4.

Relaţia motivaţie - performanţă

“Şcolile să nu fie nimic altceva, decât

ateliere pline de activitate. Numai aşa vor putea să probeze
toţi, în propria lor practică, adevărul că: învăţând pe alţii
ne învăţăm pe noi înşine.”
JAN AMOS COMENIUS

Vreme îndelungată, străluciţi pedagogi au încercat să găsească metodele cele mai eficiente pentru a
obţine rezultate cât mai bune cu subiecţii asupra cărora îşi răsfrângeau cunoştinţele. Se vede faptul că au
reuşit pentru că omenirea a progresat. Se naşte însă întrebarea: care ar fi trebuit să fie progresul posibil şi
care este cel atins? Unde şi spre ce ne îndreptăm progresând? De la ce am pornit şi unde vom ajunge?
La baza avansării ştiinţei stă incontestabil inteligenţa omului, care nu s-a limitat la satisfacerea
necesităţilor biologice, şi-a dorit mai mult şi a obţinut. A găsit însă OMUL cheia deplinei sale realizări?
Se pare că da, poate că nu.
Cu certitudine, mobilul dezvoltării intelectuale umane a fost iniţial motivaţia, mai întâi, a supravieţuirii.
Aceasta l-a împins la activităţi cât mai complexe, care au implicat un schimb energetic substanţial şi
informaţional dintre organism şi mediu, a generat schimbări fiziologice, psihologice şi sociale. Se poate
afirma, la modul cel mai general, că motivaţia reprezintă forţa motrică a dezvoltării umane şi a
progresului social. Pe măsură ce creşte intensitatea motivaţiei, creşte şi nivelul performanţei.Cum putem
folosi noi, cadrele didactice, motivaţia pentru a obţine rezultate şcolare cât mai înalte?
Trebuie amintit faptul că randamentul şcolar reprezintă rezultatul unor procese intelectuale măsurabile
din anumite perspective în care sunt implicate atât personalitatea celui asupra căruia se produce actul
instruirii, cât şi a celui care dirijează / îndrumă acest act.
În şcoală putem descoperi un mare număr de motive generale sau speciale, care provoacă activitatea sau
inactivitatea, randamentului ridicat sau scăzut al elevilor.
Asemenea motive sunt:
- curiozitatea şi dorinţa de a înţelege faptele şi fenomenele din jur;
- satisfacţia produsă de activităţile constructive, pe care le oferă şcoala;
- urmărirea cunoştinţelor care satisfac interesele şi care dezvoltă perceperile;
- însuşirea sistematică a unor cunoştinţe şi deprinderi care urmăresc scopuri
îndepărtate(de pildă elemente de electronică, automatică utile lor în anii viitori);
- sentimentul plăcut al progresului, al creşterii degajată din îmbunătăţirea continuă a performanţelor
şcolare;
- câştigarea afecţiunii şi aprecierii învăţătorului a colegilor-care întăreşte
sentimentul apartenenţei la un colectiv;
- dorinţa de a fi lăudat de cei din jur pentru rezultatele obţinute;
- dorinţa de a ocupa un loc de frunte în competiţie;
- dorinţa de cooperare, de afirmare prin acţiuni de grup;
- dorinţa de a se simţi în siguranţă morală, de a evita nesiguranţa, pedepsele etc.
Cel mai important mijloc de formare a intereselor de cunoaştere pentru diferite domenii de activitate îl
constituie procesul de învăţământ, completat cu activităţile extraşcolare. Acestea, dacă sunt bine
organizate trezesc interesul elevilor spre anumite domenii de activitate, ajutându-i în acelaşi timp să-şi

1
dezvolte aptitudinile de care dispune. Lecţiile desfăşurate la întâmplare, fără conţinut şi motivaţie,
cunoaşterea superficială a unor domenii de activitate, nu trezesc elevilor interese de cunoaştere. Dar
lecţiile bine pregătite, documentate, îmbinate activităţile extracurriculare, bazate pe metode noi,
moderne (problematizarea, mozaicul, brainstormingul, ciorchinele, etc.) care activizează elevii,
stimulează curiozitatea, dorinţa de a căuta, cerceta, şi descoperi adevăruri ştiinţifice. Astfel, se dezvoltă
motivaţia cognitivă, se oferă elevilor posibilitatea formării deprinderilor de a observa şi căuta esenţialul,
de a formula judecăţi de valoare, manifestând o atitudine emoţională şi personală.
Elevii manifestă preferinţe selective faţă de anumite obiecte sau situaţii din mediul înconjurător. Această
orientare activă, persistentă şi selectivă către un obiect preferat sau căutat, ce dinamizează şi
direcţionează comportamentul uman, poartă numele de motivaţie.
Ea este în acelaşi timp o sursă de energie şi de direcţie(orientare), constând într-un ansamblu de
trebuinţe şi tendinţe. Studierea factorilor motivaţionali de către unii cercetători (Nutin T. Bogdan) a dus
la clasificarea trebuinţelor în:
-trebuinţe biologice (nevoia de hrană, apă, odihnă, de orientare, de apărare şi
afecţiune, etc.).
-trebuinţe învăţate (nevoia de manipulare a obiectelor, de de percepţie şi de
explorare a mediului înconjurător, de protecţie în faţa pericolelor, trebuinţa de bani,etc.)
-motive sociale rezultate din interacţiunea individului cu mediul socio – cultural (de
comunicare, de formare a personalităţii, de autodepăşire, etc.).
O clasificare interesantă a varietăţii trebuinţelor care stau la baza activităţii umane este cea realizată de
psihologul american Abraham Maslow. Modelul ierarhic al trebuinţelor umane, dispus sub forma unei
piramide, cuprinde următoarele categorii de trebiunţe:

2
 Da

Auto-
realizare

Trebuinte estetice

Trebuinte de cunoastere:
nevoia de a sti, intelege, exp.

Trebuinte legate de apreciere si stima:

nevoia de a realiza, a fi competent

Trebuinte legate de apartenenta si dragoste:

nevoi sociale de a fi acceptat etc

Trebuinte de securitate:
a fi in siguranta, in afara pericolelor

Trebuinte fiziologice:
de hrana, aport hidric

că trebuinţa este o stare a organismului, o sursă primară a acţiunii, după Al. Roşca, motivaţia este o stare
a sistemului nervos central, rezultând fie din prima, în mod direct, sau prin intermediul unor stimuli
interni sau externi, faţă de care organismul este sensibilizat şi receptiv.
Performanţa şcolară se ridică atunci când este puternic motivată şi când este puternic susţinută de o
recompensă. Multiplele forme de recompensă care se practică în şcoală(note, laude, distincţii, premii,

3
etc.) urmăresc acest scop de întărire, deci de a forma motive puternice pentru a se însuşi mai bine, mai
repede materialul.
Cu cât întărirea este mai puternică (fie că întărirea este pozitivă – recompensă, sau negativă – pedeapsă)
cu atât creşte şi randamentul, cresc performanţele. Dacă descreşte recompensa, sau se întrerupe aplicarea
ei, ca şi suprimarea inevitabil apare scăderea randamentului. Cunoaşterea acestui fapt este de o
importanţă deosebită pentru cadrele didactice, deoarece ea ne indică necesitatea unei dozări atente a
recompenselor.
Nu trebuie să uităm însă că nimeni nu ne poate oferi reţete pentru performanţă, deoarece în faţa cadrului
didactic se află elevi care au personalităţi diferite, ceea ce creează situaţii de abordare a educaţiei
adaptate fiecăruia.
Nu degeaba i se spune învăţătorului că e un al doilea părinte! Tocmai din această perspectivă el trebuie
să-şi împartă sufletul şi atenţia către toţi elevii săi. Psihologul american E. B. Hurlock a demonstrat, pe
baza unui experiment, că motivaţia pozitivă este mai eficientă decât cea negativă. Cea dintâi se asociază
cu stări afective pozitive, tonifiante, în timp ce utilizarea mustrărilor scade motivaţia pe măsură ce este
utilizată continuu şi induce stări afective negative, de respingere. Trebuie deci, să căutăm, să ne
modelăm comportamentul în favoarea celui pozitiv, constructiv, blând, fără a uita însă că excesul de
blândeţe poate să scadă motivaţia şi diminuează progresele.
Adesea ne confruntăm cu situaţii în care motivaţia pentru învăţătură scade simţitor şi iese în evidenţă
criza prin care trec elevii lipsiţi de suport energetic mobilizator. Dacă un astfel de elev a rezolvat chiar şi
un exerciţiu simplu, lăudându-l, am constatat că el a dorit să mai rezolve alte exerciţii. Acest exemplu
reprezintă un pas mic către motivaţia intrinsecă, ce devine prin exerciţiu un mobil intern, cu rol să-l
stimuleze permanent pe copil de a depune eforturi mai mari, fie şi pentru motivul de a-i arăta
învăţătorului că poate şi el să se ridice la un stadiu mai înalt. Impulsionaţi de motivaţia extrinsecă, prin
exerciţii continue, în urma proceselor psihice cognitive, precum şi prin activităţi reglatorii, copiii
interiorizează necesitatea actului educaţional ca pe ceva firesc, fără de care nu vor parcurge o etapă
necesară din viaţa lor. Ei ştiu că dacă nu învaţă nu vor obţine în plan imediat un obiect sau o recompensă
promisă, iar în plan îndepărtat nu vor beneficia de profesii care să-i satisfacă din punct de vedere social.
În prima parte a şcolarităţii, părinţii şi cadrele didactice se ajută foarte mult în obţinerea rezultatelor
foarte bune la învăţătură de nevoia copilului de a-şi satisface dorinţele cât mai repede posibil. O jucărie
frumoasă, o bicicletă sau un joc electronic, un calculator, reprezintă un ţel pe care elevul îl atinge dacă
şi-a mulţumit părinţii prin rezultatele şcolare.
Un alt stimulent pentru asimilarea cunoştinţelor îşi are originea în dorinţa de a şti, de a cunoaşte, de a
descoperi lucruri noi şi cât mai variate. Acest gen de stimulare acţionează din interiorul proceselor
cognitive, impulsionând copilul să parcurgă calea, adesea anevoioasă, de la simpla curiozitate la
explorare, de la înţelegere spre interes ştiinţific. Oarecum la polul opus motivaţiei cognitive, dar într-o
strânsă legătură cu aceasta, se află motivaţia afectivă, determinată de nevoia omului de a obţine
aprobarea din partea altor persoane, de a se raporta la cerinţele societăţii şi de a fi acceptaşi de aceasta.
Se ştie faptul că, alături de motivaţia subiectivă, în obţinerea unor performanţe înalte, în atingerea unui
ţel, un rol de seamă, adesea determinant, în au factorii de mediu şi ai eredităţii. Dintre factorii de mediu
un rol important îl are familia, urmată, fireşte, de mediul social în care îşi desfăşoară activitatea
subiectul respectiv. Dintre factorii eredităţii, trebuie amintiţi cei interni, începând cu abilităţile
psihofizice de bază, continuând cu cele cognitive superioare(limbajul, memoria, gândirea, imaginaţia) şi
terminând cu sistemul de personalitate.
Cercetările psihologilor au evidenţiat că în rezolvarea sarcinilor simple, care presupun componente
automatizate, pe măsură ce creşte intensitatea motivaţiei, creşte şi nivelul performanţei, în timp ce în

4
sarcinile complexe, care implică un bogat conţinut creativ, creşterea intensităţii motivaţiei se asociază,
până la un punct, cu creşterea performanţei, după care acesta din urmă scade.
Toată teoria menţionată vine să susţină importanţa motivaţiei în activitatea umană începând cu jocul şi
învăţarea şi continuând cu munca şi creaţia.
Elevul aşteaptă de la noi un minim de justificări dincolo de motivaţiile extrinseci, care i se impun atât la
şcoală, cât şi de familie. Faptul că vine la şcoală ca să fie mai ”deştept” este o explicaţie insuficientă
pentru copil. Lui ar trebui să i se explice motivaţiile superioare ale învăţării în planul inserţiei şi reuşitei
sociale şi, totodată, să i se ofere modele demne de urmat în acest sens.
Succesul şi performanţele obţinute în învăţare sunt dependente de natura şi caracterul motivelor care
determină atitudinea elevului faţă de activitate. Mijloacele de aprobare şi dezaprobare devin stimulente
ale învăţării în anumite limite şi cu creşterea anumitor condiţii, care trebuie să fie cunoscute şi
valorificate de învăţător în activitatea sa.
Prezenţa, dezvoltarea şi educaţia intereselor copilului contribuie la obţinerea unor rezultate valoroase în
procesul învăţării.

Activitate:
I. Credeţi că există oameni care acţionează fără o motivaţie? Argumentaţi-vă punctele de
vedere, formând două grupe: grupa celor care susţin că nu şi grupa celor care susţin că da.
II. Alcătuiţi o listă cu motivele care vă determină să învăţaţi la diferite discipline. Grupaţi aceste
motive în extrinseci şi intrinseci.