14.

Stil de viaţă sanogen:

Stilul de viaţă se referă la totalitatea deciziilor şi acţiunilor voluntare care ne afectează starea de sănătate.
Stilul de viaţă sănătos (sanogen) joacă un rol esenţial în promovarea şi menţinerea sănătăţii şi prevenirea
îmbolnăvirilor.
Studiile în domeniu (Sarafino, 1994) au identificat un set de comportamente protectoare a sănătăţii:
✓ a dormi între 7 şi 9 ore;
✓ a lua micul dejun regulat;
✓ a nu consuma alimente între mese;
✓ menţinerea greutăţii în limite normale;
✓ a nu fuma (activ şi pasiv);
✓ a nu consuma alcool decât ocazional;
✓ a face exerciţii fizice regulat.

15. Stil de viaţă patogen:

Stilul de viaţă negativ (patogen) este format din comportamente de risc pentru starea de sănătate.
Comportamentele de risc au consecinţe negative, pe termen scurt şi lung, asupra sănătăţii fizice şi psihice şi,
în consecinţă, reduc calitatea vieţii şi starea de bine a persoanei.
Factorii comportamentali de risc au un rol important în etiologia şi evoluţia bolilor; de exemplu,
peste 25% din bolile cardiovasculare ar putea fi evitate prin modificarea unui singur comportament de risc -
fumatul. Comportamentele de risc care sunt în relaţie cu cele mai importante cauze de deces sunt: a)
fumatul, sedentarismul, alimentaţia necorespunzătoare, stresul - în tulburările cardiovasculare;
b) fumatul, consumul de alcool, alimentaţia neechilibrată, expunerea la soare neprotejat - în cancer;
c) alimentaţia neechilibrată, stresul, sedentarismul - în accidentele vasculare cerebrale;
d) consumul de alcool, droguri, conducerea fără utilizarea centurilor de siguranţă, stresul - în accidente
(inclusiv accidentele de maşină).
Caracteristicile comportamentelor relaţionate cu sănătatea:
a) Comportamentele relaţionate cu sănătatea sunt determinate de factori diferiţi. De exemplu, fumatul poate
avea o funcţie de “rezolvare” a situaţiilor de stres, în timp ce activitatea fizică poate fi relaţionată cu accesul
la o sală de sport.
b) Factori diferiţi pot controla acelaşi comportament în mod diferit, la persoane diferite. De exemplu,
fumatul poate fi determinat de inabilitatea adolescentului de a-şi face prieteni, de abilităţi scăzute de
management al situaţiilor de stres sau de nevoia de acceptare într-un grup de colegi.
c) Factorii care controlează comportamentul se schimbă în timp. De exemplu, un tânăr fumează la început
pentru a se identifica cu normele grupului său de prieteni, pentru ca mai târziu fumatul să aibă o funcţie de
control al situaţiilor de stres. Un alt exemplu este cel legat de exerciţiu fizic. Elevii fac sport prin natura
programei şcolare, însă după ce îşi finalizează studiile renunţă la exerciţiul fizic.
d) Comportamentele relaţionate cu sănătatea şi factorii care îi controlează diferă de la individ la individ. Un
tânăr poate începe să consume alcool din motive sociale, după care alcoolul să aibă o funcţie de “rezolvare”
a problemelor emoţionale; pentru un alt tânăr, etapele pot fi diferite.

16. Rolul programelor de prevenţie a îmbolnăvirilor şi a educaţiei pentru sănătate:

Promovarea şi menţinerea sănătăţii, în care cadrul medical are un rol extrem de important, se
realizează prin programele de prevenţie şi cele de educaţie pentru un stil de viaţă sănătos. Recunoaşterea
importanţei prevenţiei pentru sănătatea publică reprezintă cel mai semnificativ aspect al promovării sănătăţii
fizice şi mentale.
Prevenţia are trei componente:
1. Prevenţia primară are ca obiective reducerea riscului de îmbolnăvire prin adoptarea
comportamentelor protectoare a sănătăţii. Prevenţia primară se realizează mai ales în familie şi şcoală. Aici
se dezvoltă atitudini de respingere a comportamentelor de risc - fumat, consuni de alcool, droguri, alte
comportamente de risc, cum sunt cele sexuale, legate de siguranţă - prin activităţile de educaţie pentru
sănătate, în şcoală, în cadrul orelor de dirigenţie, consiliere şi orientare, educaţie pentru sănătate etc.
2. Prevenţia secundară implică reducerea factorilor de risc la grupurile cu risc crescut pentru
îmbolnăvire. Aceste grupuri sunt cele care au adoptat deja comportamentul de risc. Şcoala poate să aibă un
rol important şi în prevenţia secundară. De exemplu, se realizează prevenţia secundară la elevii care fumează
sau care consumă alcool şi droguri prin realizarea unui plan de intervenţie pentru modificarea acestor
comportamente şi atitudini negative faţă de un stil de viaţă sănătos.
3. Prevenţia terţiară are ca obiective reducerea duratei îmbolnăvirii şi creşterea calităţii vieţii
persoanelor care suferă de o boală. Prin proiectele de voluntariat în care este implicată şcoalaşi în care e
vitală implicarea cadrelor medicale, elevii pot contribui la creşterea calităţii vieţii unor persoane cu anumite
boli terminale.
Promovarea şi menţinerea sănătăţii se realizează, aşa cum am precizat, prin educaţia pentru sănătate
in cadrul orelor de dirigenţie, a orelor de consiliere şi a programelor de voluntariat la care participă elevii
sub coordonarea profesoruluiconsilier şi/sau a unui cadru medical. Dezvoltarea programelor de educaţie
pentru sănătate în şcoală şi comunitate este esenţială pentru formarea unor valori pozitive faţă de sănătate.
Profesorul-consilier în colaborare cu alte instituţii şi asociaţii guvernamentale şi nonguvemamentale are
rolul de a stimula dezvoltarea acestor programe.
Obiectivele educaţiei pentru sănătate sunt: o achiziţionarea unui set de informaţii despre
comportamentele de risc şi cele de protecţie;
▪ formarea unor atitudini de acceptare a comportamentelor protective şi de respingere a celor de risc;
▪ practicarea de comportamente de promovare şi menţinere a sănătăţii şi de evitare a riscului de
îmbolnăviri;
▪ întărirea comportamentelor sănătoase şi scăderea frecvenţei comportamentelor de risc - fumat,
consum de alcool, droguri, sedentarism, alimentaţie neechilibrată, viaţă sexuală de risc;
 ▪ promovarea în comunitate şi mass-media a unui stil de viaţă sănătos; o facilitarea promovării şi
menţinerii unui nivel optim al sănătăţii fizice sociale, emoţionale, cognitive şi spirituale.

17. Formarea stilului de viaţă sănătos:

Modelul convingerilor despre sănătate (Health Belief Model - HBM) a fost dezvoltat pentru a explica
modul de formare a comportamentelor relaţionate cu sănătatea. Conform acestui model, un comportament se
formează prin evaluarea de către individ a două componente:
1) percepţia ameninţării bolii sau comportamentului de risc
2) costurile şi beneficiile comportamentului.
Percepţia ameninţării este influenţată de informaţiile pe care un individ le are despre acel
comportament sau boală şi este influenţată de trei factori:
a) valorile generale privind sănătatea (“Sunt preocupat de sănătatea mea”);
b) convingerile privind vulnerabilitatea la o anumită boală (“Mama mea este supraponderală, aşa că şi eu voi
fi supraponderală”);
c) convingerile despre consecinţele bolilor (“Vor muri dacă voi avea cancer pulmonar”).
Alţi factori care sunt relevanţi în percepţia ameninţării: variabilele demografice (vârstă, sex, rasă,
etnie), variabile psihosociale (caracteristici de personalitate, norme sociale, presiunea grupului), variabile
structurale (cunoştinţele despre o boală).
Evaluarea costurilor şi beneficiilor adoptării unor comportamente este un alt factor important în
formarea atitudinii faţă de comportamentele protectoare şi de risc şi are un rol important în luarea unei
decizii adecvate pentru adoptarea unui stil de viaţă sănătos. Aceste “costuri” sau consecinţe pot fi materiale
(“Nu am bani să merg la o sală de sport”) sau psihologice (“Nu voi mai avea atât de mult timp să stau cu
prietenii mei dacă merg la sport”).
Indivizii trebuie învăţaţi să evalueze aceste costuri şi consecinţe în adoptarea unui comportament.
Teoria planificării comportamentale (Fishbein & Ajzen, 1986) este o teorie cognitivă care explică formarea
comportamentelor sănătoase sau de risc prin trei componente: atitudinile faţă de un comportament specific,
normele subiective faţă de comportament şi percepţia controlului (intern şi extern) comportamental.
Teoria autoeficacităţii (Bandura 1982). Autoeficacitatea se referă la convingerea unei persoane în
capacităţile sale de a-şi mobiliza resursele cognitive şi motivaţionale necesare adoptării unor
comportamente. Autoeficacitatea este un proces cognitiv care generează opţiuni, emoţii, motivaţii şi
comportamente (Băban, 1998). Acest proces este influenţat de:
1) perceperea succeselor şi eşecurilor din performanţele anterioare;
2) observarea comportamentelor celorlalţi;
3) fecdback-ul din partea celorlalţi;
4) starea noastră fiziologică.
De exemplu, un individ care încearcă să renunţe la fumat şi are frecvente eşecuri îşi dezvoltă un sentiment
scăzut de autoeficacitate, ceea ce îl face să renunţe la modificarea comportamentului. Conştientizarea
oamenilor în legătură cu acest proces este importantă pentru formarea şi menţinerea comportamentelor
corespunzătoare unui stil de viaţă sănătos. De cele mai multe ori, indivizii, în special adolescenţii, adoptă
comportamentul de risc pentru a face faţă unor situaţii, ignorând consecinţele de lungă durată ale acestuia.
Teoria motivaţiei pentru protecţie. Elaborată de Rogers în 1983, această teorie susţine faptul că un
element hotărâtor în decizia de a adopta un comportament salutogenetic este reprezentat de teama
individului de a nu se îmbolnăvi. Această teamă de îmbolnăvire este puternic motivată în cazul în care: o
Frecvenţa bolii respective este crescută; o Severitatea bolii este mai mare; Un exemplu îl constituie
comportamentul evitant al unui bolnav alergic la medicamente faţă de administrarea oricărui nou
medicament (se ştie „susceptibil”, iar frecvenţa altor reacţii alergice la medicamente şi severitatea acestora
sunt crescute tocmai pentru un asfel de bolnav). Un exemplu opus, menţionarea unor efecte secundare grave,
dar extrem de rare, pe prospectul unui medicament. De asemenea , dacă unei femei i se recomandă
autoexaminarea lunară a sânilor ca un bun obicei profilactic pentru sănătate, ea nu va utiliza frecvent acest
procedeu, în timp ce ameninţarea cu riscul ignorării apariţiei cancerului la sân o va face să îl adopte. Aceste
exemple, privite prin prisma motivaţiei pentru protecţie, relevă importanţa educaţiei sanitare a membrilor
colectivităţii cărora li se pot furniza explicaţii menite să le crească motivaţia pentru comportamente
salutogenetice.
Comportamente protectoare ale sănătăţii:
✓ Exerciţiul fizic ✓ Alimentaţie echilibrată
✓ Balanţă între muncă-odihnă-recreere
✓ Protecţia faţă de expunerea prelungită la soare
✓ Verificări medicale periodice
✓ Utilizarea centurilor de siguranţă (în cazul maşinii)
✓ Utilizarea căştilor de protecţie (în cazul bicicletei şi motocicletei)
✓ Gândire pozitivă despre sine, lume şi viitor
✓ Relaţionare interpersonală armonioasă
✓ Menţinerea suportului social (familie, prieteni, confident)
Funcţiile comportamentelor de risc pentru tineri (Nutbeam, Booth, 1994): (a) exprimarea opoziţiei
faţă de autoritatea adultului şi normele convenţionale ale societăţii, de ex.:
consumul de droguri;
(b) o modalitate de a se identifica cu grupul şi de a fi acceptat de grup - ex. fumatul;
(c) exprimarea şi confirmarea valorilor identităţii personale - ex. consumul de alcool;

18. Teste de diagnostic al stresului psihologic:

METODICA "SIMPTOMELE PSIHOLOGICE ALE STRESULUI"
Scopul: Determinarea randamentului de manifestare a indicilor stresului.
 Instrucţiunea: însemnaţi, vă rog, punctul respectiv, în cazul când simptomul apare deseori, cu
regularitate sau în permanenţă, în privinţa primelor 7 simptome, ar trebui să consultaţi un bun prieten sau
prietenă, deoarece e foarte uşor să vă înşelaţi în mod inconştient asupra lor dacă nu le-aţi identificat conştient
până acum Poftim începeţi!

1. Iritare frecventă.
2. Animozitate.
3 Comportament excesiv de autoritar sau impuls dominator.
4 Permanentă schimbare a centrelor de interes, a hobby-urilor sau a câmpului de activitate/locului de
muncă.
5. Atitudini fluctuante în materie de religie sau de credinţă.
6 Pierderea în determinarea capacităţii de decizionare.
7. Pierderea controlului sau a autodisciplinei.
7. Acte de violenţă
8. Depresiune sau stări puternic depresive fără motive exterioare.
10. Indiferenţă faţă de muncă, de hobby-uri sau chiar faţă de membrii familiei, care n-ar trebui să ne fie
indiferenţi.
11. Apatie (incapacitatea de a resimţi sentimentele).
12. Fructuaţii bruşte ale dispoziţiei, de la euforie la tristeţe în decursul câtorva ceasuri.
13. Sentimentul însingurării, acela de a fi părăsit(ă) chiar în sânul cercului familial, al prietenilor sau
colegilor.
14. Impulsul de a se ascunde.
15. Sentimentul unui gol interior ("La ce folos?").
17. Anxietate, nesiguranţă, inhibiţii sau nervozitatebsurdă îndreptate asupra unor persoane, animale sau
obiecte. Senzaţia de "plutire", de a "pierde pământul de sub picioare".
18. Impuls de retractitate în plan social, intelectual sau afectiv.
19. Sentimentul de a fi ameninţat, opresat (oprimat) sau culpabilizat.
20. Dezorientare (lipsă de motivaţie).
21. Sentimentul de a fi asaltat din toate părţile, încolţit.
22. Sentimentul de "a nu fi la înălţimea situaţiei", de a nu putea face faţă anumitor persoane.
23. Sentimentul că situaţiile care în trecut erau depăşite uşor, devin acum constrângătoare.
24. Incapacitatea de a memora lucruri importante.
25. Dificultate de asimilare intelectuală.
26 Dificultate de concentrare.
27 Tresărire puternică la soneria telefonului sau când cineva se adresează pe neaşteptate.
28 Lipsă de motivaţie faţă de anumite lucruri pe care am
dori, totuşi, să le facem.
 Interpretarea rezultatelor:
Mai puţin de trei simptome însemnate: Nu sunteţi încă afectat de stres. Aţi putea evita eventualele
deteriorări.
Singura primejdie ar fi de a ignora importanţa "fenomenului stres" şi în consecinţă a nu lua în
considerare, deoarece vă simţiţi
(încă) bine.
3-6 simptome. Atenţie! Nu mai e vorba de măsuri preventive, ci de un program anti-stres propriu-zis.
Ar fi bine să consultaţi un medic pentru un check-up complet.
7 sau mai multe simptome însemnate: Atenţie mărită! In primul rând, ar trebui să faceţi un control
general al stării dumneavoastră de sănătate, iar în al doilea rând, cartea de faţă v-ar putea ajuta să ocoliţi
consecinţele nedorite ale stresului.

CHESTIONARUL "SUNTEŢI STRESAT"

Răspunzând cu "da" la una sau mai multe din întrebările propuse mai jos înseamnă că viaţa Dv. e
marcată de stres şi de aceea acordaţi-vă cât mai multă atenţie.

1. Vă irită faptul că trebuie să aşteptaţi la rând obţinerea unui bilet la teatru (cinematograf)?
2. Vă simţiţi deprimat de viaţa Dv. personală?
3. Vă simţiţi în nesiguranţă la locul Dv. de lucru?
4 Mâncaţi, consumaţi alcool sau fumaţi pentru a vă potoli starea de anxietate?
5. Obiectivele pe care le urmăriţi sunt imaginare?
6 Vă simţiţi prins într-o capcană, atacat din toate părţile?
7. Vă zboară adesea gândurile aiurea?
8. Consideraţi că sunteţi predispus la accidente?

CĂRUI TIP COMPORTAMENTAL ÎI APARŢINEŢI?

Tipul A.

1. Întotdeauna angajat în competiţii, dornic să fie primul.

2. Întotdeauna în acţiune, grăbit.
3. Neinfluenţabil.
4. Exigent, perfecţionist.
5. Ambiţios, dornic de promovare rapidă.
6. Munceşte şi când se relaxează. masă.
7. Vorbeşte tare, nu-i lasă pe alţii să termine vorba.
8. Îşi planifică fiecare minut din zi.
9. Notează totul în agendă.
10. Devine nervos când n-are cu ce să se ocupe.
11. Când se pregăteşte de călătorie, îşi face lista bagajelor.

Tipul B.

1. Nu se complică, evită competiţia, se lasă dus de val.

2. Relaxat, controlat, lent.
3. Influenţabil.
4. înţelegător, nu ţine doar la propriile idei.
5. Bun confident.
6. Mulţumit de ceea ce face.
7. Respectă orele de odihnă.
8. Preferă destinderea.
9. Mănâncă în tihnă, fără grabă, relaxat.
10.Ascultă cu răbdare, nu se implică
11.întotdeauna este primul care se scoală de la conversaţie.
12.Nu are o programare zilnică a activităţilor.
13.Poate sta liniştit câteva ore neîntrerupt.
14 Evită să-şi facă lista de sarcini, considerând că poate ţine minte totul.

Tipul A - se caracterizează printr-o puternică dorinţă de afirmare, în permanenţă competivitate, criză de

timp, manipularea cu gesturi în vorbirea directă, trebuinţe, abilitate excesivă, întotdeauna se angajează în
activităţi multiple, obstacole şi hăituiala. Se zbate să obţină un număr nelimitat de lucruri într-o perioadă
scurtă de timp.

Tipul В este contrar invers tipului A, fiind mai relaxat, iar lucrurile, problemele mai aranjate. El luptă cu
stresul într-o manieră mai puţin frenetică (pasionată) şi posedă un nivel de activitate şi competitivitate mai
redus. Rar încearcă să facă două sau mai multe activităţi în acelaşi timp. Tipurile A şi В reprezintă două
stiluri de viaţă opuse, însă cei care s-au încadrat în tipul A prezintă un mai mare risc în manifestarea
conflictogenă.
 Test: „Controlul stării de stres”
(Victor Bodo, Teste de personalitate, ed.2, Cluj-Napoca, 2005)

Scop: Cercetarea nivelului de control al stărilor de stres, al echilibrului sistemului nervos.

Vârsta: preadolescenţi, adolescenţi.
Instrucţie: „Vi se cere să răspundeţi, cât mai obiectiv, la întrebările ce urmează. La fiecare întrebare
aveţi posibilitatea să răspundeţi alegând una din cele trei variante de răspuns: „Da”, „Nu”, „Uneori.” Citiţi
cu atenţie fiecare frază şi răspundeţi în cel mai scurt timp, marcând cu semnul „X” varianta care se apropie
cel mai mult de punctul dvs. de vedere.”

Întrebările testului:
1. Sunteţi o fire calmă?
2. Supărarea vă trece repede?
3. Cultivaţi armonia cu cei din jur?
4. Ştiţi să aplanaţi conflictele cu cei din jur?
5. Atunci când e cazul ştiţi să lăsaţi de la dumneavoastră?
6. De obicei faţa dumneavoastră exprimă seninătatea?
7. Aveţi grijă ca programul zilnic să nu vă extenueze?
8. Atunci când sunteţi obosit(â), ştiţi să vă refaceţi energia pierdută?
9. Vă feriţi de un program monoton?
10. Vă face plăcere să munciţi?
11. Aveţi obiceiul să vă deconectaţi după eforturile fizice şi intelectuale?
12. Evitaţi să vă descărcaţi nervii pe cei din jur?
13. Evitaţi să acţionaţi în pripă?
14. Vă feriţi de persoanele şi de situaţiile care vă provoacă agitaţie?
15. Vă place să vă refugiaţi în locuri liniştite?
16. Cunoaşteţi metode de relaxare profundă?
17. Somnul vă este odihnitor?
18. Evitaţi consumul de substanţe toxice?
19. Aveţi obiceiul ca în weekend să ieşiţi în natură?
20. Consideraţi sănătatea mai importantă decât o anumită acţiune pe care nu o agreaţi?
21. Aveţi obiceiul să ascultaţi muzică relaxantă?
22. Lectura unei cărţi vă relaxează?
23. Aveţi o viaţă în care realizarea activităţilor zilnice vă aduce satisfacţie?
24. Viaţa din familie vă aduce multă mulţumire?
 Cotarea şi interpretarea rezultatelor:
Notaţi cu un punct răspunsurile afirmative, cu -l cele negative , cu 0 puncte pe cele la care aţi răspuns
uneori.
17-24 puncte: Ştiţi să vă controlaţi stările de stres. Sunteţi o fire echilibrată. Activitatea zilnică vă aduce
multe satisfacţii. Relaţiile cu cei din jur sunt armonioase. Ştiţi să vă deconectaţi şi să vă relaxaţi.
9-16 puncte: Aveţi izbucniri de nervozitate, pe care ştiţi să le eliminaţi. Stările de tensiune apar în primul
rând atunci când sunteţi nemulţumit. Cu persoanele antipatice nu ştiţi să vă purtaţi şi le provocaţi destul de des.
Ar fi indicat să fiţi mai diplomat. Cu prietenii realizaţi relaţii armonioase.
0-8 puncte: Vă enervaţi destul de des. Oscilaţi prea uşor de la o stare la alta. Activităţile pe care le realizaţi
vă displac profund. Faţă de ceilalţi trebuie să fiţi mai calm şi mai înţelegător. Daţi mai multă importanţă
relaxării şi deconectării. Încetiniţi ritmul alert în care vă aflaţi momentan.
Punctaj negativ: Sunteţi un om irascibil, iritabil, impulsiv. Aveţi obiceiul să vă descărcaţi pe cei din jur.
Nimic nu vă place. Cei din jur vă suportă greu. Ar fi indicat să consultaţi psihologul.

Fişa de răspuns
Test: „Controlul stării de stres”
Nume, prenume ________________________________ Vârsta __________ clasa _______
Instituţia ______________________________________ data realizării ________________

Nr. Varianta de răspuns Nr. Varianta de răspuns

da nu Uneori da nu uneori
întreb. întreb.
1 13
2 14
3 15
4 16
5 17
6 18
7 19
8 20
9 21
10 22
11 23
12 24

Numărul total de puncte _____________

Interpretarea calitativă a rezultatelor:
_______________________________________________________________________________________
___________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________
___________________________________________________________________

Studiu de identificare şi clasificare a agenţilor stresori centrali

(autori: T.H.Holfnes şi R.H.Rahe)

Scop: Identificarea şi clasificarea agenţilor stresori centrali.

Destinaţia: adulţi
Instrucţie: „Încercaţi să vă amintiţi toate evenimentele care s-au petrecut cu dvs. în decursul anului.
Încercuiţi punctele care corespund acestor evenimente în dreptul fiecărei afirmaţii.”
Interpretarea rezultatelor: se va calcula punctajul acumulat la toţi itemii.
Interpretarea calitativă:
150- 199 - nivel înalt de stres
200-299 – nivel de trecere
300 şi mai mult - nivel jos de rezistenţă la stres, riscul de apariţie a unei boli deoarece organismul este
epuizat.

Evenimentul Puncte
Decesul unuia dintre soţi 100
Divorţ 73
Separarea conjugală 65
Timp petrecut în închisoare 63
Moartea unei rude apropiate 63
Îmbolnăviri sau accidente 53
Căsătorie 50
 Concediere 47
Reluarea vieţii conjugale 45
Pensionarea 45
Schimbări în starea de sănătate a familiei 44
Graviditatea 40
Probleme sexuale 39
Sosirea unui nou membru în familie 39
Dificultăţi cu un şef 39
Modificarea situaţiei financiare 38
Moartea unui prieten 37
Schimbarea de situaţie la locul de muncă 36
Creşterea frecvenţei certurilor între soţi 35
Pierderea unei sume foarte mari de bani 31
Preluarea unei ipoteci sau a scadenţei unui împrumut 31
Schimbarea responsabilităţilor profesionale 30
Părăsirea domiciliului de către unul din copii 29
Probleme de natură juridică 29
Dificultăţi în propria realizare 29
Soţie(soţ) angajat(ă) în serviciu sau disponibilizat(ă) 28
Început sau sfârşit de şcolarizare 26
Schimbarea condiţiilor de viaţă 26
Modificarea obiceiurilor personale 25
Probleme de afaceri 24
Schimbare de orar sau de condiţii de lucru 23
Schimbarea domiciliului 20
Schimbarea şcolii 20
Modificarea timpului liber 19
Schimbare în petrecerea timpului liber 19
Schimbarea de activităţi sociale 18
Împrumutul unei sume medii de bani 17
Schimbarea programului de somn 16
Schimbarea ritmului reuniunilor de familie 15
Schimbarea obiceiurilor alimentare 15
Vacanţe, concedii 13
Sărbători de iarnă 12
Încălcări nesemnificative ale legii 11

19. Interviul clinic:

• Interviul clinic vizează dobândirea de informaţii şi înţelegerea funcţionării psihice a unui subiect, prin
focalizarea asupra trăsăturilor acestuia şi punând accent pe relaţia stabilită în cadrul situaţiei de interviu • El
facilitează accesul psihologului clinician la subiectivitatea pacientului şi înţelegerea acestuia în specificitatea
sa, prin raportarea la cadrele de referinţă interne ale subiectului.
 Factorii care influenţează modul de desfăşurare a interviului clinic:
• obiectivele interviului: diagnostic, terapie, cercetare etc.;
• modelele teoretice şi formarea profesională a psihologului;
• aspecte legate de subiect: vârstă, personalitate, aspecte ale interacţiunii în cursul interviului;
• cine formulează cererea;
• momentul şi condiţiile în care se desfăşoară interviul.
Regulile tehnice de non-directivitate sau semidirectivitate şi de atitudine (atitudinea clinică)
• non-directivitatea – care este bazată pe centrarea interviului pe subiect, implicând încrederea în
capacitatea pacientului de autodeterminare, în resursele sale personale.
• individualizarea relaţiei – personalizarea relaţiei, întrucât una dintre cerinţele abordării clinice este
aceea de a nu transforma pacienţii în „cazuri”, etichete, diagnostice, categorii;
• libera exprimare a sentimentelor subiectului – psihologul clinician este centrat pe relaţia pacientului
cu problema sa, pe semnificaţiile pe care acesta le atribuie problemei sale;
• angajarea personală autentică fără implicare personală – „implicare personală controlată”, care
impune ca intervievatorul să păstreze capacitatea de obiectivitate, un bun control de sine şi independenţă
permanentă în situaţia de interviu;
• neutralitatea binevoitoare – nu se formulează judecăţi de valoare, critici sau dezaprobări în relaţia
cu subiectul. Acest lucru nu exclude însă bunăvoinţa şi transmiterea încrederii în capacitatea subiectului de a
se exprima liber;
• acceptarea subiectului în realitatea şi demnitatea sa;
• autodeterminarea clientului – clinicianul trebuie să stimuleze şi să activeze potenţialul de
autoreglare al subiectului, ajutându-l să identifice şi să utilizeze cât mai bine resursele personalităţii sale,
prin recâştigarea încrederii în sine;
• secretul profesional.
Obiectivele interviului clinic:
• Obiectivul central al interviului de evaluare este înţelegerea individului în globalitatea şi singularitatea sa
subiectivă.
• Obiectivele principale ale interviului clinic de evaluare:
1. un obiectiv diagnostic: identificarea simptomelor, clarificarea şi analiza simptomelor şi, prin aceasta,
cunoaşterea şi înţelegerea funcţionării psihologice a celui intervievat;
2. un obiectiv terapeutic: interviul are efect terapeutic imediat, cathartic, prin relaţia care se stabileşte între
clinician şi terapeut; de asemenea, prin elementele diagnostice pe care le oferă, orientează strategia
terapeutică.
Clinicianul foloseşte, pentru descrierea şi înţelegerea activităţii şi funcţionării psihologice a persoanei,
informaţii diverse
• manifestări obiective, vizibile – comportamente care pot fi observate direct, măsurate sau înregistrate (de la
comportamente complexe până le gesturi simple, sau manifestări subtile, prin care se exprimă emoţiile)
• manifestări subiective, imagini, gânduri care sunt produsul activităţii mentale a subiectului şi care îi sunt
accesibile doar subiectului. Aceste manifestări pot fi descrise de subiect în timpul interviului şi pot face
obiectul interpretării clinicianului Interviul non-directiv / liber (nestructurat)
• se caracterizează prin maximum de flexibilitate şi ambiguitate, permiţând persoanei intervievate să-şi
dezvolte propria sa gândire cu privire la o temă generală, fără includerea unui anumit cadru de referinţă; se
mai regăseşte sub numele de interviu narativ.
• În cadrul acestui tip de interviu, intervievatorul nu vine decât cu câteva întrebări generale, pe care persoana
le va dezvolta, în funcţie de criteriile sale interne.
• Clinicianul îl ascultă fără să-l întrerupă, tocmai aceste asociaţii libere fiind importante pentru accesul la
universul interior al subiectului.
• El respectă momentele de tăcere, discontinuităţile, asociaţiile ș.a.
Întrebările solicită răspunsuri scurte şi clare, ceea ce duce la scurtarea timpului de realizare a interviului.
Nivelul simptomatic sau descriptiv de evaluare • descrierea clinică a pacientului se realizează cu
ajutorul informaţiilor culese în timpul interviului şi observaţiei directe a subiectului. Aceasta oferă informaţii
calitative, care completează informaţiile obţinute prin folosirea probelor psihometrice şi oferă un cadru
suplimentar de interpretare a acestora Sunt evaluate: Conştiinţa de sine şi de mediu Percepţii Gândirea,
raţionamentul şi simţul critic Memoria Aspectul general Atitudini Starea emoţională Conştiinţa de sine şi de
mediu – poate fi perturbată în cazul tulburării unor funcţii intelectuale superioare sau a stării emoţionale. În
cursul interviului, trebuie surprins:
• cum se vede subiectul pe sine;
• cum percepe lumea, prin relatările subiectului despre reacţiile sale la unele situaţii de viaţă şi prin
informaţiile pe care le avem din comportamentul său verbal sau nonverbal. Întrebări:
• Cum vă numiți? (cine sunt)
• Unde sunteți? (locul unde sunt)
• Ce data este? (timpul în care sunt) Gândirea, raţionamentul şi simţul critic ș.a.
• Calitatea activităţii intelectuale – capacitatea subiectului de a-şi organiza gândirea, de a înţelege
Conduitele şi relaţiile pe care pacientul le dezvoltă pot fi înţelese şi discutate doar prin relaţie cu viaţa sa şi
prin interpretarea manifestărilor transferenţiale din timpul interviului
• Manifestările observabile, accesibile direct, sunt expresia unei realităţi profunde, care, pentru
psihologul clinican are, de cele mai multe ori, un character ipotetic, fiind construită printr-un demers
inferenţial de către psihologul clinician Сele mai importante elemente care sunt urmărite în cadrul interviul
clinic:
1. Motivul solicitării de evaluare
2. Observarea înfăţişării şi a comportamentului pacientului, inclusiv modalitatea de a sosi la timp şi de a fixa
o întâlnire
3. Aşteptările subiectului. Sunt aceste aşteptări reale sau nu?
4. Se obţin informaţii de anamneză din partea subiectului. Se ating principalele domenii care interesează în
aprecierea semnificaţiei unor caracteristici actuale ale subiectului.
5. Tratament terapeutic anterior.
6. Prezenţa unor factori somatici.
7. Abuzul de substanţe.
8. Descrierea pacientului.
9. Explorarea (colectarea) informaţiilor principale
10. Evaluarea gândirii psihologice.
Când tăcerea persistă, psihologul poate intervene pe una din următoarele căi:
• să spună “hmm” sau “înţeleg” şi apoi să aştepte;
• să repete şi să accentueze ultimul sau ultimele cuvinte rostite de pacient; • să repete şi să accentueze
ultima frază rostită de pacient sau să o reformuleze sub forma unei întrebări;
• să spună “si?” sau “dar?” cu un accent interogativ, ca şi cum trebuie să urmeze ceva;
• dacă pacientul rămâne tăcut, psihologul poate spune “Îţi este greu să vorbeşti”, atrăgând astfel
atenţia asupra blocajului;
• dacă nu primeşte replică, psihologul poate face următoarea remarcă: “Mă întreb la ce te gândeşti?”
• aceasta poate fi urmată de “Există motive pentru această tăcere”;
• apoi, poate continua: “Poate că nu ştii ce să spui”, apoi “Poate că eşti supărat”;
• dacă nu apare nici un răspuns, rezistenţa va putea fi atacată direct prin: “Poate îţi e frică să spui spui
ce ai în minte” sau “Poate îţi e frică de reacţia mea dacă spui ce ai în minte”;
• în cazuri rare, când pacientul rămâne totuşi tăcut, psihologul trebuie să respecte tăcerea acestuia şi
să stea tăcut lângă el. În nici un caz, nu trebuie să manifeste furie, admonestându-l sau respingându-l.

20. Atitudinea medicului față de bolnav:

Medicul reduce din eficiența consultației atunci când întrerupe un pacient care își
relatează simptomele și se uită în continuu la ecranul computerului. Să-ți privești pacientul în ochii, să-i lași
timpul necesar pentru descrierea simptomelor fără a-l întrerupe sau să-i pui întrebări deschise nu constituie
doar niște banale semne de atenție, ci o veritabilă competență clinică.
Potrivit unui studiu publicat în revista științifică PLOS ONE, calitatea relației dintre medic și bolnav
este influențează direct de rezultatul consultației – scrie cotidianul francez Le Figaro.
'Intervenții vizând să amelioreze comunicarea au un efect sesizabil asupra anumitori indici ai stării de
sănătate, cum sunt tensiunea arterială, pierderea în greutate sau nivelul durerii', subliniază dr. John Kelley,
cercetător la Universitatea Harvard.
Împreună cu echipa sa, acest specialist în 'psihologie medicală' a trecut în revistă 13 studii științifice
ce măsoară în mod concret beneficiul terapeutic al unei mai bune relații medic-pacient. Criteriile subiective
precum satisfacția bolnavului sau adeziunea acestuia la prescripția medicală au fost ignorate. Analiza a
dezvăluit că eforturile centrate pe comunicare au un impact 'slab, însă semnificativ statistic', care poate fi
comparat, potrivit cercetătorilor, cu luarea unei aspirine pentru a reduce riscul de infarct miocardic sau cu
urmările unui sevraj tabagic asupra mortalității masculine după vârsta de opt ani.
'În condițiile în care există milioane de consultații medicale, un efect limitat la scară individuală este
foarte interesant din punct de vedere al sănătății publice', dezvăluie dr. Jacques Puichaud, psihiatru și
președintele unei asociații de formare prin tehnici relaționale.
. Medicii trebuie să-și lase pacientul să vorbească, să se poziționeze fizic în fața lui, să interpreteze
semnele non-verbale de anxietate sau să facă față emoțiilor.
Competențe în parte înnăscute, dar care se dovedesc puțin utilizate în practica medicală. De exemplu,
un pacient care își descrie simptomele va fi întrerupt, în medie, la fiecare 18 secunde, potrivit unui studiu
canadian. La începutul anului, un alt studiu dezvăluia că un medic își petrece aproximativ o treime din
timpul consultației cu ochii fixați pe ecranul computerului. Nu în ultimul rând, studiul a arătat că medicul și
pacientul au întotdeauna probleme în a se pune de acord cu privire la natura problemei.
Dr. Quichaud rezumă astfel obiectivul tehnicilor relaționale: 'A se ajunge la o înțelegere împărtășită a
problemei și a deciziei medicale luate, făcând din pacient un actor important al consultației'.
În timp ce bolnavii cronici constituie o parte din ce în ce mai importantă din activitatea medicală și o
consultație durează în medie 16 minute, asigurarea unei cooperări din partea pacientului îi permite medicului
să fie mai eficient. Medicul câștigă un confort al muncii sale, 'pentru că se simte mai puțin expus eșecurilor
și repetării consultațiilor', potrivit lui Auger.
Demersul constituie o sursă de mulțumire pentru bolnav, însă ameliorarea comunicării este, de
asemenea, benefică și pentru colectivitate. Înalta autoritate în domeniul sănătății estimează că majorarea
implicării pacientului poate contribui la 'ameliorarea calității și siguranței îngrijirilor medicale'.
La rândul lor, cercetători olandezi au demonstrat că o formare în comunicare poate avea efect asupra
prescripțiilor de medicamente. În fața unor persoane suferinde de bronșite, medicii participanți la acest
studiu trebuiau să exploreze temerile bolnavilor lor, să le ceară opinia cu privire la antibiotice sau să
sublinieze durata normală a unei infecții respiratorii. Datorită acestei intervenții simple, prescripțiile de
antibiotice au scăzut de la 54 la 27%.

21. Modele relaționale medic-pacient:

Comunicarea se învață și poate avea un rol foarte important în intelegerea suferinței pacientului, în
stabilirea corectă a diagnosticului și a tratamentului și, bine înțeles, în vindecarea lui. Despre comunicare am
putea spune că e un lucru natural, simplu, care vine de la sine și pentru care nu ai nevoie de vreun training
special. Și totusi, pentru cei mai mulți medici nu e așa. Concentrați pe munca lor, atenți să nu le scape ceva,
stresați de pacienții nerăbdători de la ușa cabinetului, medicii uită adesea să mai vorbească, să mai asculte și
altceva decât raspunsurile la întrebările despre simptome sau tratament.
Rolul comunicarii:
• schimbul de informatii;
• decizii reciproc acceptate;
 • dezvoltarea intelegerii;
• construirea increderii.
Obligatiile doctorului:
• concentrarea intregii atentii asupra pacientului;
• crearea unui mediu care sa protejeze demnitatea bolnavului;
• confidentialitatea (nedezvaluirea catre alte persoane a informatiilor intime legate de pacient);
• preocuparea permanenta pentru starea de bine a pacientului;
• respectarea rolului pe care il are pacientul sau familia acestuia.
Obligatiile pacientului:
• stabilirea unei liste de intrebari pe care vrea sa le adreseze medicului;
• la nevoie, desemnarea unui membru al familiei sau alta persoana de incredere care sa-l reprezinte in
discutiile cu medicul;
• dialogul deschis cu medicul;
• prezentarea cat mai obiectiva a simptomelor pe care le are.
Când toate acestea nu se respecta, relația medic-pacient este deficitară, iar consecințele pot fi :
frustrarea, furia, acuzele, creșterea numarului de radiografii, analize, teste, vizite la medici diferiți. Și nu
doar pacientul poate trăi sentimente de frustrare sau furie, ci și medicul, care nu reușește să obțină
implicarea bolnavului și ameliorarea sau vindecarea lui.

22. Recomandările psihologice privind prima consultație și tratament prin internet:

Calitatea informațiilor obținute de medic în timpul consultațiilor este strâns legată de abilitatea de a
pune întrebari pacientului si de a crea o relatie cu el. Studiile arata ca intre 60 si 80% din informatiile
necesare stabilirii diagnosticului primar sunt obtinute in timpul interviului cu pacientul. La randul sau,
pacientul trebuie sa primeasca informatii pentru a putea fi capabil sa ia o decizie.
Comunicarea medic-pacient nu trebuie să se reduca doar la vizitele clasice. Poate include schimburi
de e-mail-uri, convorbiri telefonice, recomandari ale unor site-uri de pe Internet, întâlniri de grup pentru
bolnavii ce suferă de aceiași maladie sau alt fel de grupuri de suport etc. Medicii pot oferi materiale
educative: brosuri, materiale redactate de ei, reviste, casete video, CDuri, carti.
Pana de curand, in cadrul consultațiilor, medicul era singurul responsabil de deținerea informatiilor
știintifi ce. Acum, prin usurința cu care se pot obține astfel de informații, pacienții pot avea un rol activ iî
luarea deciziilor.
Desigur există o preocupare față de corectitudinea informațiilor medicale raspandite prin Internet.
Aici însă, medicul poate fi de ajutor recomandându-i pacientului site-uri al caror continut l-au verificat ei
însisi.
În cazul unor astfel de site-uri sursa trebuie să fie sigură și să fie cunoscut grupul tintă carora se
adresează. De exemplu, pot fi informații furnizate de companii farmaceutice, iar prezentarea facută să
recomande utilizarea imediată a unui anume medicament. Totodata, în privinta unor boli foarte grave există
site-uri care pot îngrozi pacientul sau, dimpotrivă, îi pot da speranțe false.
În SUA doar 5% dintre cei care se informează prin intermediul Internetului au recomandaridate în
acest sens de catre medici. O soluție ar putea fi ca medicii să-și facă propriile site-uri. Journal of Medical
Internet Research al College of Medicine, University of Illinois, Chicago, USA, a prezentat un sondaj
realizat in randul a 700 de medici pediatri. Procentul celor care aveau site-uri proprii crescuse de la 24% in
1999 la 46% in 2000. Ca alternative de informare folosite de alti medici erau revistele de specialitate si
organizatiile profesionale.
Și totuși, dintr-un studiu realizat de American Medical Association pe 1.084 de medici a reieșit că
doar 11% considerau că Internetul poate fi folositor în educarea pacienților.C hiar daca există teama ca
Internetul alterează relația medic-pacient, mulți bolnavi ajungând să se trateze singuri, în cazul în care
medicii îi ajuta să-și obțină informațiile, relatța poate să fie chiar mai bună decât una clasică.

23. Recomandările psihologice privind comunicarea diagnosticului pacientului:

Dezvaluirea diagnosticului catre pacient, mai ales cand este vorba de o maladie incurabilă, este unul
dintre cele mai grele aspecte ale comunicării între medic și bolnav. Mulți cred încă faptul ca aflarea unui
diagnostic sumbru îl deprima ireversibil pe pacient, îl face să renunțe la a mai lupta cu boala, îl determina
chiar sa recurgă la gesturi finale. Desigur, toate aceste riscuri sunt posibile. Ele pot fi însă sensibil atenuate
și chiar evitate prin abilitatea medicului.
Se consideră că pacientul are dreptul de a ști diagnosticul dacă dorește. Iar în cele mai multe cazuri
dorește. Un studiu realizat in România în 1990 (Popovici - Marsu C) arată că 95% dintre cei intervievați
doreau să știe. De aici încolo este important cum anume i se comunica diagnosticul. Medicii preferă să
comunice cu familia și să stabilească împreună cu membrii acesteia conduita viitoare fară să-l consulte pe
bolnav, ca și cum acesta n-ar fi implicat. Desigur, uneori rudele sunt cele care afirma că bolnavul nu trebuie
sau nu vrea să știe. O atitudine corectaă din partea medicului presupune întrebarea directă a pacientului daca
dorește sau nu să știe.
Înainte de a comunica diagnosticul, e bine ca medicul sa stie cât mai multe despre pacientul său,
despre viața lui, valorile sale, abilitățile și puterile lui. Astfel, prezentarea diagnosticului se poate face într-
un mod încurajator, subliniind ce ar putea face pacientul pentru a-și ameliora starea.
Pentru cei mai mulți medici este cu atât mai greu să vorbească deschis despre diagnostic cu cât
prognosticul este rezervat, iar pacientul este foarte tânar. Desigur, medicul poate apela la sprijinul unui
psiholog împreună cu care sa facă o strategie de comunicare.

24. Deontologie și etică profesională a psihologului în spațiul clinic:

Codul deontologic american:
• Să nu faci rău;
• Încredere şi responsabilitate;
 • Integritate;
• Dreptate;
• Respect pentru Drepturile şi demnitatea oamenilor.
Codul românesc şi european (Principii):
• Respectarea drepturilor şi demnităţii oricărei persoane, orice persoana are dreptul sa-i fie apreciata
valoarea înnăscută de fiinţa umană iar aceasta valoare nu este sporita sau diminuata de cultura, naţionalitate,
etnie, culoare sau rasa, religie, sex sau orientare sexuala, statut marital, abilităţi fizice sau intelectuale,
vârsta, statut socio-economic sau orice alta caracteristica personala, condiţie sau statut;
• Responsabilitatea profesională şi socială, responsabilitate pentru starea de bine a oricărui individ,
familiei, grup şi comunitate faţă de care îşi exercita rolul de psiholog, incluzând atât pe cei direct cât si pe
cei indirect implicaţi în activităţile lor, prioritate având cei direct implicaţi;
• Integritatea profesională necesitatea de a manifesta cel mai înalt grad de integritate morală şi
profesională în toate relaţiile;, fiind de datoria psihologului să-şi prezinte onest pregătirea şi calificările
oriunde se afla în relaţii profesionale şi să nu permită sau tolereze practici incorecte şi discriminatorii
Standardelor etice generale
• competenţa;
• relaţiile umane;
• confidenţialitatea;
• conduita colegială;
• înregistrarea, prelucrarea şi păstrarea materialelor;
• onorariile şi taxele;
• declaraţiile publice şi reclama.
La fel - pentru domeniul educaţiei şi formării, al terapiei şi consilierii, al evaluării şi psihodiagnozei,
precum şi al cercetării ştiinţifice şi prelucrării rezultatelor
Statutul psihologului din România:
• profesia de psiholog “se exercită numai de psihologi" şi constă în observarea, evaluarea, explicarea,
predicţia şi modificarea comportamentului uman prin aplicarea principiilor, metodelor şi procedurilor
ştiinţifice în scopul prevenirii şi tratamentului tulburărilor psihice şi de comportament, precum şi în scopul
dezvoltării relaţiilor interpersonale, adaptării eficiente în viaţă şi muncă, optimizării ergonomice a
producţiei, creşterii eficienţei personale şi menţinerii sănătăţii psihice şi fizice

25. Comportamentul de boală:

• Comportamentul de boală reprezintă, în context, felul cum persoanele îşi interpretează simptomele
şi cum reacţionează la acestea, precum şi felul cum caută sfaturile medicului şi vindecarea. Într-un sens,
comportamentul de boală este o funcţie şi a factorilor de ordin cultural şi sociali, nu numai a bolii.
• Pilonsky, defineşte comportamentul de boală ca o manieră în care oamenii reacţionează la
funcţionarea lor psihologică şi biologică şi felul cum o definesc în termeni de boală şi sănătate.
 • Există o varietate comportamente disfuncţionale legate de sănătate precum: să stai în pat
majoritatea timpului, să ai emoţii neadecvate legate de sănătate
• O evaluare a comportamentului de boală conduce la posibilitatea de a recunoaşte simptome
somatice ce nu pot fi legate de boala fizică, însă sunt legate de condiţia psihopatologică.
• Când pacienţii se plâng de simptome legate de timp, localizare anatomică, slab definite care nu pot
fi asociate cu evenimente sau activităţi specifice, este important să realizăm o evaluare completă funcţionării
psihologice; să colectăm informaţii asupra condiţiei psihice a pacientului care este legată de patologia fizică,
deoarece stresul psihologic nu este adesea suficient de clar. Cunoscând simptomele psiho-fiziologice ale
pacientului, putem vedea expresia unei căutări a ajutorului constante şi dureroase care poate creşte dramatic
disabilitatea sau poate compromite complianţa.

26. Etape în acceptarea unei afecțiuni cronice:

• Etapa şocului iniţial, poate merge de la surpriză la angoasă, boala cronică fiind resimţită ca o
ameninţare până la o totală catastrofă.
• Când persoana nu pare afectată, ne putem aştepta să nu înţeleagă ce se întâmplă; deşi în curând,
tabloul real se va limpezii datorită rigorilor tratamentului.
• Echipa de intervenţie poate interpreta lipsa de interes a pacientului ca semn de cunoaştere
insuficientă a caracteristicilor bolii, şi se va grăbi să-i ofere detaliile concrete.
• Invers, când condiţia emoţională este de angoasă, vor avea tendinţa de a banaliza situaţia şi nu da
decât puţin informaţii.
• Ambele reacţii sunt spontane dar şi inadecvate, pentru că a da un număr excesiv de informaţii este
inoportun, conduce la confuzii; a da un număr redus de informaţii face pacientul să se simtă neluat în seamă.
• Negarea este descrisă de obicei ca mecanism de apărare faţă de angoasă.
Realitatea resimţită ca ameninţătoare este refulată de către Eu: comportamentul pacientului este
detaşat, boala nu ridică probleme! Va neglija controalele. Ca răspuns, medicul de regulă consideră că
pacientul său este nepăsător şi va face caz de tehnica persuasiunii, pentru a-l face mai conştient. Răspunsul
psihologic, va fi acela de prelungire a negării!
• Revolta. Medicii se simt agresaţi de condiţia de revoltă a pacientului, şi consideră că au de a face cu
un „agresiv”.
De fapt pacientul luptă, destul de neîndemânatec împotriva anxietăţii crescute a bolii cu sentimentul
că este pe nedrept atacat de boală; afecţiunea a devenit pentru el o realitate.
• Negocierea Tentative de manipulare faţă de exigenţele tratamentului este dublată de dorinţa de
acomodare; este mai cooperant, dar pretinde că informaţiile nu sunt omogene. Drept răspuns, medicii tind să
refuze negocierea, considerând ca ar fi vorba de o strategie economică” a pacientului.
• Depresia cu speranţă care are un bun prognostic în măsura în care pacientul pare să conştientizeze
ce tip de obligaţii urmează să-şi asume. Dar riscă să nu coopereze suficient cu echipa medicală.
 • Acceptarea. Acceptă condiţia de boală, îşi regăseşte echilibrul emoţional, îşi poate organiza viaţa,
recunoaşte restrângerile precum şi riscurile impuse de afecţiune, fără a fi obsedat.

27. Expertiza medico-psihiatrică legală:

Expertiza medico-legală psihiatrică reprezintă o activitate medicală complexă prin care o comisie de
medici experți (de regulă un medic legist şi doi psihiatrii) stabilește starea de sănătate mintală a unei
persoane cu o implicație judiciară penală sau civilă. În rezultatul unei astfel de expertize organele judiciare
iau o decizie referitor la cele mai caracteristice elemente medicale în legătură cu personalitatea celui
examinat și dacă persoana a acționat cu intenție, a acceptat în mod conştient producerea rezultatului, a
prevăzut caracterul periculos şi urmările faptei comise. Scopul expertizei este de a constata starea psihică şi
fizică a bănuitului, învinuitului, inculpatului pentru toate cazurile în care există îndoieli cu privire la starea
sa de responsabilitate. Respectiv, expertiza medico – legală psihiatrică se efectuează potrivit dispozițiilor
codului de procedură penală. Organul de urmărire penală sau instanță de judecată care dispun efectuarea
expertizei pentru a stabili obiectivele şi a formula întrebările corespunzătoare cu precizarea termenului în
care urmează să fie efectuată expertizarea.
Expertiza medico-legală include următoarele obiective:
1. precizarea referitor la existența sau inexistența unei anomalii mintale (de regulă, juristul solicită o
expertiză psihico-legală, fie dacă are îndoieli asupra stării psihice a subiectului, fie dacă, în cazul
infracțiunilor bizare, cu mobil aberant sau de vătămări corporale grave comise în mod feroce, omor deosebit
de grav, se face loc interpretării intervenției unei motivații patologice printr-o tulburare mintală);
2. corespondența dintre anomalia mintală și fapta imputabilă (expertiza stabilește măsura în care
fapta incriminată reprezintă expresia unei îmbolnăviri psihice);
3. precizarea factorilor care au favorizat trecerea la act (de exemplu: factorii genetici, consumul de
alcool, grupul deviant, victima ce consimte, cooperează sau provoacă etc.);
4. stabilirea discernământului față de fapta imputabilă. Act de analiză intelectiv-volitivă,
discernământul presupune normalitatea psihică înțeleasă, ca aptitudine şi aspirație către realizarea binelui
uman şi social prin integrare bio-psiho-axiologică, adaptare prin anticipare la mediu, la norme, şi ceilalți
oameni.
În literatura de specialitate sunt descrise următoarele etape de expertiză:
a) audierea învinuitului sau inculpatului privind pregătirea școlară, bolile de care au suferit, mediul în
care a locuit, ocupația părinților, sursa (sursele) de existență, activitatea de bază; vârsta de familie etc.;
b) colectarea actelor medicale cu privind la starea de sănătate a celui cercetat; c) internarea
învinuitului sau inculpatului (dacă este cazul);
d) emiterea ordonanței de efectuare a expertizei medico-legale psihiatrice;
e) elaborarea raportului de expertiză.