Uniunea Europeană 

(UE) este o uniune politică și economică a 27 de state membre situate în

principal în Europa.[4][5] Are o suprafață de 4.233.262 km2 și o populație estimată de aproximativ 447
milioane. UE a dezvoltat o piață unică internă printr-un sistem standardizat de legi care se aplică în
toate statele membre. Politicile UE vizează asigurarea liberei circulații a persoanelor, bunurilor,
serviciilor și capitalurilor în cadrul pieței interne,[6] adoptarea legislației în domeniul justiției și
afacerilor interne și menținerea unor politici comune privind comerțul,[7] agricultura[8] pescuitul și
dezvoltarea regională.[9] Pentru călătoriile în spațiul Schengen, controlul pașapoartelor a fost
eliminat.[10] O uniune monetară a fost înființată în 1999, a intrat în vigoare în 2002 și este compusă
din 19 state membre ale UE care utilizează moneda euro.
Cetățenia UE și cea europeană au fost înființate odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la
Maastricht în 1993.[11] Uniunea Europeană își are originea în Comunitatea Europeană a Cărbunelui
și Oțelului (CECO) și în Comunitatea Economică Europeană (CEE), înființate în 1951 prin Tratatul
de la Paris, respectiv în 1957 prin Tratatul de la Roma. Membrii inițiali ai Comunității Europene au
fost: Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și Germania de Vest. În anii următori Comunitatea s-a
lărgit prin aderarea unor noi state membre și și-a crescut puterea prin adăugarea de domenii
economice, sociale și politice în competența sa. Tratatul de la Maastricht a înființat Uniunea
Europeană sub prezenta denumire în 1993. Cea mai recentă modificare majoră a bazei
constituționale a UE, Tratatul de la Lisabona, a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Regatul Unit a
semnalat intenția de a părăsi Uniunea în urma unui referendum din iunie 2016. Astfel, pe 31 ianuarie
2020 Regatul Unit a părăsit definitiv Uniunea Europeană.
Acoperind 7,3% din populația lumii[12] UE a generat în 2017 un produs intern brut nominal (PIB) de
19.670 miliarde de dolari SUA, reprezentând aproximativ 24,6% din PIB nominal global[13] și 16,5%
măsurată în termeni de paritate a puterii de cumpărare.[14] În plus, toate cele 27 de țări ale UE
au indicele dezvoltării umane foarte ridicat conform Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare. În
2012, UE a primit Premiul Nobel pentru Pace.[15] Prin politica externă și de securitate comună, UE a
dezvoltat un rol în relațiile externe și apărare.[16] Uniunea întreține misiuni diplomatice permanente în
întreaga lume și este reprezentată în cadrul Națiunile Unite, Organizația Mondială a
Comerțului, G7 și G20. Datorită influenței sale globale, Uniunea Europeană a fost descrisă ca o
superputere emergentă.[17]

Cuprins

 1Istoric
o 1.1Începuturile ideii europene (1945-1952)
o 1.2Tratatul de la Roma (1957–1992)
o 1.3Tratatul de la Maastricht (1992–2007)
o 1.4Tratatul de la Lisabona (2007–prezent)
 2Date demografice
o 2.1Populație
o 2.2Urbanizare
o 2.3Limbile
o 2.4Religie
o 2.5State membre
o 2.6Geografie
 3Sistemul politic
o 3.1Parlamentul European
o 3.2Consiliul European
o 3.3Consiliului Uniunii Europene
o 3.4Comisia Europeană
o 3.5Buget
o 3.6Competențe
 4Sistemul juridic
o 4.1Curtea de Justiție
o 4.2Drepturi fundamentale
 o 4.3Acte juridice
 5Justiție și afaceri interne
 6Relații externe
o 6.1Forțe militare
o 6.2Ajutor umanitar
o 6.3Influență regională și globală
 7Economia
o 7.1Piața internă
o 7.2Competiția
o 7.3Uniunea monetară
o 7.4Criza datoriilor suverane
o 7.5Energie
o 7.6Infrastructura
o 7.7Agricultura
 8Politică socială
o 8.1Mediu
o 8.2Educație și știință
o 8.3Sănătatea
 9Cultura
o 9.1Sport
o 9.2Simboluri
 10Note
 11Legături externe

Istoric[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Uniunii Europene.

Începuturile ideii europene (1945-1952)[modificare | modificare sursă]

Robert Schuman propunând Comunitatea cărbunelui și oțelului la 9 mai 1950

După Al Doilea Război Mondial, integrarea europeană a fost văzută ca un antidot al naționalismului

extremist care a devastat continentul.[18][sursa  nu  confirmă] Într-un discurs ținut la 19 septembrie 1946 la
Universitatea din Zürich, Elveția, Winston Churchill a mers mai departe și a promovat apariția
Statelor Unite ale Europei.[19] Congresul de la Haga din 1948 a reprezentat un moment esențial în
istoria federală europeană, deoarece a dus la crearea Mișcării Europene și a Colegiului Europei,
unde viitorii lideri ai Europei vor trăi și vor studia împreună.[20]
De asemenea, a condus direct la înființarea Consiliului Europei în 1949, primul mare efort de a
aduce împreună națiunile Europei, inițial zece dintre ele. Consiliul s-a concentrat în primul rând pe
valori - drepturile omului și democrația - mai degrabă decât pe probleme economice sau comerciale
și a fost întotdeauna considerat un forum în care guvernele suverane ar putea alege să colaboreze
fără autoritate supranațională. Aceasta a generat mari speranțe de integrare europeană și au existat
dezbateri aprinse în cei doi ani care au urmat în privința modului în care acest lucru ar putea fi atins.
Dar în 1952, dezamăgit de ceea ce au văzut ca lipsă de progres în cadrul Consiliului Europei, șase
națiuni au decis să meargă mai departe și au creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului,
care a fost declarată a fi "un prim pas către o Europă federală".[21] Oameni vizionari precum Alcide
De Gasperi din Italia, Jean Monnet și Robert Schuman din Franța și Paul-Henri Spaak din Belgia au
înțeles că oțelul și cărbunele erau cele două industrii esențiale pentru ducerea unui război și că prin
legarea industriilor naționale, un viitor război între națiunile lor ar fi fost imposibil.[22] Acești bărbați și
alții sunt oficial creditați ca părinți fondatori ai Uniunii Europene.

Tratatul de la Roma (1957–1992)[modificare | modificare sursă]

Teritoriile continentale ale statelor membre ale Uniunii Europene (Comunitățile Europene înainte de 1993),
colorate în ordinea aderării

În 1957, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Țările de Jos și Germania de Vest au semnat Tratatul de
la Roma, care a creat Comunitatea Economică Europeană (CEE) și a stabilit o uniune vamală. De
asemenea, au semnat un alt pact de creare a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom)
pentru cooperarea în dezvoltarea energiei nucleare. Ambele tratate au intrat în vigoare în 1958.
[22]
 CEE și Euratom au fost create separat de CECO. CEE a fost condusă de Walter
Hallstein (Comisia Hallstein), iar Euratom a fost condusă de Louis Armand (Comisia Armand) și apoi
de Étienne Hirsch.
În anii '60, au început să apară tensiuni, Franța urmărind să limiteze puterea supranațională. În
1965, s-a ajuns la un acord și la 1 iulie 1967 Tratatul de fuziune a creat un singur set de instituții
pentru cele trei comunități, denumite colectiv Comunitățile Europene.[23][24] Jean Rey a prezidat prima
comisie fuzionată (Comisia Rey).[25]

În 1989, Cortina de fier a căzut, permițând Comunității să se extindă (imagine cu zidul Berlinului)

În 1973, Comunitățile au fost extinse pentru a include Danemarca (inclusiv Groenlanda, care ulterior

a părăsit Comunitățile în 1985, ca urmare a unui litigiu privind drepturile de
pescuit), Irlanda și Regatul Unit.[26] Norvegia a negociat să se alăture în același timp, însă alegătorii
norvegieni au respins aderarea prin referendum. În 1979, au avut loc primele alegeri directe în
Parlamentul European.[27]
Grecia s-a alăturat în 1981, Portugalia și Spania au urmat în 1986.[28] În 1985, Acordul Schengen a
pregătit calea pentru crearea frontierelor deschise fără controale de pașapoarte între majoritatea
statelor membre și unele state ne-membre.[29] În 1986, steagul european a început să fie utilizat de
CEE,[30] și a fost semnat Actul Unic European.
În 1990, după căderea Blocului de Est, fosta Germanie de Est a devenit parte a Comunităților ca
parte a unei Germanii reunite.[31] Încercările de a rezolva problemele și de a face o UE mai eficientă
și mai coerentă au avut un succes limitat.[32]
Tratatul de la Maastricht (1992–2007)[modificare | modificare sursă]

Moneda euro a fost introdusă în 2002, înlocuind monedele naționale în 12 state membre. Astăzi, zona
euro include 19 țări.

Uniunea Europeană a fost înființată în mod oficial când Tratatul de la Maastricht — al cărui principali
arhitecți au fost Helmut Kohl și François Mitterrand — a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
[33]
 Tratatul a dat EEC denumirea de Comunitatea Europeană, chiar dacă a fost menționată ca atare
înaintea tratatului. Odată cu extinderea planificată pentru a include fostele state comuniste din
Europa Centrală și de Est, precum și Cipru și Malta, criteriile de la Copenhaga pentru aderarea la
UE au fost convenite în iunie 1993. Extinderea UE a introdus un nou nivel de complexitate și
dezacorduri.[32] În 1995, Austria, Finlanda și Suedia au aderat la UE.
În 2002, bancnotele și monedele euro au înlocuit monedele naționale în 12 state membre. De
atunci, zona euro a crescut și cuprinde 19 țări. În 2004, UE a înregistrat cea mai mare extindere
când Cipru, Republica
Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia au aderat la Uniune.
[34]

Tratatul de la Lisabona (2007–prezent)[modificare | modificare sursă]

Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare în 2009

În 2007, România și Bulgaria au devenit membre ale UE. În același an, Slovenia a adoptat moneda
euro,[34] urmată în 2008 de Cipru și Malta, de Slovacia în 2009, de Estonia în 2011, de Letonia în
2014 și de Lituania în 2015.
La 1 decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, care a reformat multe aspecte ale
UE. În special, a schimbat structura juridică a Uniunii Europene, reunind sistemul de trei piloni al UE
într-o entitate juridică unică, prevăzută cu personalitate juridică, a creat un președinte permanent al
Consiliului European, primul dintre ei fiind Herman Van Rompuy și a consolidat poziția Înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.[35][36]

Fotografie de grup a șefilor de guvern ai Uniunii Europene cu prilejul celei de-a 60-a aniversări a Tratatului de
la Roma, la Roma, Italia.
În 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru că "a contribuit la promovarea păcii și
reconcilierii, a democrației și a drepturilor omului în Europa".[37][38] În 2013, Croația a devenit cel de-al
28-lea membru al UE.[39]
De la începutul anilor 2010, coeziunea Uniunii Europene a fost testată de mai multe aspecte,
inclusiv o criză a datoriilor în unele țări din zona euro, creșterea migrației din Orientul
Mijlociu și retragerea Regatului Unit din UE.[40] Un referendum a avut loc în 2016 în Regatul Unit
privind apartenența la Uniunea Europeană, 51,9% dintre participanți votând pentru părăsirea Uniunii.
[41]
 La 29 martie 2017, Regatul Unit a notificat în mod oficial Consiliul European decizia sa de a
părăsi UE inițiind procedura oficială de retragere, angajând Regatul Unit să părăsească UE la 29
martie 2019.[42] În urma votului negativ al Parlamentului britanic față de Acordul negociat între UE și
guvernul condus de Theresa May, această dată a fost extinsă până la 31 octombrie 2019. Regatul
Unit a părăsit Uniunea Europeana la 31 ianuarie 2020, ora 23:00 (CET).

Date demografice[modificare | modificare sursă]

Populație[modificare | modificare sursă]

Densitatea populației în UE în 2014

La 1 ianuarie 2016, populația Uniunii Europene era de aproximativ 510,1 milioane de persoane
(6,9% din populația lumii).[43][44] În 2015, în UE-28 s-au născut 5,1 milioane de copii, ceea ce
corespunde unei rate de natalitate de 10 la 1000, o rată sub media mondială.[45] Pentru comparație,
rata natalității în UE-28 a fost de 10,6 în anul 2000, de 12,8 în 1985 și de 16,3 în 1970.[46] Rata de
creștere a populației a fost pozitivă la o valoare estimată de 0,23% în 2016.[47]
În 2010, 47,3 milioane de persoane care au trăit în UE s-au născut în afara țării lor rezidente.
Aceasta corespunde cu 9,4% din totalul populației UE. Dintre acestea, 31,4 milioane (6,3%) s-au
născut în afara UE și 16,0 milioane (3,2%) s-au născut într-un alt stat membru al UE. Cel mai mare
număr absolut de persoane născute în afara UE au fost în: Germania (6,4 milioane), Franța (5,1
milioane), Spania (4,1 milioane), Italia (3,2 milioane) și Țările de Jos (1,4 milioane).[48]

Urbanizare[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Lista orașelor din Uniunea Europeană după mărime.
UE cuprinde aproximativ 40 de zone urbane cu populații de peste un milion, inclusiv un megaoraș
(oraș cu o populație de peste 10 milioane de locuitori), Paris.[49] În plus față de aglomerările mari, UE
include și câteva regiuni urbane policentrice dens populate, care nu au un singur nucleu, dar au ieșit
din conectarea mai multor orașe și acum cuprind o mare metropolă. Cea mai mare dintre aceste
metropole policentrice include Rin-Ruhr cu aproximativ 11,5 milioane de locuitori
(Köln, Dortmund, Düsseldorf și altele), Randstad cu aprox. 8,2 milioane
(Amsterdam, Rotterdam, Haga, Utrecht și altele), Frankfurt-Rin-Main cu aproximativ 5,8 milioane
(Frankfurt, Wiesbaden și altele), Diamantul Flamand cu aproximativ 5,5 milioane de locuitori
(Anvers, Bruxelles, Leuven, Ghent și altele), Silezia Superioară cu cca. 5,2 milioane
(Katowice, Ostrava și altele) și Regiunea Øresund cu aproximativ 4 milioane (Copenhaga, Malmö).
[50]

 v • d • m  Cele mai mari orașe din Uniunea Europ

 regiuni metropolitane, Eurostat 2018[51]

Loc Numele orașului Stat Pop. Loc Nume

1 Paris Franța 12.183.893 11 Napoli
2 Madrid Spania 6.549.520 12 Marsilia
3 Barcelona Spania 5.514.881 13 Varșovia
4 Berlin Germania 5.259.363 14 Budapesta
5 Ruhr Germania 5.113.487 15 München
6 Roma Italia 4.355.725 16 Viena
7 Milano Italia 4.336.121 17 Lisabona
Paris 8 Atena Grecia 3.576.590 18 Stuttgart
9 Hamburg Germania 3.309.215 19 Katowice

10 Amsterdam Țările de Jos 3.242.852 20 Frankfurt p

Madrid

Limbile[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Limbile Uniunii Europene.

Limbă Vorbitor
Total
oficială i nativi

Engleză 1% 51%

Germană 18% 32%

Franceză 13% 26%

Italiană 12% 16%

Spaniolă 8% 15%

Poloneză 8% 9%

Română 5% 5%

Neerlandeză 4% 5%

Greacă 3% 4%
 Limbă Vorbitor
Total
oficială i nativi

Maghiară 3% 3%

Portugheză 2% 3%

Cehă 2% 3%

Suedeză 2% 3%

Bulgară 2% 2%

Slovacă 1% 2%

Daneză 1% 1%

Finlandeză 1% 1%

Lituaniană 1% 1%

Croată 1% 1%

Slovenă <1% <1%

Estonă <1% <1%

Irlandeză <1% <1%

Letonă <1% <1%

Malteză <1% <1%

Sondaj 2012.[52]
Nativ: Limba maternă[53]
Total: Cetățenii UE capabili să poarte
 Limbă Vorbitor
Total
oficială i nativi

o conversație în această limbă[54]

Uniunea Europeană are 24 de limbi

oficiale: bulgară, cehă, croată, daneză, engleză, estonă, finlandeză, franceză, germană, greacă, ma
ghiară, neerlandeză, italiană, irlandeză, letonă, lituaniană, malteză, poloneză, portugheză, română, s
lovacă, slovenă, spaniolă și suedeză. Documentele importante, precum legislația sau tratatele, sunt
traduse în fiecare dintre cele 24 de limbi oficiale. Parlamentul European asigură traducerea în toate
limbile a documentelor în sesiunile plenare.[55][56][57] Datorită numărului mare de idiomuri oficiale,
majoritatea instituțiilor folosesc doar câteva limbi ca limbi de lucru.[58] Comisia Europeană își
desfășoară activitatea internă în trei "limbi procedurale": engleză, franceză și germană. În mod
similar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene folosește limba franceză ca limbă de lucru,[59][60] în timp
ce Banca Centrală Europeană își desfășoară activitatea în principal în limba engleză.[61][62]
Chiar dacă politica lingvistică este responsabilitatea statelor membre, instituțiile UE promovează
multilingvismul în rândul cetățenilor săi.[63][64] Engleza este cea mai răspândită limbă din UE, fiind
înțeleasă de 51% din populația UE atunci când se numără atât vorbitorii nativi cât și vorbitori non-
nativi.[65] Limba germană este cea mai răspândită limbă maternă (vorbită de 16% din populația UE).
Mai mult de jumătate (56%) dintre cetățenii UE pot să se angajeze într-o conversație într-o altă limbă
decât limba lor maternă.[66]
Cele mai multe limbi oficiale ale UE aparțin familiei limbilor indo-europene, reprezentate de ramurile
balto-slavice,[67] italiene,[68] germane,[69] elenice,[70] și celtice.[71] Unele limbi ale UE, în special
maghiara, finlandeza, estona (toate trei limbi uralice), basca (vasconică) și malteza (semitică) nu
aparțin limbilor indo-europene.[72] Cele trei alfabete oficiale ale Uniunii Europene (latin, chirilic, și grec
modern), toate derivă din alfabete grecești arhaice.[2][73]
Pe lângă cele 24 de limbi oficiale, există aproximativ 150 de limbi regionale și minoritare, vorbite de
până la 50 de milioane de persoane.[72] Catalana, galiciana, basca, galica scoțiană și galeza nu sunt
limbi oficiale recunoscute ale Uniunii Europene, dar au statut semioficial: traducerile oficiale ale
tratatelor sunt făcute și în aceste limbi iar cetățenii au dreptul de a coresponda cu instituțiile UE în
aceste limbi.[74][75] Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare ratificată de majoritatea
statelor UE, oferă orientări generale pe care statele le pot urma pentru a-și proteja patrimoniul
lingvistic. Ziua Limbilor Europei este organizată anual la 26 septembrie și vizează încurajarea
învățării limbilor europene.[76]

Religie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Religia în Uniunea Europeană.

Afilierea religioasă în Uniunea Europeană (2015)[3]

Afiliere % din populația UE

Creștini 71,6  

Catolici 45,3  

Protestanți 11,1  
 Afilierea religioasă în Uniunea Europeană (2015)[3]

Afiliere % din populația UE

Ortodocși 9,6  

Alți creștini 5,6  

Musulmani 1,8  

Alte credințe 2,6  

Fără religie 24  

Agnostici 13,6  

Atei 10,4  

UE nu are nici o legătură formală cu nici o religie. Articolul 17 din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene[77] recunoaște "statutul dreptului național al bisericilor și asociațiilor religioase",
precum și "organizațiile filosofice și neconfesionale".[78]
Preambulul Tratatului privind Uniunea Europeană menționează "moștenirea culturală, religioasă și
umanistă a Europei".[78] Discuțiile asupra proiectelor de texte ale Constituției europene și mai
târziu Tratatul de la Lisabona au inclus propuneri de a menționa creștinismul sau Dumnezeu sau
ambele în preambulul textului, însă ideea s-a confruntat cu opoziție și a fost abandonată.[79]
Creștinii din Uniunea Europeană sunt împărțiți între membrii catolicismului (Ritul Răsăritean și
Roman), numeroase denominațiuni protestante (Anglicani, Luterani și Reformați care formează cea
mai mare parte a acestei categorii) și Biserica Ortodoxă Răsăriteană. În 2009, UE avea o populație
musulmană estimată la 13 milioane[80] și o populație evreiască estimată la peste un milion.
[81]
 Celelalte religii mondiale: budismul, hinduismul și sikhismul sunt, de asemenea, reprezentate în
populația UE.
Conform unor sondaje despre religiozitate în Uniunea Europeană făcute în 2015 de Eurobarometru,
creștinismul este cea mai mare religie din Uniunea Europeană, reprezentând 71,6% din populația
UE. Catolicii sunt cel mai mare grup creștin, reprezentând 45,3% din populația UE, în timp ce
protestanții reprezintă 11,1%, ortodocșii reprezintă 9,6%, iar ceilalți creștini reprezintă 5,6%.[3]
Eurobarometrul Eurostat din 2005 a arătat că 52% din cetățenii UE cred într-un Dumnezeu, 27%
„într-o forță sau spirit” și 18% nu cred în nici o forță spirituală.[82] Multe țări au simțit o scădere a
participării religioase în ultimii ani.[83]
Țările unde sunt cei mai puțini credincioși sunt: Estonia (16%) și Republica Cehă (19%).[82] Cele mai
religioase state sunt: Malta (95%, predominând romano-catolici), România și Cipru (ambele
predominant ortodoxe, cu aproximativ 90% din cetățeni care cred într-un Dumnezeu). În UE,
credința religioasă este mai mare în rândul femeilor, a oamenilor în vârstă, cu o educație de bază și
care se poziționează politic de dreapta.[82]

State membre[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Statele membre ale Uniunii Europene.
Prin intermediul extinderilor succesive, Uniunea Europeană a crescut de la cele șase state
fondatoare (Belgia, Franța, Germania de Vest, Italia, Luxemburg și Țările de Jos) la cele 27 de state
actuale. Țările care au aderat la Uniune au devenit parte la tratatele fondatoare, supunând astfel la
privilegiile și obligațiile aderării la UE. Acest lucru presupune o delegare parțială a suveranității
instituțiilor în schimbul reprezentării în cadrul acestor instituții, o practică numită adesea "împărțirea
suveranității"..[84][85]
Pentru a deveni membru, o țară trebuie să îndeplinească criteriile de la Copenhaga, definite la
reuniunea din 1993 a Consiliului European de la Copenhaga. Acestea necesită o democrație stabilă
care respectă drepturile omului și statul de drept, o economie de piață funcțională și acceptarea
obligațiilor de membru, inclusiv a legislației UE. Evaluarea îndeplinirii criteriilor de către o țară este
responsabilitatea Consiliului European.[86] Regatul Unit s-a retras din Uniunea Europeană la data de
31 ianuarie 2020 iar Groenlanda (o provincie autonomă a Danemarcei) s-a retras în 1985.[87] Tratatul
de la Lisabona conține acum o clauză în temeiul articolului 50, care prevede că un membru poate să
părăsească UE.[88]
Există șase țări candidate la aderare: Albania, Islanda, Macedonia,[89] Muntenegru, Serbia și Turcia.
[90]
 Islanda a suspendat negocierile în 2013[91] iar Bosnia și Herțegovina a depus o cerere de aderare.
Cele patru țări care formează Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) nu sunt membre ale
UE, ci s-au angajat parțial la politicile și reglementările economice ale
UE: Islanda, Liechtenstein și Norvegia, care fac parte din piața unică prin Spațiul Economic
European și Elveția, care are legături similare prin tratate bilaterale.[92][93] UE are de asemenea relații
cu micro-statele europene Andorra, Monaco, San Marino și Vatican, care folosesc moneda unică și
cooperează în unele domenii.[94]
Următoarele 27 de state suverane (ale căror hărți prezintă doar teritorii situate în și în jurul Europei)
constituie Uniunea Europeană:[95]

Densitat
Populație Suprafața
Stemă Steag Stat Capitală Cod Aderare e pop. MEP
(2017)[43] (km2)
(per km²)

1 ianuarie
Austria Viena AT 8.772.865 83.855 104,62 18
1995

Belgia Bruxelles BE Fondator 11.351.727 30.528 371,85 21

1 ianuarie
Bulgaria Sofia BG 7.101.859 110.994 63,98 17
2007

Cehia Praga CZ 1 mai 2004 10.578.820 78.866 134,14 21

Cipru Nicosia CY 1 mai 2004 854.802 9.251 92,4 6

 Densitat
Populație Suprafața
Stemă Steag Stat Capitală Cod Aderare e pop. MEP
(2017)[43] (km2)
(per km²)

Croația Zagreb HR 1 iulie 2013 4.154.213 56.594 73,4 11

1 ianuarie
Danemarca Copenhaga DK 5.748.769 43.075 133,46 13
1973

Estonia Tallinn EE 1 mai 2004 1.315.635 45.227 29,09 6

1 ianuarie
Finlanda Helsinki FI 5.503.297 338.424 16,26 13
1995

Franța Paris FR Fondator 66.989.083 640.679 104,56 74

Germania Berlin DE Fondator[96] 82.521.653 357.021 231,14 96

1 ianuarie
Grecia Atena GR 10.768.193 131.990 81,58 21
1981

1 ianuarie
Irlanda Dublin IE 4.784.383 70.273 68,08 11
1973

Italia Roma IT Fondator 60.589.445 301.338 201,07 73

Letonia Riga LV 1 mai 2004 1.950.116 64.589 30,19 8

Lituania Vilnius LT 1 mai 2004 2.847.904 65.200 43,68 11

 Densitat
Populație Suprafața
Stemă Steag Stat Capitală Cod Aderare e pop. MEP
(2017)[43] (km2)
(per km²)

Luxemburg Luxemburg LU Fondator 590.667 2.586 228,41 6

Malta Valletta MT 1 mai 2004 460.297 316 1.456,64 6

Polonia Varșovia PL 1 mai 2004 37.972.964 312.685 121,44 51

1 ianuarie
Portugalia Lisabona PT 10.309.573 92.390 111,59 21
1986

1 ianuarie
România București RO 19.644.350 238.391 82,4 32
2007

Slovacia Bratislava SK 1 mai 2004 5.435.343 49.035 110,85 13

Slovenia Ljubljana SI 1 May 2004 2.065.895 20.273 101,9 8

1 ianuarie
Spania Madrid ES 46.528.024 504.030 92,31 54
1986

1 ianuarie
Suedia Stockholm SE 9.995.153 449.964 22,21 20
1995

Țările de
Amsterdam NL Fondator 17.081.507 41.543 411,18 26
Jos

Ungaria Budapesta HU 1 mai 2004 9.797.561 93.030 105,32 21

 Densitat
Populație Suprafața
Stemă Steag Stat Capitală Cod Aderare e pop. MEP
(2017)[43] (km2)
(per km²)

Total: 27 țări 447.522.671 4.233.262 114,28 705