DISCURSUL DIDACTIC

Limbajul educaţional este o formǎ specificǎ a limbajului natural, ,,un sistem de semne
lingvistice sau nonlingvistice, care în manifestarea unei relaţii de comunicare, determinǎ
schimbǎri în sfera personalitǎţii receptorului (cognitive, atitudinale, acţionale, afective)”. C.
Sǎlǎvǎstru înscrie limbajul educativ pe trei coordinate: Designativ-informativǎ; Apreciativ-
evaluativǎ; Prescriptiv-incitativǎ.
Limbajul educaţional are trei laturi: prima de desemnare, de trimitere spre un referent (în acest
caz informaţia); a doua de apreciere, evaluare şi adaptare; a treia de stârnire a unei reacţii, de
modelare şi de încurajare a cercetǎrii, cǎutǎrii personale.
Prin discurs didactic intelegem ansamblul proceselor prin care se efectueaza schimbul de
semnificatii intre profesor si elevi aflati intr-o anumita situatie educativa. Putem vorbi despre
discursul didactic in termeni de influenta sau de actiune intreprinsa cu scopul de a provoca
schimbari la nivelul personalitatii elevului.
Oliver Rebuol identificǎ cinci tipuri de discurs pedagogic: contestatar, novator,
funcţional, umanist şi oficial.
Discursul contestatar se axeazǎ pe prezentarea unor idei, concepte asfel încât sǎ determine
chiar combaterea lor, ca modalitate de activizare a elevilor, de motivare în sensul stimulǎrii
gândirii şi identificǎrii de noi elemente teoretice sau soluţii practice.
Discursul novator este cel care are la bazǎ prezentarea informaţiilor noi, a ideilor cu care
elevii nu au fost încǎ familiarizaţi.
Discursul funcţional se referǎ la utilitatea acestuia, la gradul în care informaţia prezentatǎ
este productivǎ şi eficientǎ.
Discursul umanist are în vedere contribuţia pe care comunicarea o aduce la dezvoltarea
personalitǎţii individului, la extinderea limitelor cunoaşterii şî formǎrii individului.
Discursul oficial se rezumǎ la o comunicare de tip standard, închisǎ, prin care se
transmite o cerinţǎ, o hotǎrâre, o decizie, în scopul asigurǎrii unui cadru formal, necesar şi în
instituţiile educative.
Discursul prezintǎ câteva legi generale ce se impun a fi respectate dacǎ dorim o
comunicare optimǎ. Are mai multe etape: identificarea fiecǎrui cuvânt, recunoaşterea sensului
sǎu lexical, analiza relaţiilor dintre cuvinte, efectuarea unei combinatorici semantice astfel încât
sǎ se obţinǎ un sens global, îndeplinirea operaţiilor de referinţǎ asupra realitǎţilor în chestiune.
Pentru ca înţelegerea sǎ se producǎ, discursul trebuie organizat în virtutea unor legi
comunicaţionale. Oswald Ducrot (1996) stabileşte astfel de legi:
1. Legea sinceritǎţii, cu trei cerinţe – a spune numai ceea ce este adevǎrat, a preveni auditoriul
în caz contrar şi a nu vorbi în absenţa competenţei în acel domeniu;
2. Legea interesului – cu cerinţa de a nu vorbi celuilalt decât despre ceea ce îl intereseazǎ;
3. Legea informaţiei – care presupune a nu da cuiva informaţii pe care le are;
4. Legea exhaustivitǎţii - cu cerinţa de a indica extensia exactǎ a faptelor prezentate, nici mai
mult , nici mai puţin;
5. Legea litotei- a spune mai puţin decât ştii din modestie, artificiu sau consideraţie, fǎrǎ
intenţia de a înşela interlocutorul.
 Discursul educaţional are propriul set de reguli. C. Sǎlǎvǎstru în lucrarea ,,Logicǎ şi
limbaj educaţional” evidenţiazǎ trei astfel de legi:
1. Într-un discurs educaţional secvenţele discursului nu trebuie sǎ conţinǎ enunţuri
contradictorii;
2. secvenţele discursive sǎ se articuleze, pe cât posibil, prin enunţuri care nu stau sub
jurisdicţia ambiguitǎţii;
3. conceptele trebuie receptate în referinţa tematicǎ datǎ de intervenientul educativ.
Cuvântul nu se confundǎ cu propoziţia, care este o unitate componentrǎ a frazei. Enunţul
,în schimb, este unitate componentǎ a sensului el putând îngloba mai multe propoziţii.
În activitatea de predare profesorul uilizeazǎ mai multe coduri. Codurile limbajului
educaţional s-ar putea ordona într-o structurǎ complexǎ, care integreazǎ:
-codul lingvistic (al limbii în care se afce predarea);
-codul didactic (cu indicatori specifici, care sugereazǎ elevilor cǎ este vorba despre o lecţie);
-codul specific (literar, simboluri chimice, formule matematice etc.).
Limbajul educaţional este explicativ, descriptiv şi informativ. În scopul obţinerii unei
informaţii pertinente, predarea va fi nonambiguǎ. Stilul clar şi concis, cuvintele cu referinţǎ
unidirecţionalǎ sunt aspecte ale discursului didactic. Indicatorii textuali cei mai frecvenţi sunt:
- clasificǎrile - ,,în practicǎ nu se întâlnesc tipuri pure, clasificarea este didacticǎ şî are
rolul de a facilita înţelegerea”;
- enumerarea - ,,sunt trei metode : prima…, a doua…, a treia…;
- ierarhizǎrile - ,,cea mai importantǎ teorie”;
- sintezele - ,,romantismul se caracterizeazǎ prin…”;
- comparaţiile - ,,alţi psihologi nu sunt de acord cu… în ceea ce priveşte…”;
- demonstrativitatea - ,,de aceea”, pentru cǎ , rezultǎ, etc.;
- definiţiile abundente.
Alţi indicatori textuali apar din valenţa incitativǎ a discursului didactic. Se includ în
aceastǎ categoria interogaţiile implicite şi explicite. Limbajul educaţional îndeplineşte şi valenţe
apreciativ-evaluative. Se expun informaţii, însǎ nu fǎrǎ o prelucrare a lor. Se evalueazǎ
pertinenţa informaţiilor şi utilitatea lor. Discursul educaţional întâlneşte pe cel critic şi pe cel
estetic. Estetul performeazǎ funcţia consumatorie a comunicǎrii, pe când educatorul itilizeazǎ
evaluarea în scopuri preponderant instrumentale, urmǎrind adecvarea, adaptarea , corectarea.
Rolul pe care îl joacǎ pentru exegezǎ critica criticii, îl joacǎ pedagogia pentru educaţie,
discursul pedagogic fiind discursul asupra educaţiei.
Natura prescriptiv-incitativǎ apropie textul didactic de cel filosofic şi poetic, diferenţiindu-
se de acestea printr-o ambiguitate mai redusǎ. Dacǎ filisofia şi literatura pun întrebǎri ori cautǎ
rǎspunsuri, rostul educaţiei este de a învǎţa individual sǎ punǎ întrebǎri şi sǎ caute rǎspunsuri.
Diversele specializǎri ale limbajului natural interacţioneazǎ, asigurând unitatea de
comunicare la nivel social. Fǎrǎ relaţii între discursuri, acestea nu ar fi decât alte ,,limbi” sau
,,dialecte”.
Noţiunea de transtextualitate comportǎ , în opinia lui Gerard Genette, cinci subdiviziuni:
-intertextualitatea-prezenţa unui text în altul (citatul, aluzia, plagiatul);
-paratextualitatea-relaţia textului cu titlul, notele etc.;
-metatextualitatea- comentariul care leagǎ un text de altul fǎrǎ a-l numi neapǎrat;
-hipertextualitatea-relaţia de derivare a unui text din altul prin transformare ori imitare;
-arhitextualitatea-apartenenţa taxonomicǎ (roman, eseu, etc.);
Se adaugǎ a şasea laturǎ (Paul Cornea, 1998):
-contextualitatea –relaţiile textului cu câmpul sociocultural de apartenenţǎ.
Relaţiile pa care discursul educaţional le manifestǎ cu pregnanţǎ sunt contextualitatea,
intertextualitatea şi metatextualitatea.
Tendinţele de sistematizare a limbajului pedagogiei merg în douǎ direcţii:
-ordonarea termenilor în grupuri,dupǎ apartenenţa la un anumit moment din istoria pedagogiei;
-ordonarea termenilor prin prisma epistemologiei pedagogiei: concepte generale, derivate şi
împrumutate.
Pentru a realiza o comunicare clarǎ şi o referinţǎ univocǎ se poate alcǎtui un dicţionar de
pedagogie actualizat. O altǎ metodǎ este extinderea presei de specialitate şi difuzarea ei pe o
scarǎ mai largǎ . Se asigurǎ astfel un spaţiu pentru promovarea cercetǎrilor noi şi o circulaţie
rapidǎ a informaţiei în domeniu.

BIBLIOGRAFIE
 Cucoş,C-,,Pedagogie’’ Editura Polirom, Iaşi 1996;
 Pânişoară,I.O-,,Comunicarea eficientă’’,Editura Polirom,Iaşi,2004;
 Stănculescu,E.-,,Despre educaţie’’, Editura Cartea Universitară, Bucureşti,2004;
 Ionescu,M.şi Radu.I-,,Didactica modernă’’,Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002;
 Anghel,P.-,,Stiluri şi metode de comunicare’’,Editura Aramis,Bucureşti,2003.