Sunteți pe pagina 1din 20

PROTECŢIA VICTIMELOR

I. INTRODUCERE
Protecţia victimelor infracţiunilor, în special protecţia victimelor infracţiunilor săvârşite cu
violenţă, constituie o preocupare a organismelor europene şi a statelor Europei, fundamentată pe raţiuni de
echitate şi solidaritate socială.
La nivelul Consiliului Europei, această preocupare s-a concretizat în adoptarea Convenţiei
europene privind compensarea victimelor infracţiunilor violente (Strasbourg, 24 noiembrie 1983) şi a
Recomandării nr.R(85)11 privind poziţia victimei în cadrul dreptului penal şi al procedurii penale. La
nivelul Uniunii Europene, preocuparea pentru a asigura protecţia victimelor într-un spaţiu comun de
libertate, securitate şi justiţie se reflectă în Comunicarea Comisiei Europene “Victimele infracţiunilor în
Uniunea Europeană – reflecţii privind standarde şi acţiune” (14 iulie 1999), în Decizia Cadru a Consiliului
European privind poziţia victimelor în procedura penală (15 martie 2001), în Cartea verde “Compensarea
victimelor infracţiunilor” a Comisiei Europene (28septembrie 2001) şi în activitatea desfăşurată în prezent
pentru definitivarea proiectului de Directivă privin compensarea victimelor infracţiunilor.Ţinând seama de
nevoile actuale de protecţie ale victimelor infracţiunilor din România, precum şi de principiile şi
standardele documentelor europene invocate, a fost adoptat proiectul de Lege privind unele măsuri pentru
asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor.
Aceasta prevede patru categorii de măsuri care se adresează în mod direct nevoilor victimei, şi anume
informarea victimelor infracţiunilor cu privire la drepturile lor, consilierea psihologică, asistenţa juridică
gratuită şi compensarea financiară de către stat a victimelor unor infracţiuni, fiecare dintre aceste măsuri
fiind dezvoltate în dispoziţiilor unor capitole distincte.
1. Prima categorie de măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor priveşte
informarea acestora, pornind de la ideea că o informare corectă şi completă a victimei constituie prima
condiţie pentru realizarea drepturilor şi pentru ameliorarea situaţiei sale.
Informarea se asigură victimelor oricăror infracţiuni şi se realizează, în două modalităţi: în mod direct, de
către procurorul sau ofiţerul de poliţie la care victima se prezintă ori de către judecător, în cazul
infracţiunilor pentru care plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată,şi prin intermediul unei
linii telefonice disponibile permanent pentru informarea victimelor infracţiunilor.
Informaţiile care sunt furnizate victimelor infracţiunilor, în oricare dintre cele două modalităţi, privesc:
serviciile şi organizaţiile care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de asistenţă a victimei, în
funcţie de necesităţile acesteia; organul de urmărire penală la care poate face plângere;dreptul la asistenţă
juridică şi unde se poate adresa pentru exercitarea acestui drept; condiţiile şi procedura pentru acordarea
asistenţei juridice gratuite;

1
drepturile procesuale ale persoanei vătămate, ale părţii vătămate şi ale părţii civile; condiţiile şi procedura
pentru acordarea compensării financiare de către stat.
Toate aceste informaţii au rolul de a oferi victimei o imagine completă asupra drepturilor sale şi asupra
mijloacelor concrete de realizare a acestor drepturi, atât în cadrul procedurilor judiciare, cât şi în afara
acestora.
2. O altă categorie de măsuri instituite prin proiect se referă la consilierea psihologică a victimelor
unor infracţiuni.
Consilierea psihologică se asigură victimelor acelor infracţiuni care,fiind săvârşite cu violenţă sau aducând
atingere libertăţii sexuale a persoanei,produc nu numai o traumă fizică, ci şi o traumă psihologică.
Mecanismul instituţional prin care se asigură consilierea psihologică a victimelor este reprezentat de
serviciile de probaţiune şi protecţia victimelor care funcţionează pe lângă tribunale. În cadrul acestor
servicii, consilierea psihologică se asigură, în mod gratuit, pentru o perioadă de cel mult 3 luni, iar în cazul
victimelor care nu a împlinit vârsta de 18 ani, pe o perioadă de cel mult 6 luni. Serviciile de probaţiune şi
protecţia victimelor se constituie prin reorganizarea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere de pe
lângă tribunale.
Servicii pentru consilierea psihologică a victimelor infracţiunilor şi pentru asigurarea altor forme de
asistenţă a acestora pot fi constituite şi de organizaţiile neguvernamentale, independent sau printr-un
parteneriat cu autorităţile administraţiei publice. În acest scop, organizaţiile neguvernamentale pot
beneficia, în condiţiile legii, de subvenţii din bugetul de stat.
3. Având în vedere faptul că realizarea drepturilor victimelor în cadrul procedurilor judiciare
depinde în mare măsură de asistenţa juridică ce le este acordată, cea de-a treia categorie de măsuri priveşte
asistenţa juridică gratuită a victimelor unor infracţiuni.
Aceasta se acordă, la cerere, mai multor categorii de victime, ţinând seama, pe de o parte, de gravitatea
infracţiunii săvârşite, iar, pe de altă parte, de situaţia materială a victimei.
În ambele situaţii, acordarea asistenţei juridice gratuite este condiţionată de săvârşirea infracţiunii pe
teritoriul României sau, în cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului româniei, de calitatea victimei
de cetăţean român sau străin care locuieşte legal în România şi de desfăşurarea procesului penal în
România.
4. Mecanismul cel mai important de protecţie a victimelor prevăzut în lege priveşte compensarea
financiară de către stat a victimelor unor infracţiuni.
Sistemul de compensare financiară de către stat a victimelor infracţiunilor săvârşite cu violenţă are ca
fundament principiul echităţii şi al solidarităţii sociale şi realitatea că, în prezent, ori de câte ori făptuitorul
rămâne necunoscut, este insolvabil sau dispărut, “costurile” infracţiunii sunt suportate exclusiv de victimă.
Proiectul, prin dispoziţiile care reglementează sistemul de compensare financiară a victimelor, permite
ratificarea de către România a Convenţiei europene privind compensarea victimelor infracţiunilor violente

2
Categorii de condiţii pentru acordarea compensării financiare a victimelor directe şi indirecte ale
infracţiunilor menţionate.
a) O primă categorie de condiţii priveşte locul săvârşirii infracţiunii şi cetăţenia victimei.
b) Cea de-a doua categorie de condiţii priveşte sesizarea organelor de urmărire penală cu privire la
săvârşirea infracţiunii, în anumite termene prevăzute în proiect, având în vedere faptul că raţiuni de echitate
impun compensarea financiară a victimelor care îşi aduc o minimă contribuţie pentru constatarea la timp a
infracţiunilor.
c) Cea de-a treia categorie de condiţii diferă după cum făptuitorul este sau nu cunoscut şi relevă caracterul
subsidiar al sistemului de compensare financiară în raport cu repararea prejudiciului victimei de către
făptuitor sau de către o societate de asigurare.
Compensarea financiară nu poate fi acordată în situaţiile în care se constată că fapta nu există sau
nu este prevăzută de legea penală şi nici în acele situaţii în care victima a determinat prin atitudinea sa
săvârşirea infracţiunii sau în situaţiile în care victima este condamnată definitiv pentru participarea la un
grup infracţional organizat sau pentru una dintre infracţiunile care dau dreptul la compensare financiară.
Excluderea de la compensarea financiară în situaţiile menţionate este prevăzută şi de Convenţia europeană
privind compensarea victimelor infracţiunilor violente. În ceea ce priveşte prejudiciile suferite de victimă
prin săvârşirea
infracţiunii care sunt reparate prin compensarea financiară, distingem: în cazul victimelor directe, se
compensează cheltuielile de spitalizare şi alte categorii de cheltuieli medicale suportate de victimă,
prejudiciile materiale rezultate din distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a
bunurilor victimei prin săvârşirea infracţiunii şi câştigurile de care victima este lipsită datorită săvârşirii
infracţiunii, iar în cazul victimelor indirecte, se compensează cheltuielile de înmormântare şi întreţinerea de
care victima este lipsită datorită săvârşirii infracţiunii.
Pentru a evita dubla despăgubire a victimei, sumele de bani plătite de făptuitor cu titlu de despăgubiri civile
şi indemnizaţia obţinută de victimă de la o societate de asigurare pentru prejudiciile cauzate prin săvârşirea
infracţiunii se scad din cuantumul compensării financiare acordate de către stat victimei.
Pe măsură ce sistemul de compensare financiară va funcţiona şi va fi consolidat, este posibilă, în viitor, o
extindere treptată a categoriilor de victime care să beneficieze de compensarea financiară şi la victimele
altor infracţiuni contra persoanei sau la victimele infracţiunilor contra patrimoniului. De asemenea, este
posibilă extinderea categoriilor de prejudicii care sunt reparate prin compensare şi la prejudiciile morale,
după cum este posibilă eliminarea caracterului subsidiar al compensării financiare de către stat.

II. VIOLENŢA IN FAMILIE


Preocuparile la nivel international cu privire la fenomenul violentei domestice s-au accentuat in
ultima perioada, deoarece, in ciuda evolutiilor pozitive ale dreptului, ale politicilor si practicilor, violenta
in familie persista la toate nivelurile societatii si in toate statele membre ale Consiliului Europei (conform
3
Studiului bilantului de masuri si actiuni intreprinse pentru combaterea violentei impotriva femeilor in
statele membre ale Consiliului Europei - prof. dr. Carol Hagemann-White). Astfel, un demers demn de
mentionat in combaterea violentei domestice la nivel european ar fi initiativa sefilor de stat si de guvern ai
statelor membre ale Consiliului Europei, reuniti la cel de-al 3-lea summit al Consiliului Europei de la
Varsovia - 2005, de a organiza la nivel international o Campanie pentru combaterea violentei domestice.
Campania a fost lansata in 2006, la Madrid.
Preocupari nationale cu privire la fenomenul violentei domestice: in Romania, tema violentei in
familie a fost relativ recent abordata in mod oficial, iar fenomenul are proportii îngrijorătoare, fiind
prezent în toate mediile sociale, avand cauze multiple si fiind tolerat prin mentalitati permisive si
justificative. In acest context, s-a adoptat o lege specifica privind prevenirea si combaterea violentei în
familie - Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei in familie. In baza acestei legi, prin
Hotararea Guvernului nr. 1624 din 2003 a fost infiintata Agentia Nationala pentru Protectia Familiei
(ANPF). De asemenea, a fost aprobată si o Strategie nationala in domeniul prevenirii si combaterii
fenomenului violentei in familie si un Plan de masuri pentru implementarea acesteia pe perioada
2005-2007 (Hotararea Guvernului nr. 686/2005), devenind prima politică publica a Guvernului Romaniei
in domeniu. Astfel, această problema a fost semnalata si propusa spre solutionare in cadrul unor
documente programatice fundamentale ( de exemplu, Programul de Guvernare pentru perioada 2005-
2008, isi propune in capitolul Politica de protectie socială (cap. 7), Asistenta Sociala (subcapitolul V),
politici sociale vizand imbunatatirea echilibrului economico-social al familiei prin reducerea fenomenului
de violenta in familie si prin integrarea familiei în viaţa comunitară/combaterea formelor de discriminare
în cadrul familiei (diverse forme de violenţa în familie). De asemenea, în Memorandumul Comun in
domeniul Incluziunii Sociale, semnat la Bruxelles în 2005 de Guvernul Romaniei si Comisia Europeana,
sunt cuprinse intre prioritati si aspecte care vizeaza in mod direct combaterea violentei domestice,
recunoscand aceasta problematica drept una care necesita solutionare imediata.
Stiintele socio-umane abordeaza violenta familiala ca problema sociala (desi tarziu a fost
constientizata ca atare). In regimul comunist- violenta exercitata in cadrul familiei nu era recunoscuta, ba
chiar era eludata pentru a pastra nealterata imaginea familiei de celula de baza a societatii. O problema
sociala este caracterizata de o conditie obiectiva, constand in continutul sau real, masurabil, ilustrat in
statisticile oficiale si de una subiectiva determinata de efectele pe care le produceunui numar semnificativ
de indivizi, grupuri ci comunitati. In esenta ei, violenta familiala constituie orice forma de agresiune,
abuz sau intimidare, dirijata impotriva unui membru al caminului familial, unei rude de sange sau contra
altor persoane din mediul familial. Persoanele cele mai frecvent agresate sunt minorii si adolescentii
impotriva carora se utilizeaza o gama larga de mijloace de la maltratare, la abuz psihic, sexual, neglijare
materiala si afectiva, abandon, exploatare etc. Sociologic – violenta este un abuz de putere, fiind legata de
cele mai multe ori de o pozitie de putere si de impunerea acestei puteri asupra celorlalti. Aceasta definitie
(sau perspectiva de abordare) se apropie cel mai mult de obiectul prezentului proiect.
4
Amploarea violentei in familie si in societate constituie in prezent una dintre cele mai grave
probleme cu care se confrunta societatile contemporane, inclusiv Romania. Existenta unei multitudini de
forme de violenta care se manifesta in cadrul familial (maltratarea partenerului de cuplu, abuzul asupra
copiilor, incestul, violul marital etc) la care se adauga valul de agresiuni exercitate in afara familiei -
contribuie la generalizarea unui climat social dominat de teama, anxietate si conflicte.
In practica medico-legala se poate constata faptul ca victimele ce vin sa-si afle o rezolvare juridica
problemelor lor nu au inca o rezolvare sociala si psihologica pentru acestea si mai mult chiar nu au o
rezolvare pentru propriile stari conflictuale generate de abuzul fizic la care au fost supuse.
Amploarea fenomenului este ridicata. In perspectiva integrarii europene se desprinde necesitatea unor
noi directii de actiune pentru aplatizarea fenomenului si controlul sau.
Violenta in familie constituie, in prezent, una din problemele sociale majore cu care se confrunta
societatea romaneasca (o data la trei zile o femeie moare in urma actelor de violenta domestica, potrivit
raportului I.G.P. pe 2004). Prin urmare, determinarea implicarii eficiente a autoritatilor centrale si locale
in solutionarea acestui fenomen social este absolut necesara si fireasca in conditiile unui stat care
garanteaza drepturile individuale ale cetatenilor sai. Violenta in familie reprezinta orice actiune fizica sau
verbala savarsita cu intentie de catre un membru de familie impotriva altui membru al aceleiasi familii,
care provoaca o suferinta fizica, psihica, sexuala sau un prejudiciu material (legea 217/2003, art.2, alin.1).
Din punct de vedere clinic o definitie larg acceptata a violentei domestice este aceea formulata de Stark si
Flitcraft:
Violenta domestica este o amenintare sau provocare, petrecuta in prezent sau in trecut, a unei raniri fizice
in cadrul relatiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau
sexual poate fi insotit de intimidari sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care apartin victimei;
izolarea de prieteni, familie sau alte potentiale surse de sprijin; amenintari facute la adresa altor persoane
semnificative pentru victima, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale
victimei, alimentelor, deplasarilor, telefonului si a altor surse de ingrijire si protectie.
Conform raportului organizatiei de asistenta sociala si psihologica ApoWeR din 2003, in judetul
Timis au fost asistate 275 de femei victime ale violentei dometice. Formele de abuz asupra acestora au
fost variate: abuz fizic 79,5%, abuz emotional 53,56%, abuz verbal 28,03%, abuz sexual 9,62% si abuz
economic 5,86%.
De asemenea din acest raport reiese o mare varietate de servicii cerute de victime: consiliere
juridica – 62,76%, asistenta sociala – 32,22%, asistenta psihologica, terapii – 36,82%, adapost – 15,48%,
asistare la gasirea unui loc de munca – 8,37%.
Centrul Parteneriat pentru Egalitate a demarat in 2003 o cercetare complexa asupra
fenomenului violentei domestice din Romania. Conform datelor cercetarii, 14,3% din populatia
adulta a tarii noastre, respectiv 17,8% dintre femei, afirma ca au fost victime in decursul vietii a cel
putin uneia din formele de violenta domestica.
5
De asemenea, conform respectivului raport, in decurs de 12 luni (2002-2003):
- aproximativ 800.000 de femei din Romania au fost supuse frecvent variatelor forme de violenta
domestica : 695.000 au fost insultate, amenintate sau umilite, peste 316.000 au fost abuzate fizic si un
numar similar au fost abuzate prin limitarea socializarii, izolare, peste 227.000 de femei nu au avut nici o
sursa personala de bani sau banii castigati le-au fost luati de membrii familiei si peste 70.000 de femei au
fost abuzate in alte forme, inclusiv abuz sexual.
- peste 340.000 de copii (cu varsta intre 0-14 ani) din Romania au asistat in mod frecvent la insultele
dintre parinti ;
- peste 340.000 de copii din Romania au fost martori la scene de violenta fizica dintre parinti.
Desi conform statisticilor, incidenta violentei domestice nu pare sa fie mai ridicata in Romania
decat in alte tari membre ale Uniunii Europene, fenomenul este de alta natura, factorii determinanti fiind
in tara noastra alcoolismul, saracia, modelele sociale violente si modelul patriarhal de relationare.
Familia care constituie un teren de manifestare a violentei domestice devine mai putin
transparenta si deschisa mediului social imediat: familia largita, vecinii, prietenii, colegii. Este evidenta
izolarea sociala a acestor familii. Ele capata o stigma in ochii celorlalti si in acelasi timp un sentiment de
stigma si culpa care le face sa se izoleze.
Violenţa în familie reprezintă cea mai întâlnită formă de încălcare a drepturilor omului la nivel
mondial, aceasta fiind caracterizată de agresivitate sub diferite forme: fizică, sexuală sau psihologică, şi se
bazează, de multe ori, pe dependenţa financiară, susţin specialiştii europeni.
Comisia parlamentară pentru Drepturile Femeii a organizat o audiere publică despre violenţa în familie, la
care au participat şi reprezentanţi ai Consiliului Europei, care a lansat în 2006 o campanie pentru
combaterea violenţei în familie.
În deschiderea audierii, preşedinta Comisiei pentru Drepturile Femeii, Anna Zaborská, a definit violenţa în
familie drept „violenţa fizică, psihologică sau sexuală“.
Statisticile la nivel european sunt îngrijorătoare, indiferent de spaţiul politico-geografic. Astfel, în Europa,
violenţa în familie este principala cauză a morţii şi rănirii femeilor între 16 şi 44 de ani, iar în Suedia,
Germania şi Finlanda, cel puţin 30-35% dintre femeile cu vârste cuprinse între 16 şi 67 de ani au fost
victime ale violenţei sexuale sau fizice. Procentul ajunge la 50% dacă este luată în calcul şi violenţa
psihologică.Comisia Europeană a reafirmat angajamentul în lupta împotriva violenţei în familie, comisarul
european pentru Justiţie, libertate şi securitate, Jacques Barrot, numind-o „lupta pentru drepturile omului“.
Acesta a susţinut că o campanie de succes împotriva violenţei în familie are nevoie de „informaţii corecte“
pentru luarea de măsuri potrivite. „Avem un rol important în această luptă. Violenţa împotriva femeilor
este de fapt un război civil, iar lupta se dă între cei cărora le pasă şi cei cărora nu le pasă“, a spus, în cadrul
audierii, raportorul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, José Mendes Bota. „Trebuie să
continuăm să mobilizăm oamenii“, a adăugat oficialul, insistând asupra importanţei implicării cât mai

6
multor bărbaţi în campania lansată de Consiliul Europei. Planul de acţiune UE împotriva acestui tip de
violenţă va fi lansat până la sfârşitul anului.
Violenţa în familie reprezintă o problemă socială extrem de gravă, iar specialiştii o consideră o
formă de tortură datorită caracteristicilor sale. Impactul social al violenţei în familie este extins, deoarece
aceasta afectează nu numai victimele, dar şi persoanele care sunt martore sau au cunoştinţă de situaţii de
violenţă în familie.
Violenţa în familie este una dintre formele de violenţă cel mai frecvent întâlnite, dar şi una din cele
mai îngrijorătoare, pentru că este prea puţin vizibilă. În cele mai multe dintre cazuri, actele de violenţă au
loc în spatele uşilor închise şi sunt ascunse de către victimă, din cauza sentimentului de teamă faţă de
agresor şi de jenă faţă de societate. Mai mult chiar, un obstacol îl reprezintă şi reticenţa statului şi a
organelor sale de a interveni într-o sferă considerată încă privată”.
Definiţia pe care o dă legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie este
următoarea:
„(1) Violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de către un membru
de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală
sau un prejudiciu material.
(2) Constituie, de asemenea, violenţă în familie împiedicarea femeii de a-şi exercita drepturile şi libertăţile
fundamentale.
(3) În sensul legii, prin membru de familie se înţelege soţul, ruda apropiată şi persoanele care au stabilit
relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copil, dovedite pe baza
anchetei sociale.”
Potrivit documentelor Consiliului Europei (Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului
Europei Nr. R (85) cu privire la violenţa în familie8), violenţa în familie reprezintă „orice act sau omisiune
comisă în interiorul familiei de către unul dintre membrii acesteia şi care aduce atingere vieţii, integrităţii
corporale sau psihologice sau libertăţii altui membru al acelei familii şi vatămă de manieră gravă
dezvoltarea personalităţii sale”
Conceptul de „violenţă în familie” este amplu şi cuprinde violenţa domestică (înţeleasă ca violenţă ce
apare între parteneri, fie ei soţi sau concubini), dar şi violenţa asupra copiilor, bătrânilor sau altor rude.
În ce priveşte violenţa domestică, potrivit unor organizaţii guvernamentale care au efectuat studii
privind acest fenomen în România, aceasta reprezintă o serie repetată de comportamente coercitive şi de
atac fizic, sexual şi psihic pe care o persoană le manifestă faţă de partener, în scopul controlării şi
dominării acestuia, utilizând forţa şi/sau profitând de incapacitatea de apărare a victimei, ce apare în
cadrul unei relaţii de cuplu. Aceasta include şi abuzurile de tip economic şi social. Este considerată
violenţă domestică şi cea făptuită asupra fostei soţii/partenere şi în relaţiile consensuale. 1

1
Prevenirea şi intervenţia eficientă în violenţa domestică, Centrul de Resurse Juridice şi Institutul de Cercetare şi
Prevenire a Criminalităţii, Bucureşti, 2003.
7
Tipuri de violenţă în familie
Violenţa în familie poate să îmbrace forme diverse, mai mult sau mai puţin vizibile, precum violenţa
fizică, psihologică, sexuală, economică şi socială. Persoanele violente manifestă o serie de comportamente
agresive repetitive (rareori violenţa se manifestă printr-un singur incident), în forma unor combinaţii de
acte coercitive şi de atac, de mai multe tipuri. Violenţa în familie are caracteristici care o fac diferită de
alte tipuri de violenţă apărute incidental sau în alte contexte şi o dinamică sau ciclu de manifestare aparte
bazate pe tipul de relaţie care există între victimă şi agresor. Este un fenomen grav, o problemă
comunitară, socială şi de sănătate publică ce afectează în principal femeile (95% din totalul victimelor
violenţei în familie sunt femei).
Violenţa fizică constă în atingeri sau contacte fizice dureroase, inclusiv intimidarea fizică a
victimei.Abuzul fizic se manifestă prin comportamente precum cele ce urmează, dar nu se limitează la
acestea:lovire cu palma, cu piciorul, cu pumnul, îmbrâncire, tras de haine, de păr, zgâriere, plesnire,
desfigurare, provocarea de hematoame, contuzii, fracturi, arsuri, bătăi, izbirea victimei de pereţi sau de
mobilă, aruncarea de obiecte şi folosirea armelor albe sau de foc, imobilizarea, legarea, reţinerea victimei,
lăsarea victimei într-un loc periculos.
Violenţa psihologică/psihică (include violenţa emoţională şi cea verbală): insulte, jigniri (referitoare la
aspectul fizic, la capacităţile intelectuale sau la îndeplinirea responsabilităţilor pe care le are victima în
cadrul familiei), ameninţări, intimidare, şantaj emoţional, inducerea fricii, presiune continuă, teroare,
privare de alimente sau de somn, discreditare în faţa celorlalţi.
Violenţa economică reprezintă scăderea resurselor şi autonomiei victimei prin control asupra
resurselor financiare şi a accesului acesteia la bani, obiecte personale, hrană, mijloace de transport, telefon
şi alte surse de protecţie sau îngrijire de care ar putea beneficia.
Violenţa socială reprezintă o formă de violenţă psihologică pasivă, care constă în controlul victimei,
izolarea acesteia de familie sau de prieteni sau monitorizarea activităţilor acesteia şi care are drept rezultat
întreruperea sau insuficienţa relaţiilor sociale, precum şi restrângerea accesului la informaţie sau
asistenţă.2

III. C ADRUL LEGISLATIV PRIVIND VIOLENŢA ÎN FAMILIE. REGLEMENTAREA VIOLENŢEI ÎN


FAMILIE ÎN ROMÂNIA
Violenţa în familie a devenit un subiect de dezbatere publică în România abia după anul 1995.
Urmând logica abordării problemelor societăţii româneşti în tranziţie de la acea vreme, s-a ajuns de la
discutarea situaţiei copilului abandonat la motivele abandonului, la familia care se confruntă cu probleme
sociale şi, prin identificarea acestora, la recunoaşterea existenţei fenomenului violenţei în familie. La acea
vreme, Codul penal („C.p.”) român nu prevedea violenţa în familie ca infracţiune distinctă. Astfel,

2
Irimescu, G., Asistenţă socială, studii şi aplicaţii, cap. Violenţa în familie şi metodologia intervenţiei,Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
8
posibilitatea de a interveni era limitată şi depindea de modul în care instituţiile guvernamentale aplicau
aceste prevederi.
• Constituţia României garantează egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice fără
privilegii sau discriminări (articolul 16), precum şi drepturile şi libertăţile tuturor persoanelor. De
asemenea, prevede că nici o persoană nu poate fi supusă torturii sau oricărui alt fel de pedeapsă sau
tratament degradant sau inuman. Articolul 23 declară drept inviolabile libertatea individuală şi siguranţa
persoanei, iar dreptul la apărare al persoanei este de asemenea garantat (articolul 24). Consacrarea prin
Constituţie aacestor drepturi înseamnă, implicit, şi respectarea libertăţilor şi drepturilor femeii şi
interzicerea supunerii acesteia la orice act de violenţă sau tratament degradant de natură să atenteze la
siguranţa sa fizică sau psihică. În cazul încălcării unuia sau altuia dintre aceste drepturi sau libertăţi,
femeia poate şi trebuie să beneficieze de protecţia legii.
• Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie defineşte violenţa în familie
ca fiind orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de către un membru al familiei împotriva altui
membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material.
De asemenea, împiedicarea femeii de a-şi exercita drepturile şi libertăţile fundamentale se încadrează tot
în conceptul de violenţă în familie. Astfel, această lege extinde conceptul de violenţă în familie şi la alte
forme de violenţă decât cea fizică.
În sensul acestei legi, prin membru de familie se înţelege soţul sau ruda apropiată, aşa cum este
definit în articolul 149 din Codul penal, însă de efectele acestei legi beneficiază şi persoanele care au
stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copil, dovedite pe baza anchetei sociale
(articolele 3 si 4).
De asemenea, legea instituie obligaţia ministerelor şi a celorlalte autorităţi centrale de specialitate de
a desemna personal specializat în vederea instrumentării cazurilor de violenţă în familie (articolele 5 şi
6).Legea prevede colaborarea dintre autorităţile locale şi organizaţiile neguvernamentale, precum şi
implicarea întregii comunităţi locale în sprijinirea acţiunilor de combatere şi prevenire a acestui fenomen
(articolul 7).3
Legea creează la nivel naţional o instituţie denumită Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei, cu
atribuţii în elaborarea, implementarea şi aplicarea unei strategii naţionale în domeniul violenţei în familie.
Agenţia trebuie să finanţeze sau să cofinanţeze programe specifice în domeniul apărării şi consolidării
familiei, precum şi al îngrijirii şi protecţiei victimelor violenţei în familie (articolul 9 alineat 1 litera c).

• Codul penal a fost modificat prin legea nr. 197/2000 care stabileşte măsurile şi sancţiunile aplicate
persoanelor care săvârşesc acte de violenţă împotriva membrilor familiei cauzatoare de suferinţă fizică sau
psihică. În caz de viol comis asupra unui membru al familiei, pedeapsa stabilită este cea cu închisoarea
între 5 şi 15 ani.
3
http://www.abanet.org/rol/publications/ee_romania_domestic_violence_final_report_0407_rom.pdf
9
• Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor reglementează unele
măsuri de informare a victimelor infracţiunilor cu privire la drepturile acestora precum şi de consiliere
psihologică, asistenţă juridică gratuită şi compensaţie financiară acordată de către stat victimelor
infracţiunilor. Conform articolului 8, victimele tentativei infracţiunilor de omor, omor calificat şi omor
deosebit de grav precum şi cele ale infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi vătămare corporală
beneficiază de consiliere psihologică asigurată de serviciile de protecţie a victimelor şi reintegrare socială
a infractorilor. De asemenea, în baza articolului 14, victimele beneficiază de asistenţă juridică la cerere.
Conform articolului 21 alineat 1 litera a), persoanele asupra cărora a fost săvârşită o tentativă de omor,
omor calificat şi omor deosebit de grav, o infracţiune de vătămare corporală gravă, o infracţiune
intenţionată care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei sau o infracţiune de viol primesc,
la cerere, compensaţii financiare.
• Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi - a fost prima lege din România
cu reglementări explicite în domeniul egalităţii de şanse dintre femei şi bărbaţi. Legea a fost modificată şi
completată prin Ordonanţa de Guvern nr. 84/2004 care a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Egalitatea de
Şanse între femei şi bărbaţi. Legea cuprinde prevederi privind plata egală pentru muncă de valoare egală,
măsuri concrete de reacţie ale angajatorului la o plângere privind discriminarea pe bază de sex şi obligaţii
ale angajatorilor de a aduce la cunoştinţa angajaţilor prevederile acestei legi. 4
• Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului - reglementează cadrul
legal privind respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor copilului. Articolul 28 alineat 1 prevede
dreptul copilului la respectarea personalităţii şi individualităţii sale precum şi dreptul de a nu fi supus
pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare sau degradante.
Alineatul 2 specifică faptul că măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu
demnitatea copilului, nefiind permise sub nici un motiv pedepsele fizice sau cele care se află în legătură cu
dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoţională a copilului. Copilul are dreptul să depună
singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale.Articolul 36 alineat 1 precizează că,
în situaţia în care există motive temeinice de a suspecta că viaţa şi securitatea copilului sunt primejduite în
familie, reprezentanţii serviciului public de asistenţă socială sau ai direcţiei generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului au dreptul să viziteze copiii în locuinţa lor şi să se informeze asupra felului în care
aceştia sunt îngrijiţi şi asupra sănătăţii şi dezvoltării lor.
De asemenea, în baza articolului 85 alineat 1, copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror
forme de violenţă, abuz, rele tratamente sau neglijenţă. În baza alineatului 2 al aceluiaşi articol, orice
persoană fizică sau juridică, precum şi copilul pot sesiza autorităţile abilitate de lege să ia măsurile
corespunzătoare pentru a-l proteja împotriva oricăror forme de violenţă, inclusiv violenţa sexuală,
vătămare sau abuz fizic sau mental, rele tratamente sau exploatare, abandon sau neglijenţă. Legea instituie
ca obligaţie a angajaţilor instituţiilor publice sau private care prin natura profesiei intră în contact cu
4
http://www.inm-lex.ro/fisiere/pag_34/det_642/2367.pdf
10
copilul şi au suspiciuni asupra unui posibil caz de abuz, neglijare sau rele tratamente, sesizarea de urgenţă
a direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.
• Ordinul nr. 384/306/993 din 2004 pentru aprobarea Procedurii de conlucrare înprevenirea şi
monitorizarea cazurilor de violenţă în familie - Acest ordin interministerial reglementează cooperarea
în activitatea de prevenire şi monitorizare a cazurilor de violenţă în familie dintre cele trei ministere cu
atribuţii în domeniu, respectiv Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Ministerul Internelor şi
Reformei Administrative şi Ministerul Sănătăţii Publice. Articolul 2 din Anexa 1 identifică instituţiile
locale care vor încheia protocoale de colaborare în vederea prevenirii şi monitorizării cazurilor de violenţă
în familie: comandamentele de jandarmi, direcţiile de sănătate publică, direcţiile pentru dialog, familie şi
solidaritate socială prin compartimentele cu atribuţii în combaterea violenţei în familie şi unităţile pentru
prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Prin intermediul acestor protocoale de colaborare se vor
stabili activităţile ce vor fi desfăşurate în plan local (articolul 3).

IV. C ADRUL LEGISLATIV PRIVIND VIOLENTA IN FAMILIE IN ALTE TARI


Opţiunile statelor în ceea ce priveşte definirea politicii de prevenire a cazurilor de violenţă în familie
nu mai sunt determinate exclusiv de către instrumentele legislative ale acestora, deoarece numeroase
documente programatice au fost adoptate la nivel internaţional. Statele europene trebuie să ţină seama atât
de recomandările Consiliului Europei cât şi de documentele adoptate de către Organizaţia Naţiunilor
Unite.
• În Spania actele de violenţă în familie, dacă sunt comise în mod repetat, constituie infracţiunea distinctă
de tortură şi alte agresiuni împotriva integrităţii morale. Potrivit Codului penal spaniol, o persoană care
îşi supune partenerul/partenera sau soţul/soţia la acte de violenţă fizică sau psihică este pasibilă de o
pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între 6 luni şi 3 ani. Pot fi adăugate pedepse distincte pentru acte de
violenţă precum lovirea sau cauzarea de vătămări corporale. De asemenea, judecătorul poate interzice
agresorului să se apropie de domiciliul victimei sau să intre în contact cu aceasta. Durata interdicţiei nu
poate fi mai mare de 5 ani. De asemenea, judecătorul poate interzice agresorului accesul în domiciliul
conjugal.
Tribunalul Suprem spaniol a stabilit un precedent în anul 1995, când a recunoscut pentru prima oară violul
marital ca infracţiune. În Spania, nu este necesar ca victima să depună o plângere prealabilă pentru
începerea procedurilor împotriva agresorului. Judecătorul poate dispune măsuri de protecţie a victimei şi
poate decide cine are dreptul să ocupe domiciliul familial, însă numai în cazul în care au fost iniţiate
proceduri de divorţ sau separare.
• În Marea Britanie - violenţa în cuplu nu constituie o infracţiune specifică. În cadrul
procesului,judecătorul poate ţine cont de legăturile dintre victimă şi agresor pentru a stabili eventualele
daune.Unele acte de violenţă conjugală pot fi încadrate la hărţuire, care constituie o infracţiune specifică.
Violul în cadrul cuplului a fost definit ca infracţiune la începutul anilor ’90, iar sancţiunile variază în
11
funcţie de durata căsniciei. Nu este necesară plângerea victimei pentru începerea urmăririi penale
împotriva agresorului.
Dispoziţiile dreptului civil permit victimei să solicite ordin de restricţie pentru agresor sau ordonanţe cu
privire la ocuparea domiciliului conjugal. Ordinele de restricţie pot prevedea măsuri generale sau
specifice, cum ar fi interdicţia pentru agresor de a contacta telefonic victima.
Prevederile legale permit victimelor să solicite în instanţă ocuparea în exclusivitate a domiciliului
conjugal. Decizia este luată în funcţie de resursele financiare ale părţilor, de conduita fiecăreia, de durata
convieţuirii, de posibilele consecinţe asupra copiilor etc. Un astfel de ordin este valabil şase luni, cu
posibilitatea de prelungire o singură dată, dacă nici unul dintre parteneri nu are drepturi de proprietate
asupra locuinţei. Dacă unul dintre parteneri are drepturi asupra locuinţei, tribunalul poate include anumite
clauze, cum ar fi plata unei anumite sume titularului de drepturi sau obligaţia de a repara şi de a întreţine
locuinţa. În funcţie de gravitatea agresiunii şi dacă securitatea victimei o cere, agresorul poate fi arestat
chiar dacă nu s-a emis încă un mandat de arestare.
Victimele violenţei în familie beneficiază şi în Marea Britanie de ajutor financiar, însă doar dacă
agresorul a fost urmărit penal şi dacă victima nu mai locuieşte cu el. Cuantumul ajutorului permite
victimei realizarea de amenajări ale locuinţei sau alegerea unui tip de asigurare de sănătate privat. În ceea
ce priveşte asistenţa acordată victimelor, au fost create, în cadrul Ministerului de Interne, la nivelul
comisariatelor de poliţie, unităţi specializate în acordarea de asistenţă pentru victimele violenţei în familie.
Legea locuinţei, intrată în vigoare în 1997, prevede obligativitatea comunităţilor locale de a asigura
găzduire pentru victimele violenţei conjugale, pe o perioadă de maxim 2 ani.
• În Austria violenţa în familie nu face obiectul unor prevederi legale specifice, ci este încadrată la
infracţiunile de lovire şi vătămare corporală. Violul marital face obiectul sancţiunilor penale începând cu
anul 1989. În caz de violenţă în familie, procedura penală se poate declanşa la sesizarea oricărui cetăţean
care are dovezi că un astfel de act a avut loc. În cazul violului marital, procedura penală se declanşează în
urma plângerii penale a victimei, dacă nu s-au produs vătămări grave.
Legislaţia austriacă permite integrarea agresorului în programe de reeducare. Şi în Austria legislaţia
permite judecătorului să dispună părăsirea domiciliului conjugal de către agresor, chiar dacă acesta este
proprietarul locuinţei. Dispoziţiile sunt aplicabile şi în cazul în care victima a fost doar ameninţată cu
violenţa. Durata ordinelor de restricţie nu poate depăşi 3 luni. Pentru punerea în aplicare a acestor ordine,
tribunalul poate face apel la forţele de ordine.
Forţele de ordine au posibilitatea de a acţiona independent de decizia justiţiei, imediat ce a fost
comis un act de violenţă. Din 1996, legislaţia permite poliţiei să interzică agresorului accesul în domiciliul
victimei, în cazul în care acesta pune în pericol viaţa, sănătatea sau libertatea acesteia. Interdicţia nu se
referă doar la accesul în locuinţa victimei ci şi la delimitarea unei arii sau a unor locuri clar specificate (de
ex. În incinta şcolii în care învaţă copiii sau la locul de muncă al victimei) în care agresorului îi este
interzis accesul. Legislaţia austriacă permite forţelor de ordine, în cazul actelor de violenţă care pun în
12
pericol sănătatea sau libertatea victimei, să interzică imediat accesul agresorului în locuinţa victimei. O
astfel de interdicţie este valabilă 10 zile, dar poate fi prelungită automat dacă victima a solicitat ordin de
restricţie.
Asistenţa acordată victimelor presupune obligaţia forţelor de ordine de a furniza victimei şi
agresorului note informative cu privire la drepturile pe care le au şi de a informa despre caz biroul de
intervenţii care oferă asistenţă juridică gratuită. De asemenea, sunt disponibile linii telefonice speciale
pentru victime, cu program permanent.
• În Portugalia, începând din 1991, există o lege care protejează victimele violenţei în familie şi care
prevede şi acordarea de ajutor material din partea statului. Din 1999, Portugalia beneficiază de un plan
naţional de acţiune împotriva violenţei în familie care include şi constituirea unei reţele de adăposturi
pentru victime şi acordarea de ajutor acestora.
Codul penal pedepseşte violenţa în familie şi violenţa exercitată asupra minorilor. De asemenea,
este recunoscut violul marital. Autorii actelor de violenţă în familie pot fi pedepsiţi cu închisoare de la 1 la
10 ani în funcţie de gravitatea faptei, iar în cazul decesului victimei, autorul este pedepsit cu închisoare de
la 3 la 10 ani. Autorul actului de violenţă poate fi obligat să părăsească domiciliul conjugal.
Declanşarea procedurii penale trebuie precedată în mod obligatoriu de o plângere din partea
victimei.Totuşi, din 1998, procedura penală poate fi declanşată şi fără existenţa acestei plângeri dacă este
în interesul victimei şi dacă aceasta nu se opune începerii urmăririi penale. În cazul în care nu a fost
intentat un proces de divorţ, judecătorul nu poate decide nici o măsură de protecţie a victimei.
Ajutorul acordat victimelor prin lege reprezintă un ajutor material acordat de stat în situaţia în care
victima se află în incapacitate de muncă timp de cel puţin 30 de zile sau dacă s-a atentat la viaţa sa şi nu a
obţinut plata daunelor prin intermediul justiţiei. Ajutorul material încearcă astfel să acopere daunele
suferite. Serviciile de asistenţă pentru victime includ adăposturi şi reprezentare în instanţă şi sunt asigurate
prin intermediul asociaţiilor de protecţie a victimelor.
• În Canada, unele categorii de violenţă, cum ar fi agresiunea sexuală sau hărţuirea sexuală sunt
infracţiuni sancţionate de Codul penal. În ultimii ani însă, au fost luate o serie de măsuri noi privind
violenţa în familie, care maximizează pedepsele pentru hărţuire de la 5 la 10 ani. O altă lege a modificat
Codul penal cu scopul de a facilita participarea victimelor şi a martorilor la procesele de justiţie penală.
Scopul acestor măsuri a fost acela de a asigura o cât mai bună protecţie a victimelor. O altă prevedere se
referă la întărirea dispoziţiilor privitoare la hărţuire prin obligarea instanţelor de a considera nerespectarea
unei ordonanţe preventive drept o circumstanţă agravantă în condamnarea unui contravenient. În plus, în
unele provincii s-au pus în acţiune măsuri legislative specifice împotriva violenţei în familie prin
asigurarea de măsuri de protecţie a victimelor, precum ordonanţele de urgenţă.
• Statele Americii Latine - Exemplul Americii Latine este reprezentativ pentru cazul statelor cu o
legislaţie puternică în combaterea violenţei în familie, dar care are un impact minor asupra fenomenului.
Statele Americii Latine au adoptat o legislaţie extrem de severă în privinţa violenţei conjugale împotriva
13
femeii. Mişcarea femeilor din America Latină pentru combaterea violenţei împotriva femeii este una
dintre cele mai avansate şi mai active din lume. Statele Americii Latine au fost primele care au ratificat
Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeii şi primele care au
formulat un instrument legal special destinat eradicării violenţei. Tot aceste state au adoptat legi specifice
privind violenţa în familie, care includ în definiţia legală a violenţei în familie şi abuzurile psihologice,
element inovator şi caracteristic abordărilor moderne ale violenţei în familie. Totuşi, America Latină
rămâne o regiune cu un nivel înalt al incidenţei cazurilor de violenţă în familie. Statisticile Fundaţiei
Mexicane pentru Sănătate relevă faptul că 60% dintre cele 6 000 de femei care au murit în mod violent
aveau vârsta sub 13 ani, cea mai mare parte fiind victime ale violenţei în familie. Studiile fundaţiei au
arătat de asemenea că aproximativ 25 000 de copii mexicani au suferit abuzuri psihologice sau fizice din
partea părinţilor sau a rudelor.

V. CADRUL INSTITUŢIONAL AL VIOLENŢEI ÎN FAMILIE

Violenta în familie reprezintă o realitate socială ale cărei consecinţe nu pot fi ignorate la nivelul
deciziei politice, în perspectiva aderării ţării noastre la structurile Uniunii Europene. Necesitatea realizării
unei noi construcţii instituţionale şi a reformei în domeniul protecţiei familiei este menţionată în
documentele care stabilesc condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, acestea fiind incluse în
Programul de Măsuri Prioritare pentru Integrare Europeană.
În acest sens, este necesar ca Legea nr.217/2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei în
familie, Codul Penal, precum şi Codul de procedură penală, să suporte modificările cuvenite pentru a
răspunde noilor realităţi din România, precum şi cerinţelor impuse de intrarea ţării noastre în rândul
statelor care tratează în mod corespunzător „maladia violenţei în familie”.
Anumite dispoziţii din Legea nr.217/2003 trebuie să îşi găsească corespondent şi în Legea medierii,
în caz contrar ele nu au nici o aplicabilitate, neregăsindu-se în legea cadru.
Referitor la atribuţiile asistenţilor sociali, textul trebuie să prevadă că :
„În cazul în care se constată acte de violenţă în familie, împotriva minorilor, asistenţii familiali sunt
obligaţi să acorde de îndată asistenţa necesară şi să sesizeze Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Drepturilor Copilului, respectiv organele locale de poliţie şi parchet, precum şi serviciul public specializat
de la nivel local.
Instanţele, organele de urmărire şi cercetare penală, după caz, instrumentează cazurile ce au ca obiect
violenţa în familie, cu participarea asistenţilor familiali, care sunt citaţi în condiţiile Codului de procedură
penală, Codului de procedură civilă şi ale Legii nr.61/1991, republicată în anul 2004, privind sancţionarea
faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice.”
Este necesar să se menţioneze că victima poate primi asistenţă juridică gratuită în condiţiile legii,
text ce trebuie corelat în mod indisolubil cu dispoziţiile prevăzute în Legea nr.211/2004 privind unele
măsuri de asigurare a protecţiei victimelor infracţiunilor, lege care şi-a propus, de asemenea, măsuri de
14
informare a tuturor victimelor cu privire la drepturile pe care le au, consilierea psihologică şi asistenţa
juridică gratuită a acestora, fiind menţionate compensaţiile financiare pe care le acordă statul.
În acest sens, trebuie modificată şi Legea nr.211/2004.
Astfel, la Capitolul IV al Legii nr.211/2004 este prevăzută asistenţa juridică gratuită a victimelor
unor infracţiuni enumerate expres.
Cu toate acestea, asistenţa juridică gratuită se poate acorda numai la cerere şi exclusiv victimelor unor
infracţiuni de un anumit gen, dacă au un anumit venit lunar pe membru de familie şi dacă victima a
formulat cerere în acest sens.
De asemenea, victimele minore sau puse sub interdicţie beneficiază de asistenţă juridică gratuită la
cererea reprezentantului legal.
Aceste dispoziţii, cu siguranţă că nu acoperă întreaga problematică şi toate categoriile de părţi
vătămate defavorizate, care ar trebui să fie beneficiarele acestei legi, creând astfel, un grup exclusivist ,
aspect care nu poate genera decât o situaţie discriminatorie.
In concluzie, ar trebui prevăzute în bugetul A.N.P.F. şi cheltuieli pentru acordarea asistenţei
juridice gratuită, dar aceste dispoziţii trebuie corelate cu cele din Legea cadru nr.211/2004.
Un prim pas pe care trebuie să-l urmeze orice persoană care a fost agresată în cadru familial, este
prezentarea la Serviciul de Medicină Legală, unde i se eliberează un certificat medico-legal, care ar trebui
să stea la baza luării unei măsuri de către organele de poliţie. Din păcate, de cele mai multe ori, victima nu
poate să îşi permită din punct de vedere material să susţină costul unei astfel de constatări medico-legale.
Tocmai de aceea, cadrul legislativ trebuie actualizat şi prin modificarea Legii nr.217/2003, în
sensul de a permite victimei, care s-a adresat poliţiei, parchetului, instanţei, sau altei autorităţi competente,
să se prezinte la medicul legist, urmând ca şi cheltuielile aferente acestei expertizări să fie avansate de
instituţia respectivă (Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Justiţiei, Ministerul Public), iar
ulterior, costurile să fie suportate de agresori, sau să rămână în sarcina statului. 5
Până în anul 2002, în România nu exista în cadrul legislativ nici o referire cu privire la acest
fenomen. În Codul penal românesc nu erau prevazute articole prin care violenta în familie sa fie
incriminata si pedepsita, fiind prezazute articole prin care se pedepseau actele de violenta în general. Din
noiembrie 2002, au fost facute modificari în Codul penal, actele de violenta domestica fiind pedepsite.
Deşi Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie a fost aprobată şi promulgată,
încă nu există mecanisme clare de implementarea a ei (nu au fost elaborate
instrumentele regulatorii corespunzătoare).
Se poate observa ca se resimte lipsa unei coordonări eficiente a activităţilor care se organizează în
domeniu(dacă la nivel central, în cazul donatorilor, organizaţiilor internaţionale, există o anumită
coordonare a activităţilor desfăşurate, la nivel de agenţii de implementare de multe ori aceasta lipseşte),
necoordonarea activităţilor între organizaţii la nivel local.
5
http://www.mpublic.ro/minori_2008/minori_6_2_ro.pdf
15
Lipsa unor standarde privind serviciile oferite în domeniu, în special servicii de asistenţa acordată
subiecţilor violenţei în familie, durata acestora, lipsa unor regulamente-cadru cu privire la organizaţiile
care prestează sau care intenţionează să presteze servicii în domeniul violenţei în familie.

Concluzie
Amploarea violenţei familiale constituie una dintre cele mai grave probleme sociale cu care se confruntă
societăţile contemporane, inclusiv România.
România are o experienţă limitată în abordarea violenţei domestice. Femeile şi copiii sunt agresaţi sub
diverse forme şi în alte ţări cu tradiţie democratică, diferenţa rezidă din faptul că aceste ţări fenomenul
violenţei domestice este considerat o problemă de sănătate publică.
Un punct slab menţionat în activitatea de prevenire este lipsa unui sistem de educaţie nonviolentă.
Practic, în şcoală, dar chiar şi în familie nu se vorbeşte despre egalitatea genurilor,despre un mod non-
violent de viaţă. Ori modul sănătos de viaţă înseamnă nu numai profilaxia maladiilor, ci şi o viaţă fără
violenţă. Ar fi benefic atunci când vorbim în şcoală despre pregătirea pentru viaţă, despre viaţă şi sănătate,
să abordăm şi aspectul violenţei în familie.
De asemenea, se resimte lipsa unor programe speciale pentru nivelul universitar, prin care
tinerii specialişti care vin în sistemul asistenţei sociale, să fie instruiţi/familiarizaţi cu această problemă.
Mai mult ca atât, în opinia mea, ar trebui elaborate/întocmite întâi de toate nişte programe speciale şi
pentru toate instituţiile de învăţământ superior, aşa încât nu numai asistenţii sociali, psihologii, dar şi
judecători, pedagogii, medicii şi chiar inginerii, agronomii (care fiind manageri în unităţi, subdiviziuni
economice, pot avea în subordine victime ale violenţii sau agresori) să beneficieze de un curs „Prevenirea
violenţei în familie”.
Prin intermediul acestuia ar creşte gradul de informare şi educare cu privire la cauzele fenomenului,
iar beneficiarii lui ar înţeleage ce este violenţa în familie, de unde vine, care-i sunt rădăcinile, ar
conştientiza ce este agresivitatea, cum apare ea, cum se declanşează emoţiile negative, cum pot fi
recunoscute ele şi cum pot fi stăpânite, temperate, cum poate fi controlată agresivitatea, ce exerciţii se
recomandă în asemenea situaţii etc., adică ar cunoaşte cauzele, cum să realizeze/identifice cazurile şi mai
ales cum să intervină prin programe şi servicii specifice. Astfel, se poate sublinia faptul că, lipsesc
serviciile pentru agresori. Se are în vedere, în primul rând, programe de reabilitare, reeducare pentru
agresori, pentru potenţiali agresori. În opinia noastră, s-ar putea lucra eficient şi cu persoanele care-şi
ispăşesc termenul de pedeapsă în penitenciare, despre care se ştie că au comis asemenea acte. Ar fi o
categorie de beneficiari ce merită toată atenţia, deoarece aceştia au comis deja o infracţiune, au un
precedent de violenţă. Fireşte, aici ar trebui practicate şi alte genuri de activităţi educativ-preventive,
intervenţia ar putea fi de lungă durată, cu un conţinut special. Eforturile instituţiilor vizate trebuie să aibă
în vedere în egală măsură armonizarea şi corelarea proceselor de reformă din diferite domenii precum

16
protecţia socială, administraţia locală, justiţia, sănătatea, educaţia, în vederea asigurării unui plan comun
de măsuri care să aibă ca scop reintegrarea în societate a persoanelor afectate de violenţa în familie.
Crearea cadrului legislativ este necesară, astfel încât legile, în continuă modificare şi adaptare
pentru a corespunde realităţilor româneşti, tratatelor internaţionale şi recomandărilor Comitetului de
Miniştrii al Consiliului Europei, să fie în primul rând cunoscute pentru a putea fi aplicate şi respectate.
Este evidentă importanţa unei ample campanii de informare asupra drepturilor pe care le au membrii
familiei, accesibilă tuturor categoriilor sociale, care să se declanşeze încă din primii ani de şcoală.

VI. PROTECŢIA VICTIMEI TRAFICULUI DE PERSOANE IN LEGISLAŢIA ROMÂNEASCĂ


In legislatia romana exista in prezent mai multe acte normative care contin reglementari referitoare la
protectia victimelor infractiunii de trafic de persoane si anume:
 - Legea 678/2001 privind prevenirea si combaterea traficului de persoane ;
 - Legea 211/2004 privind unele masuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor ;
 - 565/2002 privind ratificarea Convenţiei ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate ;
- Legea 272/2004 pentru promovarea si protecţia drepturilor copilului ;
- Hotărârea de Guvern nr. 1.216/2001 privind aprobarea Planului naţional de acţiune pentru combaterea
traficului de fiinţe umane ;
- Hotărârea de Guvern 299/2003  privind Regulamentulul de aplicare a Legii 678/2001 ;
- Hotărârea de Guvern 1295/2004 privind aprobarea Planului naţional de acţiune pentru prevenirea si
combaterea traficului de copii.

Aparent, se creează impresia existentei unui cadru legislativ necesar si suficient ca instrument de lucru in
domeniul protecţiei victimelor traficului de persoane pentru toţi profesioniştii, insa din punct de vedere
calitativ, o parte importanta din aceste legi nu satisfac exigentele impuse de evoluţia fenomenului
traficului de persoane si nu oferă o protecţie reala, eficienta si utila pentru victime.
Astfel, Regulamentul de aplicare a  dispoziţiilor Legii nr. 678/2001 privind prevenirea si combaterea
traficului de persoane conţine dispoziţii cu privire la procedurile de lucru cu victimele traficului de
persoane care sunt contradictorii sub unele aspecte ; exista confuzii cu privire la capacitatea, calitatea si
competenta structurilor de lucru in favoarea victimelor, imaginate si consacrate la momentul apariţiei
reglementarii raportat la situaţia de fapt concreta, impunându-se redefinirea centrelor de primire a
victimelor, stabilirea cadrului lor de organizare si clarificarea metodelor de lucru in echipa a tuturor
profesioniştilor.
Totodata, nu sunt reglementate modalitatile de determinare si cooptare a societatii civile prin intermediul
organizatiilor neguvernamentale in scopul de a sustine autoritatile, prin asigurarea unei accesibilitati reale
la fondurile publice, legislatia existenta nefacind referiri exprese cu privire la asigurarea unor fonduri

17
speciale pentru interventii in domeniu, pe categorii diverse de activitati si in bugetele distincte ale unor
institutii ce au atributii de gen.
Pina la adoptarea Legii 211/2004 privind unele masuri pentru asigurarea protectiei victimelor
infractiunilor, care reglementeaza procedura de informare a victimelor infractiunilor, erau lipsite total de
eficienta dispozitiile articolului 43 din Legea 678/2001 privind prevenirea si combaterea traficului de
persoane care prevede ca : “victimele infractiunilor prevazute in prezenta lege au dreptul sa primeasca
informatii cu privire la procedurile judiciare si administrative aplicabile“, nefiind precis indicati
responsabilii cu privire la aceste aspecte, competenta lor in diferitele faze ale procesului penal,
modalitatea concreta de aducere la cunostinta victimelor a informatiilor, precum si garantarea faptului ca
acestea le-au primit efectiv.
In prezent, intrucit Legea 211/2004 a intrat in vigoare abia la 01.01.2005, in situatia dosarelor aflate in
curs de judecata in care sesizarea instantei s-a facut anterior acestei date, judecatorii investiti cu
solutionarea lor le aduc la cunostinta victimelor abia in acest stadiu procesual ca au dreptul de a beneficia
de masuri de protectie, astfel incit pe parcursul procesului penal mare parte dintre acestea nu s-au bucurat
de suport si sprijin. Totodata, acestor persoane le sunt puse la dispozitie pliante realizate la initiativa
Tribunalului Iasi in colaborare cu Serviciul de protectie a victimelor si reintegrare sociala a infractorilor
de pe langa Tribunalul Iasi care fac referire la masurile de protectie care le sunt aplicabile, la institutiile
carora le revine obligatia asigurarii lor, precum si la procedura ce trebuie parcursa pentru instituirea
acestor masuri.
Pana la intrarea in vigoare a Legii 211/2004, in unele dintre cauzele aflate pe rolul instantelor de judecata,
daca judecatorul care a procedat la audierea victimei a considerat ca aceasta are nevoie de asistenta si
consiliere, le-a indrumat catre organizatiile guvernamentale cu care Tribunalul Iasi colaboreaza si care
sunt specializate in acest tip de servicii, facindu-se si adrese oficiale in aceast sens, cu solicitarea expresa
de a se oferi consiliere victimei.Trebuie observat faptul ca in nici unul dintre actele normative mentionate
nu defineste intelesul notiunii de victima, desi aceasta este folosita frecvent. Legea 678/2001 face referire,
in articolul 26 la: persoanele vatamate prin infractiunile prevazute in lege; alte victime ale acestor
infractiuni; victimele traficului de persoane.
Codul de procedura penala nu contine reglementari privind victima, acest termen nefiind de altfel utilizat
de Cod si nu arata expres ce se intelege prin persoana vatamata, dar foloseste aceasta expresie  ; din
interpretarea textelor de lege rezulta insa ca sensul ei este de persoana care a suferit o vatamare prin
infractiune ori, persoana care a suferit prin fapta penala o vatamare fizica, morala sau materiala.
Conform acestui Cod, persoana care a suferit prin fapta penala o vatamare fizica, morala sau materiala,
daca participa in procesul penal, se numeste parte vatamata, care beneficiaza de toate drepturile si
garantiile procesuale. Raportat la aceste aspecte, in practica judiciara se constata ca, uneori, desi este
evident ca este voba de victime ale traficului, acestea nu sunt apar in rechizitoriul intocmit de procuror ca
avind calitatea de parti vatamate, ci ca martori, desi nu exista vreo mentiune referitoare la elementele
18
avute in vedere pentru  stabilirea acestei noi calitati procesuale, iar in acest fel victimele sunt lipsite de
protectia oferita prin lege, acordate tocmai in considerarea acestui statut.
Protecţia si asistenta speciala a victimelor prevazuta  prin Legea 678/2001, in capitolul 5, este acordata la
cerere, cu exceptia  asistentei juridice care este obligatorie, conform articolului 44,  dar in practica exista
interpretari diferite date acestui text, in sensul ca victimelor li se   recunoaste  doar dreptul de a primi
asistenta juridica obligatorie, insa pentru a putea beneficia de aceasta trebuie sa solicite expres acordarea
asistentei juridice, dispozitiile art. 44 nefiind direct aplicabile.
In sustinerea acestui punct de vedere se invoca faptul ca legiuitorul nu a folosit expresia cu caracter
imperativ „asistenta judiciara este obligatorie…” ca in alte acte normative,  unde este aratata si sanctiunea
nulitatii pentru incalcarea acestei prevederi, ci a prevazut in Legea 678/2001 posibilitatea pentru victime
de a avea asistenta juridica, lasind insa la latitudinea lor exercitarea acestui drept.
Conform articolului 24 alin. 1 din Legea 678/2001, sunt nepublice doar sedintele de judecata in
cauzele privind infractiunea de trafic de persoane prevazuta la art. 13 si de pornografie infantila prevazuta
la art. 18, deci cele unde victimele sunt minore, desi exista situatii in care victimele traficului cu virsta
peste 18 ani sunt supuse unor presiuni venite din partea persoanelor din anturajul faptuitorilor si care, de
cele mai multe ori, prin simpla prezenta in sala de judecata, intimideaza victimele.
Este adevarat ca potrivit art. 25 din Legea 678/2001, la cererea partii vatamate, instanta poate
declara sedinta secreta, la judecarea infractiunilor prevazute la art. 12 si 17, insa ar trebui sa se instituie
obligativitatea caracterului secret al sedintelor de judecata in toate cauzele avind ca obiect traficul de
persoane, deoarece tocmai aceasta intimidare a victimelor le-ar opri sa adreseze cereri instantei in acest
sens.Celelalte tipuri de servicii oferite de Legea 211/2004 sunt acordate tot la cererea victimelor, respectiv
consilierea psihologica asigurata de serviciile de protectie a victimelor si reintegrare sociala a infractorilor
(art. 8) sau protectia fizica de catre Ministerul de Interne, insa nu exista o metodologie elaborata in acest
sens si nici politisti special instruiti pentru acordarea protectiei reglementate prin lege, ei fiind specializati
doar in ceea ce priveste instrumentarea cauzelor avind ca obiect traficul de persoane.Alta masura de
protectie cum ar fi cea referitoare la cazarea temporara in centrele aflate in subordinea consiliilor judetene
(art. 32 din Legea 678/2001) a fost practic lipsita de orice substanta deoarece  cadrul institutional nu a fost
construit cu celeritatea reclamata de nevoia de interventie. Astfel, in domeniul protectiei si recuperarii
victimelor adulte, pana in anul 2004 nu erau organizate centre ale autoritatilor publice, ci doar ale
organizatiilor neguvernamentale, desi existenta lor era prevazuta in lege inca de la aparitia sa iar aceste
organizatii nu beneficiau de sprijin din partea autoritatilor responsabile.

VII. MĂSURI SPECIALE DE PROTECŢIE A VICTIMEI

In ceea ce priveste protectia minorilor, victime ale infractiunilor de trafic, in Hotararea de Guvern
nr. 1.216/2001 privind aprobarea Planului national de actiune pentru combaterea traficului de fiinte
umane se  mentioneaza cateva activitati posibile de interventie in favoarea minorilor, insuficiente insa
19
pentru a satisface nevoia de reglementare intr-un domeniu atat de sensibil, respectiv protectia speciala a
copilului si implicit protectia impotriva traficului. Dealtfel, activitatile mentionate in plan sunt generale,
fara implicarea Autoritatii Nationale pentru Protectia Copilului si au printre beneficiari si copii
institutionalizati. In domeniul protectiei copilului, existenta centrelor de primire in regim de urgenta a
acoperit partial nevoia de interventie specifica in domeniu, dar cresterea numarului de cazuri de
adolescenti romani care erau semnalati pe teritoriul statelor din Occident si problematica diversa cu care
se confruntau a condus la necesitatea aparitiei de urgenta a unor structuri speciale de lucru cu acestia.
Legea nr. 272/2004 privind promovarea si protectia drepturilor copilului, care consacra capitole
distincte copilului traficat, exploatat, abuzat sau neglijat, Hotararea de Guvern nr. 1.295/2004 privind
aprobarea Planului national de actiune pentru prevenirea si combaterea traficului de copii si Ordinul
comun al Ministrului Administratiei si Internelor si al Autoritatii Nationale pentru Protectia Copilului si
Adoptie acopera neajunsurile unei legislatii preexistente, incomplete si imperfecte, cu conditia de a le fi
puse la dispozitia personalului din institutiile implicate instrumentele de lucru prevazute de lege.
In ceea ce priveste corelarea activitatilor desfasurate de diferitele institutii implicate in prevenirea,
investigarea si combaterea traficului de fiinte umane, este imperios  necesara elaborarea unei strategii
locale care presupune cooperarea autoritatilor publice cu organizatiile neguvernamentale, precum si cu
grupurile interministeriale si implicarea exponentilor mass mediei in sensibilizarea opiniei publice asupra
fenomenului traficului de persoane si consecintelor acestuia, mesajul institutiilor enumerate putand fi
transmis publicului larg mult mai eficient prin intermediul mass media.
Profesionistilor audiovizualului si presei scrise le revine un rol esential in constientizarea
populatiei prin mijloacele specifice de care dispun, fiind deosebit de benefica realizarea unor emisiuni
televizate ori radiofonice, sau  publicarea unor articole care sa abordeze problematica traficului de fiinte
umane, ori organizarea de dezbateri publice cu participarea specialistilor in domeniu, interesul imediat
fiind crearea unei atitudini generale de contracarare a unui fenomen care dobandeste dimensiuni din ce in
ce mai mari, devenind de necontrolat.

20