Dreptul Bisericesc

SEMESTRUL al II -lea
ACTIVITATEA BISERICII
Prin activitate în general, se înţelege un ansamblu de lucrări sau acţiuni, o manifestare a

unei forţe, a unei puteri sau un ansamblu de mijloace prin care se duce la îndeplinire un scop
anumit1.
Prin activitate a organelor de conducere a unei organizaţii se înţeleg lucrările sau
acţiunile cu caracter social săvârşite de către acestea în exercitarea puterii sau folosirea
mijloacelor specifice cu care au fost înzestrate organele respective, în vederea atingerii scopului
ei2.
Când organele care deţin şi exercită puterea săvârşesc lucrări constante cu caracter social,
aceste activităţi se numesc funţiuni ; iar când săvârşesc anumite trebuinţe temporale sau de
durată mai scurtă, activităţile respectivă poartă denumirea de sarcini3.
Prin administrare se înţelege efectuarea unei slujiri sau a unei lucrări, prin care un mijloc
se foloseşte la realizarea unui anumit scop. Administrarea include chivernisirea bunurilor
economice. Realitatea obiectivă a acestei lucrări se realizează printr-un ansamblu de acţiuni
legate între ele printr-un sistem cunoscute sub denumirea de administraţie4.
În limbaj bisericesc, în afară de înţelesul de administraţie economică, adică de folosire a
sau chivernisire a bunurilor economice, acest cuvânt se mai foloseşte pentru a exprima ansamblul
de aplicare a puterii bisericeşti, adică a mijloacelor pe care le foloseşte Biserica în scopul
realizării misiunii sale prin acte de organizatre şi conducere a acesteia5.
În sens restrâns, prin cuvântul administrare se exprimă modul în care se aplică puterea
sfinţitoare la realităţile vieţii bisericeşti, adică modul în care se săvârşesc lucrările sfinte. Atât
administrarea Sfintelor Taine, cât şi administrarea întregii puteri bisericeşti sunt încredinţate unor
slujitori competenţi a le duce la îndeplinire, constituiţi în organe individuale sau colective
(sinodale). Activitatea acestor organe este lucrarea de administare a Bisericii, adică de atingere a
scopului ei final prin folosirea mijloacelor adecvate6.
Aşadar, noţiunea de administare sau administraţie bisericească se foloseşte la aplicarea
mijloacelor acestei puteri la realităţile vieţii bisericeşti. Actele prin care se asigură îndeplinirea
activătăţii de administrare a puterii bisericeşti se împart în acte de administrare a puterii
învăţătoreşti, în acte de administrare a puterii sfinţitoare şi în acte de administrare a puterii
conducătoare (sau jurisdicţionale)7.
Deoarece întregii vieţi şi lucrări a Bisericii i s-a creat un veşmânt juridic, Biserica, pe
lângă conţinutul ei specific, are şi un aspect juridic care îi dă întregii lucrări un caracter juridic,
sau, cu alte cuvinte, întreaga activitate a Bisericii este dublată de o lucrare juridică care face să i
1
Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol.II, Editura
I.B.M.B.O.R., p.5.
2
Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…. vol.II, p.5.
3
Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox… vol II, p.5.
4
Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.5.
5
Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.5-6.
6
Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.6.
7
Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.7-8.
se dea sens juridic fiecărui act de administraţie bisericească. Lucrarea prin care se aplică dreptul
la viaţa Bisericii poartă denumirea de jurisdicţie bisericească8.
ASPECTELE ACTIVITĂŢII SAU LUCRĂRII BISERICII
I. ACTIVITATEA ÎNVĂŢĂTOREASCĂ
Modul în care se desfăşoară activitatea învăţătorească sau se exercită puterea

învăţătorească în Biserică este foarte diversificat datorită caracterului acestei slujiri deoarece
această lucrare impune contactul cu o seamă de realităţi obiective existente şi în viaţa Bisericii.
Această activitate nu se exercită doar în interiorul Bisericii, ci şi în afara ei, având ca temei
fundamental porunca Mântuitorului Iisus Hristos dată Sfinţilor Apostoli pentru a propovădui
Evanghelia Sa la toată făptura (Mt. 10,5 ; Mt. 28,19). Nu doar ucenicii şi slujitorii Bisericii au
împlinit această porună, ci şi simplii credincioşi care timp îndelungat au desfăşurat o acţiune
misionară chiar în locul unde se găseau sau locuiau. Astfel, propovăduirea Evangheliei printre
necredincioşi şi necreştini a fost prima lucrare misionară a Bisericii9.
Doar unii dintre Sfinţii Apostoli şi unii dintre ucenicii acestora, precum şi harismaticii se
găseau într-o continuă călătorie pentru lucrarea misionară a Bisericii. Harismaticii erau de patru
feluri : apostoli (alţii decât cei doisprezece sau din rândul celor 70 de ucenici aia acestora) ;
evenghelişti, profeţi şi învăţători (didascali). Acestora li s-au adăugat numeroşi slujitori propriu-
zişi, precum şi ucenici ai lor. De asemenea, un rol important în răspândirea cuvântului lui
Dumnezeu -pe plan lcal- îl aveau presbiterele, diaconiţele şi văduvele care formau grupuri de
persoane dedicate slujirii Bisericii. Temeiul acestei slujiri îl găsim exprimat în cuvintele
Mântuitorului : « tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamneilor, pe acela îl voi mărturisi
şi Eu înaintea Tatălui Meu celui ceresc » (Mt.10,32)10.
Exercitarea puterii învăţătoreşti constă dintr-o sumă de acte care servesc acelaşi scop şi se
efectuează prin aceeaşi putere. Cea mai importantă lucrare de exercitare a acestei puteri a fost
cea misionară care a avut un caracter complex, constând din felurite acte a căror notă comună era
misiunea11. Se deosebesc mai multe categorii de lucrări principale în exercitarea puterii
învăţătoreşti :
1. Lucrarea de păstrare a adevărului revelat s-a realizat în timp prin mai multe acte :
a. Păstrarea nealterată a adevărului revelat este încredinţată întregii
Biserici datorită caracterului ei infailibil prin asistenţa Duhului Sfânt. Această acţiune s-a
manifestat prin hotărârile sinodului apostolic, a celorlalte sinoade – în special a Sinoadelor
ecumenice – şi prin orice act de manifestare a consensului tacit sau expres al întregii Biserici ;
prin adevărurile de credinţă cuprinse în Sfânta Tradiţie (prin care s-a stabilit însuşi canonul
Sfintei Scripturi). Păstrarea nealterată a adevărului revelat s-a manifestat şi prin alte organisme
neînzestrate cu puterea infailibilităţii precum : preoţia în toate treptele ei care are ca obiect
păstrarea credinţei nealterate prin propovăduire misionară, predică şi catehizare a slujitorilor
Bisericii; precum şi masa credincioşilor cărora le revin îndatorirea şi dreptul de a lucra activ în
scopul însuşirii, cunoaşterii şi păstrării credinţei12.
b. Fixarea în scris a a acestui adevăr de către scriitorii inspiraţi ai Sfintei
Scripturi, atât a celor din rândurile, dar şi din afara celor doisprezece Apostoli. Acest lucru s-a
materializat prin inspiraţie divină care constă în împărtăşirea sau descoperirea adevărurilor de
8
Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox... vol.II, p.8.
9
Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…vol.II, p.12-13.
10
Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…., vol.II, p.13.
11
Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox… vol.II, p.14.
12
Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…vol.II, p.15-17.
credinţă din partea Mântuitorului Iisus Hristos, dar şi prin stimularea şi ajutorul acelor autori prin
asistenţa Sfântului Dud în vederea fixării în scris a adevărului pe care l-au cunoscut, fie prin
tradiţie orală anterioară, fie prin revelaţie deosebită ulterioară13.
c. Întocmirea primelor mărturisiri (simboluri) de credinţă. Aceste
simboluri de credinşă cu un conţinut scurt au fost întocmite de slujitorii Bisericii care au dat în
ele expresia elementelor de bază ale credinţei creştine, înfăţişate într-o formă simplă şi scurtă.
Ele au fost atribuite Sfinţilor Apostoli, altor slujitori bisericeşti (Sf.Atanasie cel Mare),
sinoadelor I şi II ecumenice14.
d. Întocmirea catehismelor, mărturisiri de credinţă sau a cărţilor
simbolice. Din rândul cărţilor simbolice fac parte Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă (Iaşi,
1642), Mărturisirea de credinţă a Patriarhului Dositei al Ierusalimului, (Ierusalim, 1672) ,
Mărturisirea de credinşă a lui Mitrofan Critopulos (1685) şi parţial Scrisoarea patriarhilor
orientali de la 1848. Din categoria cărţilor de învăţătură ortodoxă amintim Catehismul Mare al
Mitropolitului Filaret al Moscovei (+1867) şi Cartea de învăţătură creştină ortodoxă (Bucureşti,
1952)15.
e. Întocmirea textelor slujbelor religioase sau a cultului. Textele
rânduielilor cultice exprimă şi ele într-o formă literară poetică adevărurile de credinţă sau
doctrina Bisericii. Ele se fac cunoscute credincioşilor prin rostire, citire, repetare, fiind astfel
însuşite şi apărate de către aceştia. În cult nu pot fi introduse decât texte aprobate de autoritatea
bisericească (Sf.Sinod ecumenic sau sinoadele plenare ale Bisericilor particulare). Se găsesc
cuprinse în cărţile de ritual liturgic precum Molitfelnice, Mineie, Penticostar, Octoih, Triod16.
f. Promovarea artei. Cântarea şi pictura (murală şi portativă pe suport
diferit precum icoane sau prapuri) constituie şi ele mijloace de propovăduire auditivă şi vizuală a
adevărurilor de credinţă17.
2. Lucrarea misionară sau de răspândire a învăţăturii creştine

Această lucrare se continuă mereu cu obligaţia de a fi săvârşită până la marginile
pământului. Această misiune poate fi externă -atunci ea se desfăşoară printre necreştini ; şi
internă -când ea se desfăşoară printre creştini în scopul întăririi ataşamentului faţă de Biserică.
La această lucrare au participat – pe lângă apostoli, harismatici, slujitori sacramentali o seamă de
laici, bărbaţi şi femei. Astfel, Sf. Grigorie Luminătorul i-a încreştinat pe armeni ; Sf.Frumenţiu
şi Edesiu pe etiopieni ; Sf.Nunia i-a încreştinat pe georgieni, gruzi sau iviri. Pentru ducerea la
îndeplinire a acestei lucrări s-au înfiinţat asociaţii sau societăţi religioase formate din clerici şi
laici. Ele se pot constitui şi acum în cadrul aşa-numitului « apostolat laic »18.
3. Lucrarea de precizare sau adâncire a adevărurilor de credinţă se săvârşeşte prin

patru acte :
a. Precizarea adevărurilor de credinţă prin hotărârile sinoadelor se
realizează prin canoanele emise de acestea referitoare la învăţăturile de credinţă.
b. Propovăduirea adevărurilor de credinţă prin predică
Clericii în cele trei trepte au datoria de a învăţa credincioşii dreapta credinţă prin predică.
Canonul 19 Trulan impune ca ea să aibă loc în ziua de duminică. Cei care nu învaţă poporul se
pedepsesc cu afurisirea ori suspendarea ori oprirea de la slujirea sacerdotală, ajungând chiar la
caterisire (can.58 ap. ; can. 2 Sin. I. ec. ; can.19 Laod. ; can.19 Trulan ; can. 71, 121, 123 Cart.).
Predica trebuie rostită la începutul slujbei, după citirea Apostolului şi Evangheliei (can.19
13
Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol.II, p.18.
14
15
Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox… , vol.II, p.18-19.
16
Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…vol.II, p.19.
17
18 18
Laod.), în unitatea bisericească încredinţată clericului. Canoanele prevăd ca cine nu respectă
aceasta să li se aplice pedeapsa suspendării, depunerii sau caterisirii (can.35 ap.; can.2,11 Sard.;
can.20 Trulan). Le este interzis mirenilor să predice în Biserică sub sancţiunea afurisirii pe timp
de 40 de zile (can.64 IV ec.). Le este totuşi îngăduit acestora, cu încuviinţarea ierarhului locului
de a reglementa modul în care laicii autorizaţi pot fi admişi în răspândirea adevărurilor de
credinţă prin predică (can.26 Laod.). Femeile nu pot predica în Biserică (can. 70 Trulan)19.
c. Adâncirea adevărurilor de credinţă prin cateheză

Dreptul de a catehiza revine clericilor, dar şi mirenilor designaţi de episcop în acest sens
(can.26 Laod.), inclusive diaconiţelor. Această activitate se desfăşura asupra catehumenilor
(can.7 II ec.; 95 VI ec.). Preotul este dator de a-i catehiza pe credincioşii tineri şi vârstnici, de
ambe sexe (can.10 VII ec.); pe copii şi pe casnici (can. 10 VII ec.); pe ereticii ce urmează a fi
primiţi în Biserică (can. 7 II ec.; 95 VI ec.). Cei care mai pot catehiza sunt şi persoanele
aparţinătoare stării mireneşti angajată în această lucrare de autoritatea bisericească20.
d. Păstrarea şi transmiterea învăţăturii de credinţă prin şcolile de

învăţământ teologic
În scopul aprofundării învăţăturii de credinţă şi în scopul formării slujitorilor Bisericii s-
au organizat o seamă de forme de învăţământ religios şi teologic. El a luat naştere din
dezvoltarea activităţii catehetice a didascalilor concretizată în apariţia primelor şcoli teologice.
Amintim în acest sens pe cele de la Roma condusă pe rând de către Sf.Iustin Martirul şi
Filosoful, Teodot, Epigonius, Clement, Sabelius; Athena, unde îşi desfăşurau activitatea Taţian şi
Athenagora; Cartagina îndrumată de Praxeas; Alexandria – înfloritoare sub Clement şi Origen,
acesta din urmă fiind organizatorul Şcolii din Cezareea Palestinei. În anul 425 se înfiinţează în
Imperiul Bizantin Şcoala Superioară sau Universitatea din Constantinopol, fiind model şi pentru
alte unităţi de învăţământ a Bisericilor locale.Primele Şcoli teologice româneşti au funcţionat pe
lângă episcopii şi mănăstiri. În secolul al XVII-lea se înfiinţează Academia Mihăileană,
continuată prin seminariile teologice şi facultăţile de teologie apărute la Iaşi (1860); Bucureşti
(1864); Sibiu (1787; 1811); Arad (1822, 1991); Timişoara (1944, 1993), etc.21
4. Lucrarea de apărare a adevărurilor de credinţă

Credinţa propovăduită a trebuit şi ea apărată prin predici cu caracter apologetic. Aceste
cuvântări consemnate mai apoi în scris erau îndrepatate împotriva păgânilor şi necredincioşilor ;
filosofilor păgâni şi chiar a ereticilor. Apărarea adevărurilor de credinţă s-a făcut în timp prin
hotărârile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice, a celor locale şi ale Sfinţilor Părinţi22. Caracterul
apologetic contemporan se manifestă îndeosebi asupra celorlalte culte recunoscute sau nu de
Statul Român prin Legea 489/2007.
19
20
21
22
II. ACTIVITATEA SFINŢITOARE A BISERICII
Administrarea puterii sfinţitoare sau sacramentale constituie acea lucrare prin care se
sfinţeşte viaţa credincioşilor, administrându-li-se atât harul pe cale-l împărtăşesc Sfintele Taine,
cât şi ierurgiile23.
II.1. ADMINISTRAREA SFINTELOR TAINE
II.1.1. Administrarea Sf.Taine a Botezului

Săvârşitorii acestei Taine sunt episcopul şi preotul. În cazuri de necesitate, şi prin
iconomie, Taina Botezului poate fi săvârşită de diacon, orice laic (bărbat sau femeie), monah sau
monahie cu condiţia ca ei înşişi să aibă botezul valid şi să nu fie eretici (can.46-50 apostolic ; 44-
45 Nichifor Mărturisitorul). Nu pot săvârşi botezul clericii sau creştinii care au căzut în erezie
(can. 68 ap.). Au această calitate toţi clericii chiar dacă sunt supuşi vreunei pedepse sau sunt
opriţi de la cele sfinte, chiar şi caterisiţi, însă pentru alt motiv decât pentru erezie24.
Primitorul Sf.Taine a Botezului poate fi orice persoană aflată în viaţă de orice vârstă
(can.2, 14 I ec. ; 78 Trul.; 19,, 46 Laod; 110 Cart.) şi sex. Persoanele nevârstnice care nu-şi pot
mărturisi credinţa trebuie să fie asistate de personae mature, cu botez valid şi să nu fie de aceeaşi
rudenie cu cel care va deveni fin. Copiii nou-născuţi şi aflaţi în primejdie de moarte trebuie
botezaţi imediat (can.38 Nichif. Mărt.).Cei care refuză botezul copiilor se supun pedepsei
anatemei (can.110 Cart.). Clinicii sau bolnavii care zăceau erau botezaţi doar dacă-şi manifestau
personal sau prin viitorul naş această dorinţă (can 45 Cart.). Cei cărora nu cunoşteau ca botezul
lor să fie sigur li se folosea formula prin care se specifica că se botează « dacă nu a mai fost
botezat » în mod valid (can.72 Cart. ; 84 VI ec.). Ereticii care au primit botezul valid, apoi au
căzut în erezie, după care îşi manifestau dorinţa de a reveni în Biserica mântuitoare nu mai erau
botezaţi a doua oară, ci, după lepădarea eresului li se aplica doar Taina Mirungerii (can.7 II ec. ;
can.95 VI ec.). Cei care au primit botezul ereticilor (nevalid) urmau să primească botezul haric.
Canoanele pedepsesc clericii care nu respectă aceste rânduieli cu caterisirea (can.46, 47, 68
ap.)25.
Rânduiala. Această Taină se săvârşeşte în numele Sf.Treimi (Mt.28,19), prin trei
afundări (can.50 ap; can.7 II ec.; can. 91 Vasile cel Mare), fiind irepetabil (can.47 ap.; 48 Cart.),
în biserică. Oficierea lui înafara bisericii se face cu aprobarea episcopului locului, în caz contrar
săvârşitorul este caterisit (can.31, 59 VI ec.; 12 I-II ec.)26.
Efecte juridice. Celui botezat i se şterge păcatul strămoşesc şi celelalte păcate personale
(dacă este matur) şi devine membru al Bisericii, fiind subiect de drepturi şi obligaţii, numai astfel
putând primi celelalte taine şi ierurgii. Bolnavii clinici botezaţi sunt opriţi a deveni clerici
(can.80 ap.; 2 I ec.; 12 Neocez.; 3 Laod.; 10 Sard.)27.
II.1.2. Administrarea Sfintei Taine a Mirungerii

Săvârşitorii acestei Taine sunt doar episcopul şi preotul28.
Primitorii sunt cei botezaţi, fie că sunt dreptcredincioşi, fie că sunt eretici reîntorşi în
Biserică, dar cu botezul valid. Primilor li se administrează această Taină îndată după botez.
Celorlalţi li se aplică doar după ce dau aşa-numitul « libel », adică o declaraţie scrisă prin care
23
24
25
26
27
28
mărturisesc credinţa Bisericii. În cazul lor mirungerea este chiar poruncită (can.7 II ec. ; 95 VI
ec. ; 7 Laod.; 1 Vasile cel Mare)29.
Rânduiala: Taina se oficiază prin ungere cu Sfântul şi Marele Mir, la orice vârstă, prin
rostirea cuvintelor « Pecetea Darului Sf.Duh » (can.7 II ec.; can.95 VI ec.). Biserica romano-
catolică administrează această Taină copiilor între 7 şi 14 ani. Protestanţii o consideră doar o
simplă ceremonie religioasă aplicată copiilor de 14 ani30.
Locul este cel menţionat la Taina Botezului: în biserică sau în altă parte după aprobarea
prealabilă a episcopului locului31.
Efecte juridice. Această Taină nu produce efecte asupra celor care li se administrează
îndată după Sf.Botez, ci celor care botezaţi în mod valid se reîntorc în Biserică, redobândind
calitatea de membrii ai Bisericii32.
II.1.3. Administrarea Sf.Taine a Euharistiei

Săvârşitorii Sf.Taine a Euharistiei sunt episcopii şi preoţii.
Primitorii acestei Taine sub forma Sfintei Împărtăşanii sunt creştinii botezaţi în mod
valid, care au primit dezlegare de păcate prin Taina Spovedaniei. În Biserica primară s-a admis
că ea se poate administra catehumenilor, celor excomunicaţi sau aflaţi sub alte pedepse
bisericeşti care-i opresc de la Sf. Împărtăşanie, doar în caz de boală gravă sau primejdie de
moarte (can.13 I ec. ; 6 Ancira ; 7 Cart. ; 73 Vasile cel Mare ; 2,3 Grigorie de Nyssa ; 9 Grigorie
Mărt.). Nu este îngăduit ca această Taină să se dea trupurilor celor morţi (can.83 VI ec. ; 18
Cart.). Clericii sunt datori a se împărtăşi mai des în cadrul fiecărei Liturghii. Cei care nu fac
aceasta fără să aibă vreun motiv justificat se supun pedepsei afuriseniei (can.8 ap.). ceilalţi
creşini au datoria de a se împărtăşi ori de câte ori asistă la Liturghie (can.9 ap.), dar să aibă
pregătirea morală şi religioasă în acest sens. Clericii trebuie să ajuneze (can.29 VI ec. ; 41 Cart.),
iar credincioşii să-şi mărturisească păcatele, să primească dezlegare şi să ajuneze înainte de a se
împărtăşi (cn.16 Tim.Alex.). Excepţie de la aceste reguli fac cei suferinzi « chiar dacă au gustat
mâncare » (can.9 Nichif.Mărt.) sau s-ar afla chiar sub epitimie sau n-au primit dezlegare de
păcate (can.13 I ec. ; 6 Ancira ; 7 Cart. ; 73 Vasile cel Mare ; 2, 5 Grigorie de Nyssa ; 25 Ioan
Post.). Oprirea de la Împărtăşanie se numeşte excomunicare şi poate fi dată de duhovnic pentru
anumite păcate pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, până la îndreptare (can.28
Nichif.Mărt.). Doar pentu motive de économie, sa îngăduit ca în mod excepţional
Sf.Împărtăşanie să se dea şi catehumenilor (celor nebotezaţi), care mărturiseau credinţa creştină,
precum şi unora dintre eretici care se întorceau la Biserică, şi în conformitate cu datoria de anu
închide nimănui uşa mântuirii, Sf.Împărtăşanie s-ar putea da şi creştinilor de alte confesiuni în
caz de necesitate (extraordinare) când s-ar găsi în primejdie de moarte şi nu ar putea astfel să
primească asistenţă religioasă de la preotul confesiunii lui. Doar în aceste cazuri extreme un
preot ortodox ar putea împărtăşi pe un alt creincios creştin33.
Rânduiala primirii acestei Sf.Taine este următoarea: clericii trebuie să se împărtăşească
în altar (can.19 Laod.) ; diaconii să se împărtăşească după preoţi, iar aceştia dup episcop (can.18
I ec.). Ipodiaconii nu pot împărtăşi pe credincioşi (can.25 Laod.) ; ieromonahul tânăr pe
călugăriţe (can.23 Nichif.Mărt.). În cazuri de forţă majoră mireanul poate să-şi dea sieşi
Cuminecătură (can.58 VI ec.). este interzis ca slujitorul bisericesc să primească sau să ceară vreo
retribuţie pentru Sf. Împărăşanie (can.23 VI ec ; can I Ghenadie al Constantinopolului)34.
Efecte juridice : redobândirea calităţii de membru al Bisericii în cazul reprimirii
complete a ereticilor în Biserică ; precum şi restabilirea în starea iniţială a unui excomunicat, prin
29
30
31
32
33
34
Împărtăşanie, ca membru al Bisericii; şi prin analogie cu aceştia, primirea între membrii Bisericii
a creştinului de altă confesiune35 .
II.1.4. Administrarea Sf.Taine a Maslului

Săvârşitorii acestei Sf. Taine sunt episcopii şi preoţii.
Primitorii sunt credincioşii bolnavi trupeşte şi sufleteşte.
Rânduiala. Taina Maslului se săvârşeşte de un număr de şapte preoţi, iar în caz de
necesitate de trei sau doi preoţi. Referitor la numărul celor care oficiază această Taină, nu există
nici o normă canonică care să prevadă aceasta. Numărul amintit mai sus s-a stabilit pe cale de
obicei (cutumă), devenind normă general-obligatorie pentru Biserică. În Biserica Romano-
catolică se săvârşeşte doar celor grav bolnavi, fiind cunoscută sub denumirea de extrema unctio.
Efecte juridice. Prin administrare, această Taină nu produce efecte juridice36.
II.1.5. Administrarea Sf.Taine a Spovedaniei

Săvârşitorii Sf. Taine a Spovedaniei sunt episcopii şi preoţii hirotoniţi valid, deci nu şi
episcopii şi preoţii eretici. Ambele trepte, prin însuşi actul hirotoniei dobândeau calitatea harică
de a administra Taina Spovedaniei. În timp însă au primit Taina Hirotoniei şi persoane sub 30 de
ani care nu corespundeau întru totul pentru întreaga lucrare a preoţiei. De aceea s-a introdus o
nouă rânduială care permite preoţilor să administreze această Taină după ce dobândesc
experienţa necesară. Astfel ierurgia hirotesiei întru duhovnic este conferită preoţilor de către
episcop, fiind socotită ca o dezlegare de a administra Taina Mărturisirii37.
Primitorii Sf.Taine a pocăinţei sunt toţi membrii Bisericii (clerici, mireni şi monahi) care
nu sunt excluşi din Biserică, deci toţi cei care se află în starea de a nu fi opriţi de la
Împărtăşanie38.
Rînduiala iniţială a acestei Taine era caracterizată prin mărturisirea publică a
penitentului în prezenţa episcopului sau presbiterului şi în faţa comunităţii care împreună luau
decizia iertării sau aplicării epitimiilor. După împlinirea canonului, aceeaşi comunitate hotăra
asupra dezlegării de păcate a persoanei în cauză. În paralel cu aceasta se practica şi mărturisirea
secretă, în special bolnavilor, iar duhovnicul era dator să nu divulge secretul mărturisirii şi nici
eventualele epitimii. Acestea s-au impus la sfârşitul secolului al V-lea, devenind obligatorii prin
can. 37 Vasile cel Mare, can.132 Cart.; 28 Nichif.Mărt.
Epitimiile ce se aplică nu au caracter vindicativ, ci vindecător. Prin ele se urmăreşte
îndreptarea celui păcătos prin vindecarea lui de deprinderea de a păcătui. Pedepsele grave pe care
le prevăd canoanele pentru diferite păcate săvârşite prezintă maximul de pedeapsă care se poate
aplica la cazurile respective, iar cuantumul de pedeapsă este lăsat la aprecierea duhovnicului
(can. 102 Trulan ; can.2 ; 3 ; 84 Vas. c. M.). Episcopul are dreptul de a mări sau de a reduce
epitimiile date de el conform canoanelor 12 I ec. ; 16 IV ec. ; 102 VI ec. ; 2,5,7 Ancira ; 43
Cart. ; 2, 54, 74, 84, 85 Vas.c.M. ; 4, 5, 7 Grig.Nissa ; 3 Ant.c.M. ; 3 Ioan Post. Aprecierea stării
de îndreptare a penitentului şi decizia de reprimire în Biserică a celor excluşi revenea
episcopului, dar şi preotului, dreptul acestuia din urmă fiind restrâns doar la cazurile în care nu se
poate recurge la episcop, bolnavul pe moarte cerând reprimirea în Biserică şi implicit
cuminecarea (can. 6, 7, 43 Cart.)39.
Efectele juridice pot fi împărţite în două categorii :
- efecte ale dezlegării de păcate care constau în redobândirea virtuală de membri ai
Bisericii urmată de reprimirea de fapt prin Sf.Împărtăşanie în cazul penitenţilor supuşi afurisirii;
- efecte ale legării celor care nu sunt socotiţi vrednici de a primi Sf.Împărtăşanie care se
poate manifesta prin simpla oprire de la Împărtăşanie până la un timp determinat sau până la
35
36
37
38
39
îndreptare ; sau excluderea sau excomunicarea din Biserică a cărei gravitate poate merge până la
anatemă40.
II.1.6. Administrarea Sf.Taine a Hirotoniei

Săvârşitorul este numai episcopul titular sau arhiereul delegat de către acesta. Hirotonia
se face doar în Eparhia celui care hirotoneşte (can.34, 35 ap.). Hirotonia în treapta episcopală
trebuie să se săvârşească de doi sau trei arhierei (can 1 ap.), împământenindu-se mai târziu ca din
cei trei episcopi participanţi unul să fie mitropolit (can.4 I ec.; can. 1 sin. 394 C-pol.). În privinţa
hirotoniilor săvârşite de episcopii depuşi din treaptă, caterisiţi sau anatematizaţi, sub orice
pedeapsă s-ar afla un episcop, dacă el nu şi-a pierdut starea harică, poate săvârşi în mod valid
toate Sf.Taine deoarece – spre exemplu- caterisirea (sau anatema) nu înseamnă luarea harului în
cazul în care aceste pedepse nu se pronunţă pentru erezie, ci pentru alte fărădelegi grave. În cazul
pronunţării acestor pedepse pentru erezie, sau pentru hulă împotriva Duhului Sfânt, aceştia
căzând şi din har, hirotonia săvârşită de unii ca aceştia nu conferă nimic din ceea ce se transmite
prin actul hirotoniei. Eci, hirotoniile săvârşite de episcopii aflaţi sub orice pedepse, afară de cazul
ereziei sau al hulei împotriva Duhului Sfânt, sunt hirotonii valide, în sensul că ele produc efectul
haric al hirotoniei. Ele nu sunt însă canonice, adică nu sunt legale, motiv pentru care atât
săvârşitorii, cât şi primitorii se pedepsesc41.
Primitorii Sf.Taine a Hirotoniei sunt toţi creştinii bărbaţi botezaţi în mod valid şi care
îndeplinesc o seamă de condiţii, printre care se numără vocaţia (chemarea firească spre slujirea
preoţească).
Condiţii religioase: botezul valid, dreapta credinţă, membrii familiei celui ce urmează a fi
hirotonit să aparţină Bisericii (can.36 Cart.); cei hirotoniţi într-o treaptă superioară să fie
hirotoniţi în prealail într-o treaptă iferioară (can.10 Sard.; can. 6 Trulan; can.17 Sin. Local C-
pol).
Condiţii morale: candidatul la preoţie nu ztrebuie să fie căsătorit cu o persoană dubioasă
ca divorţate, văduve, etc., obligându-l să se căsătorească cu o fecioară (can.18 ap.; 3 VI ec.)
Condiţii intelectuale: Aceste condiţii care se referă la pregătirea intelectuală a
candidaţilor au variat de la un timp la altul. Spre exemplu can.2 al Sinodului VII ecumenic
prevedea ca cel ce se pregăteşte să devină episcop să ştie desăvârşit psaltirea, să fie examinat de
mitropolit ca acesta să cunoască dacă are osârdie de a citi cu pătrundere şi nu superficial
Sf.Canoane, Sf.Evanghelie, Apostolul şi toată dumnezeiasca scriptură şi să vieţuiască potrivit
poruncilor drepte. Astăzi se practică pentru aceştia « ispitirea canonică ».
Condiţii fizice : slujitorul bisericesc nu trebuie să fie orb, şchiop sau să aibă şi alte
defecte fizice vizibile (can.78, 79 ap.); să aibă vârsta corespunzătoare : pentru treapta de episcop
s-a cerut iniţial vârsta de 50 de ani (Constituţiile Apostolice) care a fost redusă în timp astfel : 40,
35 (Nov.Just. 122, 1, 137, 1) şi 30 (can.4 Neocez. ; 14 VI ec.). Pentru treapta de presbiter
canoanele prevăd vârsta de 30 de ani (can.14 VI ec. ; 11 Neocez.) ; pentru diacon 25 de ani
(can.14 VI ec. ; 16 Cart.) ; pentru treapta de subdiacon 20 de ani (can.15 VI ec.). În practică s-a
stabilit ca vârsta pentru episcop să rămână de 30 de ani, iar pentru preot şi diacon : 21 de ani
(vârsta majoratului politic).
Condiţii sociale : persoana să fie în stare de libertate, cetăţean, scutit de serviciul militar,
să nu fi fost căsătorit de mai multe ori42.
Rânduiala : Fiecare hirotonie să fie săvârşită cu o anumită destinaţie, pentru o anumită
localitate sau biserică, interzicându-se mutarea acestora (can.14, 15 ap. ; 15 I ec. ; 20 IV ec. ; 21
Ant. ; 16 Sard.). Se interzice hirotonia absolută sau fără destinaţie (can. 6 IV ec.) ; cei hirotoniţi
în treptele superioare trebuie să fi fost hirotoniţi în treptele inferioare (can.2, 6 VI ec. ; 17 VII
40
41
42
ec.). Unei singure persoane nu i se poate administra această Sf.Taină în cadrul aceleiaşi Liturghii,
motiv pentru care episcopul se hirotoneşte la începutul Liturghiei, urmată de preot, iar diaconul
la sfârşitul acestei slujbe. La aceeaşi Liturghie pot fi hirotoniţi mai multe persoane în cele trei
trepte de instituire divină43.
Efecte juridice :
a) efecte juridice cu privire la structura sacerdotală : prin hirotonie se crează
starea clericală ca o categorie socială aparte în structura socială a Bisericii ; şi se conferă atât
starea harică a preoţiei, cât şi puterea bisericescă corespunzătoare fiecărei trepte ierahice.
b) efecte juridice cu privire la starea civilă a clerului : membrii clerului de
instituire divină se pot căsători înainte de hirotonia în treapta de diacon, fiind interzisă căsătoria
după hirotonie sub pedeapsa caterisirii. Pentru treapta episcopală a fost interzisă convieţuirea
conjugală (can.48, VI ec.), impunându-se celibatul (can.12, VI ec.) şi apoi starea monahală
(contrazicând astfel chiar can.2 Sin.C-pol. an. 879). Se interzice clericilor căsătoria a doua44.
Consideraţii privind problema căsătoriei a doua a clerului

Starea civilă a clerului trebuie privită din două aspecte : dogmatic şi canonic.
Sub aspect dogmatic, s-a arătat că nu ar fi posibilă căsătoria a doua a clerului deoarece ar
fi interzisă prin cuvintele Sf.Ap.Pavel care spune că episcopul nu poate fi decât bărbat al unei
singure femei; iar Taina Hirotoniei ar fi un impediment de natură dogmatică în primirea Tainei
Cununiei. În fond cele două argumente nu constituie motive de natură dogmatică.
Sf.Ap.Pavel doreşte să spună că nici un cleric nu trebuie să fie bigam. Această poruncă a
fost interpretată ca interdicţie pentru membrii clerului de a se căsători de două ori, atribuindu-i-se
caracter dogmatic, fiind vorba în fapt doar de o chestiune matrimonială. De asemenea, nici ideea
că Taina Hirotoniei ar fi impediment de natură dogmatică în primirea Tainei Cununiei nu poate
avea caracter dogmatic întrucât canonul 10 Ancira şi practica Bisericii până în veacul al IX-lea
permitea preoţilor să se căsătorească după hirotonie.
Sub aspect canonic această speţă se poate argumenta prin faptul că clericii de mir nu se
potcăsăori după hirotonie, acest act fiind interzis atât prin texte precise de canoane, cât şi prin
obiceiul cutumiar. Fiind vorba de norme canonice cu fond juridic, ele pot fi abrogate sau
modificate de autoritatea bisericească competentă, adică de Sinodul ecumenic sau în lipsa
întrunirii acestuia de consensul tuturor Bisericilor. În temeiul puterii bisericeşti, autoritatea
bisericească competentă din cadrul fiecărei Biserici autocefale poate proceda – pe cale de
dispensă – la încuviinţarea căsătoriei după hirotonie a acelor membri ai clerului în cazul cărora
se va aprecia că se poate acorda o asemenea dispensă. Această autoritate este sinodul plenar
pentru întreaga Biserică autocefală şi fiecare episcop pentru eparhia sa. Pentru o aplicare unitară
a acestei dispense este necesar însă ca sinodul plenar sau Sfântul Sinod să stabilească norme
corespunzătoare aplicării acestor prevederi. Congresul panortodox de la Constantinopol din 1923
a apreciat că este necesar să se acorde astfel de dispense, dar a apreciat că lasă la latitudinea
fiecărei Biserici locale să hotărască în această privinţă.
Sf.Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adus în această chestiune mai multe hotărâri :
A). recăsătoria preoţilor văduvi prin deces (tema Sf.Sinod nr.5114/1938). Prin aceasta se
arată că întrucât în Biserica Ortodoxă Română nu se cunoaşte adoptarea hotărârilor Congresului
Sinodului Panortodox de la Constantinopol din 1923 la celelalte Biserici Ortodoxe astfel încât
prin acestea să se realizeze acel « consensus ecclesiae dispersae », nu-şi poate însuşi integral
hotărârile Sinodului Panortodox din 1923.
Situaţia preoţilor şi diaconilor văduvi prin deces şi recăsătoriţi să fie lăsată pe seama
fiecărui chiriarh, spre a fi rezolvată de la caz la caz, în spiritul canoanelor şi hotărârilor canonice,
43
44
cu pogorământ, în virtutea puterii de a lega şi dezlega, ce decurge din harul arhieriei, până la
întrunirea unui Sinod ecumenic care se va pronunţa în privinţa hotărârilor Congresului din 1923.
B) căsătoria clerului de mir după hirotonie (tema Sf.Sinod nr.5116/1952). Hotărârea
Sf.Sinod a avut ca obiect situaţia preoţilor de mir proveniţi din fostul cult greco-catolic, dar şi
convertiţi la ortodoxie din Biserica Romano-Catolică. Aceştia au primit Taina Hirotoniei în
Biserica din care au provenit, fără să fi încheiat vreo căsătorie (clerici celibi). Hotărârea
Sf.Sinod s-a extins ţi asupra diaconilor clibi ai Bisericii Ortodoxe. În această privinţă s-a hotărât
ca situaţia acestor trei categorii de clerici să fie lăsată pe seama fiecărui chiriarh spre a fi
rezolvată -de la caz la caz- în spiritul canoanelor şi hotărârilor ecumenice, ca pogorământ în
virtutea puterii de a lega ce decurge din harul arhieriei.
C) examinarea locală a situaţiei preoţilor divorţaţi şi recăsătoriţi (Hotărârea Sf.Sinod
nr.2581/200245 « Sinoadele mitropolitane să examineze situaţia preoţilor divorţaţi şi recăsătoriţi,
pentru a se putea analiza în Sfântul Sinod, pe ansamblu aceste aspecte, în vederea modalităţilor
pstorale de rezolvare unitară în toată Biserica ».
D) recăsătoria preoţilor şi căsătoria călugărilor şi preoţilor celibatari (hotărârea
Sf.Sinod nr.781/200546). Preoţii recăsătoriţi, călugării şi preoţii celibatari căsătoriţi după
hirotonie, care sunt cadre didactice în învăţământul teologic de toate gradele, vor fi trimişi în
consistoriile eparhiale pentru preoţi sau monahi, pentru a se lua măsurile care se impun, ţinând
seama de fiecare situaţie, întrucât constituie cazuri scandaloase şi produc sminteală. În fiecare
eparhie se vor întocmi liste cu preoţii care au asemenea probleme şi se va studia situaţia lor în
aceeaşi manieră, încât atunci când pleacă în altă eparhie, situaţia lor să fie cunoscută ».
E) clerici divorţaţi sau divorţaţi şi recăsătoriţi ; văduvi şi recăsătoriţi ( în continuare :
c.d.; d.r.; v.r.) -hotărârea Sf.Sinod nr.1092/2010.
1. (Înalt)preasfinţiţii Chiriarhi au îndatorirea de a respecta cu stricteţe prevederile
canonice, statutare şi regulamentare bisericeşti, care nu admit recăsătorirea clericilor sub
nici o formă;
2. nu este îngăduit nici unui chiriarh să aplice vreo formă de pogorământ de la
data adoptării şi comunicării prezentei hotărâri sinodale c.d.; d.r.; v.r. urmând a fi
sancţionaţi cu pedeapsa depunerii din treaptă sau caterisirea.
3. măsuri privind c.d.; d.r.; v.r. :
a. nu pot ocupa posturi de conducere în administraţia bisericească, la nivel
de protopopiat, eparhie, Patriarhie ;
b. nu pot ocupa postul de conducere de preot paroh în parohiile unde sunt
mai multe posturi de preot. În situaţia parohiilor din mediul rural, în care în mod
cu totul special, un astfel de preot este menţinut în oficiul de paroh, acesta nu va
putea promova în parohii de categorie superioară ;
c. nu pot să solicite promovarea în alte parohii, nu pot fi propuşi nu pot
primi ranguri bisericeşti ;
d. nu pot fi încadraţi şi nu pot funcţiona în învăţământul teologic
preuniversitar sau universitar ;
e. nu pot solicita mutarea de la o eparhie la alta decât cu observarea atentă
a situaţiei canonice şi menţionarea acesteia în fişa personală ;
f. nu pot săvârşi singuri Taina Cununiei, ci doar în sobor cu alţi preoţi, cu
excepţia celor care funcţionează singuri la parohii din mediul rural şi unde nu
există condiţii pentru constituirea unui sobor.
4. (Înalt)preasfinţiţii chiriarhi vor lua măsuri pentru evaluarea situaţiei preoţilor

d.; d.r.; v.r., ţinând seama de următoarele aspecte : dacă este vorba de o căsătorie
45
Şedinţa Sf.Sinod din 2-3 iulie 2002, republicată în Hotărâri ale Sf.Sinod al B.O.R. referitoare la activitatea
bisericească (1986- 2002), p.158.
46
Şedinţa Sf.Sinod din 3 martie 2005, publicată în „B.O.R.”, nr.1-3, 2005, p.140-141.
nereuşită, fiind părăsiţi de soţii ; care sunt rezultatele lucrării pastorale desfăşurate ; dacă
dovedesc calităţi misionar-pastorale, comportament bisericesc şi relaţii bune cu
credincioşii din parohie ; dacă au opregătire teologică deosebită ; dacă au sau nu au copii
în întreţinere .
5. În funcţie de rezultatele acestei evaluări, în acord cu prevederile canonice, ca
măsură pastorală şi de pedagogie creştină, (Înalt)preasfinţiţii chiriarhi vor găsi modalităţi
de folosire a unor astfel de preoţi, de la caz la caz, în administraţia bisericească, în
activităţi filantropice, în activităţi cu caracter cultural-educaţional, în învăţământul de stat
sau în posturi neclericale de cântăreţi bisericeşti.
6. (Înalt)preasfinţiţii chiriarhi au îndatoria canonică statutară şi regulamentară
bisericească de aplicare a prezentei hotărâri şi de a înştiinţa Cancelaria Sf.Sinod despre
modul de aducere la îndeplinire, precum şi de a formula eventuale propuneri privind
completarea acestei hotărâri sinodale.
F. Hotărârea Sf.Sinod nr.4627/2010 menţine hotărârea Sf. Sinod nr.1092/2010 referitoare

la clericii d.; d.r.; v.r. , cu următoarele precizări :
b. Toţi clericii care, de la data aplicării hotărârii Sf. Sinod nr.1092/2010 vor divorţa, vor
divorţa şi se vor recăsători sau vor rămâne văduvi şi se vor recăsători, vor fi chemaţi în judecata
Consistoriului Eparhial.
c. De la data aplicării hotărârii Sf. Sinod nr.1092/2010, în cazul clericilor divorţaţi,
divorţaţi şi recăsătoriţi sau văduvi şi recăsătoriţi, centrele eparhiale nu vor face nici un
pogorământ şi vor avea în vedere că acestora nu le este îngăduit: 1) să ocupe posturi de
conducere în administraţia bisericească la nivel de protopopiat, eparhie, patriarhie; 2) să fie
încadraţi şi să funcţioneze în învăţământul teologic preuniversitar şi universitar ; 4) să solicite
promovarea în alte parohii sau să fie propuşi a primi ranguri bisericeşti ; 4) să solicite mutarea de
la o eparhie la alta decât cu observarea situaţiei canonice şi menţionarea acesteia în fişa
personală ;
d) în scop pasoral şi pedagogic creştin, măsurile disciplinare prevăzute în hotărârea
Sf.Sinod nr.1092/2010 nu se vor aplica preoţilor văduvi nerecăsătoriţi cu o viaţă duhovnicească
pilduitoare şi activitate deosebită, cunoscuţi că nu trăiesc în concubinaj.
e) centrele eparhiale vor avea în vedere limitarea şi evitarea în viitor a hirotonirii şi
numirii în parohii a candidaţilor celibi.
II.1.7. Administrarea Sf.Taine a Cununiei

Săvârşitorii acestei Sf. Taine sunt episcopii şi preoţii cu hirotonia validă sau preoţia
lucrătoare, nefiind puşi sub o pedeapsă care i-ar opri de la săvârşirea Sf.Taine. Clericii respectivi
trebuie să aibă competenţă, fiind opriţi ieromonahilor de a săvârşi această taină.
Primitorii acestei Sf.Taine trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, după cum
urmează :
a) Condiţii religioase : credinţa ortodoxă ; botezul valid; persoanele să nu fie
excomunicată, dată anatemei sau supusă unei alte pedepse; să nu fie logodite cu alte personae; să
nu fie căsătorită bisericeşte sau civil ; să aibă obţinut divorţul civil şi/sau bisericesc ; nici una să
nu fi fost căşătorită de trei ori ; să nu se afle în legătură de înrudire spirituală în care este oprită
căsătoria după legile bisericeşti ; să nu fie de altă religie sau confesiune ; să nu fie eretică sau
schismatică ; partea bărbătească să nu fie hirotonită sau hirotesită ; să nu fi depus voturile
monahale ; să fie însoţiţi de naşi ortodocşi căsătoriţi şi cununaţi bisericeşte.
b) Condiţii morale : să fie conştienţi ; să aibă facultatea de a consimţi liber
consensul pentru încheierea căsătoriei ; să aibă o viaţă morală exemplară ; candidaţii la hirotonie
să nu se căsătorească cu văduve, divorţate sau cu persoane imorale ; să nu fie în legătură de
înrudire morală (adopţie, înfiere, tutelă) în gradele în care s-ar opri încheierea încheierea
cununiei ; să fi obţinut dispensă în cazurile în care se putea acorda.
c) Condiţii fizice : să nu fie de acelaşi sex ; să dispună de sănătate şi integritate
fizică; săaibă vârsta de majorat matrimonial ; să aibă capacitatea fizică pentru îndeplinirea
îndatoririlor conjugale ; să fie prezenţi în mod fizic la încheierea căsătoriei şi cununiei ; să nu
existe înrudire de sânge sau cuscrie în gradele în care este oprită cununia ; să aibă dispensă
pentru gradele în care este oprită cununia – în cazul în care aceasta se poate acorda.
d) Condiţii sociale : să fie cetăţeni ai statului în care se va oficia căsătoria sau să
îndeplinească procedura pentru ceilalţi cetăţeni ; să nu se alfle în detenţie ; să aibe aprobarea
autorităţilr superioare (în cazul în care aceasta se cere, de ex. teologilor candidaţi la hirotonie) ;
să încheie în prealabilcăsătoria civilă şi să facă dovada încheierii ei ; să aibe dispense în cazurile
necesare şi posibile.
Forma Tainei Cununiei o constituie invocarea de către săvârşitor a Duhului Sfânt prin
formula: “Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh, Amin”.
Actele premergătoare Cununiei

1. Logodna. Biserica creştină a folosit de la început logodna ca act premergător căsătoriei,
fiindcă ea era practicată – fiind chiar legiferată – atât în Vechiul Testament cât şi în dreptul
roman. Definiţia logodnei – sponsalia – a adoptat-o Biserica din dreptul roman ca “promisiunea
reciprocă a unui bărbat şi a unei femei că se vor căsători în viitor”47. Importanţa şi consecinţele
logodnei Biserica şi le-a însuşit însă din Vechiul Testament, în care logodnica era socotită ca
soţie a logodnicului, iar acesta ca soţ al logodnicei lui (Deuteronom 22, 23-27; Matei 1, 18-20).
Însuşirea acestei concepţii au confirmat-o Părinţii Sinodului VI ecumenic, în canonul 98,
socotind vinovat de adulter pe cel care va lua în căsătorie pe o femeie logodită cu altul, fiind încă
în viaţă logodnicul ei. Aceeaşi concepţie o exprimase şi Sfântul Vasile cel Mare, cu trei veacuri
mai înainte, în canonul 69, potrivit căruia urma ca logodnicul care ar fi avut raporturi de
intimitate cu logodnica sa înainte de încheierea căsătoriei, să fie sancţionat numai cu oprirea de
la Sfânta Împărtăşanie, aplicându-se pedeapsa menţionată numai pentru neînfrânare, iar nu
pentru desfrânare, socotindu-se că, în realitate, el a păcătuit cu o femeie care nu era cu totul
străină de dânsul.
După deptul roman, cei logodiţi – cu toate că logodna se încheia cu oarecare forme, prin
act scris sau în faţa martorilor – nu erau constrânşi să-şi respecte promisiunea şi să treacă la
încheierea căsătoriei, dacă între timp se răzgândeau. Singura consecinţă la care se putea expune
soţul vinovat de nerespectarea logodnei era restituirea darurilor pe care le primise cu prilejul
logodnei, uneori chiar dublu acestor daruri48. Biserica – intervenind la încheierea logodnei cu
binecuvântare, ca şi la încheierea căsătoriei – a dat logodnei aceeaşi importanţă morală
obligatorie ca şi căsătoriei. Dar întrucât logodna se putea încheia şi la o vârstă mai mică decât
cea prevăzută pentru încheierea căsătoriei – chiar la 7-8 ani, când cei în cauză nu-şi puteau da
seama de importanţa actului pe care îl încheiau – s-a apreciat că obligaţia care rezultă pentru
logodnici din binecuvântarea Bisericii, de a se considere ca şi căsătoriţi, era în contradicţie cu
libertatea pe care o acordau legile statului celor logodiţi de a nu-şi respecta promisiunea făcută
prin logodnă, dacă nu mai doreau să se căsătorească împreună. De aceea împăratul Leon
Filosoful (886-912), prin Novela 74, a confirmat punctul de vedere al Bisericii, asimilând
logodna cu căsătoria, în privinţa consecinţelor, şi a interzis ca Biserica să mai binecuvinteze
logodna celor care nu au împlinit vârsta cerută pentru încheierea căsătoriei, stabilită prin această
Novelă de 14 ani pentru bărbaţi şi 13 ani pentru femei. La puţin timp însă Leon Filosoful a
intervenit cu o nouă lege – Novela 109 – prin care a menţinut interdicţia ca logodna să fie
47
Digestae, XXIII, 1, 1: “sponsalia sunt mentio et repromissio nuptiarum futurarum”, la Vladimir Hanga, Drept
privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 191, nota 3.
48
Justinian, Codex, V, 1, 1-2.
binecuvântată înainte ca logodnicii să fi împlinit vârsta prevăzută de Novela 74, dar a îngăduit ca
fără binecuvântarea religioasă aceasta să poată fi încheiată şi la vârstă mai mică, dar nu sub şapte
ani. În acelaşi timp el şi-a rezervat sieşi, ca împărat, dreptul de a acorda dispensă atât pentru
vârstă cât şi pentru binecuvântarea religioasă celor logodiţi cu dispensă de vârstă dată de el.
Asimilarea logodnei cu căsătoria a fost întărită în Imperiul Bizantin şi de către alţi împăraţi
ce au urmat lui Leon Filosoful. Dar, după ce au luat naştere statele naţionale cu Biserică
Ortodoxă autocefală, asemenea dispoziţii au putut fi respectate numai în statele în care jurisdicţia
asupra căsătoriei a fost încredinţată Bisericii; în acele state în care logodna nu a fost legiferată,
iar efectele juridice s-au recunoscut numai căsătoriei civile, respectarea rânduielilor bisericeşti,
referitoare la logodnă şi căsătorie a devenit tot mai dificilă. De aceea pentru evitarea
incovenientelor ce ar fi rezultat dacă fiecare Biserică autecefală ar fi aplicat legislaţia proprie,
făcând abstracţie de legislaţia statului respectiv, Sinodul fiecărei Biserici autocefale a hotărât pe
de o parte ca logodna religioasă să nu se mai oficieze seperat, ci numai o dată cu Sfânta Taină a
Cununiei, iar pe de altă parte ca Sfânta Taină a Cununiei să se săvârşească numai celor care
fac dovada că au încheiat în prealabil căsătoria civilă.
O asemenea situaţie a intervenit în Biserica Ortodoxă Română cu începere de la 1
decembrie 1865, data intrării în vigoare a Codului civil. Caracterul exclusiv civil al căsătoriei l-a
păstrat şi Codul Familiei, care a intrat în vigoare de la 1 februarie 1954. În art. 3 din acest Cod se
prevede: “Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza
actului întocmit în registrul actelor de stare civilă”. Asemenea prevederi legale nu împiedică
însă pe credincioşi să ceară Cultului respectiv şi binecuvântarea religioasă a căsătoriei lor,
întrucât în România se garantează prin Constituţie tuturor cetăţenilor libertatea de conştiinţă şi
libertatea religioasă, iar cultelor religioase recunoscute, libertatea de a se organiza şi funcţiona
liber.
2. Vestirile sau strigările (anunţurile publice). Căsătoria ca act civil este reglementată de
către stat, iar ca act religios de către Biserică. De aceea atât Statul cât şi Biserica caută ca înainte
de a aproba încheierea unei căsătorii, să se documenteze cu privire la raporturile dintre soţi,
pentru ca nu cumva între ei să existe piedici legale sau religioase care s-ar opune încheierii
căsătoriei lor, dar pe care ei fie nu le cunosc, fie ar fi ispitiţi a le trece sub tăcere, a nu le
mărturisi. Pentru o cât mai largă informare asupra raporturilor dintre viitorii soţi, Codul Familiei,
după ce în art. 13 prevede datoria lor de a arăta în declaraţia de căsătorie că nu există nici o
piedică legală la căsătorie, în art. 14 precizează că “Orice persoană poate face opunere la
căsătorie dacă există o piedică legală, ori dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite”,
trebuind să arate însă în scris dovezile pe care îşi întemeiază opunerea.
Biserica respectă toate dispoziţiile prin care statul reglementează căsătoria sub aspectul
civil, inclusiv hotărârile prin care delegatul de stare civilă ar respinge unele cereri de căsătorie
dacă “în temeiul verificărilor ce este dator să facă, al opunerilor primite sau al informaţiilor ce
are, găseşte că cerinţele legii nu sunt îndeplinite”( C. F. ar. 15). Cu toate acestea, întrucât
Biserica are şi dispoziţii proprii prin care reglementează căsătoria din punct de vedere religios -
după ce va constata că mirii sunt botezaţi ortodox şi că între ei nu există rudenie în grade
interzise de Biserică – va anunţa cererea de căsătorie în două duminici consecutive, iar în caz de
urgenţă motivată, într-o duminică sau zi de sărbătoare, cu o săptămână înainte de ziua fixată
pentru Cununie.
Condiţii de fond privind încheierea căsătoriei şi cununiei
a) Vârsta matrimonială este de 18 ani pentru bărbat şi 16 ani pentru femeie (art.4
Cod.Fam.). În cazuri excepţionale, pentru motive temeinice şi numai în baza avizului medicului
Consiliului Judeţean al Capitalei şi cel Judeţean se poate încuviinţa căsătoria femeii care a
împlinit 15 ani. Căsătoria încheiată fără respectarea vârstei legale este socotită nulă.
b) Diferenţa de sex. Persoanele care urmează să se căsătorească trebuie să fie bărbat şi
femeie.
c) Consimţământul liber al viitorilor soţi, care trebuie exprimat personal de fiecare soţ şi
în mod public în faţa delegatului de stare civilă (art. 16 C. F.). Căsătoria încheiată fără
respectarea condiţiilor prevăzute pentru exprimarea consimţământului de către soţi este socotită
nulă (art. 19 C. F.). În legătură cu această condiţie, a consimţământului liber, se prevede că este
oprit să se căsătorească – sub sancţiunea nulităţii căsătoriei – debilul mintal, precum şi cel care
este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale (art. 9 C.
F.). În cazul în care consimţământul unui soţ ar fi fost viciat prin eroare cu privire la identitatea
fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă, acesta poate cere anularea căsătoriei în
termen de şase luni de la încetarea violenţei sau de la descoperirea erorii sau vicleşugului (art. 21
C. F.).
d) Comunicarea reciproce a stării sănătăţii soţilor
Impedimente la Căsătorie
Prin impedimente la căsătorie se înţeleg împrejurările sau situaţiile care se opun la
încheierea unei căsătorii. Determinarea impedimentelor aparţine autorităţii civile, pentru
caracterul civil al căsătoriei şi autorităţii bisericeşti pentru caracterul religios. În general
impedimentele la căsătorie se împart, după conţinutul sau întinderea lor, în absolute şi relative,
iar după efectele lor, în dărâmătoare (impedimenta desimentia) şi împiedicătoare (impedimenta
impedientia). Impedimentele absolute împiedică încheierea căsătoriei cu orice persoană, fără
excepţie, iar cele relative numai cu anumite persoane. Cu privire la efecte, căsătoria încheiată cu
nerespectarea impedimentelor dărâmătoare este nulă, fără valoare; iar cea încheiată cu
nerespectarea impedimentelor împiedicătoare rămâne valabilă, dar se pedepsesc soţii cu epitimii
şi preoţii săvârşitori cu sancţiuni bisericeşti care pot fi mai aspre sau mai puţin grave, după cum
se constată că cei în cauză au cunoscut sau nu impedimentele.
A. Impedimentele absolute prevăzute în Codul Familiei pe care le respectă şi Biserica

a) Starea de persoană căsătorită Codul Familiei respectă principiul monogamiei
prevăzând că “este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este
căsătorită” (art. 5 C. F.)
b) Rudenia de sânge sau consângenitatea
Prin rudenie se înţelege relaţia care se stabileşte între două persoane prin descendenţa uneia
din cealaltă, prin descendenţa a două persoane din a treia persoană, prin legătura dintre două sau
trei familii şi printr-un raport asemănător de rudenie49.
Consângenitatea – sau rudenia fizică sau de sânge – este relaţia ce se stabileşte în mod
reciproc între două sau mai multe persoane, în baza comunicării aceluiaşi sânge prin actul fizic al
naşterii (descendenţei)50.
Consângenitatea se prezintă sub două aspecte:
a) rudenia de sânge în linie dreaptă sau directă, sau a persoanelor care descind unii
din alţii, între ele existând un şir neîntrerupt de naşteri (ex.: tatăl şi fiul ; nepotul ori strănepotul
de fiu sau de fiică cu bunicul sau străbunicul lui). Rudenia de sânge este în linie descendentă
(atunci când ea pleacă de la procreator la urmaşii săi); şi în linie ascendentă (când pleacă de la
cel năcut la procreatorii săi) ; şi
b) rudenie de sânge în linie indirectă sau colaterală cuprinde persoanele care, deşi
fac parte din diferite linii drepte, au o descendenţă comună sau protopărinte comun51 (ex.: fraţii
între ei, surorile, unchii, mătuşile şi nepoţii sau verişorii). Urcând şirul naşterilor – potrivit
raporturilor de filiaţie a fiecăreia dintre ele – se ajunge la un ascendent comun, care formează
vârful neamului. De la acest ascendent comun pornesc despărţite, dar alături, două sau mai multe
49
Nicodim Milaş, Dreptul bisericesc oriental, p.495.
50
Dr. Valşerian Şesan, Curs de drept bisericesc, Cernăuţi, 1942, p.206.
51
Dr. Valşerian Şesan, Curs de drept bisericesc, Cernăuţi, 1942, p.207.
şiruri de filiaţii în cadrul cărora persoanele fiecăruia dintre aceste şiruri sunt rude, consângeni în
linie colaterală cu persoanele care aparţin celorlalte şiruri.
Raportul de rudenie se stabileşte prin numărul naşterilor care despart persoanele între care
vrem să stabilim acest raport. Fiecare naştere este socotită un grad. Deci, calcularea gradelor de
rudenie atât în linie directă cât şi în linie colaterală se face ţinându-se cont de numărul naşterilor,
alcătuindu-se totdeauna, pentru siguranţa calculului, spiţa neamului sau arborele genealogic.
Principalele semne convenţionale folosite la schiţarea grafică a diverselor feluri de
înrudire, precum şi a gradelor în limitele cărora acestea constituie impedimente la căsătorie sunt
următoarele:
… - un mic pătrăţel prin care se înseamnă o familie alcătuită din
elementele ei de bază, adică soţ şi soţie.
… - un mic cerc prin care se însemnează partea bărbărească şi anume fie
soţ, fie frate, fie părinte, fie nepot, etc.
… - un mic triunghi prin care se însemnează partea femeiască, adică o
persoană de genul feminin, fie soţie, fie mamă, fie soră, fie nepoată, fie
bunică, etc.
… - o scurtă linie verticală, aşezată între două persoane, prin care se
însemnează descendenţa sau naşterea fizică a unei persoane, naştere care
poate fi raportată fie la familie, şi în cazul acesta linia espectivă porneşte
dintr-un pătrăţel, fie la tată, fie la mamă, şi în cazul acesta linia respectivă
porneşte dintr-un cerc sau dintr-un triunghi.
… - o linie curbată, boltită în jos şi ale cărei capete sunt fixate unul pe un
cerc şi unul pe un triunghi, înseamnă legătura conjugală dintre două
persoane căsătorite adică prin aceasta se arată că persoanele pe care le
uneşte sunt căsătorite.
… - aceeaşi linie boltită în sus, înseamnă legătura din afara căsătoriei
dintre două persoane de sex opus, adică concubinaj.
… - aceeaşi linie curbată, boltită în jos, dar formată din mici segmente,
însemnează legătura ce se stabileşte prin logodnă între două persoane de
sex opus.
… - o linie dreaptă verticală, asemenea aceleia prin care se însemnează

descendenţa fizică, dar formată din segmente, înseamnă raportul de filiaţie
adoptivă sau de înrudire prin adopţiune, stabilită între două persoane.
… - o scurtă linie verticală, dar formată dintr-un şir de puncte, dispuse

vertical, deci dintr-o linie punctată, înseamnă raportul de filiaţie religioasă,
stabilit prin actul ţinerii la botez.
… - o linie dreaptă de acelaşi fel, dar formată din segmente şi puncte, care
se succed şi sunt dispuse tot vertical, înseamnă filiaţia religioasă sau
înrudirea religioasă stabilită prin asistarea la cununie.
… - o linie scurtă, schiţată sinuos, dar dispusă vertical, înseamnă raportul

de tutelă dintre două persoane.
… - o diagonală aplicată peste oricare din semnele prin care se însemnează

persoanele sau legăturile de înrudire dintre acestea sau legăturile din care
se nasc înrudirile, înseamnă atât încetarea din viaţă a persoanelor
respective cât şi încetarea legăturilor pe care le fixează sau peste care se
trage52.
1. Consângenitatea în linie directă se reprezintă astfel în schemă:
- Linia este descendentă dacă se începe de

A la A, care este tatăl lui B, bunicul
nepoatei C, străbunicul strănepotului D,
şi stră-străbunicul stră-strănepoatei E, şi este
B consângen în gradul I cu B, în gradul II
cu C, în gradul III cu D şi în gradul IV
C cu E, corespunzător numărului de
naşteri care îi despart; în cazul în care
calculul ar porni de la E, D îi este tată,
D C bunic, B străbunic şi A stră-străbunic,
în acest caz linia fiind tot directă, dar în
E sens ascendent.
2. Consângenitatea în linie colaterală se reprezintă astfel în schemă:
A - Din autorul comun A pornesc două

şiruri de naşteri prin fiii B şi B’, care
au la rândul lor B pe fiica C, iar B’ pe
fiica C’, iar C pe fiul D şi C’ pe fiica
B B' pe fiica D’. Fraţii B şi B’ sunt
consângeni în gradul II în linie
colaterală egală; verii primari C şi C’
în gradul IV şi verii al doilea D şi D’
C C' în gradul VI în linie colaterală egală. B
cu C’ (unchiul şi nepoata de frate) sunt
consângeni în gradul III în linie
D D' colaterală inegală, iar C’ cu nepotul
său D, de verişoară primară, sunt consângeni
în gradul IV, în linie colaterală inegală,
fiind două naşteri pe o linie şi trei
naşteri pe cealaltă linie.
Consângenitatea a constituit impediment la căsătorie pentru considerente de ordin moral,

natural, igienic şi social.
În privinţa impedimentului consângenităţii în linie dreaptă, Biserica – urmând dispoziţiile
din Vechiul Testament (Levitic 18, 7-10) şi din dreptul roman – socoteşte acest impediment
nelimitat, indispensabil, oprind astfel căsătoria la infinit.
În privinţa impedimentului consângenităţii în linie colaterală, urmând aceleaşi dispoziţii,
Biserica a limitat oprirea la gradul IV (can.54 Trulan). Dar apreciind că prin extinderea acestui
impediment, căsătoriile dau societăţii membri mai sănătoşi, Biserica având şi încuviinţarea
autorităţii de stat a extins oprirea mai întâi la gradul VI şi mai târziu, în anul 1166, şi la gradul
52
Arhid, prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox,…, vol. II, p. 84-85.
VII. În principiu a rămas ca normă această măsură: căsătoria este oprită în mod absolut, până la
infinit, între consângenii în linie dreaptă şi până în gradul VII inclusiv între consângeni, în linie
colaterală.
Hotărârea Sinodului VI ecumenic, prin canonul 54, oprind căsătoria între consângenii în
linie colaterală până la gradul IV (verii primari), Bisericile autocefale acordă dispensă pentru
gradele V-VII, când încheierea căsătoriei între consângeni, rude în aceste grade, nu poate fi
evitată.
Căsătoria între consângeni în linie dreaptă este oprită şi de Codul Familiei (art.6) la
gradul IV, iar în linie colaterală, « până la al patrulea grad inclusiv. Pentru motive temeinice,
căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi încuviinţată de Primăria
Capitalei şi de Consiliul Judeţean în cuprinsul căruia cel care cere această încuviinţare îşi are
domiciliul”53.
c) Rudenia din starea de tutelă

Potrivit prevederilor Codului Familiei (art. 8) “în timpul tutelei căsătoria este oprită între
tutore şi persoana minoră ce se află sub tutela sa”. Impedimentul s-a impus pentru considerente
de ordin moral.
Este prohibitiv a se căsători tutorele A cu persoana B aflată sub tutela sa (gradul I).
- Tutorele A se poate căsători cu
A persoana aflată sub tutela sa
când aceasta B împlineşte
vârsta de 18 ani, dacă nu
B există alt impediment.
d) Rudenia din adopţie

Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi
adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului (art.1 din Legea
nr.273/2004)54.
În momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, rudenia firească dintre adoptat şi descendenţii
săi, pe de o parte, şi părinţii săi fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte, încetează, cu excepţia
adopţiei copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv, caz în care încetarea raporturilor de
rudenie se aplică numai în raport cu părintele firesc şi rudele părintelui firesc care nu este
căsătorit cu adoptatorul. Impedimentul la căsătorie izvorât din rudenie există, potrivit legii, atât
între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi rudele sale fireşti, pe de altă parte, cât şi
între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi persoanele cu care a devenit rudă prin
efectul adopţiei, pe de altă parte (art.50, al.3-4).
Adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle părintelui firesc faţă de
copilul său. În cazul în care adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului, drepturile şi
îndatoririle părinteşti se exercită de către adoptator şi părintele firesc căsătorit cu acesta.
Adoptatul are faţă de adoptator drepturile şi îndatoririle de orice natură pe care le are o persoană
faţă de părinţii săi fireşti (art.51, lit.1-3 din Legea nr.273/2004)
Potrivit prevederilor Codului Familiei (art. 7): “Este oprită căsătoria: a) între cel care
înfiază (adoptă) sau ascendenţii lui pe de o parte şi cel înfiat (adoptat) ori descendenţii acestuia
pe de altă parte; b) între copiii celui care înfiază (adoptă) pe de o parte şi copiii acestuia pe de
alta; c) între cei înfiaţi (adoptaţi) de aceeaşi persoană”.
53
Codul Familiei, Decizii ale C. E. D. O., Decizii ale Curţii Constituţionale, Decizii ale Curţii Supreme de Justiţie,
Ediţie îngrijită şi adnotată de judecător Adina Nicolae, Lect. univ. Marian Nicolae, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001,
p. 17.
54
Legea Nr. 273 din 21 iunie 2004 privind regimul juridic al adopţiei
- Astfel, este oprită căsătoria între: adoptatorul A şi
adoptatul D (gradul I); între adoptatorul A şi
descendentul adoptatului F (gradul II), ascendenţii
D E
adoptatorului G descendenţii adoptatului (gradul III);
între copiii adoptatorului şi copiii adoptatului (C cu F =
G H gradul III) şi copiii adoptatorului şi adoptat (C cu D =
gradul II); între cei adoptaţi de aceeaşi persoană (D cu
F E = gradul II).
Pentru motive temeinice Cod. Fam., prin art. 7, alin.
2, prevede posibilitatea acordării dispensei, adică se poate
A B încuviinţa căsătoria între persoanele prevăzute de art. 7,
alin. 1, lit. b şi c, adică între copiii adoptatorului şi adoptat
C (C cu D = gradul II), copilul adoptatorului şi copilul
adoptatului (C cu F = gradul III) şi cei adoptaţi de aceeaşi
persoană (D cu E = gradul II).
D E Doctrina canonică a stabilit impedimentul din
adopţiune sau înfiere pe cale de obicei după asemănare cu
impedimentul înrudirii religioase prin asistenţă la botez
extinzând acest impediment până la gradul II inclusiv. Leon
al VI-lea Filosoful interzice, prin Novela 24, căsătoria între
fraţii adoptivi (D cu E = gradul II).
F
e) Starea de alienaţie sau debilitate mintală. Potrivit art.9 Cod. Fam., « este oprit să se
căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum şi cel care este lipsit de vremelnic de
facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale ».
2. Impedimentele prevăzute numai de Biserică sunt următoarele:

a) Hirotonia. Cel care a acceptat să fie hitotonit în treptele ierarhiei sacramentale – diacon,
preot, episcop – fiind căsătorit, nu se mai poate căsători după aceea (can. 26 ap.; can. 3, 6 Trulan;
can. 1 Neocezareea).
b) Voturile monahale. Cel care a fost tuns în monahism şi a depus voturile: ascultării,
sărăciei şi castităţii, nu se mai poate căsători (can.16 Sin. IV ec.; can. 6 Vas. cel M.).
c) Existenţa căsătoriei a treia. După desfacerea primei căsătorii - prin moartea unui soţ sau
prin divorţ – Biserica a îngăduit, cu epitimii, încheierea căsătoriei a doua şi a treia (can. 4 şi 50
Sfântul. Vasile cel Mare). Prin hotărârea luată de Sinodul din Constantinopol în anul 920,
existenţa căsătoriei a treia a fost decretată ca impediment absolut la încheierea unei noi căsătorii.
d) Deosebirea de religie şi de cult. Tainele Bisericii împărtăşindu-se numai celor botezaţi,
iar căsătoria realizând o unitate între soţ şi soţie, nu s-a îngăduit căsătoria unui creştin cu un
necreştin. Excepţia îngăduită de Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 7, 12-14), ca un creştin să
rămână în căsătorie cu un necreştin, priveşte cazurile ce se iveau mai des la începutul
creştinismului, când numai unul dintre soţii căsătoriţi ca păgâni trece la creştinism, în nădejdea
că prin această convieţuire şi soţul necreştin se va creştina.
e) Logodna bisericească (vezi supra)
f) Anul de doliu. Acest impediment a fost admis de Biserică fiind preluat din legislaţia
romană, care avea ea însăşi o consideraţie deosebită pentru anul de doliu, atât pentru motivul
moral –respectul soţului decedat- cât şi pentru motivul de drept- asigurarea originii copilului care
s-ar fi născut după moartea soţului (teama amestecului de sânge – turburatio sanguinis)55.
55
Nicodim Milaş, Dreptul bisericesc oriental, Bucureşti, 1915, p.494.
g) Rudenia cuscriei, rudenia spirituală
Cuscria – afinitatea sau alianţa – este raportul de rudenie ce se stabileşte între două sau
mai multe persoane, în baza – şi ca efect – al căsătoriei. Cuscria este, deci, ca şi consângenitatea,
rudenie fizică, fiindcă rezultă din actul fizic al căsătoriei, aşa cum consângenitatea rezultă din
actul fizic al naşterii.
În Dreptul bisericesc ortodox – care a urmat în privinţa cuscriei dispoziţiile dreptului
roman şi apoi pe cele ale dreptului bizantin – sunt cunoscute şi aplicate trei feluri de cuscrii:
1. Cuscria sau afinitatea de felul I sau de un neam, care se realizează între un soţ şi
consângenii celuilalt soţ;
2. Cuscria sau afinitatea de felul II sau de două neamuri, care există între consângenii
unui soţ şi consângenii celuilalt soţ;
3. Cuscria sau afinitatea de felul III sau de trei neamuri, care există între cuscrii unui soţ
din prima lui căsătorie şi cuscrii lui din a doua căsătorie; sau între cuscrii unui membru dintre o
familie de mijloc, cu cuscrii unui alt membru din această familie de mijloc (de exemplu, cuscrii
unui frate cu cuscrii fratelui său, căsătoriţi cu soţii din familii diferite; în rudenie de cuscrie de
felul III se găseşte de asemenea tatăl vitreg cu fiica vitregă a fiicei sale vitrege).
Calcularea gradului cuscriei se face tot cu ajutorul schemei – spiţa neamului sau arborele
genealogic – ca şi la rudenia de sânge cu deosebirea că la cuscrie trebuie să se ţină seama de
două sau trei tulpini ale neamurilor; iar la numărare intră în calcul numai naşterile nu şi
persoanele căsătorite.
1. Cuscria de felul I
Cuscria de felul I este raportul de rudenie ce se creează între un soţ şi ascendenţii şi
descendenţii celuilalt soţ; sau între un soţ şi consângenii colaterali ai celuilalt soţ.
Cuscria de felul I se redă în schemă în felul următor:
I. II. III.
E C D
A B
D I C N
A B
C K O
A
B L P
F M R
G S
Schema I reprezintă încuscrirea soţului A cu ascendenţii şi descendenţii lui B. Schemele

II şi III reprezintă încuscrirea lui A cu consângenii lui B, în linie colaterală. Deci atât în linie
dreaptă cât şi în linie colaterală, consângenii lui B sunt în raport de cuscrie cu A, şi anume de
aceeaşi apropiere sau depărtare după cum sunt ei faţă de B. Prin urmare, calculându-se gradul de
rudenie tot aşa ca şi la consângenitate, după linii sau grade, atunci o persoană căsătorită A este
încuscrită cu consângenii lui B, în acelaşi grad în care sunt ei cu B, consângeanul lor. Astfel, în
schema I, A este încuscrit cu C, D şi E în linie directă ascendentă în gradul 1, 2 şi 3, iar cu F, G
şi H, în linie descendentă, în gradul 1, 2 şi 3. În schema a II-a, A este încuscrit cu colateralii
soţului B, adică cu I, K, L şi M, în gradul 2, 3, 4 şi 5. În schema a III-a, A este încuscrit cu
colateralii mai îndepărtaţi ai lui B, adică cu O, P, R şi S, în gradul 4, 5, 6 şi 7.
Cuscria de felul I creează impedimente la încheierea căsătoriei aproape la fel cu
consângenitatea, atât în linie directă – ascendentă şi descendentă – cât şi în linie colaterală,
pentru că soţii, formând o unitate, fiecare devine pentru consângenii celuilalt soţ, rudă în acelaşi
grad, în care acesta se găsea cu consângenii săi, cu singura deosebire că rudeniei nu i se spune
consângenitate, ci cuscrie; fiecare soţ nu este deci consângean cu consângenii soţului său, ci
cuscru; totodată se schimbă şi denumirile raporturilor de rudenie: astfel un soţ, deşi formează o
unitate cu soţul său, devine pentru părinţii acestuia ginere sau noră, iar părinţii devin pentru el
socrii; de asemenea fraţii unui soţ sunt cumnaţi pentru celălalt soţ, ş. a. m. d.
La stabilirea impedimentelor la căsătorie rezultate din cuscrie s-au luat în considerare
aceleaşi motive ca şi la consângenitate, accentuîndu-se însă şi mai mult motivarea din dreptul
roman că la încheierea căsătoriei trebuie să se ţină seama nu numai de ceea ce este legal, ci şi de
ceea ce este cuviincios. Dar impedimentele la căsătorie rezultate din cuscria de felul I iau naştere
numai după ce căsătoria a fost desfăcută prin moartea unui soţ sau prin divorţ legal, iar soţul
rămas în viaţă doreşte să se recăsătorească cu o persoană dintre cei care fuseseră încuscriţii săi.
Întinderea sau restrângerea impedimentelor rezultate din cuscrie, pentru încheierea căsătoriei
între asemenea rude, depinde de felul cuscriei în care s-au găsit cei în cauză.
Cuscria de felul I constituie impediment la căsătorie în linie dreaptă la infinit, atât
ascendentă cât şi descendentă, ca şi rudenia de sânge. În Vechiul Testament sunt prevăzute ca
interzise căsătoriile între cuscrii de felul I, în linie directă ascendentă şi descendentă, numai până
la gradul III inclusiv (Levitic 18, 8, 15, 17). Aceeaşi oprire este prevăzută şi în Basilicale
(28,5,3). Biserica a socotit totuşi această rudenie ca impediment absolut, apreciind că gradele
mai îndepărtate n-au fost menţionate nici în Vechiul Testament, nici în legislaţia civilă, pentru că
însăşi natura face imposibilă încheierea căsătoriei între persoane aflate rude în aceste grade. În
linie colaterală, adică între un soţ şi consângenii colaterali ai celuilalt soţ, Biserica a socotit
cuscria de felul I impediment la căsătorie până în gradul VI inclusiv. La început Biserica a
respectat dispoziţia prevăzută în Vechiul Testament care interzice căsătoria unui soţ cu încuscriţii
săi din linie colaterală numai până în gradul III (Levitic 18, 14, 16, 18). Prin canonul 54 Trulan,
impedimentul a fost extins până la gradul IV de cuscrie în linie colaterală, adică între un soţ şi
verii celuilalt soţ. După ce gradele rudeniei de sânge în linie colaterală au fost extinse întâi până
la gradul VI şi apoi până la gradul VII inclusiv, au fost extinse şi gradele rudeniei colaterale de
cuscrie, întâi până la gradul V şi apoi până la gradul VI, prin hotărâri ale Sinodului patriarhal de
la Constantinopol din anii 996 şi 1199. Ca şi la consângenitate pentru cuscrii de felul I, în
gradele V şi VI în linie colaterală, episcopul poate acorda dispensă.
2. Cuscria de felul II
Cuscria de felul II sau între două neamuri este raportul de rudenie ce se creează între
ascendenţii şi descendenţii unui soţ cu ascendenţii sau descendenţii celuilalt soţ; sau între
ascendenţii şi descendenţii unui soţ cu colateralii celuilalt soţ, precum şi între colateralii unui soţ
cu colateralii celuilalt soţ.
Cuscria de felul II se prezintă în schemă în felul următor:

I. II.
E E' E
D D' D D'
C C' C C' K
A B' A B L
F F' F M
G G' G N
H H' H
III. IV.
D C C'
K C C' O' O
A B
L O P' P
A B
M P Q' Q
N R R
Schema I reprezintă cuscria între ascendenţii şi descendenţii unui soţ şi ascendenţii şi

descendenţii celuilalt soţ. Schema a II-a reprezintă cuscria între ascendenţii şi descendenţii unui
soţ şi colateralii celuilalt soţ. Schemele III şi IV reprezintă cuscria între colateralii unui soţ cu
colateralii celuilalt soţ.
Astfel în schema I, străbunica E a soţului A este cu nepoata G’ a celuilalt soţ B’
încuscrită în gradul V, deoarece între E şi A sunt trei grade, iar între B’ şi G’ sunt două grade. În
schema a II-a, bunicul D al soţului A este încuscrit în gradul VI cu vărul primar L al celuilalt soţ
B. În schema a III-a, mătuşa K a soţului A cu nepotul P al celuilalt soţ B este încuscrită în gradul
VI. În fine, în schema a IV-a, nepotul mare Q’ al soţului A cu nepoata dreaptă P a celuilalt soţ B
este încuscrit în gradul VII al cuscriei de felul II.
Cuscria de felul II – adică rudenia între consângenii unui soţ cu consângenii celuilalt soţ
– este prevăzută ca impediment la căsătorie de canonul 54 Trulan până la gradul IV. În acest sens
canonul 54 Trulan stipulează următoarele: “Dacă se va împreuna prin legătura căsătoriei tatăl şi
fiul cu mama şi fiica; sau cu două surori; sau doi fraţi cu două surori, mai întâi unii ca aceştia
să se despartă de nelegiuita însoţire, apoi vor cădea sub canon şapte ani”56.
Impedimentul cuscriei de felul II, conform canonului 54 Trulan, se prezintă în schemă în

felul următor:
56
Dr. Nicodim Milaş, Canoanele…, vol. I, part. 2, p. 424; Vezi şi Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele…, p.
130-131.
1. Tatăl şi fiul nu se pot căsători cu mama şi fiica.
- Deci, fiul C al lui A nu se
A B poate căsători cu fiica D a
lui B, dacă A s-ar căsători
C D cu B, deoarece C cu D
sunt în gradul 2 al cuscriei
de felul II.
2. Tatăl şi fiul nu se pot căsătorii cu două surori

D - În schema a II-a, este
oprită căsătoria între fiul C
al lui A cu sora E a
A B E celuilalt soţ B sau invers,
deoarece C şi E sunt
C încuscriţi în gradul 3 al
cuscriei de felul II.
3. Doi fraţi nu se pot căsători cu două surori.

- Dacă A s-a căsătorit cu
C D B, atunci fratele său,
adică E, nu se poate
E A B F căsători cu sora soţiei
fratelui său, adică cu F,
deoarece E cu F sunt
încuscriţi în gradul 4 al cuscriei de felul II.
Această practică s-a menţinut neschimbată până în secolul al X-lea, când în anul 996
impedimentul a fost extins şi la gradele 5 şi 6, în următoarele cazuri:
a) la căsătoria unchiului şi nepotului cu două surori
C D - Unchiul A şi nepotul H cu
două surori: B şi F. Dacă
A se căsătoreşte cu B,
E A B F nepotul H nu se poate
căsători cu F, fiind
încuscriţi în gradul 5 al
H cuscriei de felul II.
b) la căsătoria a doi fraţi cu două verişoare primare
F - Dacă A se căsătoreşte cu
B, atunci fratele E al lui A
nu se poate căsători cu
C D G verişoara primară H a lui
B, deoarece sunt încuscriţi
E A B H în gradul 6 al cuscriei de
felul II.
În privinţa gradului VI s-a făcut însă distincţia că el numai atunci constituie impediment la
căsătorie dacă produce aşa-numitul amestec ilicit de nume (can.87 Vas. cel M.). Asemenea
schimbare sau amestec ilicit de nume se produce – de exemplu – când două persoane consângene
ajung, prin două căsătorii, într-un raport de cuscrie inegal. Astfel, dacă unchiul şi nepotul s-ar
căsători cu două surori, atunci unchiul devine cumnatul nepotului său, coborându-se pe aceeaşi
treaptă cu nepotul său. De asemenea, dacă unchiul şi nepotul dintr-o familie s-ar căsători cu
mătuşa şi nepoata din altă familie – unchiul luând de soţie pe nepoată şi nepotul pe mătuşă –
atunci, prin această căsătorie unchiul devine nepotul de cuscrie al nepotului său după
consângenitate, ajungând astfel pe o treaptă inferioară faţă de nepotul său, iar nepotul devine
unchiul unchiului său după consângenitate, urcând astfel pe o treaptă mai înaltă. Dacă însă
unchiul ar lua pe mătuşă, iar nepotul pe nepoată, căsătoria s-ar putea încheia, fiindcă îşi păstrează
fiecare poziţia pe care o aveau potrivit raportului lor de rudenie, neintervenind amestecul ilicit de
nume.
Amestecul ilicit de nume are loc în următoarele cazuri. Dacă prin două căsătorii copiii
dintr-o căsătorie şi copiii din cealaltă căsătorie devin consângeni şi au un nume de
consângenitate după un părinte şi altul după celălalt părinte. Astfel:
1. Doi fraţi nu se pot căsători cu două verişoare primare.

M - Dacă doi fraţi A şi B s-ar
căsători cu două verişoare
primare C şi D, copiii E şi
Q H G F sunt după taţii lor veri
primari, iar după mamele
lor verişori ai doilea.
A B C D
2. Unchiul şi nepotul nu se pot căsători cu două surori

C F - Dacă unchiul A şi nepotul
E se căsătoresc cu două
surori B şi G, atunci
D A B G unchiul ar deveni cumnatul
nepotului său, iar nepotul
unchiul unchiului său. E cu
E G sunt în gradul V al cuscriei de felul II.
3. Unchiul şi nepotul cu mătuşa şi nepoata

G - Dacă unchiul A şi nepotul
E dintr-o familie s-ar
căsători cu mătuşa H şi
C F H nepoata B din altă familie,
şi anume unchiul
căsătorindu-se cu nepoata
D A B (A cu B), iar nepotul cu
mătuşa (E cu H), atunci unchiul ar deveni nepotul
nepotului său, iar nepotul ar deveni unchiul unchiului
său. E cu H sunt în gradul VI al cuscriei de felul II.
E
4. Bunicul şi nepotul nu se pot căsători cu două verişoare primare.
F - Bunicul A şi nepotul D nu s-
ar putea căsători cu două
verişoare primare B şi H,
deoarece bunicul A prin
E G căsătorie cu verişoara
nepotului său ar deveni
cumnatul nepotului său. Iar
A B H verişoarele B şi H ar deveni
după cuscrie, una din ele
nepoata celeilalte,
C coborându-se pe o treaptă
inferioară, iar cealaltă
căsătorită cu bunicul s-ar
ridica pe o treaptă superioară faţă de cealaltă verişoară.
D D cu H sunt încuscrite în gradul VI al cuscriei de felul II.
5. Străbunicul şi strănepotul nu se pot căsători cu nepoata şi mătuşa.
G - Dacă străbunicul A şi
strănepotul E s-ar căsători,
străbunicul A cu nepoata B,
F H iar strănepotul E cu mătuşa
H, căsătoria lor ar fi ilegală
A B deşi sunt încuscriţi în
gradul VI al cuscriei de
felul II, deoarece
C intervine amestecul ilicit de
nume. Astfel străbunicul,
prin căsătoria cu nepoata
D soţiei nepotului său, ar
deveni nepot al strănepotului
E său, iar mătuşa ar deveni strănepoata nepoatei sale.
E cu H sunt în gradul VI al Cuscriei de felul II.
Excepţii : Nu există confuzie sau amestec ilicit de nume în următoarele cazuri:
1. Unchiul şi nepotul se pot căsători cu mătuşa şi nepoata, dacă unchiul se căsătoreşte cu

mătuşa, iar nepotul cu nepoata.
- Dacă unchiul A se
C F căsătoreşte cu mătuşa B,
atunci nepotul E se poate
D A B G căsători cu nepoata H a lui
B, deoarece E cu H deşi
sunt încuscriţi în gradul VI
E H al cuscriei de felul II, nu
intervine confuzie sau
amestec ilicit de nume.
2. Tatăl şi fiul se pot căsători cu mătuşa mică şi nepoata mică, dacă tatăl ia în căsătorie
pe mătuşa mică, iar fiul pe nepoata mică.
F - Dacă tatăl A se căsătoreşte

cu mătuşa mică B, atunci
fiul C al lui A se poate
E G căsători cu nepoata mică D
a lui B, chiar dacă sunt
încuscriţi în gradul VI (C
A B H cu D = gradul VI),
deoarece nu există amestec
C D ilicit de nume.
3. Bunicul şi nepotul se pot căsători cu mătuşa mare şi nepoata mare, dacă bunicul se
căsătoreşte cu mătuşa mare iar nepotul cu nepoata mare.
E - Dacă bunicul A se
căsătoreşte cu mătuşa mare
B, atunci nepotul D al lui A
A B F se poate căsători cu nepoata
mare H a lui B, chiar dacă
sunt încuscriţi în gradul VI
C G al cuscriei de felul II (D cu
H = gradul VI), deoarece
D H nu există amestec ilicit de
nume.
Amestecul ilicit de nume, când prin căsătorie ascendenţii ar coborî pe o treaptă egală sau
chiar inferioară descendenţilor lor, a fost socotit ca impediment la căsătorie chiar şi pentru
gradul VII, în următoarele situaţii:
1. Tatăl şi fiul nu se pot căsători cu două verişoare secundare.
G - Dacă tatăl A şi fiul C ar

dori să se căsătorească cu
două verişoare secundare,
F H B şi D, căsătoria lor ar fi
oprită chiar dacă sunt
E I încuscriţi în gradul VII al
cuscriei de felul II,
deoarece tatăl A prin
A B D căsătorie cu verişoara a
doua B a soţiei fiului său ar
deveni un fel de cumnat al
C fiului său, coborându-se pe
aceeaşi treaptă cu fiul său.
2. Bunicul şi nepotul cu mătuşa mică şi nepoata mică
G - Dacă bunicul A s-ar căsători

cu nepoata mică B, iar
F H nepotul D al lui A cu
mătuşa mică I, a lui B,
atunci bunicul ar deveni
E I nepot mic al nepotului său,
iar mătuşa mică ar deveni
nepoata nepoatei sale mici.
A B
S-ar putea căsători bunicul cu mătuşa mică şi nepotul cu nepoata mică, deoarece nu
există amestec ilicit de nume.
F - Bunicul A căsătorindu-se cu
mătuşa mică B, nepotul D,
al lui A, se poate căsători cu
G E nepoata mică I, a lui B,
deoarece nu există amestec
H B A ilicit de nume, chiar dacă
sunt încuscriţi în gradul VII
al cuscriei de felul II.
I B
În privinţa impedimentului rudeniei cuscriei de felul II s-a următoarea regulă:

Cuscria de felul II constituie impediment la căsătorie în toate cazurile până în gradul V
inclusiv; în cazurile de confuzie ilicită de nume până în gradul VI inclusiv, iar în cazurile de
confuzie ilicită de nume între ascendenţi şi descendenţi până în gradul VII inclusiv. Un caz
aparte este produs de căsătoria a doi fraţi cu două verişoare primare, când amestecul ilicit de
nume se produce numai la urmaşi.
Dar întrucât Codul Familiei şi Codul Civil ale României nu recunosc sub nici o formă
cuscria de felul II ca impediment la căsătorie, Biserica face pogorămintele necesare, când cei
căsătoriţi civil – aflaţi rude de cuscrie de felul II – ar solicita binecuvântarea religioasă a
căsătoriei lor.
3. Cuscria de felul III

Cuscria de felul III – sau de trei neamuri – este raportul de rudenie ce se creează între
cuscrii unui soţ din prima lui căsătorie cu cuscrii lui din o a doua căsătorie; sau dintre cuscrii
unui membru dintr-o familie de mijloc cu cuscrii unui alt membru din această familie de mijloc.
Cuscria de felul III se redă în schemă în felul următor:

I. II.
C C
A B A` B` A B D C`
A` B`
III. IV.
C D`
B A B`
D A B C` E`
E A` B` F
V. VI.
C C
D BA B` D B A B`
E C`
F D`
Schemele I, II şi III reprezintă cazul când două persoane dintr-o familie mijlocesc, prin
câte o căsătorie, cuscria familiei I cu familia a III-a. Iar schemele IV, V şi VI servesc pentru
reprezentarea cazului când o singură persoană dintr-o familie de mijloc, prin două căsătorii
succesive, mijloceşte căsătoria familiei I cu familia a III-a.
În schema I, A reprezintă primul neam, C al doilea neam, iar B’ al treilea neam. Încuscriţi
de felul III sunt A cu B’ în gradul II al cuscriei de felul III. În schema a II-a, A reprezintă primul
neam, C al doilea neam, iar C’ al treilea neam. Încuscriţi sunt A cu B’ în gradul III al cuscriei de
felul III şi A cu C’ în gradul IV al cuscriei de felul III. În schema a III-a, C reprezintă primul
neam, B al doilea neam şi D’ al treilea neam. Încuscriţi sunt A şi B cu toţi consângenii lor, adică
cu C, D şi E, precum şi A’ şi B’ cu toţi consângenii lor, adică cu C’, D’, E’, F şi G. În schema a
IV-a, B reprezintă primul neam, A al doilea neam, iar B’ al treilea neam. B cu B’ nu sunt
încuscriţi. În schema a V-a, C reprezintă primul neam, A al doilea neam, iar B’ al treilea neam.
Încuscriţi sunt C şi D cu B’; C cu B’ în gradul I, iar D cu B’ în gradul II al cuscriei de felul III.
În schema a VI-a, C reprezintă primul neam, A al doilea neam, iar B’ al treilea neam. B cu B’
formând o unitate din cauza soţului comun A nu sunt încuscriţi. Dar B este încuscrit cu toţi
consângenii lui B’, şi anume cu C’ şi D’, precum şi B’ cu toţi consângenii lui B, şi anume cu C,
D, E şi F. Deci F cu D’ sunt încuscriţi în gradul VI al cuscriei de felul III.
Deşi nu este amintită ca impediment la căsătorie nici în Sfânta Scriptură, nici de canoane
– a fost însuşită de Biserică din dreptul roman şi bizantin, care opreau căsătoria între încuscriţii
de felul III., interzicând:
1. căsătoria tatălui vitreg cu soţia fiului său vitreg
- Tatăl vitreg D nu se poate
D A B căsători cu soţia E a fiului
său vitreg C, deoarece sunt
încuscriţi în gradul I al
C E cuscriei de felul III. Deci D
cu E = gradul I al cuscriei
de felul III.
2. căsătoria mamei vitrege cu soţul fiicei sale vitrege

- Mama vitregă D nu se poate
D A B căsători cu soţul E al fiicei
sale vitrege C, deoarece sunt
în gradul I al cuscriei de felul
C E III. Deci D cu E = gradul I
al cuscriei de felul III.
Această practică a fost menţinută în Biserică multă vreme. Cu toate acestea, în secolul al
XIV-lea Matei Vlastares şi alţi canonişti au extins impedimentul cuscriei de felul III până la
gradul III inclusiv, fiind permisă căsătoria în gradul IV. În acest caz nu se pot căsători:
1. Tatăl vitreg cu fiica vitregă a fiicei sale vitrege

- Tatăl vitreg A nu se poate
A B C căsători cu fiica vitregă G a
fiicei sale vitrege D, deoarece
D E F sunt încuscriţi în gradul II al
cuscriei de felul III. Deci A
cu G = gradul II al cuscriei
G de felul III.
2. Un soţ cu cumnatul (cumnata) celuilalt soţ

- De exemplu, cumnatul B cu soţia E
A Aici sunt trei familii,
adică familia D, familia A şi
familia C a cumnatului B şi a
soţiei E. Soţii B şi C, precum
B C D E şi D şi E formează o unitate,
iar fraţii D şi C sunt rude de sânge în gradul II. Deoarece
rudele bărbatului (sau ale femeii) cu femeia (sau bărbatul) sunt în acelaşi grad de încuscrire în
care sunt rudele cu bărbatul (sau femeia), atunci cumnatul B cu soţia E se
încuscresc în gradul II al cuscriei de felul III. Deci B cu E = gradul III al cuscriei de felul III.
3. Familiile de două persoane care au luat în căsătorie succesiv a treia persoană.

- De exemplu, între cumnatul
C din prima căsătorie şi
A B cumnata G din a doua
căsătoria a lui E. Fraţii C şi
C D F G D,precum şi F şi G sunt rude
de sânge în gradul II. Deci C
E şi G sunt în gradul IV al
cuscriei de felul III.
4. Familiile de două persoane care au luat în căsătorie succesiv a treia persoană.
- Tatăl vitreg A nu se poate
căsători după moartea soţiei
sale B şi a fiului său vitreg C,
cu soţia acestuia D, fiind
A B E încuscriţi în gradul I al
cuscriei de felul III; nici cu
mama acesteia E, fiind
G C D F încuscriţi în gradul II, nici cu
sora ei F, fiind încuscriţi în gradul III. Dar fiul vitreg G al
lui A se poate căsători cu sora F a lui D, fiind încuscriţi în
gradul IV al cuscriei de felul III.
5. Famiile de două persoane care au luat în căsătorie succesiv a treia persoană.

D - Dacă un soţ A s-a căsătorit
cu soţia B, iar după moartea
sau despărţirea de ea s-a
C A B E căsătorit cu o altă soţie dintr-
o altă familie, după moartea
lui A, fratele soţiei sale prime
F E nu va putea lua pe soţia a
doua a lui A, adică pe C,
G fiind în gradul II; nici pe
fiica vitregă a soţului A, după soţia a doua, adică pe F, fiind
în gradul III. Fratele soţiei sale prime E poate lua pe fiica G a lui F, fiind în gradul IV al cuscriei
de felul III.
În principiu, Biserica Ortodoxă Română a stabilit că cuscria de felul III constituie

impediment la căsătorie până în gradul III inclusiv, fiind totuşi posibil ca în gradul III să se
obţină dispensă şi de la acest impediment. Codul Familiei şi Codul Civil nu recunosc deloc
cuscria de felul III ca impediment la căsătorie.
h. Cuscria “închipuită” sau “cvasiafinitatea”

În dreptul bisericesc ortodox se mai aminteşte un fel de cuscrie numită “închipuită” sau
“cvasiafinitate” (οιονει αγχιστεια, quasi affinitas, affinitas ficta), care ia naştere prin logodna a
două persoane din familii diferite. Importanţa acestei cuscrii s-a accentuat îndeosebi după ce
logodna religioasă a fost egalată, de către Leon Filosoful, cu căsătoria religioasă. Dar cu toată
această egalare, cuscria rezultată din logodnă n-a constituit impediment la căsătorie în aceeaşi
întindere cu afinitatea rezultată din căsătorie, urmându-se practica dreptului roman care limita
impedimentul la căsătorie rezultat din cuscria închipuită la căsătoria dintre fiu şi logodnica
tatălui şi invers; la căsătoria dintre logodnica fiului cu tatăl şi apoi la căsătoria cu logodnica
fratelui şi la cea dintre logodnic şi mama logodnicei, adică pâna la gradul II. După ce Sinodul VI
ecumenic a prevăzut în canonul 98 pedeapsa ca pentru adulter pentru căsătoria cu logodnica
altuia, impedimentul din logodna bisericească a fost extins până la gradul VI, ca şi la cuscria de
felul I, prin decretul sinodal al patriarhului Ioan Xifilinos, din anul 1066, întărit de împăratul
Nichifor în anul 1080 şi de împăratul Alexie I Comnenul printr-o Novelă din anul 1092.
Cuscria “închipuită” sau “cvasiafinitatea” se redă în schemă în felul următor:

I II III
B C A B C C
A D D A B D
După Circulara Sinodului patriarhal din Constantinopol din septembrie 1808 este
interzisă căsătoria dintre logodnic şi mama văduvă a logodnicei decedate, adică A cu C, fiind
rude în gradul I al cuscriei închipuite; între logodnică şi fiul logodnicului ei mort, adică A cu D,
fiind tot în gradul I al cuscriei închipuite; şi între logodnică şi fratele logodnicului ei mort, adică
între A şi D, fiind în gradul II al cuscriei închipuite. La încuscrierea închipuită sunt îngăduite,
deci, căsătoriile în gradul al III-lea. Motivul acestui impediment la căsătorie rezidă, pe de o parte
în egalarea admisă de Biserică a logodnei cu căsătoria, iar pe de altă parte în faptul că la
căsătorie trebuie să se ţină seama nu numai de ceea ce este permis, legal, ci şi de ceea ce se
cuvine, ceea ce este onorabil şi drept după natură.
Pentru evitarea consecinţelor la care s-ar expune logodnicii care nu ar mai trece la
încheierea căsătoriei, fie în urma decesului unui logodnic, înainte de a se fi căsătorit, fie în urma
refuzului unuia dintre logodnici de a se mai căsători cu logodnicul său, Bisericile Ortodoxe au
stabilit ca preoţii să nu mai săvârşească logodna religioasă decât o dată cu cununia religioasă.
Rudenia spirituală
Rudenia spirituală este legătura ce se întemeiază prin primirea la Sfântul Botez între
naş(ă) şi fin(ă), precum şi între anumite rude ale acestora.
Botezul fiind socotit de Biserică – atât de cea Ortodoxă cât şi de cea Romano-Catolică –
o naştere spirituală, naşul care asistă pe copil la Botez este considerat ca părintele său spiritual;
de aceea şi raporturile dintre naş şi fin, precum şi dintre unele rude ale lor, sunt asemănate celor
ce se creează între copil şi părinţii săi fireşti, numai că legăturii dintre naş şi fin – precum şi
dintre unele rude ale lor – nu i se spune consângenitate, ci rudenie spirituală. Arborele
genealogic al rudeniei spirituale se formează ca şi la rudenia fizică. Finul şi descendenţii lui
formează astfel o linie paralelă cu fiii naturali ai naşului, finul găsindu-se deci în gradul I de
rudenie spirituală cu naşul său şi în gradul II de rudenie spirituală cu fiii acestuia, ca fraţi
spirituali. Fiul finului şi nepotul naşului sunt în gradul IV de rudenie spirituală, ca veri spirituali.
La început, venind la Botez şi persoane mai în vârstă, pentru respectarea atmosferei de
moralitate care trebuie să existe între rudele spirituale în gradele apropiate, împăratul Justinian a
interzis căsătoria naşului cu fina sa (Codex, V, 4, 26). După ce Sinodul VI Trulan, prin canonul
53, a dat rudeniei spirituale o importanţă deosebită, socotind-o mai mare decât rudenia fizică, s-
au extins impedimentele rezultate din rudenia spirituală în aceeaşi măsură ca şi la rudenia de
sânge, adică până la gradul VII inclusiv.
Mai târziu Basilicalele (XXVII, 5,14) au restrâns rudenia spirituală ca impediment la
căsătoria până la gradul III inclusiv în toate cazurile. Potrivit acestei măsuri s-a oprit:
a) căsătoria naşului cu fina (gradul I)
- Naşul A aţinut în braţe la

A B Botez pe fina D, deci A cu D
nu se pot căsători deoarece
C D sunt în gradul I al rudeniei
spirituale.
F
b) căsătoria naşului cu mama finei (gradul II)
c) căsătoria fiului naşului cu fina (gradul II)
d) căsătoria naşului cu fiica finei (gradul II)
e) căsătoria fiului naşului cu fiica finei (gradul III)
La rudenia spirituală gradele se numără însă numai în linie dreaptă, descendentă, adică de
la naş şi de la fin către descendenţii lor. În linie ascendentă se ia în considerare numai mama
finului cu care naşul şi descendenţii lui nu se poate căsători.
Potrivit unei decizii sinodale a patriarhului Ioasaf al II-lea al Constantinopolului din anul
1560, se opreşte căsătoria între doi fini ai aceluiaşi naş, deşi sunt din familii diferite, extinzând
impedimentul şi asupra descendenţilor lor până la gradul VII. Prin aceeaşi decizie patriarhală, s-a
prevăzut un fel de cuscrie, întemeiată pe actul ţinerii la Botez, declarând-o impediment la
căsătorie până la gradul II inclusiv. Astfel finul nu se poate căsători cu văduva naşului său şi nici
naşul cu văduva finului, fiind înrudiţi spiritual în gradul I; de asemenea finul nu se poate căsători
cu văduva fratelui său spiritual – precum nici două persoane care au fost ţinute la Botez, una de
un soţ şi alta de celălalt soţ – fiind rude spirituale în gradul II; dar se pot căsători două persoane
care au fost ţinute la Botez, una de socru, iar cealaltă de ginere; de asemenea se pot căsători doi
fraţi spirituali cu două surori, fiind înrudiţi spiritual în gradul IV.
Dacă tatăl ar primi, ca naş, la Botez pe propriul copil, el ar deveni faţă de soţia sa cumătru
şi în acest caz căsătoria lor ar trebui desfăcută. De aceea Biserica a interzis ca părinţii să fie naşi
ai propriilor copii, pentru evitarea desfacerii căsătoriei lor.
Practic, impedimentul rudeniei spirituale s-a impus însă până în gradul II inclusiv. În
gradul III s-a acordat dispensă, pe când în gradele II şi I nu s-a acordat şi nici nu se poate obţine
dispensă (cf. can. 53 VI ec.)57.
j. Rudenia întemeiată pe actul asistării la cununie

Rudenia întemeiată pe actul asistării la cununie nu este prevăzută de vechile rânduieli
canonice ale Bisericii, dar s-a impus pe cale de obicei, la început până în gradul III inclusiv, în
toate cazurile, cu posibilitatea acordării dispensei în gradul al III-lea. Acestui obicei îi dă
expresie şi glava 198 din Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare de la Târgovişte din anul 1652,
care extinde impedimentul până la gradul IV.
5. Deosebirea de confesiune
Canoanele, în principiu, nu îngăduie căsătorii între ortodocşi şi eterodocşi. Astfel canonul
72 Trulan interzice în mod absolut asemenea căsătorii, declarând nule pe cele care s-ar încheia;
canonul 14 al Sinodului IV ecumenic le îngăduie însă cu condiţia ca soţul eterodox să declare că
va trece la ortodoxie. Această dispoziţie fiind anterioară celei a Sinodului Trulan, potrivit
normelor de interpretare, poate fi socotită abrogată. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă Română
– urmând şi practicile celorlalte Biserici Ortodoxe – ţinând seama pe de o parte de faptul că în
realitate căsătoriile mixte nu pot fi evitate, nefiind oprite de legislaţia civilă, iar pe de altă parte
luând în considerare îngăduinţa Sfântului Apostol Pavel ca un soţ care s-a încreştinat, dacă acesta
consimte la această situaţie, a reglementat încheierea căsătoriilor mixte prin “Regulamentul
pentru relaţiunile bisericeşti ale clerului ortodox român cu creştinii eterodocşi” din anul 1881,
prevăzând în art. 4 posibilitatea binecuvântării de către preoţi a unor asemenea căsătorii, însă cu
respectarea uzului, potrivit căruia toţi copiii care vor rezulta dintr-o asemenea căsătoriei să
devină membri ai Bisericii Ortodoxe. Posibilitatea binecuvântării căsătoriilor mixte este
prevăzută şi de “Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale
Bisericii Ortodoxe Române”, în vigoare în prezent, sub rezerva aprobării prealabile a episcopului
57
Can. 53 Sin.VI ec. Cf. Dr. Nicodim Milaş, Canoanele…, vol. I, part. 2, p. 421-422; Vezi şi Arhid. prof. dr. Ioan N.
Floca, Canoanele…, p. 130.
respectiv (art. 47). De aceea, în situaţia în care preoţilor li se prezintă asemenea cazuri, ei sunt
datori să ceară în prealabil aprobare de la chiriarhul respectiv.
Pentru cei care încheie prima căsătorie preotul va urma rânduiala stabilită de Biserică
pentru membrii ei din această categorie. Pentru cei care se căsătoresc a doua sau a treia oară,
preotul va urma rânduiala specială stabilită pentru cei aflaţi în această situaţie. Dacă s-ar
întâmpla însă ca unul din soţi să fie la prima căsătorie, iar celălalt la a doua sau a treia căsătorie,
li se va oficia Sfânta Taină a Cununiei după rânduiala prevăzută pentru cei ce se căsătoresc a
doua sau a treia oară, iar nu după rânduiala primei căsătorii. De asemenea, soţii care au mai fost
căsătoriţi religios, înainte de a li se oficia noua cununie, trebuie să obţină desfacerea căsătoriei
religioase anterioare, care se aprobă numai dacă motivele pentru care s-a aprobat divorţul civil
sunt admise şi de Biserică pentru desfacerea căsătoriei. Preotul care nu ar respecta această
rânduială şi ar săvârşi Cununia religioasă celor care nu au obţinut mai întâi desfacerea Căsătoriei
anterioare va fi sancţionat potrivit Regulamentului de procedură al instanţelor disciplinare (art.
46) cu pedeapsă până la transferare, la stabilirea pedepsei ţinându-se seama de buna sau reaua
credinţă cu care a lucrat. Căsătoria săvârşită în asemenea condiţii este socotită nulă, fiindcă altfel
soţii ar fi bigami din punct de vedere religios; iar dacă bigamia nu este admisă nici din punct de
vedere civil, cu atât mai puţin poate fi îngăduită din punct de vedere religios.
6. Locul săvârşirii Sfintei Cununii

În principiu Cununia religioasă se săvârşeşte ca şi celelalte Sfinte Taine în biserică. În
afară de biserică, la locuinţa mirilor, Cununia religioasă se săvârşeşte numai în cazuri
excepţionale, când unul dintre soţi ar fi bolnav sau când soţii ar fi înaintaţi în vârstă, sau încheie
a doua sau a treia căsătorie.
7. Timpul săvârşirii Sfintei Cununii

Ca timp al săvârşirii Sfintei Cununii sunt socotite potrivite zilele care nu sunt prevăzute
ca zile de post şi cele în care nu se serbează praznice mari ale Bisericii. În nici un caz nu se
săvârşesc Cununii în zilele de Miercuri şi Vineri, în alte zile de post (ex :29 august şi la 14
septembrie). Cu aprobarea episcopului, pentru cazuri speciale, pot fi săvârşite Cununii după
prima săptămână şi înainte de ultima săptămână a posturilor mari de peste an, dar cu
recomandarea evitării petrecerilor.
8. Efectele Sfintei Taine a Cununiei

Efectele juridice ale administării Sfintei Taine a Cununiei sunt de cea mai mare
importanţă pentru viaţa Bisericii şi ele se împart în două categorii şi anume:
a) Efecte juridice ale cununiei, de care se ocupă legile bisericeşti;
b) Efecte juridice ale căsătoriei, de care ocupă legile de stat.
a) Efectele juridice ale cununiei sunt următoarele:

- cei căsătoriţi şi cununaţi sunt consideraţi ca formând cea mai mică unitate socială
religioasă, adică familia creştină, care împreună cu altele, intră în alcătuirea unei comunităţi
locale creştine sau a unei unităţi bisericeşti locale;
- deşi fiecare din cele două persoane îşi păstrează individualitatea sa, ele sunt socotite ca
formând un trup şi contează ca atare în toate regulile privitoare la rudenie şi la calcularea
gradelor de înrudire;
- între soţi se ceează îndatoriri şi drepturi reciproce şi egale, sub raport religios;
- soţii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copii;
- legătura creată prin Taina Sfintei Cununii îi obligă să vieţuiască împreună până la
sfârşitul vieţii;
- divorţul, adică despărţirea căsătoriei legale sau valid încheiate nu se îngăduie în
principiu decât în caz de adulter şi în mod excepţional, pentru motive ce pot fi asimilate cu
moartea parţială sau totală, fie fizică, fie religioasă, fie morală sau civilă.
b) Efectele juridice ale căsătoriei sunt mult mai numeroase şi mai variate şi ele sunt
prevăzute în Codul Familiei : “bărbatul şi femeia au drepturi egale în căsătorie” (art.25) ;
“ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după
cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiaţi”(art. 97) ; “părinţii sunt obligaţi să
crească copilul, îngrijind de sănătatea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea
profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, spre a-l face folositor societăţii (art.101)”
ÎNCETAREA ŞI DESFACEREA CĂSĂTORIEI

şi CUNUNIEI (DIVORŢUL)
O căsătorie şi o cununie religioasă încheiată cu observarea tuturor condiţiilor cerute de

legislaţie este destinată să dureze întreaga viaţă a celor care au încheiat-o. Ea nu poate să
înceteze decât prin decesul unuia dintre soţi sau prin decesul amândurora, adică în urma morţii
naturale sau prin declararea pe cale judecătorească a morţii unuia dintre soţi, în caz de
incertitudine a morţii naturale. În aceste cazuri căsătoria civilă ca şi cununia religioasă încetează
să mai existe.
În cazul când intervin alte cauze care fac imposibilă păstrarea sau continuarea legăturilor
matrimoniale între soţi, atunci această legătură nu încetează totuşi de la sine, ci poate fi desfăcută
numai prin respectarea unor anumite rânduieli, printr-o procedură legală finalizată prin divorţ.
a) Motivele de desfacere a căsătoriei şi cununiei

Potrivit legislaţiei ce reglementează divorţul aprecierea motivelor este lăsată la aprecierea
instanţei, după administrarea tuturor probelor dintr-un dosar. Aceasta poate admite sau respinge
desfacerea căsătoriei sau divorţul. Din prevederile Codului Familiei, există mai multe motive
care pot duce la pronunţarea divorţului : alienaţia şi debilitatea mintală cronică, boala gravă
cronică şi contagioasă, condamnarea unui soţ la detenţie mai mare de trei ani şi declararea unui
soţ ca dispărut.
Biserica a admis desfacerea cununiei pentru un singur motiv: adulterul (Matei 19, 9).
Pentru alte motive, oricât de grave, Biserica s-a împotrivit neadmiţând desfacerea căsătoriei şi
cununiei, ţinând la trăinicia căsătoriei conform principiilor evanghlice : “ceea ce a unit
Dumnezeu, omul să nu despartă”(Matei 19, 9) ;"Te-ai legat cu femeie? Nu căuta dezlegare”(I
Corinteni 7, 27) şi “celor căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de
bărbat”(I Corinteni 7, 10).
Pe lângă acest motiv Biserica a mai stabilit o serie de norme noi în scopul de a evita unele
consecinţe grave în cazul menţinerii căsătoriilor care nu-şi mai pot atinge scopul, periclitând
viaţa membrlior unei familii sau chiar a societăţii. Astfel s-a admis pronunţarea desfacerii
cununiei sau a divorţului bisericesc din mai multe motive asimilate cu moartea:
Motive canonice de divorţ : adulterul , crima, avortul, apostazia, erezia (can.72 Trulan,
Nomoc.I, 10); atentatul la viaţa soţului ; ţinerea la botez a propriului fiu (can. 53 Trulan.);
călugărirea şi alegerea de episcop (can 12 şi 48 Trulan).
Motive prevăzute de legislaţia civilă şi admise şi de Biserică : înalta trădare (Nomoc.XIII,
4) ; dispariţia bărbatului (can.31 şi 36 Vas.cel M.; can.93 Trulan), lipsa de îndeplinire a datoriei
conjugale (Nomoc. XIII, 4) ; refuzul convieţuirii conjugale şi părăsirea domiciliului (can. 8
Neocez., 18 Sf.Vas.cel M. ; can 4 Sf.Grig.de Nissa);
Există motive de divorţ hotărâte de legislaţia civilă, neadmise însă de Biserică: nebunia ;
lepra ; condamnarea la detenţie pe viaţă sau la mai mult de trei ani58.
58
Nicodim Milaş, Dreptul bisericesc oriental…, p.520-525.
b) Organele competente a pronunţa desfacerea căsătoriei şi cununiei
Aprecierea motivelor de desfacere a căsătoriei, admiterea lor şi pronunţarea divorţului
intră exclusiv în competenţa organelor judecătoreşti civile.
În viaţa bisericească, pronunţarea divorţului a fost de competenţa mai multor organe care
au deţinut puterea bisericească : episcop, preot, horepiscop sau chiar unele instanţe eparhiale.
Astfel de instanţe judecătoreşti au existat şi în Biserica noastră până în epoca lui
Alexandru Ioan Cuza şi s-au numit dicasterii.
c) Procedura în materie de divorţ

Indiferent prin câte faze au trecut organizarea procedurilor de divorţ în trecutul Bisericii
în general şi în trecutul Bisericii noastre în special, ele au cuprins întotdeauna şi cuprind şi azi
două etape sau două faze şi anume:
- o procedură de investigaţie şi de anchetă, cu care era împreunată şi aceea de împăcare,
adică procedura prin care se încerca stăruitor împăcarea soţilor porniţi spre divorţ.
- şi o procedură de judecare a cauzelor de divorţ, în faţa dicasteriei sau a instanţei
eparhiale ori mitropolitane, instanţă formată din clerici corespunzători şi prezidată de episcop sau
când nu o prezida episcopul, acesta aproba numai sau respingea hotărârile instanţei.
În cazul când se admitea motivul de divorţ şi divorţul se pronunţa, se întocmea un act
oficial de divorţ, numit “carte de despărţenie” emisă de episcop şi prin care se arăta motivul
divorţului, iar căsătoria era declarată desfăcută.
În Biserica Ortodoxă Română, desfacerea cununiei se pronunţă de către episcopul
eparhiot la cererea celor interesaţi, însoţită de sentinţa civilă de divorţ rămasă definitivă şi
irevocabilă.
Între cele două Războaie mondiale Mitropolitul Irineu Mihălcescu a pus în aplicare o
rânduială de dezlegare a legăturii de taină a Sfintei Taine a Cununiei de către arhierei, respectiv
de pronunţare solemnă a divorţului bisericesc fiind publicată în revista Mitropolia Moldovei şi
Sucevei din anul 1942. Această chestiune a fost susţinută şi de canonistul Liviu Stan.
e) Efectele divorţului
În ce priveşte alte efecte ale divorţului, pe lângă acela al desfacerii reale şi complete a
căsătoriei, mai trebuie menţionate următoarele trei aspecte:
- cei divorţaţi au dreptul de a se căsători cu alte persoane;
- cei divorţaţi se pot recăsători între ei, această căsătorie fiind considerată de Biserică a
doua cununie; şi
- efectul asupra relaţiilor de înrudire în care s-au găsit persoanele în cauză până la data
divorţului. Aceste relaţii nu dispar odată cu pronunţarea divorţului, ci se păstrează atât la rudele
directe cât şi la cele colaterale în toate categoriile de rudenie atât pe linie de consângenitate, cât
şi cu privire la cele de cuscrie stabilite prin căsătoria soţilor ajunşi ulterior să divorţeze59.
59
Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol. II, p.101-107; Idem, Încetarea sau desfacerea
căsătoriei civile şi a cununiei religioase sau divorţul în lumina învăţăturii creştine, în “M.A.”, an. XIX(1974),
nr. 10-12, p. 572-579.
Tainele ereticilor şi schismaticilor
Prin erezie se înţelege o rătăcire conştientă şi statornică de la credinţa ortodoxă

pretinzându-se că prin această rătăcire se exprimă dreapta credinţă, iar nu prin învăţătura pe care
o păstrează Biserica. Dintre aceste rătăciri, unele au caracter fundamental, altele secundar sau
neesenţial.
Biserica împarte ereziile în două categorii :
1) erezii grave care constituie rătăciri esenţiale de la adevărurile de credinţă
2) erezii care constituie rătăciri neesenţiale de la adevărurile de credinţă
Tainele celor din prima categorie nu au fost socotite ca Taine. Astfel tainele ereticilor
antitrinitari (paulianişti, eunomieni, montanişti) nu pot fi considerate Taine ale Bisericii, botezul
lor fiind nevalid.
Tainele ereticilor din a doua categorie (arieni, macedonieni, nestorieni, eutihieni) sunt
considerate valide. În cazul reprimirii lor în Biserică li se administrează Tainele Mirungerii,
Spovedaniei şi Împărtăşaniei, după ce în prealabil s-au lepădat de erezie.
Rânduielile menţionate sunt cuprinse în can. 8, 19, I Ec.; 7 II ec.; 95 VI ec.; 7, 8 Laod.
Privitor la schismatici, adică acelotra despărţiţi sau rupţi de Biserică, din categoria
acestora fac parte aşa zişii rigorişti, cei care practică din pricina vieţii lor aspre un izolaţionism şi
o atitudine dispreţuitoare faţă de ceilalţi credincioşi, mergând până la căderea în erezie (can.51
ap.) Pentru primirea lor în Biserică se cere doar lepădarrea de aceste practice caracteristice lor,
prcum şi mărturisirea credinţei ortodoxe (can. 8, I ec.)
Există mai multe modalităţi de primire a schismaticilor în Biserică, aceasta aplicând
principiul iconomiei :
- dacă schismaticii au primit botezul în Biserica Ortodoxă, deci au fost membri ai
Bisericii, botezul lor nu se mai repetă ;
- cei care au primit Botezul înafara Bisericii Ortodoxe unde nu este har şi nici preoţie
sacramentală (can. 1 Sf.Vas.cel M.) aceştia se supun Tainei Botezului.
Din veacul al V-lea datează o rânduială cunoscută sub numele presbiterului Timotei al
Constantinopolului bazată pe prevederile canoanelor 19 I ec.; 7 Sin.II ec.; şi 95 Trulan, precum şi
pe practica îndelungată a Bisericii pentru primirea în Biserică a ereticilor şi schismaticilor. În
aceasta se prevăd trei moduri de primire a ereticilor şi schismaticilor în Biserică : o slujbă pentru
cei ce urmează a fi primiţi prin ungere cu Sf.Mir ; una pentru cei ce vor primi Sf.Botez ; şi una
pentru cei care doar se leapădă de erezie sau shismă. În cazul tuturor acestor categorii
persoanele în cauză vor da anatemei rătăcirile lor şi să mărturisescă drepata credinţă, dând despre
aceasta un libel de credinţă (scris sau verbal).
Atât Biserica Ortodoxă, cât şi cea Romano-Catolică nu-şi recunosc în mod reciproc
Tainele decât teoretic, iar practic doar atunci când un romano-catolic este primit în Biserica
Ortodoxă şi invers; aceasta fiind o atitudine care opreşte lucrarea iconomiei şi lucrarea pentru
unirea acestor două Biserici.
În cazul special al Sf.Botez, el nu poate fi recunoscut ca valid prin nici un fel de iconomie
în cazul celor care l-au primit de la antitrinitari, nefiind săvârşit în numele Sf.Treimi. El ar trebui
socotit valid doar acelora care l-au primit în Biserica Ortodoxă.
Problema validităţii celorlalte Taine, în special a hirotoniei şi cununiei se poate soluţiona
doar în cadrul practicii tradiţionale a iconomiei Bisericii, acceptând ca valide, cu ocazia primirii
lor în Biserică, şi celelalte Taine alături de botez, în cazul unora dintre eretici şi schismatici
(can.8, 19 I ec.; 7 Sin.II ec.; şi 95 Trulan ; 7, 8 Laod.).
Conform acestor canoane, apare posibilă acceptarea ca validă a hirotoniei doar în cazul
clerului catholic, vetero-catolic, anglican, nestorian (monofizit)60.
60
Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol. II, p.111-121.

Dreptul Bisericesc

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Bisericesc

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SEMESTRUL al II -lea

Prin activitate în general, se înţelege un ansamblu de lucrări sau acţiuni, o manifestare a

ASPECTELE ACTIVITĂŢII SAU LUCRĂRII BISERICII

Modul în care se desfăşoară activitatea învăţătorească sau se exercită puterea

2. Lucrarea misionară sau de răspândire a învăţăturii creştine

3. Lucrarea de precizare sau adâncire a adevărurilor de credinţă se săvârşeşte prin

c. Adâncirea adevărurilor de credinţă prin cateheză

d. Păstrarea şi transmiterea învăţăturii de credinţă prin şcolile de

4. Lucrarea de apărare a adevărurilor de credinţă

II.1. ADMINISTRAREA SFINTELOR TAINE

II.1.1. Administrarea Sf.Taine a Botezului

II.1.2. Administrarea Sfintei Taine a Mirungerii

II.1.3. Administrarea Sf.Taine a Euharistiei

II.1.4. Administrarea Sf.Taine a Maslului

II.1.5. Administrarea Sf.Taine a Spovedaniei

II.1.6. Administrarea Sf.Taine a Hirotoniei

Consideraţii privind problema căsătoriei a doua a clerului

4. (Înalt)preasfinţiţii chiriarhi vor lua măsuri pentru evaluarea situaţiei preoţilor

F. Hotărârea Sf.Sinod nr.4627/2010 menţine hotărârea Sf. Sinod nr.1092/2010 referitoare

II.1.7. Administrarea Sf.Taine a Cununiei

Actele premergătoare Cununiei

Condiţii de fond privind încheierea căsătoriei şi cununiei

A. Impedimentele absolute prevăzute în Codul Familiei pe care le respectă şi Biserica

… - o linie dreaptă verticală, asemenea aceleia prin care se însemnează

… - o scurtă linie verticală, dar formată dintr-un şir de puncte, dispuse

… - o linie scurtă, schiţată sinuos, dar dispusă vertical, înseamnă raportul

… - o diagonală aplicată peste oricare din semnele prin care se însemnează

1. Consângenitatea în linie directă se reprezintă astfel în schemă:

- Linia este descendentă dacă se începe de

2. Consângenitatea în linie colaterală se reprezintă astfel în schemă:

A - Din autorul comun A pornesc două

Consângenitatea a constituit impediment la căsătorie pentru considerente de ordin moral,

c) Rudenia din starea de tutelă

d) Rudenia din adopţie

2. Impedimentele prevăzute numai de Biserică sunt următoarele:

Schema I reprezintă încuscrirea soţului A cu ascendenţii şi descendenţii lui B. Schemele

Cuscria de felul II se prezintă în schemă în felul următor:

Schema I reprezintă cuscria între ascendenţii şi descendenţii unui soţ şi ascendenţii şi

Impedimentul cuscriei de felul II, conform canonului 54 Trulan, se prezintă în schemă în

2. Tatăl şi fiul nu se pot căsătorii cu două surori

3. Doi fraţi nu se pot căsători cu două surori.

a) la căsătoria unchiului şi nepotului cu două surori

b) la căsătoria a doi fraţi cu două verişoare primare

1. Doi fraţi nu se pot căsători cu două verişoare primare.

2. Unchiul şi nepotul nu se pot căsători cu două surori

3. Unchiul şi nepotul cu mătuşa şi nepoata

5. Străbunicul şi strănepotul nu se pot căsători cu nepoata şi mătuşa.

Excepţii : Nu există confuzie sau amestec ilicit de nume în următoarele cazuri:

1. Unchiul şi nepotul se pot căsători cu mătuşa şi nepoata, dacă unchiul se căsătoreşte cu

F - Dacă tatăl A se căsătoreşte

1. Tatăl şi fiul nu se pot căsători cu două verişoare secundare.

G - Dacă tatăl A şi fiul C ar

G - Dacă bunicul A s-ar căsători

În privinţa impedimentului rudeniei cuscriei de felul II s-a următoarea regulă:

3. Cuscria de felul III

Cuscria de felul III se redă în schemă în felul următor:

2. căsătoria mamei vitrege cu soţul fiicei sale vitrege

1. Tatăl vitreg cu fiica vitregă a fiicei sale vitrege

2. Un soţ cu cumnatul (cumnata) celuilalt soţ

3. Familiile de două persoane care au luat în căsătorie succesiv a treia persoană.

5. Famiile de două persoane care au luat în căsătorie succesiv a treia persoană.

În principiu, Biserica Ortodoxă Română a stabilit că cuscria de felul III constituie

h. Cuscria “închipuită” sau “cvasiafinitatea”