Textul – factor de modelare a comunicării

Introducere.......................................................................................................

Capitolul 1. Elementele textului coerent.Notiuni,continut si forma. (voi vorbi despre textul în general,
noţiunea, cum se formează, de ce este important într-o comunicare)

1. Structura şi etapele realizării unui text coerent.

2. Tipologia textului
3. Coerenţa textului si Incoerenţa – greşală gravă a textului (ce legătură este între text, stilul
său)
4. Analizasi specificul textului coerent.

Capitolul 2. Analiza structurală a textelor din.........

Concluzii şi recomandări ....................................................................................

Bibliografie

Anexe
 Capitolul întâi

Elementele textului coerent. Noțiuni, conținut și formă

Textul scris (ca și cel oral, de astfel) este o formă de comunicare. A

comunica înseamnă a împărtăși cu ceilalți membri ai societății gânduri și
sentimente. Când comunicăm, avem posibilitatea de a ne exprima
personalitatea, de a ne explora ideile, de a câștiga putere acționând asupra
cititorilor prin cuvânt.
A produce un text înseamnă, de fapt, a produce sens și a găsi mijloacele cele
mai eficente de a-l comunica.
Comunicarea în scris, având ca expresie vizuală textul, este una dintre
posibilitățile de bază nu numai de transmitere a mesajului (ceea ce este și
comunicarea orală), dar și de păstrare a lui.
În societatea modernă nu există om care nu ar avea nevoie să scrie un text.
Chiar și acei de la coarnele plugului sau de la strung au necesitatea că uneori să
scrie ba o cerere de angajare în câmpul muncii, ba o cerere de concediu sau pur
și simplu o scrisoare amicală etc. Intelectualii sunt mult mai des, în situații în
care trebuie să redacteze demersuri, procese-verbale sau alte acte. Toate acestea
sunt texte cu anumite structuri și alte caracteristici, necunoașterea cărora
îngreuiază sau chiar blochează comunicarea scrisă. Pentru a ajunge la studierea
și însușirea structurii a textului, este necesar să știm ce înseamnă în general un
text coerent și care sunt caracteristicile lui.

1. Structura şi etapele realizării unui text coerent

Până a vorbi despre structura și etapele textului este important să dăm o

definiție a textului.
După Ion Toma1 textul este unitatea fundamentală a comunicării lingvistice, orale
și scrise (în sensul său cel mai complex, de transmitere/receptare a unor mesaje
codate/decodate lingvistic). Poate fi definit ca un ansamblul coerent, cu înțeles
autonom și complet, de enunțuri organizate compozițional (cu început și sfîrșit) în
scopul exprimării unui mesaj, pe o anumită temă, unor anumiți receptori, într-o
anumită situație de comunicare.
Iar textul coerent, potrivit lui Alexei Palii2, reprezintă textul ale cărui

1
Toma Ion. Limba română: stilistica și compoziție. – București: Niculescu SRL, 1998, p.11.

2
Palii Alexei. Cultura comunicării. - Chișinău: Epigraf, 2002, p.80.
componentele vizează o temă comună, sunt legate între ele și exprimă un mesaj
integral.
Caracterul coerent al textului se datorează mesajului exprimat, care este un
conținut subordonat unei teme. Iar tema unui text este subiectul (sau totalitatea
subiectelor) desfășurat în el. Tema poate fi orice întâmplare, caz, situație, problemă
din realitatea înconjurătoare care sunt sau pot fi abordate într-un text.
Desfășurarea temei poate fi determinată de conținutul, iar conținutul reflectă tema.
Fiecare text are, de regulă, un titlu. Excepție fac doar unele texte, cum ar fi
(scrisoarea, bilețelul, cererea, demersul), care nu au în mod obligatoriu titluri. În
rest, fiecare articol de ziar, informație, reportaj, povestire, roman etc. este intitulat.
Titlul este un cuvânt sau un enunț foarte concis care sugerează sau exprimă
rezumativ conținutul textului. Prin urmare, el nu poate fi independent de conținut,
constituind cu aceasta un raport de determinare.
Fiecare cuvânt din titlul poartă o sarcină sugestivă sau de conținut, de aceea
nici unul dintre ele nu trebuie să fie arbitrar sau în plus. Este un nume strict
individual al unei lucrări anumite.
Așadar, dacă am crea o triadă, ar fi: temă-conținut-titlu, fără de care, nu ar exista
textul.
Textul este mai mult decât o simplă înlățuire de proproziții și fraze; el are o
structură internă, astfel spus, elementele care îl compun intră în diverse relații. Are
o microstructură și o macrostructură (componente mici și mari) sau cum spunea
Andra Șerbănescu3 structura locală și globală a textului.
Cea mai mică parte a textului coerent este enunțul, care exprimă un gând. Câteva
enunțuri, legate între ele, care exprimă o idee, formează un alineat și începe din
rând nou. Împărțirea textului în alineate îl disciplinează pe autor în structurarea
mesajului și în expunerea cursivă a ideilor, ajutându-l și pe cititor să pătrundă mai
lesne în conținut.
Enunțurile și alineatele formează microstructura textului (structura locală). Însă un
text integral mai are și o macrostructură (structura globală), ce îl structureză în trei
părți concrete.
Introducerea este prima parte a textului în care sunt expuse premisele și
motivele abordării subiectului.
Partea de introducere este numită paragraful și are rolul de-a comunica cititorului
subiectul expus. Ultima frază a paragrafului de introducere este deosebit de
importantă. Se cheamă teza eseului și redă clar opinia celui care scrie despre
subiect.
Introducerea are la bază patru funcții: de a direcționa atenția; de a stabili tonul; de a
crea imaginea publică a autorului (contactul cu cititorii este foarte important); de a
3
Șerbănescu Andra. Cum se scrie un text. – Iași: Polirom, 2000, p.175-183.
schița direcția de dezvoltare a textului (autorul prezintă subiectul și face scurte
comentarii privind modul în care urmează să-l trateze).
Introducerea nu trebuie să fie lungă, ci proporțională cu dimensiunile textului. O
introducere foarte lungă, „pornită de departe”, nu reușește să atragă cititorii, ci îi
plictisește și îi îndepărtează de text. O intoducere scurtă face intrarea abruptă și îi
ridică cititorului multe semne de întrebarecu privire la text.
Cuprinsul este partea cea mai importantă a textului în care este realizată
tratarea și argumentarea subiectului.
Cuprinsul se băzează pe secvențilitatea și cronologie,determină cauza-efectul,
argumentarea problemei și găsirea soluților potrivite.
Încheierea este ultima parte a textului în care sunt expuse considerațiile
finale și concluziile autorului.
Trebuie să aibă un impact puternic asupra cititorului. Deasemenea, aceasta parte
sintetizează conținutul, dă sentimentul întregului, al lucrului încheiat; îl face pe
cititor să rețină textul. Nu există formule magice de încheiere. De multe ori textul
însuși impune un final sau altul. O încheiere bună este clară, coincisă, la obiect,
retrospectivă.
Dintre toate aceste părți componente a textului, doar cuprinsul are prezență
obligatorie, celelalte fiind, după caz, facultative sau obligatorii. Prezența sau
absența părților facultative este determinată de caracterul textului, de
complexitatea mesajului expus în el.
Textul se prezintă ca o succesiune de părți. Fiecare parte conține o singură idee
principală, pe care o prezintă, o detaliază, o analizează, o dezbate, o exemplifică.
Autorul trebuie să stabilească legături între părți, astfel încât textul să capete
complexitate, continuitate, ritm alert, să ofere surprize la lectură, să-l facă pe cititor
să vadă frumusețea textului. Textul trebuie organizat în funcție de ideile pe care
autorul dorește să le transmită. Trebuie să le selecteze pe cele cu adevărat
relevante, importante pentru tema pusă în discuție.

Totodată, structura textului reprezintă și etapele de realizare a acestuia. Pe

lângă toate aceste , textul coerent are un scop, este destinat publicului, comunică
într-o anumită limbă, capată o anumită formă și așteaptă un răspuns (feedback).
Pentru a scrie un text, în primul rând, trebuie să știm cum să-l planificăm. A
planifica textul înseamnă a recurge la o serie de tehnici și strategii sistematice
pentru a găsi un subiect interesant, pentru a-l înțelege, pentru a descoperi idei
originale care scot în evidență personalitatea autorului, pentru a ordona aceste idei
și a le da o formă care să aibă efectul dorit asupra cititorului.
În alte situații, subiectul este dat, impus (articol pe o anumită temă cerută de
redactorul-șef etc.). În acest caz, trebuie să descoperim o formă interesantă a
subiectului și, mai ales, trebuie să ne încădrăm în subiect.

2. Tipologia textului

TIPOLOGIA COMPOZIȚIONALĂ a textului reprezintă o formă de

caracterizare stilistică, în legătură cu structura și stratificarea stilistică. Potrivit
acesteia, există câteva tipuri compoziționale a textului:
a.Textul descriptiv prezintă succesiv (într-o anumită ordine) trăsăturile și
proprietățile unui obiect real sau imaginar. Scopul unor asemenea descrieri poate fi
informarea (buletinul de identitate, articolele de dicționare sau de enciclopedii,
tratate științifice, ghidurile turistice etc.), persuasiunea (textele publicitare) sau
expresivitatea (pasteluri și fragmente literare care descriu portrete, peisaje,
tablouri etc.). Descrierea poate fi preponderent obiectivă (ca în textele tehnico-
științifice, în care datele și atributele vizând obiectul descris sunt prezentate la
modul impersonal, fără participarea afectivă) și preponderent subiectivă (ca în
textele literare, în care prin exclamații, adjective, comparații, se exteriorizează și
sentimentele, impresiile, stările de suflet ale autorului cauzate de obiectul descris).
TEHNICILE DESCRIPTIVE sunt observarea și reproducerea atentă a detaliilor
semnificative (la o analiză amănunțită, nici o descriere nu poate fi completă),
ordonarea trăsăturilor (de la general la particular, de la exterior către interior sau
invers, de sus în jos sau invers, circular cu revenire la același punct, prin
succesiunea celor cinci simțuri sau a unei părți din ele), compararea cu un obiect
cunoscut.
CARACTERISTICILE LINGVISTICE: frecvența prezentului și imperfectului, a
adverbelor, substantivelor și adjectivelor cu sensuri spațiale; bogație și precizie
lexicală; acumularea de adjective calificative; fraze scurte (sau chiar propoziții
independente) cu termeni multipli, enumerativi.
b.Textul expozitiv informează în legătură cu anumit subiect, dând și explicațiile
necesare. Poate fi regăsit în dicționarele enciclopedice sau didactice, în manuale,
lucrări științifice, cronici. Poate avea caracter analitic (explicarea modului de
funcționare a unor aparate, instituții, organizații; soluționarea unor probleme
teoretice, ipotetice – ca în matematică, fizică, gramatică etc. – sau reale – ca în
justiție, medicină, economie etc.) sau sintetic (rezumate, sinteze, breviare, scheme,
sumare etc.).
TEHNICILE specifice sunt succesiunea și corelarea logică a elementelor,
enumerarea sau ordonarea temporal-cauzativă, prezentarea comparativ-analogică,
definirea clară a noțiunilor și termenilor.
CARACTERISTICILE LINGVISTICE: lexic specific domeniului în care se
încadrează tema, predominarea timpului prezent, structură sintactică simplă,
folosirea de mijloace auxiliare (fotografii, desene, planșe, schițe, grafice),
organizarea internă (paragrafe, alineate clasificative etc.).
c.Textul nativ relatează o întâmplare, un eveniment, în succesiunea sa temporală.
Scopul poate să fie practic (justificarea unei întârzieri, a unui rezultat;
reconstituirea unor accidente; informarea în legătură cu desfășurarea unor
competiții sportive etc.), cultural (consemnarea pentru posteritatea a
evenimentelor istorice sau povestirea propriei vieți, în memorii) sau artistic (texte
de ficțiune: romane, nuvele, fabule, povești, basme etc.). Biografiile,
autobiografiile, cronicile, corespondențele jurnalistice sunt și ele texte native.
TEHNICILE, extrem de diverse privesc selectarea faptelor, ierarhizarea lor prin
reliefare sau estompare, folosirea registrului adecvat și mai ales , „jucarea”
scenelor (de aceea o narațiuune trebuie „spusă” de autor sau „citită” de receptor).
MIJLOACELE LINGVISTICO-STILISTICE sunt alese în funcție de situația
narativă și de scopul propus: fraze ample (cu multiple subordonări, intercălări și
incidente), lexic bogat și variat (daca dorește un ritm larg, unduitor, de largă
respirație); construcții exclamative, vocative, invocații, repetiții lexicale și
frazeologice, figuri de stil diverse, persoana întâi (dacă a optat pentru o frază
subiectivă, emfatică, de natură să implice sentimental cititorul); fraze rapide,
precipitate, construcții concise, enunțuri sintetice (pentru a crea o atmosferă
obsesivă, în care personajele sunt în situații limită, fără putință de scăpare); lexic
precis și elegant (cuvinte rare, ușor vetuste), enunțuri scurte, sentențioase,
imagini rafinate (pentru a sugera medii și personaje elevate, sofisticate și reci);
limbaj natural, viu, simplu, cuvinte concrete, enunțuri directe (în scopul
realizării unui climat de obiectivitate, de datașare autorului); cuvinte și expresii
neutre, monocorde, enunțuri monoverbale, uniforme sintactic (când
preconizează crearea unei atmosfere cenușii, stagnante).
d.Textul emotiv-expresiv redă sentimentele, emoțiile, stările de suflet al
emitentului. Este caracteristic scrisorile particulare și jurnalelor intime,
majoritatea de folosință personală. Limba acestor texte intens subiective diferă
după raporturile cu destinatarul, după atitudinea autorului și după scopul cu care
scrie (anunțarea unui eveniment fericit, solicitarea de ajutor, condoleanțe etc.).
Registrul folosit este întotdeauna informal.
Lexicul scrisorilor e simplu și expresiv (conținând frecvent termeni familiari, de
argou, cunoscuți numai de partenerii implicați), sintaxa liniară (fraze simple, cu
propoziții scurte, în mare parte juxtapuse), predomină prezentul și perfectul
compus, apar exprimări aluzive (la lucruri subînțelese cu ușurință de destinatar).
Textul jurnalului intim, împărțit pe secvențe datate (cu data când e scrisă
secvența) și referindu-se permanent la persoana autorului, la locul și circumstanțele
în care se scrie, are un lexic simplu, dar expresiv (ales, de regulă, pentru a exprima
starea de spirit), sintaxa liniară, cu fragmentări și intercalări (schimbarea stării
de suflet pornind de la o amintire sau de la observație), folosește frecvent
prezentul, imperfectul și perfectul compus, iar uneori elemente de jargon
personal, cu formule și abrevieri scurte.
e.Textul normativ conține reglementări sub formă de ordine, dispoziții, obligații,
permisiuni, recomandări. Scopul este de a propune, sugera sau prescrie
destinatarului un anumit coportament. Asemenea texte sunt: legile, decretele,
ordonanțele, regulamentele, decizile, statutele, instrucțiunile de folosire,
îndreptarele ortografice, ortoepice și de punctuație, îndrumările pentru a face
singur anumite activități (a cultiva flori, a practica anumite meșteșuguri domestice
etc.).
TRĂSĂTURILE COMUNE ale acestor texte sunt: linearitatea frazei, claritatea
și temeinicia analitică, simplitatea limbii. Varietatea lor tipologică determină și
existența unor trăsături specifice.
Textele juridice au o adresabilitate impersonală, structură strict organizată
(secțiuni, capitole, paragrafe, articole, alineate etc.), nivelul e formal, iar registrul
forma univocă (enunțuri scurte, termeni juridici, cuvinte monosemantice,
indicativul prezent, infinitivul și viitorul cu valoare de imperativ). Instrucțiunile
de folosire folosesc un stil simplu (cu termeni preciși și clari), organizare internă
logică (în ordine cronologică, funcțională etc., de regulă bine marcată și
numerotată), fraze scurte, infinitive, reflexive și pasive impersonale (a se
monta, se desface, sunt prevăzute etc.), mijloace extralingvistice ajutătoare
(fotografii, schițe, scheme, desene etc.).
Textele intructiv-practice (activități casnic-gospodărești, bunele maniere, jocuri
recreative etc.) au formă mai puțin rigid codificată, organizată, explicațiile fiind
date discursiv, colocvial, într-o formă lingvistică și variată.
f.Textul evaluativ-interpretativ explică semnificația unui obiect, fenomen,
produs etc. (curte, spectacol, mașină, eveniment monden etc.), evaluându-i, pe bază
de probe și argumente, calitățile. Exemple: recenzii, cronici, comentarii critice,
studii asupra unui autor, a unei opere, a unei expoziții, a unui grup artistic etc.
Structura de bază cuprinde descrierea, informarea, povestirea în legătură cu
„obiectul”, interpretarea mesajului și semnificațiilor „ascunse”, a tehnicii
folosite, și evaluarea efectelor, a calității, utilității, noutății etc. (într-un cuvânt,
stabilirea valorii). Cele trei părți pot apărea distinct sau suprapuse, împletite,
intercalate (în special evaluarea poate fi inserată în celelalte două). Aceste texte pot
avea un caracter mai mult sau mai puțin marcat subiectiv, interpretarea și
evaluarea fiind și o problemă de atitudine (de acceptare sau de respingere a
„obiectului” vizat). Folosesc un lexic specializat (uneori superspecializat,
abundând în neologisme de ultimă oră și în creații recente, inclusiv proprii), o
sintaxă complexă (fraze lungi, cu multe subordonări, intercălări, construcții
incidente), referiri la fapte de cultură, frecvența prezentului indicativ.
g.Textul argumentativ-persuasiv prezintă opinia, teza, opțiunea autorului, pe
care acesta o demonstrează cu probe și argumente. Scopul, este convingerea
destinatarului să adere la această opinie să adopte comportamentul adecvat.
Exemple: discursurile politice, pledoariile avocaților, articolele de fond
(editorialele), predicile, articolele cu tematică filosofică, socială, istorică, textele
publicitare. Structura de bază cuprinde prezentarea problemei (tema), teza
(opinia autorului), argumentele, eventualele antiteze (părerile contrarii), cu
contraargumentele care le resping și concluzia (în favoarea tezei).
Argumentarea poate fi afirmativă (când accentul se pune pe susținerea tezei) sau
confutativă (când se concentrează pe respingerea antitezei).
Argumentele aduse pot fi faptice (probe concrete), de autoritate (aducerea în
sprijin a părerilor unor experți, a unor persoanne cunoscute și respectate etc.),
logice (cauza-efect), pragmatice (efectele favorabile ale tezei și nefavorabile ale
antitezei).
h.Textul poetic exprimă sentimentele, emoțiile, gândurile, aspirațiile autorului
prin intermediul mijloacelor lingvistice investite cu funcție poetică. Este propriu
poeziei în diversele sale specii (epopee, poem filosofic, mitologie, eroi-comic,
odă, sonet, meditație, elegie, poezie didactică sau dramatică etc.). Este cel mai
complex dintre tipurile compoziționale. Conținutul său este polivalent (depășește
sensul univoc al enunțului lingvistic luat ca atare, prin ambiguitate și deschidere
interpretativă nelimitată), are valoare universală (este aspațial, atemporală,
absolut, adresându-se tuturor oamenilor) și își înnoiește permanent semnificațiile
(cu fiecare generație și chiar cu fiecare receptor).
i.Textul dramatic este un text literar scris pentru a fi reprezentat pe scenă, ca
spectacol teatral, având, din această cauză o seamă de rigori lingvistice, stilistice,
neregăsibile în celelalte tipuri de texte. Speciile sale mai cunoscute sunt tragedia,
drama, poemul dramatic, farsa, comedia, melodrama, mima.
Se compune din două părţi distincte, dar inseparabile, dialogul/monologul şi
didascaliile, astfel încât îl caracterizează dubla enunţare.
Didascaliile - aparţinând, ca enunţare, autorului - au ca referent spectacolul şi
desemnează contextul comunicării, determinând o pragmatică a rostirii replicilor şi
a acţiunii dramatice (ele răspund la întrebări de genul „Cine ? ", „Cum?", „Când?",
„Unde?", „De ce?", „Cu cine?" etc. legate de evenimentele şi personajele operei).
 În textul dramatic pot fi uşor decelate toate cele şase funcţii ale comunicării :
funcţia emotivă trimite la emiţător (autorul operei şi actorul de pe scenă), funcţia
conativă vizează receptorul (cititorul, spectatorul, dar şi actorii care dialoghează
pe scenă), funcţia referenţială are în vedere contextul comunicării şi legătura cu
realitatea din timpul ficţiunii teatrale, funcţia fatică este subordonată condiţiilor
comunicării (directe în cazul spectacolului şi indirecte, mediate în cazul textului),
funcţia metalingvistică este identificabilă mai ales în didascalii, care explică,
uneori, codul de exprimare artistică, iar funcţia poetică trimite la relaţia dintre text
şi reprezentare.

3. Coerența textului și Incorența – greșală gravă a textului

Pentru ca un text să reprezinte un tot unitar, el trebuie să satisfacă două

condiţii esenţiale : condiţia de coerenţă şi cea de coeziune.
Coerenţa este o calitate referitoare la conţinutul unui text, privind aşa dar
informaţia pe care acesta o vehiculează, după cum urmează : să furnizeze
informaţii necontradictorii, pe măsură ce se dezvoltă să ofere informaţie nouă şi să
facă legătura între aceste informaţii.
Coeziunea este un concept referitor la tema textului, la mijloacele gramaticale
folosite pentru a-i da acestuia aspectul unui întreg organizat, cum sunt: repetiţia
elementelor lexicale, paralelismul (repetarea unei anumite structuri asociate cu
elementele lexicale care o realizează), substituţia (înlocuirea unor elemente
lexicale prin substitute pronominale, asociată cu exprimarea într-o formă diferită),
elipsa (absenţa unor elemente lexico-gra- maticale), joncţiunea (alăturarea), timpul
verbal.

Dar să vorbim despre prima condiție mai detaliat. Pentru coerența textului, o
importanță deosebită o are prezentarea persoanelor/personajelor, localităților,
evenimentelor: ea nu se face sepărat; treptat, pe parcusul dezvoltării subiectului
unei lucrări/opere, autorul completează o informație inițială prin detalii noi, fapte și
întâmplări ce se produc. Pentru a fi coerent, un text trebuie să îndeplinească câteva
cerințe:
a. Să furnizeze informație necondractorie, deoarece o informație contradictorie
face că mesajul să nu poată fi înțeles.
b. Pe măsură ce se dezvoltă, un text trebuie să aducă informație nouă, fără a se
limita la informația oferită în primul/primele enunț/enunțuri (discurs).
c. Între informațiile furnizate de text trebuie să existe o legătură.

Conform lui Palii4 aceasta legătura de coerența a textului parcuge trei etape:
1. Legătura consecutivă a componentelor textului coerent – gândul exprimat
într-un enunț e continuat de celelate, formându-se un conținut integral;
2. Legătura paralelă a componentelor textului coerent – legătura între ele se
face pe plan orizontal. Primul enunț dintr-un text exprimă o idee generală, iar
celelalte desfășoară diferite aspecte ale acestei idei, fiind legate de ea.
3.Legătura mixtă a componentelor textului coerent – se utilizează atât legătura
consecutivă cât și cea paralelă. Mărește posibilitatea de exprimare a autorului.

Tot aici putem include și incoerența – o greșeală gravă de text. Textul este un
lanț de componente care, în procesul generării mesajului, capătă o imagine mai
mult sau mai puțin clară în conștiința celui care scrie sau vorbește. Însă deseori se
întâmplă că atunci când acest lanț este emis pe cale orală sau este așternut pe hârtie
autorul poate omite, din grabă sau din greșeală, unele inele. Ca rezultat, mesajul
va suferi de incoerență, fapt care poate avea diferite consecințe, de la neglijabile
până la grave. Pentru a elemina asemenea greșeli, este necesar că autorul să
efectueze nepărat o lectură de control. Din păcate, unele greșeli rămân și după
aceasta lectură. De ce oare? Pentru că autotul se mai află sub impresia puternică a
coerenței care este încă proaspătă în conștiința sa. Acest fapt îl face pe autor să
creadă că ceea ce este clar lui, îi este clar și cititorului..

4
Palii Alexei. Cultura comunicării. - Chișinău: Epigraf, 2002, p.85-91.
 Pentru excluderea greșelilor care au rămas după prima lectură este nevoie de a
doua lectură de control care, dacă permite situația, e recomandabil să fie făcută
după un interval de timp care i-ar da autorului posibilitate să se detașeze de
problema abordată în text și „să uite” coerența inițială a mesajului. Astfel, el ar
trece, măcar în anumită măsură, din postura de autor în cea de cititor și ar observa
mai ușor incoerențele. Jurnaliștii știu bine acest lucru, de aceea deseori își pun
materialele (cele care nu cer a fi publicate urgent) „la murat” pentru un anumit
timp, apoi le citesc cu un „ochi proaspăt”. Însă timpul nu întotdeauna permite
amânarea definitivării materialelor, de aceea incoerențele, precum și alte greșeli de
text, și nu numai de text, sunt înlăturate de persoane calificate, numite redactori.

Greșelile de text constau nu numai în omiterea întâmplătoare a unor componente,

ci și în includerea unor componente de prisos, care nu se înscriu adecvat în corpul
textului și constituie niște „apendice” ale mesajului. Atunci când încălcâm logica
prezentării materialui, fapt care dă textului o înfățișare deformată, sau mai ales
când ne abatem de la temă, comitem de asemenea greșeli de text.
O greșeală de text, foarte frecventă, este lipsa de delimitare a alineatelor.
Fiecare text , fie act juridic, scrisoare amicală sau articol de ziar, trebuie să aibă o
înaltă ținută cărturărească, care să asigure la maximum transmiterea mesajului, în
formă exactă, fără denaturări, de la autor la cititor.

4. Analiza și specificul textului coerent.

Una dintre problemele actuale ale lingvisticii și prin ea ale stilisticii și

hermeneuticii este cercetarea textului. Constituind obiectul de studiu al
diverselor domenii precum semantica, pragmatica, teoria actelor de limbaj,
gramatica generativă, teoria referinței și cea a interacțiunii, definirea textului a
condiționat detalieri științifice dintre cele mai elaborate.
Așadar, analiza textului reprezintă descompunerea și recompunerea
interpretativă a unui text, din mai multe perspective (stilistică, semantică, de
idei etc.).
 Etapele analizei sunt: receptarea particularităților de suprafață a
textului;distingerea semnificațiilor de profunzime; decodarea nucleului ce
ordonează aceste semnificații; ordonarea materialului într-un discurs critic
coerent.
Analiza completă și minuțioasă a unui text ne cere nu numai să observăm și să
formulăm teme, idei, subiecte, ci să menționăm și particularitățile de limbaj,
specificul comunicării. Inerentă oricărei analize complexe, analiza lingvistică a
textului ne ajută să renunțăm la fraze declarative despre maiestria unui scriitor,
venind cu observații asupra stilului individual, asupra stabilităților de limbaj ale
lucrării supuse analizei. De asemenea, ne obligă nu numai să excerptăm vocabulare
aparte, proprii (arhaisme, neologisme, regionalisme etc.), nu numai să depistăm
epitete și comparații, metafore și metonimii, nu numai să ne pronunțăm pe
marginea unor figuri de stil mai frecvente, dar și să vedem textul în integritatea lui
linguală, să-l concepem ca o consecvență și o continuitate în exploatarea unităților
de limbă.
Totodată, și vocabularul joacă un rol important într-o lucrarea, datorită căruia,
textul se remarcă prin orginalitatea și expresivitatea în care conviețuiesc unități cu
diferită coloratură stilistică, din diferite sfere de comunicare. Prin vocabular,
autorul dă viață nouă cuvintelor vechi, dă sensuri noi unităților cunoscute,
lansează expresii proaspete, îmbinări care, cu timpul, pot deveni frazeologisme.
Cuvântul, ca armă în mâna unui scriitor face textul: expresiv sau nu prea, reușit sau
nereușit, proaspăt sau trivial. Textul nu există în lipsa cuvântului, mesajul nu se
trasmite decât prin cuvânt, ideile se infiltrează în aceea eșalonare de cuvinte.