.
Rachiul de drojdie se fabrică prin distilare din drojdia rezultată după limpezirea vinului. Are o
concentraţie alcoolică de circa 30% şi un miros specific de drojdie. Prin învechirea acestuia, se obţine
spuma de drojdie, cu o concentraţie alcoolică de circa 35%.
Rachiul de tescovină se obţine prin prelucrarea tescovinei rezultată în urma procesului de vinificaţie.
Are o concentraţie alcoolică asemănătoare celui de drojdie, este incolor sau slab gălbui, cu miros
caracteristic.
Băuturi alcoolice tari pe bază de vin. Prin distilarea vinului se pot obţine rachiurile de vin sau diferite
distilate superioare. Rachiul de vin se obţine de regulă din vinuri slab alcoolice sau degradate.
Rachiurile simple conţin numai alcool de fermentaţie, diluat pînă la o anumită concentraţie, uşor
îndulcit şi macerat cîteva zile. Sortimentul este alcăturit din rachiu alb, rachiu extra şi diverse tipuri de
vodcă. Vodcă superioară conţine şi alte ingrediente şi este supusă unei maturari care se derulează pe o
perioadă mai mare de timp.
Rachiurile aromate conţin pe lîngă alcool şi diferite arome sintetice sau naturale, coloranţi alimentari
şi uneori, în funcţie de sortiment, o cantitate mai mare de zahăr. Cele mai importante sortimente sînt:
romul industrial, obţinut din alcool, colorat cu caramel şi aromatizat cu esenţă de rom; rachiul de
vişine, caise, portocale etc.; ginul, obţinut din alcool cu adaos de fructe de ienupăr sau alte plante
aromate.
Lichiorurile sunt băuturi cu un conţinut de alcool cuprins între 25-45%, îndulcite, colorate şi
aromatizate cu diferite esenţe sau extracte de fructe sau plante.
Vinurile naturale sînt băuturi care se obţin prin fermentaţia alcoolică a mustului din struguri (fructele
viţei-de-vie, Vitis vinifera). Pentru obţinerea unor vinuri de calitate, strugurii se recoltează la
maturitate deplină, sau chiar la supramaturitate, cînd au cel mai mare conţinut de zahăr şi cea mai
mare greutate a bobului.
Compoziţia chimică a vinului este destul de complexă, fiind dată atît de compuşii iniţiali ai mustului,
cît şi de cei formaţi pe parcursul fermentaţiei şi învechirii. Astfel, vinul conţine alcool etilic (8…
14%), alcool propilic, alcool izopropilic, alcool izoamilic, glicerina, acizi (tartric, citric, malic, lactic
etc.), zaharuri, substanţe azotate, esteri, aldehide, vitamine, enzime, substanţe minerale (vinul roşu
este bogat în fier), tanin, substanţe colorante, aromate, substanţe pectice.
Vinurile speciale. O grupă destul de reprezentativă este cea a vinurilor speciale, care se obţin din
must de struguri sau vinuri stabilizate după tehnologii speciale şi adaos de zahăr, alcool
Vinurile spumante (tip sampanie) se fabrică după tehnologia clasică "champenoise" (şampanizarea
vinului în sticle) sau după alte tehnologii mai rapide. Şampanizarea constă în fermentarea
suplimentara a vinului în sticle, după ce în prealabil s-a adăugat un sirop de zahăr, drojdii selecţionate
şi alte ingrediente. Fermentaţia se desfaşoara lent, iar bioxidul de carbon rezultat este înglobat în masa
vinului spumant. După fermentaţie şi limpezire, vinurile se supun invechirii.
Vinurile spumoase se obţin din vinuri sănătoase, acide şi stabilizate prin înglobare de bioxid de
carbon în vinul îndulcit şi aromatizat.
Vinurile lihicoroase se obţin din vinuri stabilizate, prin adaos de alcool (pînă la o concentraţie
alcoolică de 15-20%) şi zahăr sau must. Vinurile lichioroase, precum Tokay, Malaga, Porto, Madera,
Xeres şi altele (Lacrima lui Ovidiu - Murfatlar) se caracterizează prin conţinut ridicat de zahăr (10-
20%) şi gust dulce pronunţat. Fabricarea lor se face după tehnologii proprii, o deosebită importanţă
acordîndu-se procesului de învechire.
Vinurile aromatizate se obţin din vin cu adaos de zahăr sau must, alcool alimentar şi măcerate din
plante, după reţete proprii fiecărui produs. Cele mai cunoscute sînt vermuturile şi vinul pelin (la care
predomină pelinul ca plantă aromatizantă). Aprecierea calităţii vinurilor se face prin intermediul
caracteristicilor psihosenzoriale şi fizico-chimice.

Berea este o băutură naturală, obţinută prin zaharificarea plămezii de orz germinat (malţ),
fierberea cu hamei şi fermentarea alcoolică a mustului obţinut. De menţionat că la fabricarea
berii pot fi folosite şi alte cereale bogate în amidon sau materii prime zaharoase
fermentescibile pentru înlocuirea parţială a orzului.
Malţul se obţine din boabele de orz prin germinare dirijată (încolţire). Încolţirea orzului şi
obţinerea malţului sînt necesare pentru activarea şi producerea de amilaze care asigură
zaharificarea amidonului.
Hameiul este planta ale cărei flori conferă berii gustul amărui specific, contribuie la
formarea aromei, îmbunătăţeste spumarea, limpezimea şi conservabilitatea.
Tema 7. LAPTELE ŞI PRODUSELE LACTATE
Laptele de consum este lichidul secretat de glanda mamară a femelelor mamifere (vacă,
bivoliţă, capră, oaie). Datorită compoziţiei chimice complexe şi echilibrate în trofine laptele
este considerat cel mai complex aliment; valoarea sa nutritivă se transmite în cea mai mare
parte produselor prelucrate.
Compoziţia chimică a laptelui. Laptele este un lichid biologic în care grăsimile sînt
repartizate în microglobule (2-10 milioane/cm3), într-o soluţie apoasă de proteine, glucide şi
alte substanţe. Din punct de vedere chimic, laptele este un amestec în proporţii bine definite
de apă, lipide, proteine, glucide (lactoză), substanţe minerale, vitamine şi alte component.
Proteinele mai importante din lapte sunt: cazeina 2,75%, lactoalbumina 0,36% şi
lactoglobulina 0,12%. Valoarea deosebită a proteinelor din lapte se datorează faptului că sînt
alcătuite din aminoacizi esenţiali, în proporţii apropiate de necesităţile organismului.
Cazeina este principalul component proteic al laptelui. Prin acidifiere sau în urma acţiunii
enzimelor proteolitice aceasta coagulează. Coagularea laptelui stă la baza fabricarii
produselor lactate acide şi a brînzeturilor.
Lipidele din lapte sunt alcătuite dintr-un amestec de gliceride (grasimi, neutre), precum şi de
cantitaţi mici de fosfatide şi steride. Acizii graşi mai importanţi din gliceride sînt: butiric,
capronic, caprilic, lauric, miristic, palmistic, stearic si oleic.
Grăsimile sînt răspîndite în lapte sub forma de globule. Mărimea globulelor de grăsime
diferă în funcţie de specia, rasa animalului, de momentul perioadei de lactaţie.
Laptele, mai ales în prima parte a perioadei de lactaţie (numit colostru) conţine o serie de
anticorpi (imunoglobuline, antitoxine, aglutine etc.), care apără organismul nou - născut de
acţiunea microbilor patogeni.
Glucidele sînt reprezentate în lapte de lactoza, prezenta în concentraţii de 4,5-5,2%. La
preparea brînzeturilor aproape 90% din lactoza trece în zer.
Lactoza este cel mai labil component al laptelui; sub influenţa bacteriilor lactice suferă
procesul de fermentaţie lactică transformandu-se în acid lactic.
Substanţele minerale. Sărurile pe care le conţine laptele în cantităţi mari sînt: clorura de
Principalele vitamine din lapte sînt: A, D, E, B1, B2, B6 si PP; vitamina C se găseşte în
proporţii mult mai reduse (0,5- 2,8 mg/l) decît în produsele de origine vegetală. Conţinutul în
vitamine variază în limite foarte largi, determinate de alimentaţia animalelor pe parcursul
perioadei de lactaţie, tratamentele tehnologice aplicate etc.
Peroxidaza se formează în organismul animal şi trece din sînge în lapte. În industria laptelui
peroxidaza este folosită la aprecierea tipului de pasteurizare, fiind descompusă la cca 800C
(pasteurizare înaltă).
Reductaza se formează în urma activităţii bacteriilor. Determinarea reductazei permite
evaluarea gradului de infectare bacteriană şi a stării de prospeţime. Laptele proaspăt şi cu un
grad de infectare redus conţine cantităţi mici de reductază.
Catalaza este o enzimă de origine mamară sau bacteriană. Este distrusă prin încalzirea
laptelui la 63-650C timp de 30 minute. Prezenţa unei cantitaţi mari de catalază este un indiciu
pentru unele boli ale ugerului animalelor.
Substanţele colorante (pigmenţii). În laptele de vacă sînt prezenţi carotenul şi xantofila, în
timp ce lactoflavina se găseşte în laptele tuturor speciilor.
Gazele. Laptele proaspăt recoltat conţine gaze dizolvate, care în timpul mulgerii şi
transportului se degajă parţial, iar la pasteurizare şi fierbere total. Astfel, un litru de lapte
proaspat muls conţine volumetric circa 8% gaze, dintre care 50-70% bioxid de carbon, 20-
30% azot si 4-10% oxigen.
Normalizarea este operaţia prin care laptele este adus la conţinutul de grăsime dorit, prin
adăugarea sau extragerea unei părţi din grăsimea laptelui; de obicei, normalizarea se face prin
cupajarea laptelui integral cu cel smîntînit.
Calitatea laptelui este exprimată prin caracteristicile organoleptice, fizico-chimice şi
microbiologice.
Conţinutul de grăsime este indicatorul principal de calitate al laptelui şi al tuturor produselor
lactate. Stabilirea preţului laptelui la preluarea de la producători se face pe baza conţinutului
de grăsime determinat periodic. Laptele şi produsele lactate ce au conţinut de grăsime mai
mare, pe lînga valoarea lor nutritivă (calorică) mai ridicată, prezintă şi proprietăţi
organoleptice superioare.
Aciditatea laptelui se exprimă în grade Thorner (oT), respectiv numarul de cm3 de soluţie de
hidroxid de sodiu de concentraţie 0,1 normală pentru neutralizarea acidităţii din 100ml lapte
si relevă prospeţimea laptelui. La laptele bun pentru consum aciditatea variază între 15 şi 20
grade Thorner.
Densitatea laptelui oglindeşte compoziţia sa. Extracţia grăsimii determină creşterea densităţii
iar adaosul de apă micşorarea sa.
Condiţii microbiologice. În laptele de consum nu sînt admise mai mult de 10 bacterii
coliforme /g sau un numar total de microorganisme aerobe mai mare de 300000/g. Laptele de
consum se ambalează în butelii de sticlă, din materiale plastice sau pungi de polietilenă,
precum şi în ambalaje tip „Tetra-Pak" din cartoane speciale.
Termenul de valabilitate pentru laptele de consum pasteurizat este de 24 de ore prin păstrare
la temperatura de refrigerare de 3-80C. Laptele ultrapasteurizat (UHT) are termene de
valabilitate mult mai mari (90-180 de zile).
Brînza este un produs alimentar lactat, solid sau semilichid obţinut după reţete adecvate, prin
scurgere după coagularea laptelui.
Procesul tehnologic comportă operaţiuni de pregătire a laptelui, de închegare şi prelucrare a
coagulului, de formare, sărare, presare şi maturare.
Pregătirea laptelui se face prin normalizare, pasteurizare, înglobare de clorura de calciu,
coloranţi (galben de şofran şi caroten), maiele şi prin maturare. Adaosul de clorură de calciu
(10-25 g/l) este necesar pentru obţinerea unui coagul fin şi creşterea randamentului.
Desfăşurarea în bune condiţii a procesului tehnologic necesită adăugarea de culture
selecţionate de bacterii lactice (streptococi, lactobacili etc) şi mucegaiuri (Penicillium
roqueforti, Penicillium camemberti).
Inchegarea laptelui şi prelucrarea coagului. Închegarea se face cu enzime proteolitice de
origine animală (cheag, pepsină), extracte din plante, enzime microbiene şi mai rar cu acizi
(lactic, clorhidric, sulfuric etc) cînd se obţine un coagul mai tare, elastic şi cu aciditate mare.
Prelucrarea coagulului constă în tăierea şi mărunţirea acestuia, iar la unele sortimente şi
încălzirea a 2-a (la 36-600C). Gradul de mărunţire a coagulului şi încălzirea a 2- a determină
separarea într-o măsură mai mare sau mai mică a zerului, respectiv conţinutul de apă al
brînzeturilor şi tipul pastei.
Formarea, sărarea şi presarea branzeturilor. Coagulul mărunţit este întrodus în forme şi
supus presării (5-24 ore în funcţie de sortiment) pentru aglomerarea boabelor de coagul într-o
măsură omogenă şi eliminarea zerului. Sărarea brînzeturilor urmăreşte să imprime acestora
un gust plăcut, să continue procesul de deshidratare şi să regleze procesele microbiologice.
Cele mai cunoscute metode de sărare a brînzeturilor sînt: sărarea uscată, sărarea în sărămură
şi sărarea în bob (introducerea sării în masa de boabe de coagul).
Maturarea este operaţiunea de păstrare a brînzeturilor anumite perioade de timp determinate,
în anumite condiţii de temperatură şi umiditate relativă a erului. Pe parcursul procesului de
maturare componentele brînzei suferă modificări fizice şi biochimice complexe. În cazul
depăşirii timpului normal de maturare, la brînzeturi apare fenomenul de supramaturare (şi
chiar alterare, îndeosebi la cele moi) care înrăutăţeşte considerabil caracteristicile
organoleptice ale brînzeturilor.
Brînzeturi cu pasta moale, nematurate. Din această grupă fac parte brînzeturile proaspete cu
pasta moale, nematurate. Se caracterizează printr-un coagul fin, consistenţă onctuoasă, aromă
şi gust de fermentaţie lactică, uşor acrişor şi corespunzător adaosurilor folosite; aceasta grupă
include: brînza proaspată de vaci; brînzeturi creme; brînzeturi aperitiv şi desert; caş proaspăt;
urda.
Brînza proaspătă de vaci se obţine prin coagularea laptelui cu ajutorul acizilor, separea
zerului şi omogenizarea coagulului. Laptele folosit poate fi integral normalizat sau degresat,
rezultînd brînza foarte grasă, grasă, semigrasă sau slabă. Brînza proaspată de vaca prezintă un
aspect de pastă omogenă, curată, fără scurgere de zer, cremoasă, nesfărămicioasă sau cu o
structura grunjoasă la brînza de tipurile semigrasă şi slabă. Din brînza proaspată de vaci, prin
adăugare de smîntînă, se obţin brînzeturi crème iar prin adăugare de sare şi condimente
(chimen, boia, piper etc) se obţin brînzeturi aperitiv.
Caşul proaspăt se obţine prin închegare, separare de zer în sedile şi maturare scurtă (cel mult
48 ore).
Urda rezultă prin precipitarea la cald (82-840C) a lactoalbuminei care rămîne în zerul rezultat
de la fabricarea unor brînzeturi din lapte de vacă sau de oaie.
Brînzeturi cu pasta moale, maturate. Brînzeturile cu pasta moale, maturate se caracterizează
printr-un conţinut mai ridicat de apă, peste 50%, ceea ce le conferă o consistenţă care variază
de la pasta moale, onctuoasă, pînă la o consistenţă uşor elastică, în funcţie de conţinutul de
apă şi grăsime.
Defecte de gust şi miros se regăsesc prin senzaţii de acru, amar, rînced. Brînzeturile obţinute
dintr-un lapte infectat cu microorganisme patogene pot deveni mijloace de transmitere a unor
boli infecţioase; de exemplu, Mycobacterium tuberculosis, Salmonella typhymurium si altele
se pot transmite la om prin consumarea brînzeturilor infectate.
Tema 8. Mărfuri textile
Industria uşoară este una dintre cele mai importante sectoare din economia Republicii
Moldova, care în prezent cuprinde in jur de 600 de companii, mare parte IMM-uri.
Sectorul de confecţii, în ultimii cinci ani, a reprezentat peste jumatate din veniturile industriei
uşoare.
Piaţa internă de consum de îmbrăcăminte este extrem de competitivă din cauza produselor
de calitate scăzută importate din China sş a comertului cu haine la mîna a doua.
Tricoturile simple dintr-un fir sînt acelea la care toate ochiurile dintr-un rînd sînt realizate
prin buclarea succesivă a uneia sau a mai multor fire (pentru obţinerea ciorapilor, lengeriei
etc.). Legăturile de bază a tricoturilor simple sînt: glat, patent şi lincs.
Tricoturile de urzeală au ponderea cea mai mare în cadrul produselor tricotate de metraj.
Legăturile de bază ale tricotului urzit sînt: lănţişor, tricot, postav şi atlaz.
Calitatea tricoturilor este determinată de o serie de caracteristici fizico-mecanice şi
tehnologice, dintre care unele sînt comune cu cele ale ţesăturilor (desimea exprimată prin
numărul de ochiuri pe 50 -100 mm pe direcţia rîndului şi şirului, masa pe unitatea de
suprafaţă, grosimea, rezistenţa) şi altele specifice tricoturilor.
Elasticitatea tricotului reflectă capacitatea tricoturilor de a se deforma la acţiunea unor
sarcini mici şi de a reveni la starea iniţială dupa încetarea acţiunii. Tricoturile simple sunt mai
elastice decît cele urzite. Datorită elasticităţii pronunţate, tricoturile se mulează pe corp şi
sunt lejere la purtare.
Intinderea sau extensibilitatea influenţează, în mare măsură calitatea tricoturilor. Ea este
determinată de desimea şi structura tricotului, cît şi de grosimea şi torsiunea firului.
Capacitatea de extensibilitate sau deformare interesează atunci cînd trebuie să se asigure
anumite proprietăţi funcţionale produsului (de exemplu cazul ciorapilor).
Deşirabilitatea se manifestă prin desfacerea sirurilor de ochiuri cînd firul se rupe. Ea depinde
de structura tricoturilor şi de natura firelor folosite şi este mai pronunţată la tricoturile simple
de fire chimice netede decît la tricoturile urzite, din fire naturale.
Contracţia tricotului faţă de dimensiunile iniţiale se datorează elasticităţii firelor care tind să-
şi menţină porţiunile buclate. Contracţia creşte odată cu fineţea firelor. De gradul de
contracţie se ţine seama la confecţionarea tricotajelor.
Tendinta de rulare este o caracteristică negativă a tricoturilor deoarece produce dificultăţi în
procesul de confecţionare. Ea exprimă tendinţa tricotului de a se rula la margini, pe linia
rîndurilor sau a sirurilor de ochiuri.
Defectele tricoturilor pot să provină de la materia prima (din fire), de la tricotare (din cauza
funcţionării defectuoase a maşinilor de tricotat) sau de la operaţiile de finisare.
Tema 9. CARACTERISTICA MERCEOLOGICĂ A MĂrfuriLOR din sticlĂ
Materiile prime principale sunt principalele trei categorii de oxizi care alcătuiesc compoziţia
sticlei secundare i sunt materialele care intră în cantitatea cea mai mare în masa sticloasă,
având rolul princ cu un rol bine determinat în formarea proprietăţilor acesteia.
Vitrifianţii sunt-pal în formarea sticlei, deoarece prin topire şi răcire conferă starea vitroasă,
specifică sticlei (corp solid transparent). Materiile prime cu rol de vitrifianţi sunt: nisipul
cuarţos, cu un conţinut în dioxid de siliciu (SiO2) de peste 95%; boraxul şi acidul boric din
care rămâne în sticlă trioxidul de bor (B2O3) şi pentaoxidul de fosfor (P2O5).
Fondanţii au rolul de a coborî temperatura de topire a vitrifianţilor (sub 1500 oC) şi de a
realiza trecerea sticlei solide în stare păstoasă la o temperatură mai scăzută. Fondanţii folosiţi
la obţinerea sticlei sunt: carbonatul de sodiu - soda calcinată (Na 2CO3) şi carbonatul de
potasiu K2CO3. Oxizii alcalini rămaşi după adăugarea fondanţilor participă la îmbunătăţirea
unor proprietăţi ale sticlei cum sunt: luciul şi transparenţa.
Stabilizanţii au rolul de a mări stabilitatea chimică şi de a îmbunătăţi proprietăţile mecanice
şi termice ale sticlei. Se foloseşte în cantităţi mari oxidul de calciu (calcarul), oxidul de
magneziu, iar în cantităţi mai mici oxidul de bariu, oxidul de plumb, oxidul de zinc.
Materiile prime sunt substanţe care se adaugă în proporţii mai mici pentru a-i conferi anumite
proprietăţi sticlei.
Afinanţii au rolul de a limpezi masa sticloasă topită, eliminând bulele de aer şi de gaze
rezultate din reacţiile chimice dintre componenţi prin antrenarea acestora la suprafaţă. În
calitate de afinanţi se folosesc: trioxidul de arsen, sulfatul de sodiu, azotatul de sodiu sau
potasiu, sultaful de calciu.
Opacizanţii sunt substanţe, care dacă se află fin dispersate în sticlă, fac ca aceasta să fie
opalescentă. Opacizarea se face prin adăugarea de bioxid de staniu, bioxid de titan, fluorină,
criolită sau bioxid de zirconiu.
Decoloranţii se introduc cu scopul de a înlătura culoarea imprimată sticlei de către diferite
impurităţi din materiile prime, de exemplu culoarea verzuie datorită prezenţei fierului. În
acest scop, se folosesc amestecul de trioxid de arsen şi azotatul de sodiu.
Coloranţii se utilizează pentru obţinerea unor sortimente de sticlă cu diferite culori. Cei mai
utilizaţi coloranţi pentru sticlă sunt: oxizii de fier (dau nuanţe de albăstrui sau galben), oxidul
de mangan (albastru), oxizii de mangan (roz-gălbui), oxidul de nichel (violet), oxidul de crom
(verde) etc.
Proprietăţile termice sunt determinate de comportarea sticlei faţă de căldură.
Stabilitatea termică reprezintă proprietatea sticlei de a rezista la variaţii mari şi rapide de
temperatură, fără a se distruge (se mai numeşte rezistenţă la şoc termic).
Proprietăţile optice ne arată comportarea faţă de lumină şi sunt exprimate prin transmisia
luminii, absorbţia luminii, indicele de reflexie şi refracţie.
Transmisia luminii se exprimă prin coeficientul de transmisie, care cu cât este mai mare cu
atât sticla este mai transparentă.
Absorbţia luminii se exprimă prin coeficientul de absorbţie (care este invers proporţional cu
transmisia), astfel când razele de lumină sunt absorbite parţial, sticla este translucidă, iar când
sparge uşor (fragilitatea poate fi îmbunătăţită.
Proprietăţile chimice ne arată comportarea sticlei sub acţiunea agenţilor chimici (acizi, baze,
săruri) şi a celor atmoDuritatea sticlei este cuprinsă între 5-7 pe scara de duritate Mohs şi
variază în funcţie de compoziţia chimică.
Stabilitatea termică reprezintă proprietatea sticlei de a rezista la variaţii mari şi rapide de
temperatură, fără a se distruge (se mai numeşte rezistenţă la şoc termic).
Proprietăţile optice ne arată comportarea faţă de lumină şi sunt exprimate prin transmisia
luminii, absorbţia luminii, indicele de reflexie şi refracţie.
Transmisia luminii se exprimă prin coeficientul de transmisie, care cu cât este mai mare cu
atât sticla este mai transparentă.
Absorbţia luminii se exprimă prin coeficientul de absorbţie (care este invers proporţional cu
transmisia), astfel când razele de lumină sunt absorbite parţial, sticla este translucidă, iar când
ului, gaze din atmosferă).
Suflarea este procedeul prin care se obţin produse cu pereţi groşi şi cu cavităţi interioare de
forme diferite, suflarea se poate realiza cu maşini automate, semiautomate sau de către
muncitori, printr-o ţeavă de oţel care are la un capăt masa de sticlă vâscoasă. Astfel se obţin
diferite produse de uz casnic şi articole tehnice.
Presarea constă în introducerea unei cantităţi de sticlă topită în forma unei matriţe urmată de
presarea materialului. Sticla se introduce într-o formă metalică, se presează cu poansonul;
prin presare sticla umple întreaga formă, obiectul fasonat poate fi scos din formă după
ridicarea poansonului.
Tragerea se foloseşte la fabricarea geamurilor, plăcilor şi a ţevilor şi constă în trecerea masei
de sticlă printr-un sistem de valţuri, din care unul este fix, iar celălalt este mobil. Este o
metodă eficientă, iar produsele sunt de calitate superioară.
Laminarea constă în introducerea masei sticloase între doi cilindri laminori, care se rotesc în
sens invers. Prin acest procedeu se obţin geamuri, cu suprafaţa insuficient de netedă, fiind
necesară şlefuirea şi polizarea sticlei pentru obţinerea unor suprafeţe perfect netede.
Defectele de topitură apar sub formă de incluziuni diferite în masa sticloasă, defecte de
culoare şi stabilitate chimică necorespunzătoare.
Defectele de fasonare sunt abateri de la formă, dimensiuni, capacitate, masă şi integritate.
Defectele de recoacere şi călire sunt cauzate de nerespectarea curbei de recoacere şi de
călire, respectiv a parametrilor procesului de recoacere şi călire şi apar sub formă de tensiuni
interne, fisuri şi deformare.
Defectele de finisare pot apărea de la fiecare operaţie de finisare (şlefuire, polizare, matisare,
decorare), ca urmare a executării incorecte. Ele apar sub formă de şlefuire incompletă,
zgâriată; zgârieturi sau matisări ale suprafeţelor; matisare neuniformă; asimetrii ale
elementelor de decor; scurgeri de colorant etc.
Defectele din timpul manipulării, depozitării şi transportului sunt în general defecte de
aspect şi integritate.
Articolele din sticlă cristal se caracterizează prin omogenitate şi transparenţă ridicată, luciu
puternic şi produc prin lovire un sunet cristalin, prelung. Sunt finisate prin şlefuire cu şlifuri
adânci şi faţete care au efect deosebit la trecerea luminii.
Tema 10. CARACTERISTICA MERCEOLOGICĂ A MĂrfuriLOR din CERAMICĂ
Produsele ceramice sunt produse cu structură policristalină, formate din particula
aglomerate unite între ele, ca urmare a fenomenelor fizico-chimice de sinterizare şi vitrifiere.
Materii prime principale. Aceste materii prime au rolul cel mai important în formarea
proprietăţilor masei ceramice. Pentru obţinerea produsului ceramic brut se folosesc materiale
plastice şi neplastice.
Materialele plastice constituie partea principală a masei ceramice care realizează legătura
între toţi constituenţii acesteia. Din această grupă fac parte: argila şi caolinurile. Plasticitatea,
puterea liantă, higroscopicitatea, contracţia la uscare a materiilor plastice determină în mod
hotărâtor calitatea produselor finite.
Argilele sunt materiale plastice care cu apa formează o masă ce se poate fasona, prin uscare
îşi păstrează forma, iar prin ardere se durifica. Se folosesc 6 sorturi de argila diferenţiate după
puritate, după mărimea particulelor şi resturi organice.
Caolinurile sunt materiale plastice mai pure, cu o structură cristalină mai pronunţată, dar cu o
plasticitate mai redusa. De regula au culoarea alba. Se întâlnesc 6 sorturi în funcţie de
aceleaşi criterii.
Materiile prime neplastice au rolul de a diminua unele efecte negative ale materialelor
argiloase, de a îmbunătăţi proprietăţile produselor finite. Dintre acestea fac parte: fondanţii,
materialele degresante şi refractare.
Fondantii au rolul de a micşora temperatura de formare a fazei topite, formând totodată prin
topire o compactizare şi conferind transluciditate produselor finite. Ei sunt foarte importanţi
şi în funcţie de natura primă folosită, produsul ceramic îi poartă denumirea (ex: porţelan
fosfatic, faianţa feldspatică).
Pigmentii ceramici-Materiile prime pentru decorare sunt în special oxizi sau combinaţii ale
metalelor grele .
Opacizanţii sunt substanţe care rămân sub formă de particule fine, uniform dispersate în masa
glazurii, pe care o opacizează sau pot produse bule de gaz nedizolvate în glazură, conferindu-
i acesteia un aspect lăptos.
Porţelanurile tari se caracterizează prin temperaturi înalte de ardere 1300-1450 oC; glazura
este dură; gradul de alb este de 65-75%; transluciditate bună şi foarte bună; capacitatea de
absorbţie a apei este de maximum 0,5%; au bună stabilitate termică.
Semiporţelanul. Este o masă ceramică fină, cu caracteristici intermediare între faianţa şi
porţelan, aspectul lui apropiindu-l mai mult de faianţă.
Faianţa. Este o masă ceramică obţinută din caolin, cuarţ, calcar, argilă, dolomită, feldspat. Se
caracterizează prin: ciob alb-gălbui, porozitate mare (absorbţia apei 8-16%); este permeabil
pentru lichide şi apă; temperatura de ardere 850.1250oC.
Ceramica comună. Este o masă ceramică obţinută din argile comune, cu un conţinut ridicat
de oxizi de fier în amestec cu nisip şi calcar. Prezintă o culoare roşie sau neagră, iar structura
este granuloasă. Cuprinde trei tipuri: ceramica comună sau populară; ceramica comună
termorezistentă; majolica.
Ceramica comună se prezintă în două tipuri: ceramică roşie, de tradiţie romană, obţinută
printr-o ardere completă; ceramică neagră, de tradiţie dacică, obţinută printr-o ardere
incompletă.
Ceramica comună termorezistentă conţine în plus compuşi ce-i conferă rezistenţă la foc, se
foloseşte pentru vase de menaj.
Majolica după ardere se acoperă cu glazură opacă pe bază de plumb şi staniu, se decorează
după care se glazurează a doua oară, astfel desenul apare cu un contur imprecis şi aspect
specific, deoarece glazura a doua de obicei este fisurată.
Marcarea se face pe exterior, pe suprafaţa de sprijin a obiectelor cu trei menţiuni: marca de
fabrică a producătorului, calitatea, inscripţia „lucru manual” numai pentru produsele
decorate manual.
Tema 11. CARACTERISTICA MERCEOLOGICĂ A MĂRFURILOR DIN
MATERIALE PLASTICE

Materialele plastice -sînt substanţe macromoleculare obţinute în urma reacţiilor de

polimerizare şi policondensare sub influenţa presiunii şi cărora, în anumite condiţii de
temperatură, li se poate da o anumită formă care şi-o păstrează.
Execuţia – trebuie să aibă suprafaţa orizontală plată; elementele de sprijin trebuie să asigure
stabilitate; accesoriile sau părţile mobile trebuie să funcţioneze normal la utilizare etc.
Rezistenţa – se referă la rezistenţa la cădere liberă, la variaţii de temperatură şi la agenţii
chimici; articolele din mase plastice trebuie să nu se deformeze, să nu crape, să nu se spargă
la utilizare etc.
Verificarea calităţii se face din trei aspecte: 1) verificarea ambalării şi marcării; 2) examenul
organoleptic; 3) examenul fizico-chimic.
Verificarea ambalării şi marcării se face uzual observînd dacă ambalajul prezintă deteriorări
şi dacă marcarea cuprinde toate datele necesare identificării produsului.
Ambalarea se face ţinînd seama de forma şi natura produsului. Foliile se ambalează în suluri,
produsele pentru menaj în foiţă de hîrtie şi apoi în cutii de carton. În unele cazuri articolele nu
se ambalează ci se livrează în vrac (coşuri de rufe etc.).
Marcarea se face prin etichetare, gravare şi imprimare în funcţie de forma şi dimensiunile
produsului cu următoarele menţiuni: marca de fabrică, număr STAS sau NT, preţ, este
obligatoriu de a fi marcate şi ambalate.
Transportul se face cu mijloace acoperite şi curate.
Depozitarea se face în locuri curate, uscate, ferite de acţiunea directă a razelor solare şi la cel
puţin 2 m de sursele de căldură. Se recomandă ca temperatura încăperilor să fie nu mai
scăzută de -5oC şi nu mai mare de +30oC.
TEMA 12. CARACTERISTICA MERCEOLOGICĂ A MĂRFURILOR DIN LEMN
Structura lemnului se înţelege modul cum sunt grupate diferitele elemente anatomice, care
alcătuiesc masa lemnoasă.Lemnul are o structură microscopică, în care deosebim celule de
forme şi dimensiuni diferite, şi o structură macroscopică, în care deosebim: coaja, cambiul,
alburnul, duramenul, măduva, precum şi inelele anuale, razele medulare şi porii.
Coaja (scoarţa) este alcătuită din două zone: coaja externă formată din celule moarte şi dure,
are rol de protecţie faţă de acţiunea agenţilor externi. Poate avea suprafaţa netedă sau cu
crăpături, de culori diferite, constituind un factor de identificare a speciilor lemnoase- coaja
internă (liberul) este un ţesut viu cu structură fibroasă şi poroasă prin care circulă seva.
Cambiul constituie stratul generator de dezvoltare a trunchiului adăugând în fiecare an un
nou inel de creştere. Inelele anuale indică vârsta arborelui.
Alburnul este partea exterioară a cilindrului lemnos, lemnul tânăr care se întinde spre coajă.
Caracteristici: ţesut rar şi afânat, conţinut mare de umiditate, lemn puţin rezistent şi durabil,în
general de culoare mai deschisă decât restul lemnului. El prezintă proprietăţi mai scăzute faţă
de restul lemnului si de aceea în operaţiile de debitare (taiere) se elimină.
Duramenul – lemn matur, apare treptat în procesul de duramenificare a alburnului în timpul
creşterii arborelui. Caracteristici: ţesut dens, rezistent, puţin permeabil la lichide. Duramenul
este partea cea mai importanta din lemn care asigura rezistenta lemnului, are un ţesut dens,
foarte rezistent si puţin permeabil la lichide. La unele specii este distins colorat de alburn (ex:
nuc, plop, stejar, salcâm, ulm).
Inelele anuale- sunt elemente anatomice care constituie cercuri concentrice, delimitând zona
alburnului, duramenului şi măduvei. Lemnul de cea mai bună calitate este dat de speciile care
au inelele anuale crescute regulat, înguste şi egale.
Razele medulare apar sub forma unor linii radiale înguste sau late, care străbat inelele anuale,
îndeplinind funcţia de conducere şi înmagazinare a substanţelor nutritive. Se prezintă ca linii
lucioase, mai închise la culoare decât restul lemnului.
Porii (vasele)- apar sub forma unor goluri mici, numărul şi mărimea lor determinând
porozitatea lemnului.
Compoziţia chimică a lemnului-Din punct de vedere chimic, lemnul este alcătuit din
substanţe organice şi substanţe anorganice.
Inelele anuale- sunt elemente anatomice care constituie cercuri concentrice, delimitând zona
alburnului, duramenului şi măduvei. Lemnul de cea mai bună calitate este dat de speciile care
au inelele anuale crescute regulat, înguste şi egale.
Razele medulare -apar sub forma unor linii radiale înguste sau late, care străbat inelele
anuale, îndeplinind funcţia de conducere şi înmagazinare a substanţelor nutritive. Se prezintă
ca linii lucioase, mai închise la culoare decât restul lemnului.
Porii (vasele) -apar sub forma unor goluri mici, numărul şi mărimea lor determinând
porozitatea lemnului.
Compoziţia chimică a lemnului-Din punct de vedere chimic, lemnul este alcătuit din
substanţe organice şi substanţe anorganice.
Umflarea şi contragerea lemnului sunt fenomene datorate higroscopicităţii acestuia.
Umflarea este proprietatea lemnului de a-şi mări volumul prin absorbţia apei. Contragerea
este fenomenul invers. Sunt fenomene dăunătoare pentru lemnul folosit la mobilă, tâmplărie,
construcţii.
Conductibilitatea termică şi conductibilitatea electrică sunt redusă datorită porozităţii,
lemnul este considerat un izolator. Lemnul umed conduce atât curentul, cât şi căldura.
Proprietăţile mecanice se referă la rezistenţa la rupere, compresiune, tracţiune, încovoiere,
despicare, oboseală, uzură, duritate etc. Aceste proprietăţi sunt influenţate de specia
lemnoasă, umiditate, defectele lemnului.
Proprietăţile tehnologice reprezintă însuşirile de comportare a materialului lemnos la
prelucrare, în tehnologia obţinerii diferitelor mărfuri din lemn.
Defectele lemnului determină o scădere a calităţii produselor din lemn şi a posibilităţilor de
utilizare. Defectele lemnului se pot grupa în: defecte de formă, de structură, datorate
factorilor biologici, defecte datorate altor factori.
Defectele de formă a sortimentelor de lemn rotund. Din această categorie fac parte acele
defecte, care se manifestă prin devieri de la forma naturală a arborelui.
Defecte de structura-Excentricitatea constă în deplasarea laterală a măduvei faţă de centrul
secţiunii transversale a trunchiului. Piesele obţinute din lemnul cu asemenea defect se
deformează mult în sens longitudinal şi transversal, iar rezistenţa mecanică scade.
Fibra răsucită-Aprecierea acestui defect se face prin raportarea distanţei devierii de la o linie
paralelă cu axa longitudinală şi lungimea considerată axa piesei.
Fibră creaţă -sau ondulată se manifestă prin devierea fibrelor după linii ondulate relativ
regulate.
Сadranura, când crăpăturile urmează linia razelor medulare;
Gelivura, când ruperea se produse din exterior spre interior, fiind cauzată de ger;
Rulura apare sub forma unor crăpături concentrice, care urmează linia inelelor anuale şi se
datorează acţiunii vânturilor puternice.
Defecte cauzate de factorii biologici-Lemnul datorită compoziţiei sale chimice în care
predomină hidraţii de carbon şi a umidităţii mari, constituie un mediu prielnic de dezvoltare a
microorganismelor, a insectelor, a ciupercilor.
Mobila este unul dintre produsele cu niveluri foarte variate de calitate, cuprinzând mobilă cu
preţuri scăzute, lucrată mecanic, până la piese lucrate manual.
Prelucrările mecanice trebuie să se facă îngrijit, să respecte condiţiile de formă a pieselor,
toleranţele şi ajustajele de îmbinări şi asamblări prevăzute în standarde.
Abaterea admisibilă de la planitate a panourilor libere sau montate în mobilă este de 2 mm
(pentru panouri cu dimensiunea cea mai mare de maxim 1000 mm) şi 2% din dimensiunea
cea mai mare care depăşeşte 1000 mm.