Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Modulul 1
Modulul 2
Modulul 3
1. Introducere
2. Delimitări curriculare
3. Obiectul şi domeniile psihologiei muncii
4. Scurt istoric al psihologiei muncii
5. Profesia de psiholog al muncii
1. Introducere
Munca ocupă, în societăţile moderne, cea mai mare parte a vieţii active a oamenilor, ceea
ce face ca aceasta să aibă im impact extrem de important din punct de vedere psihologic sub cel
puţin trei aspecte fundamentale: eficienţa, siguranţa şi bunăstarea materială şi afectivă.
Psihologia, ca ştiinţă a comportamentului uman, este un domeniu extrem de diversificat sub
aspectul orientărilor ştiinţifice, al abordărilor metodologice şi aplicative. în acest context
problematica psihologică a muncii a devenit tot mai pregnantă, motiv pentru care American
Psychological Association (APA) a desemnat oficial perioada 2000-2010 drept „Deceniul
muncii". Obiectivul urmărit prin această iniţiativă este acela de a focaliza atenţia asupra
contribuţiilor ştiinţelor comportamentale şi sociale cu privire la provocărilor societăţii moderne,
pentru a asigura dezvoltarea sănătoasă a tinerei generaţii (stil de viaţă sănătos, prevenirea
violenţei, a abuzului de droguri, a sarcinilor la vârste tinere etc.) (Azar, 1998).
Definiţiile date „muncii" sunt extrem de diverse. Am ales dintre acestea doar trei,
relevante pentru conţinutul lor:
• în sensul cel mai larg, fizicienii consideră „munca" sub aspectul „energiei consumate pentru
mişcarea unui obiect" (en.wikipedia.org/wikiAVork_(Physics))
• „orice act uman care vizează satisfacerea unei trebuinţe" (Viswesvaran, Sinangil, Ones, &
Anderson, 2006);
• „o activitate instrumentală care are drept obiectiv oferirea de bunuri, servicii pentru a susţine
viaţa sau pentru a produce valoare pentru alţii" (Greenhaus & Singh, 2004).
În opinia noastră elementele constitutive ale unei definiţii a muncii simt efortul (energie,
abilităţi), organizarea (structuri de relaţii reglementări, proceduri) şi finalitatea (eficienţă,
satisfacţie, siguranţă). Drept urmare, înţelegem prin muncă ansamblul, conduitelor umane, fizice
şi intelectuale, supuse unor exigenţe de organizare, a căror finalitate este orientată în propriul
beneficiu şi/sau în beneficiul altora. In lucrarea lor clasică, The Social Psychology of
Organizations, Katz and Kahn (1966) afirmă că esenţa unei organizaţii constă în „modelarea"
comportamentului uman, care reprezintă o modalitate de „impunere a unei anumite structuri"
(roluri, standarde, valori etc). O organizaţie nu poate exista dacă membrii ei fac „doar ce le trece
prin cap", în afara unei coordonări cu un set de prescripţii şi cu ceilalţi membri ai acesteia.
Interesul public şi ştiinţific pentru problemele psihologice ale muncii este în prezent în
creştere. Cele mai importante cauze ale acestui fenomen au fost astfel sintetizate de Schabracq,
Winnubst, & Cooper (2003):
Efectele nedorite ale problemelor de sănătate ocupaţională la nivel individual şi organizaţional;
Principala problemă este stresul de muncă şi consecinţele sale. Reacţiile de stres tulbură
adaptarea profesională atât în plan individual cât şi organizaţional, producând efecte
nedorite şi costisitoare. Stresul diminuează creativitatea, afectează negativ motivaţia,
plăcerea şi satisfacţia muncii. În egală măsură, diminuează calitatea relaţiilor de muncă şi
amplifică situaţiile conflictuale. În ansamblu, stresul reduce eficienţa profesională, atât la
nivel individual cât şi organizaţional.
Amplificarea surselor care creează probleme la locul de muncă;
Dinamica schimbărilor ia nivel organizaţional (restructurări frecvente, introducerea de
noi tehnologii, automatizarea, creşterea ponderii solicitărilor mentale în raport cu cele
fizice, deficitul de persoane cu im nivel corespunzător de instruire, presiunea termenelor
limită, presiunea concurenţei şi a profitului).
Îmbătrânirea forţei de muncă;
Fenomen specific mai ales lumii occidentale. Consecinţele acestuia se manifestă în
conjucţie cu factorii anterior menţionaţi. Adaptarea şi flexibilitatea angajaţilor mai în
vârstă sunt mai reduse, iar efectele surselor de stres mai mari.
Creşterea nivelului de cunoaştere şi de înţelegere a acestor probleme şi noua legislaţie
În ultimul deceniu cunoştinţele cu privire la problemele medicale şi psihologice in mediul
profesional au crescut considerabil. De exemplu: efectele subsolicitării si suprasolicitării,
cauzele accidentelor, problematica factorilor umani etc. Ca urmare a conştientizării
publice, instanţele politice au emis tot mai multe reglementări iz domeniul activităţilor de
muncă (formarea şi certificarea calificărilor, prevenirea accidentelor, programul de
muncă, protecţia personalului etc).
Influenţa managementului resurselor umane
Promovarea insistentă a conceptului de „management al resurselor umane" i amplificat
percepţia importanţei „capitalului uman". Din această perspectivă, angajaţii reprezintă o
„investiţie" a cărei eficienţă trebuie protejată şi amplificată prin toate mijloacele posibile.
2. Delimitări curriculare
Ceea ce vom denumi în continuare „psihologia muncii" face parte dintr-o constelaţie de
orientări aplicative şi ştiinţifice ale psihologiei. înainte de a contura o definiţie a acestui
domeniu, să încercăm o delimitare a „graniţelor", deşi, în zilele noastre, graniţele tind să fie tot
mai puţin relevante. fie că este vorba de cele geo-politice, fie că ne referim la cele care
delimitează teritorii ale spiritualităţii.
Complexitatea şi interdependenţa factorilor care definesc problematica muncii sub aspect
social-uman a generat viziuni diferite, atât cu privire la denumirea domeniului, cât şi cu privire la
structurarea tematicii disciplinelor care se ocupă de acesta. Primul tratat de psihologie dedicai
problematicii muncii aparţine lui Hugo Miinsterberg' 1(vezi Caseta 1), a apărut în 1913 şi a fost
intitulat Psychology and Industrial Efficiency (Pereira, 2005). In prezent, literatura de
specialitate consacră utilizarea unor titulaturi variate pentru desemnarea acestui domeniu
ştiinţific şi aplicativ ai psihologiei: psihologia industrial-organizaţională" (sau „Psihologia
I/O"), psihologia mim: „organizaţională" , „psihologia ocupaţională", „psihologia
personalului''. Deşi fiecare dintre acestea prezintă unele note specifice, acoperă totuşi, în mare
măsură, aceeaşi problematică. Chiar dacă sub aspectul conţinutului diferenţele terminologice nu
sunt relevante, ele devin importante atunci când se pune problema definirii curriculare a
disciplinelor academice.
1
De notat că Hugo Miinsterberg este creditat cu utilizarea pentru prima dată a termenului de „psihotehnică" în anul
1914.
Miner (1992), consideră că titulatura de „psihologie industrial-organizaţională" este
similară cu cea de „psihologie industriala" (designaţia „organizaţională" fiind de dată mai
recentă). Mai mult el consideră că ariile tematice ale acesteia acoperă aproape integral ceea ce
este cunoscut drept „managementul resurselor umane" sau „managementul personalului", fiind,
în acelaşi timp, sinonimă cu „psihologia personalului".
(Jex, 2002) consideră psihologia organizaţională, în sensul ei cel mai general, drept
studiul ştiinţific al individului şi comportamentului de grup în organizaţiile formale".
(Chan, 2004) defineşte „psihologia personalului" ca pe un „subdomeniu al psihologiei
industriale, muncii şi organizaţionale care se ocupă cu aplicarea teoriilor, metodelor şi
rezultatelor cercetării ştiinţifice psihologice asupra funcţionalităţii personalului în organizaţii".
In viziunea acestui autor, cele mai actuale teme ale psihologiei personalului sunt recrutarea,
selecţia, instruirea şi evaluarea performanţei profesionale.
Bogathy (2004b) apreciază „psihologia muncii" şi „psihologia industrială" ca fiind
sinonime, având drept scop „studiul relaţiei om-maşină", ambele fiind sursa de inspiraţie a
„ergonomiei" (optimizarea interfeţei dintre om şi maşină).
Încercând un compromis unificator, unul dintre cele mai recente tratate din domeniu a
fost denumit „Industrial, Work & Organizational Psychology", titlu care consemnează opţiunile
diferite din S.U.A. şi Europa cu privire la definirea şi abordarea problematicii psihologice a
mediului de muncă (Anderson, Ones, Sinangil, & Viswesvaran, 2006). În S.U.A., domeniul este
girat de S.I.O.P. Society for Industrial and Organizational Psychology"', cea de-a 14-a Divizie a
A.P.A. (http://www.siop.org). In Europa, forul „tutelar" este E.A.W.O.P. – „European
Association of Work and Organizational Psychology" (http://www.eawop.org). După cum se
poate observa din denumirile celor două asociaţii profesionale, opţiunea europeană se îndreaptă
spre noţiunea de „muncă", considerată mai largă decât designaţia „industrială". Dincolo de
aceste diferenţe, ambele orientări manifestă o tendinţă de delimitare a două mari direcţii
aplicativ-ştiinţifice: una care acoperă preponderent problematica individului, concretizat în ceea
ce se numeşte în mod obişnuit „psihologia personalului", şi o alta, care adresează problematica
grupurilor, a relaţiilor dintre grupuri şi, în general, nivelul organizational. Problematica asumată
de prima dintre aceste două direcţii face parte din ceea ce numim în mod obişnuit „psihologia
muncii".
În plus faţă de aceste domenii „clasice” există anumite domenii specializate ale
psihologiei muncii care au dobândit o existenţă independentă, fapt determinat de caracteristicile
„speciale” ale anumitor medii profesionale. Includem aici „psihologia militară”, psihologia
aeronautică" şi „psihologia transporturilor”. In toate aceste cazuri, principiile psihologiei muncii
sunt aplicate în mod particular, în contextul specific al profesiunilor respective.
În concluzie, facem precizarea că vom utiliza mai departe denumirea de „psihologia
muncii” într-un sens larg, cu referire la orice aspect relevant privind implicaţiile psihologice ale
activităţii de muncă, indiferent de disputele care privesc poziţionarea acestui aspect în aria
curriculară a diferitelor discipline academice.
Aşa cum am menţionat deja, prima lucrare dedicată aspectelor psihologice ale muncii a
fost publicată în anul 1913, de Katz şi Kahn (op. cit.) 2. O privire peste cuprinsul acestui volum
impresionează şi azi prin complexitatea abordării şi prin perenitatea tematicii abordate (vezi
Caseta 1).
Borman, Klimoski, & Ilgen (2003) definesc obiectul psihologiei muncii, industrială şi
organizaţională ca fiind studiul comportamentului uman în organizaţii. In sens larg, trebuie să
înţelegem prin aceasta aplicarea teoriilor, metodelor de cercetare şi strategiilor de intervenţie
psihologică în mediul de muncă. Obiectivele fundamentale ale acestor activităţi îl reprezintă
acele aspecte ale comportamentului uman care au un impact asupra performanţei profesionale
individuale, asupra eficienţei organizaţiei în ansamblul său, şi asupra satisfacţiei fiecărui angajat.
Cele mai importante direcţii aplicative în abordarea psihologică a proceselor de muncă sunt:
2
Lucrarea poate fi citită integral la adresa web: http://psychclassics.yorkii.ca/Munster/Tndustrial/
psihologia personalului, motivaţie şi leadership, recrutarea şi selecţia personalului, instruirea şi
formarea profesională, comportamentul organizational, relaţia dintre muncă şi viaţa de familie,
dezvoltarea şi schimbarea organizaţională etc.
Psihologii angajaţi în organizaţii sunt interesaţi să găsească cele mai bune răspunsuri la
întrebări ca acestea:
care sunt calităţile individuale care susţin performanţa într-o anumită profesie?
cum influenţează mediul de muncă performanţa profesională?
cum se poate crea un mediu de muncă în care oamenii să poată lua cele mai bune decizii?
care este cel mai potrivit stil de conducere şi cum pot fi identificate persoanele care pot fi
lideri eficienţi?
de ce unele categorii de angajaţi (femeile, minoritarii) obţin salarii mai mici şi promovări
mai lente?
care sunt sursele de motivare a personalului?... etc.
Esenţa tuturor definiţiilor cu privire la acest domeniu este dată de faptul că, în toate
cazurile, psihologia muncii, industrială şi organizaţională este percepută ca o ştiinţă care
mobilizează resurse teoretice diverse pentru a le pune în slujba unor obiective practic-aplicative
imediate. Tabelul 1 prezintă o listă a celor mai importante obiective teoretice şi ale aplicaţiilor
acestora în mediul de muncă.
Studiile de meta-analiză arată că printre temele cel mai frecvent abordate de studiile din
domeniul psihologie industrial organizaţionale sunt cele referitoare la evaluarea performanţei
3
Tabelele şi figurile sunt numerotate în contextul fiecărui capitol.
profesionale, selecţiei de personal şi satisfacţiei muncii.
Dacă raportăm această tematică la spaţiul temporal al unui semestru universitar, va trebui
să observăm că obiectivele propuse pot părea excesiv de ambiţioase. Considerăm însă necesară
dobândirea unui fond de cunoştinţe esenţiale în domeniul psihologiei muncii, care să acopere cât
mai mult din problematica domeniului. Ulterior, în alte etape ale formării profesional-
psihologice, pornind de la o imagine de ansamblu completă şi coerentă, se vor putea aborda în
profunzime fiecare dintre direcţiile menţionate.
a. Pe plan mondial
5
Lista referinţelor bibliografice referitoare la psihologia aeronautică poate fi găsită în: M. Popa, „Psihologie
aeronautică". Editura Universităţii de Medicină ..Carol Davila". 2005
apelează la psihologi specializaţi în domeniul muncii pentru a rezolva problemele specifice de
personal.
Prima problemă este, desigur, aceea a găsirii unui post de psiholog în mediul
organizaţional. Rareori aceste postim sunt listate public, cele mai multe organizaţii
făcând recrutări şi angajări "discrete". Una din modalităţile cele mai utile rămâne aceea a
apropierii de una sau mai multe organizaţii, prin angajarea în proiecte utile ori
participarea la manifestări ştiinţifice sau profesionale. Pentru cei care ar putea crede că
această problemă se manifestă numai în România, cităm aici un studiu realizat de
Show&Benedict (1988), privind modul de angajare a psihologilor I/O în zona
metropolitană a New York-ului. Din 78 de respondenţi la un chestionar, majoritatea
afirmau că şi-au găsit primul loc de muncă prin relaţii informale (recomandări,
autoprezentări). În general, angajatorii cei mai frecvenţi ai psihologilor din mediul I/O
simt: mediul academic (Universităţi), firmele de consultanţă, firmele de afaceri,
instituţiile guvernamentale (administraţie, armată, poliţie etc.) şi serviciile de sănătate
(Howard, apud Miner, op. cit, p. 11).
Relativa "izolare profesională". Multe din organizaţiile sau companiile care angajează
psihologi nu au mai mult de un singur post. Acest lucru face ca psihologul angajat pe
această poziţie să fie lipsit de avantajele lucrului în echipă. Dacă cel în cauză este şi
primul angajat pe post, va trebui să facă muncă de pionierat. Aceasta presupune iniţierea
tuturor activităţilor specifice psihologiei muncii, pe de o parte, dar şi efortul de a face
acceptată această activitate în rândul managementului şi angajaţilor. Atunci când postul a
mai fost ocupat, cel care îl înlocuieşte nu dispune întotdeauna de toată informaţia
necesară pentru a realiza o bună continuitate, fiind obligat să "reconstituie" din mers
activităţile specifice domeniului. Soluţia acestor probleme se află în dezvoltarea de relaţii
profesionale cu colegi din alte organizaţii şi participarea la activităţile asociaţiilor de
profil. Utilizarea mijloacelor modeme de comunicare face posibilă în prezent colaborarea
colegială nu doar pe plan naţional ci şi internaţional.
Dificultăţi în relaţia cu managementul organizaţiei. Includem în această categorie două
tipuri de probleme: (a) lipsa de încredere, (b) încrederea excesivă. În primul caz
psihologul trebuie să lupte pentru a-şi dovedi utilitatea, în al doilea caz trebuie să facă
faţă adesea unor aşteptări exagerate sau unor solicitări care depăşesc limitele eticii
profesionale şi deontologiei. Aceasta din urmă problemă este, de regulă, mai greu de
gestionat şi necesită nu doar tact, ci şi maturitate şi echilibru personal.
Dificultăţi în relaţia cu angajaţii. Prezenţa unui psiholog într-o organizaţie este privită cel
mai adesea, mai ales în primă instanţă, ca o ameninţare de către personalul acesteia.
Rezultă de aici o anumită atitudine de neîncredere şi lipsă de cooperare, care pot afecta
calitatea activităţilor psihologice. Psihologul organizaţional are o poziţie profesională
contradictorie, fiind subordonat pe de o parte intereselor angajatorului şi, pe de altă parte,
intereselor angajaţilor. Realizarea celui mai bun echilibru între aceste două orientări nu
este întotdeauna uşor de realizat. In toate cazurile însă, psihologul va trebui să evite cu
insistenţă dobândirea unei imagini de "exponent necondiţionat al managementului",
deoarece aceasta va crea o distanţă faţă de angajaţi cu efecte profund negative asupra
eficienţei sale profesionale.
În final, apreciem că afirmaţia făcută de Dunnette, în clasicul său tratat din 1976, îşi
păstrează pe deplin valabilitatea, fiind aplicabilă şi psihologiei muncii, ca subdomeniu specializat
al psihologiei I/O: "Psihologia industrială şi organizaţională este în prezent o disciplină
academică, un domeniu în dezvoltare a cercetării, teorie şi practică în acelaşi timp. Domeniul
este foarte promiţător pentru anii care vin, pentru viitoarea dezvoltare şi extindere a
cunoştinţelor noastre cu privire la acele procese comportamentale care sunt esenţiale pentru
înţelegerea interacţiunilor dintre persoane şi instituţiile şi organizaţiile societăţii" (apud
Koppes, 2003, p. 368).
Referinţe bibliografice
Anderson, N., Ones, D. S., Sinangil, H. K., & Viswesvaran, C. (Eds.). (2006). Handbook of
Industrial &Organizational Psychology (Personnel Psychology) (Vol. 1) Sage.
Anitei, M. (2005). Curs de istoria psihologiei: Universitatea din Bucureşti, Facultatea de
Psihologie si Ştiinţele Educaţiei.
Azar, B. (1998). APA invites other organizations to help launch a public education campaign on
the importance of behavioral and social science [Electronic Version]. APA Monitor, 29.
Retrieved 3.02.2007 from http://www.apa.org/monitor/feb98/behave.html.
Bogathy, Z. (2004). Analiza muncii. In Z. Bogathy (Ed.), Manual de psihologia muncii şi
organizaţională (pp.53-72): Polirom.
Bogathy, Z. (2004). Obiectul, sarcinile şi istoria psihologiei muncii. In Z. Bogathy (Ed.),
Manual de psihologiamuncii şi organizaţională (pp. 19-34): Polirom.
Borman, W. C, Ilgen, D. R., & Klimoski, R. J. (Eds.). (2003). Industrial and organizational
psychology (Vol.12): John Wiley & Sons, Inc.
Borman, W. C, Klimoski, R. J., & Ilgen, D. R. (2003). Stability and Change in Industrial and
Organizational Psychology. In W. C. Borman, D. R. Ilgen & R. J. Klimoski (Eds.), Handbook of
Psychgology: Industrial and organizational psychology (Voi. 12). John Wiley & Sons, Inc.
Chan, D. (2004). Personnel Psychology. In C. Spielberger (Ed.), Encyclopedia of Applied
Psychology (Vol. 1). Elsevier Academic Press.
Greenhaus, J. H., & Singh, R. (2004). Work and Family, Relationship between. In C.
Spielberger (Ed.), Encyclopedia of Applied Psychology (Vol. 3, pp. 687). Elsevier Academic
Press.
Jex, S. M. (2002). Organizational Psychology. A Scientist-Practitioner Approach. New York.
John Wiley & Sons.
Katz, D., & Kahn, R. L. (1966). The Social Psychology of Organizations. New York: Wiley.
Koppes, L. L. (2003). Industrial - Organizational Psychology. In D. K. Freedheim (Ed.), History
of psychology (Vol. l, pp. 366).
Mărgineanu, N. (1943). Psihotehnica: Editura Institutului de Psihologie al Universităţii din
Cluj.
Miner, J. B. (1992). Industrial-Organizational Psychology: McGraw-Hill, Inc.
Pereira, M. E. (2005). History of the Psychology. A Time Line of psychological ideas. Retrieved
16.02.2007, from http://www.geocities.com/athens/delphi/6061/en_linha.htm.
Popa, M. (2005). Psihologie aeronautică: Bucureşti, Editura Universitară "Carol Davila".
Schabracq, M. J., Winnubst, J. A. M, & Cooper, C. L. (Eds.). (2003). The Handbook of Work
and Health Psychology (Second Edition ed.): JOHN WILEY & SONS, LTD.
Shaw, J. S., & Benedict, A. (1988). A survey of psychologists employed in business and
industry Journal of Business and Psychology, 2(3).
Smither, R. D. (1994). The psychology ofwork and human petformance (2nd ed.). Harper
Collins College.
Stapp, J., Tucker, A. M., & Van denBos, G. R. (1983). Census of Psychological Personnel:
1983. American Psychologist. American Psychologist(40), 1317-1351.
Viswesvaran, C, Sinangil, H. K., Ones, D. S., & Anderson, N. (2006). Where We Have Been,
Where We Are, (and Where We Could Be). In C. Viswesvaran, H. K. Sinangil, D. S. Ones & N.
Anderson (Eds.), Industrial, Work & Organizational Psychology (Vol. 1). Sage Publications.
Zedeck, S. (2004). Industrial/Organizational Psychology, Overview. In C. Spielberger (Ed.),
Encyclopedia of Applied Psychology (Vol. 1): Elsevier Academic Press.
II. Analiza psihologică a muncii
1. Introducere
2. Definiţii
3. Utilitatea analizei muncii
4. Modalităţi de abordare a analizei muncii
5. Clasificarea ocupaţiilor
6. Etapele analizei muncii
7. Tehnici de analiză a muncii
8. Concluzii
1. Introducere
Activităţile de muncă sunt, în esenţă, modalităţi concrete prin care oamenii îşi manifestă
capacităţile fizice şi psihice pentru a produce bunuri şi valori care le permit satisfacerea nevoilor
şi trebuinţelor, pentru ei şi pentru alţi oameni. Toate ocupaţiile cunoscute în prezent derivă din
ocupaţiile ancestrale: vânătoarea, pescuitul, agricultura, practicile spirituale. Odată cu trecerea
timpului, ocupaţiile s-au diversificat progresiv, iar capacitatea de a fi performant în fiecare din
ele a devenit tot mai dependentă de anumite configuraţii de caracteristici fizice sau psihice.
Pionierul incontestabil al analizei muncii este considerat F.W. Taylor, care a făcut din
descrierea analitică a sarcinilor fiecărui post de muncă suportul principal al creşterii eficienţei.
Finalitatea acestei concepţii a fost una simplificatoare, urmărind minimalizarea diferenţelor
individuale dintre angajaţi, astfel încât orice muncitor să poate fi instruit să execute "perfect" o
anumită sarcină de lucru.
În societatea post-modernă în care trăim, nu doar graniţele politice devin tot mai difuze,
ci şi graniţele dintre profesii şi ocupaţii. În aceste condiţii, fixarea reperelor descriptive pentru
activităţile ocupaţionale a devenit mai dificilă, dar în nici un caz mai puţin utilă sau mai puţin
importantă. Analiza muncii a fost şi rămâne o modalitate esenţială de optimizare a performanţei
în organizaţiile moderne.
Expresia clasică este cea de "analiza postului de muncă" (job analysis), cu referire la
solicitările punctuale ale unui anumit loc de muncă. Schimbarea dramatică, din ultimele decenii,
a naturii sarcinilor de muncă l-au făcut pe Bridges (1994) să declare „sfârşitul postului de muncă
înţeles ca o configuraţie stabilă de responsabilităţi predeterminate". Ca urmare, se conturează o
evoluţie a abordării în favoarea expresiei "analiza muncii" (work analysis), care lărgeşte
semnificaţia analizei de la descrierea analitică a unei anumite sarcini, la definirea acesteia prin
contribuţia la performanţa organizaţională (Sanchez & Levine, 1999). Disputa terminologică pe
acest teren vine în contextul diferenţei terminologice dintre SUA (psihologia industrial-
organizaţională) şi Europa (psihologia muncii). În ciuda acestei dispute "academice", ambii
termeni sunt utilizaţi concomitent în literatura de specialitate, motiv pentru care îi vom utiliza,
din motive practice, ca sinonime, chiar dacă acceptăm existenţa unor subtile diferenţe semantice
între ei.
2. Definiţii
Termenul englezesc "job" are mai multe semnificaţii în limba română: "ocupaţie",
"îndeletnicire", "post", "serviciu", "treabă", (cf. English Romanian Dictionary Online;
www.dictionnary.com). În esenţă, prin "post" (job) vom defini un set de activităţi mintale şi
fizice efectuat de o persoană, care urmăreşte anumite scopuri impuse de organizaţia din care face
parte. El poate fi înţeles şi ca „profesie", care semnifică un grup de posturi de muncă similare
prin obligaţiile solicitate. O profesie poate fi îndeplinită de una sau mai multe persoane
(macaragiu, strungar).
Prin "analiza profesiei" (Job analysis) se înţelege identificarea sarcinilor şi
comportamentelor necesare pentru a îndeplini cu succes cerinţele unui post de muncă (Smither,
2004). Analiza muncii (sau a postului) reprezintă o modalitate ştiinţifică de determinare a
comportamentelor asociate unei anumite activităţi, stabilind dificultatea şi ierarhia lor în funcţie
de nivelul de importanţă.
Alte definiţii uzuale (Bogathy (2004), Codul Ocupaţiilor din România (MMPS, 1992)):
• „sarcină” (task): o activitate de muncă distinctă care urmăreşte un obiectiv precis (lucrul cu
o bază de date pe calculator, dactilografierea unei scrisori de către o secretară).
• „postul” este definit ca "o grupă de activităţi căreia îi sunt asociate îndatoriri, sarcini şi
responsabilităţi de îndeplinit. într-o organizaţie există tot atâtea posturi de muncă, câţi angajaţi
sunt (secretar 1, oţelar 2). (Mathis, Nica&Rusu, apud Bogathy, op. cit.);
• „ocupaţia” este activitatea utilă, aducătoare de venit (în bani sau natură), pe care o desfăşoară
o persoană în mod obişnuit, într-o unitate economico-socială. Ocupaţia este proprie persoanelor
active, care practică o activitate recunoscută de societate ca utilă pentru sine si semenii săi.
Ocupaţia poate fi exprimată prin: funcţia sau meseria exercitată de aceasta.
• „funcţia”, (engl. positiori) este înţeleasă ca "activitatea pe care o prestează o persoană în
mod sistematic şi organizat, în schimbul unui salariu". In clasificarea COR, funcţiile sunt
cuprinse în grupele majore de la 1 la 5.
• „meseria” este complexul de cunoştinţe obţinute prin şcolarizare şi prin practică, necesare
pentru executarea anumitor operaţii de transformare şi prelucrare a obiectelor muncii, sau pentru
prestarea anumitor servicii. În clasificarea C.O.R meseriile sunt clasificate în grupele majore de
la 6 la 8.
• „profesia” este specialitatea (calificarea) obţinută prin studii, iar ocupaţia este specialitatea
(calificarea) exercitată efectiv la locul de muncă.
Analiza muncii, sau a postului de muncă, este o activitate complexă, atât prin varietatea
scopurilor urmărite, cât şi prin modalităţile de realizare. Acest lucru face, implicit, să existe
modalităţi de abordare variate, iar opţiunea pentru modelul urmat este una dintre deciziile
importante care premerg analiza. O prezentare sintetică a opţiunilor diadice în analiza muncii ne
oferă Sackett si Laczo (op.cit. p. 22)
a) Descrierea activităţilor/atributelor
Orice post de muncă poate fi descrisă fie prin identificarea activităţilor pe care le execută
ocupantul acestui post („orientare pe muncă"), fie prin identificarea atributelor care contribuie la
atingerea nivelului dorit de performanţă („orientare pe muncitor"). în primul caz, se urmăreşte
examinarea sarcinilor sau a comportamentelor cerute de un anumit post de muncă. In al doilea
caz, sunt examinate caracteristicile personale care au un impact asupra performanţei: cunoştinţe,
deprinderi, aptitudini etc. Unele dintre tehnicile de analiză a muncii sunt orientate numai pe una
dintre aceste direcţii (de exemplu „Tehnica inventarului de sarcini", sau „Scala abilităţilor"),
dar analiza poate se poate orienta şi în ambele direcţii, urmând ca, în final, să realizate legături
între ele (determinarea atributelor psihice care contribuie la performanţa în anumite sarcini de
muncă). Este evident, de exemplu, că, dacă finalitatea analizei este fundamentarea unui examen
de selecţie, analistul nu se poate limita la crearea unei liste de sarcini asociate unui post de
muncă, ci trebuie, în mod necesar, să meargă mai departe, la identificarea atributelor psihice
implicate în realizarea acestora. Dacă, însă, finalitatea analizei este organizarea unor cursuri
formative, crearea unei liste de sarcini (activităţi specifice postului) poate fi suficientă.
Exemplificăm acest tip de abordare cu două tablouri sintetice ale analizei profesiei de
pilot (Popa, 2005).
b) Abordare generală/specifică
Nivelul de detaliere este o altă opţiune importantă în analiza muncii. De exemplu, munca
psihoterapeutului poate fi descrisă la un nivel ridicat de specificitate („utilizează metode de
sugestie pentru dezvoltarea capacităţii de autocontrol în situaţii de stres", ,,utilizează tehnici
terapeutice cognitive pentru diminuarea reacţiilor de tip fobie"), în termeni cu un nivel mediu de
generalitate („utilizează tehnici psihoterapeutice de sugestie, hipnoză etc"), sau în termeni foarte
generali („„realizează şedinţe de psihoterapie''"''). Nivelul de specificitate al analizei, gradul ei
de „profunzime", se fixează în funcţie de diverse criterii: nivelul de complexitate al postului,
obiectivele analizei, resursele disponibile etc.
c) Abordare calitativă/cantitativă
Descrierea unui post de muncă poate fi făcută într-o manieră calitativă, narativ, prin
evidenţierea sarcinilor asociate acestuia, fie cantitativ, prin utilizarea unor metode bazate pe
evaluări cantitative, numerice (Position Analysis Questionnaire - PAQ, pe care îl vom prezenta
în detaliu mai departe). Evident, analiza cantitativă favorizează comparaţiile de fineţe între
posturi, lucru care poate fi util mai ales în cazul activităţilor profesionale înrudite. Dacă se
consideră necesar, analiza poate fi abordată însă atât calitativ cât şi cantitativ.
d) Abordare observaţională/taxonomică
Obţinerea informaţiilor cu privire la activităţile de muncă se poate face fie prin asumarea
de către analist a rolului de observator, fie prin apelarea la personalul care prestează acea
activitate, sau care deţine un rol de conducere ori de supervizare. Observaţia directă prezintă
avantajul de a pune cercetătorul în contact nemediat cu activitatea analizată, ceea ce poate
favoriza surprinderea unor aspecte mai profunde, lipsite de contaminare cu atitudini subiective.
Există însă şi riscul de a suporta efectele lipsei de cunoştinţe în domeniul respective, mai ales
când acesta este extreme de complex sau se desfăşoară în condiţii deosebite. Valoarea
observaţiei poate fi potenţată de angajarea efectivă în practicarea acelei activităţi de către
psiholog. Există organizaţii care cer acest lucru psihologilor lor, aşa cum, în armată, de exemplu,
există psihologi care sunt Uimişi în teatrele de operaţii militare. In aviaţie, există reglementări
care cer psihologilor angajaţi să urmeze cursuri de specialitate aeronautică şi chiar să efectueze
zboruri de observare sau să dobândească licenţă de pilot (Bowles, 1994).
La rândul ei, analiza pe baza informaţiilor culese de la persoanele care exercită activitatea
respectivă prezintă avantajul de a putea obţine date extensive, din cea mai autorizată sursă. Din
păcate, în acest caz există şi riscul distorsionării informaţiilor din motive diverse: lipsă de
cooperare, interes pentru amplificarea gradului de complexitate şi solicitare, cu scopul de a
amplifica imaginea profesiei şi de a obţine anumite „avantaje", dificultăţi de înţelegere şi de
evaluare a itemilor instrumentelor standardizate de analiză. Dacă însă se apelează la un număr
mare de participanţi, atunci se pot efectua analize statistice care să permită evaluarea gradului de
consistenţă a răspunsurilor.
f) Abordare „CDA/CDAA"
g) Abordare singulară/comparativă
Analiza singulară este specifică, de exemplu, în cazul unui proces de selecţie pentru o
anumită profesie (pilot, medic), în timp ce analiza comparativă poate fi avută în vedere atunci
când se pune problema orientării pe diferite specialităţi ale aceleiaşi profesii (pilot de elicopter
sau de avion de vânătoare; medic chirurg, medic oftalmolog). Analiza comparativă este necesară
6
în limba engleză KSA (Knowledge, Skills, Abilities).
7
în limba engleză KSAO (Knowledge, Skills. and. other oersonal characteristics).
şi atunci când se pune problema utilizării unui sistem de selecţie dezvoltat pentru o anumită
categorie profesională (de ex. piloţi) în raport cu o altă categorie profesională (de ex. paraşutişti).
h) Abordare descriptivă/prescriptivă
În mod obişnuit, analiza muncii are caracterul descrierii unei configuraţii de solicitări
specifice unui anumit post de muncă, aşa cum se prezintă acesta la un moment dat. Uneori însă,
se pune problema realizării unei descrieri pentru un post nou creat, ale cărui atribuţii şi solicitări
nu pot fi descrise, ci evaluate anticipat. Spre exemplu, în contextul măsurilor de securitate
aeroportuară impuse după atentatele teroriste din septembrie 2001 din SUA, a fost creat un post
ale cărui atribuţii specifice constau în realizarea unui interviu de securitate înainte de îmbarcare.
Ca urmare, psihologii au trebuit să realizeze „profilul” acestui post, pe punctul de a fi înfiinţat,
pe baza căruia au realizat un model de selecţie (Broach & Burns, 2003). Dar abordarea
„strategică”, prescriptivă, a analizei muncii poate fi avută în vedere şi pentru a se lua în
considerare modificările care estimate în exercitarea unei anumite profesii, ce pot fi induse, de
exemplu, prin introducerea unei noi tehnologii, într-o perioadă de timp previzibilă.
În finalul prezentării acestor variante de abordare, trebuie să observăm că atunci când ne
propunem analiza unui post de muncă suntem nevoiţi să facem o alegere, în funcţie de natura
postului şi de obiectivele pe care le urmărim. Strategiile pe care le avem la dispoziţie nu se
exclud una pe alta. De exemplu, alegerea între abordarea CDA sau CDAA este în legătură cu
opţiunea pentru descrierea activităţii sau a atributelor solicitate de aceasta. De asemenea, dacă
facem analiza unui singur post, putem opta pentru o analiză calitativă, pe când dacă trebuie să
comparăm mai multe posturi de muncă, o abordare cantitativă este de preferat. Nu există o
abordare universal valabilă, aşa cum nu există o tehnică de analiză care să se potrivească oricărei
situaţii.
Nivelul de generalitate al analizei, la rândul său, poate afecta capacitatea de discriminare,
atunci când se urmăreşte compararea unor specialităţi profesionale. Cu cât nivelul de generalitate
este mai mare, cu atât diferenţele sunt mai puţin relevante. Având de rezolvat problema definirii
examenului de licenţiere profesională pentru diferite categorii de psihologi (clinicieni, consilieri,
I/O, educaţionali), Educaţional Testing Service (Canada) a iniţiat im studiu de analiză
comparativă între aceste patru specialităţi (Rosenfeld, Shimberg, & Thornton, 1983). În acest
scop, au fost trimise prin poştă, unui eşantion de psihologi, un inventar cuprinzând 59 de
responsabilităţi şi 111 tehnici şi cunoştinţe specifice. Studiul a ajuns la concluzia că existenţei
unui nivel ridicat de similiaritate între specialităţile profesionale analizate, dar această concluzie
ar fi putut fi influenţată de nivelul de generalitate al itemilor supuşi evaluării (Sacket, op. cit. p.
24). Spre exemplu, responsabilitatea „de a realiza interviuri cu clienţi/pacienţi, membri de
familie, sau cu alte persoane, cu scopul de a înţelege problemele individuale ale persoanei" este
considerată ca generând răspunsuri similare doar pentru că formularea este prea generală. In
realitate, realizarea unui interviu cu un copil de 7 ani, victimă a unui abuz sexual, solicită
cunoştinţe şi abilităţi diferite faţă de intervievarea, unui cadru de conducere dintr-o organizaţie,
cu scopul de a aprecia problemele ridicate de introducerea unui nou sistem de plată.
5. Clasificarea ocupaţiilor
Importanţa socială a analizei profesiilor este sublimată de faptul că orice stat modern
dispune de un cod al ocupaţiilor, care se prezintă ca o listă completă, ierarhică şi structurată, a
tuturor ocupaţiilor recunoscute oficial. Un astfel de cod (sau „dicţionar al ocupaţiilor", cum este
denumit in SUA, de exemplu), are rolul de a facilita planificarea în domeniul forţei de muncă şi
comparaţiile internaţionale şi reprezintă o clasificare a tuturor ocupaţiilor (profesii-meserii)
recunoscute oficial. Din punct de vedere al utilităţii psihologice, o astfel de clasificare prezintă o
serie de limitări: (a) se bazează pe o descriere narativă, fapt care limitează posibilităţile de
comparare a profesiilor; (b) vizează descrierea sarcinii şi nu atributele individuale; (c) tinde să
fie depăşit, din cauza actualizării la intervale mari de timp (Dunnette, 1999).
În România, cea mai recentă versiune a codului ocupaţiilor (COR) a fost realizată de
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale (1992), pe baza principiilor de clasificare recunoscute pe
plan internaţional şi a recomandărilor corpului de experţi britanici ai Comunităţii Economice
Europene şi ONU.
Grupa de bază, fiind ultimul nivel de clasificare, include ocupaţia sau grupul de ocupaţii
cu cel mai detaliat nivel de omogenitate, din punct de vedere al activităţii desfăşurate de
persoanele cu astfel de ocupaţii.
Pentru codificare s-a adoptat un sistem zecimal de clasificare, constituindu-se grupări astfel:
• 10 grupe majore
• fiecare grupă majoră se compune din 9 subgrupe majore;
• fiecare subgrupă majoră se compune din 9 grape minore;
• fiecare grapă minoră se compune din 9 grape de bază.
Grupa majoră 2
Subgrupa majoră 24
Alţi specialişti cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice
Psihologi
Clasificările de tipul codurilor ocupaţionale au, aşa cum am spus, avantajul de a cuprinde
o lista completă a tuturor activităţilor profesionale recunoscute oficial într-o ţară. Ele nu sunt însă
suficient de adecvate tuturor obiectivelor pe care le urmăresc psihologii. Ca urmare, au fost
elaborate şi alte taxonomii ocupaţionale al căror scop este, mai ales, asocierea dintre
caracteristicile muncii şi atributele individuale. În acest sens, unele dintre cele mai cunoscute
sunt clasificarea bazată pe Position Analysis Questionnaire (PAQ) a lui McCormick & colab
(1972), şi clasificarea vocaţională a lui Holland (1973). Aceasta din urmă, reprezintă o
taxonomie a profesiilor bazată în acelaşi timp pe caracteristicile mediului profesional şi pe
atributele individuale. Conform acestui model, toate activităţile de muncă sunt dispuse într-una
din cele şase arii vocaţionale: realistic, investigativ, artistic, social, întreprinzător şi convenţional.
Pe acest suport a fost dezvoltat un chestionar specializat, care este utilizat în orientarea
profesională şi decizia de alegere a carierei.
După Dessler (apud Bogathy, 2004, p. 58) principalele etape ale urmi proces de analiză a
muncii sunt următoarele:
a) Identificarea modului în care va fi utilizată informaţia. În funcţie de acest aspect, se vor
planifica tipurile de informaţii şi metodele de culegere a acestora. De exemplu, dacă finalitatea
analizei este organizarea unui proces de selecţie, se vor alege metode cantitative, mai precise,
dacă se urmăreşte crearea fişelor de post, se vor utiliza interviuri şi observaţii la locul de muncă.
b) Trecerea în revista a informaţiilor auxiliare relevante. În această etapă se consultă
documentele existente referitoare la postul analizat: fişe de post, organigrame, relaţii de
subordonare. Cu ajutorul acestora se poate crea o imagine generală asupra naturii postului, a
fluxului de informaţii şi activităţi în care este integrată.
c) Selecţia posturilor care vor fi analizate (atunci când acestea fac parte dintr-o organizaţie
complexă, cu multe posturi, mai mult sau mai puţin diferenţiate între ele).
d) Derularea procesului de analiză prin aplicarea metodelor specifice. Metodele, la rândul lor,
vor face obiectul unui proces de selectare, în funcţie de natura activităţii, de obiectivele urmărite
şi de condiţiile concrete ale situaţiei de analiză (nivel de cooperare, timp disponibil etc.)
e) Finalizarea analizei. Aceasta etapă are în vedere transpunerea rezultatelor într-o formă care
să corespundă obiectivelor propuse: fişa postului, profilul ocupantului, etc.
Pentru a uşura prezentarea, vom grupa metodele utilizate în analiza muncii în trei
categorii principale: metode calitative, metode cantitative şi metode grafice.
a) Metode calitative
a(l) Observaţia.
a(2) Interviul
Interviul este una dintre cele mai frecvent folosite metode în analiza muncii. Chiar şi
atunci când nu este metoda principală de colectare a datelor, interviul este utilizat pentru
familiarizarea cu sarcina şi pentru orientarea asupra abordării principale. Tipurile uzuale de
interviu sunt:
Interviul nestructurat. Are un caracter explorator si se prezintă sub forma unei
conversaţii fără întrebări pregătite, şi chiar fără obiective foarte precise. Cercetătorul urmăreşte
să îşi facă o imagine cu privire la natura postului investigat şi sarcinile obişnuite pe care le
execută ocupantul respectivului post. Ascultarea poate fi însoţită de luarea de notiţe (sau chiar de
înregistrare audio, dacă se obţine permisiunea celui intervievat). Interviul nestructurat se comune
din întrebări care urmăresc, în general:
stabilirea unei relaţii cu cel intervievat,
obţinerea de informaţii factuale sau opinii cu privire la postul analizat,
clarificare unor aspecte tipice (sau critice), care caracterizează postul respectiv.
Este recomandabil ca intervievatorul să permită exprimarea fluentă a celui intervievat,
punând întrebări deschise, stimulatoare.
Interviul structurat. Presupune o secvenţă riguroasă de întrebări care urmăreşte aspecte
bine precizate, într-o ordine predefmită. Acest tip de interviu impune o modalitate de înregistrare
completă a răspunsurilor, fie sub formă scrisă, fie prin înregistrare audio. In mod concret, un
interviu structorat este un chestionar care este urmat pas cu pas de către cel care îl aplică. Un
astfel de interviu poate fi aplicat şi de un nespecialist, în urma unei pregătiri preliminare. Acest
lucru poate fi necesar atonei când numărul celor care trebuie intervievaţi este foarte mare.
Rezultatele interviului. Interviul este o metodă flexibilă aplicabilă pentru orice tip de
muncă şi la orice nivel. Datele obţinute, chiar dacă nu au un caracter riguros cantitativ (deşi
interviul structurat poate fi interpretat şi cantitativ), oferă o imagine de ansamblu asupra postului
investigat. Interviul oferă şi posibilitatea de a explora în profunzime aspecte sensibile, sau foarte
specifice unui anumit post de muncă, greu de surprins prin alte metode. Aspectele de natoră
emoţională ale muncii sunt mai uşor de abordat pe calea interviului decât prin alte metode.
Principalul avantaj al interviului este capacitatea de a descrie sarcini şi responsabilităţi
care sunt mai greu observabile şi cuantificabile. Principalul dezavantaj îl constituie posibilitatea
de denaturare a informaţiilor, prin exagerarea unor aspecte (supracopensarea imaginii de sine)
sau omiterea altora (atitudine defensivă).
a(3) Chestionarul
Chestionarele sunt structuri standardizate cu întrebări închise (se alege un răspuns din
mai multe variante), sau deschise (răspuns liber). Deşi o includem aici la metodele calitative,
unele dintre metodele cantitative pe care le vom prezenta mai departe au o formă de chestionar.
Spre deosebire de interviul structurat, chestionarul este dat spre completare angajaţilor care
exercită activităţile supuse analizei. Avantajul lor principal este acela de a furniza o mare
cantitate de informaţii în timp relativ scurt. Dezavantajele ţin mai ales de posibila inconsistenţă
a datelor rezultate, ca urmare a problemelor de înţelegere a întrebărilor, motivarea deficitară a
participanţilor, formalismul răspunsurilor etc.
b) Metode cantitative
Dezvoltată începând deceniul 5 din sex. XX, acesta este o metodă orientată pe muncitor,
fiind utilizată pentru elaborarea codului ocupaţiilor din SUA (Dictionary of Ocupational Title).
În forma sa cea mai recentă, FJA utilizează 7 scale pentru a descrie ceea ce face persoana la locul
de muncă: (1) lucruri, (2) date, (3) persoane, (4) instrucţiuni, (5) raţionamente, (6) prelucrări
numerice, (7) limbaj. Fiecare scală are mai multe niveluri, care sunt operaţionalizate prin
propoziţii cu încărcătură comportamentală şi sarcini ilustrative.
Unitatea de bază a analizei în cadrul FJA este „sarcina” (task). Descrierea acesteia nu se
poate limita însă la activităţi, fără a face referiri la cunoştinţe, deprinderi şi abilităţi. Urmând
structura lingvistica specifică limbii engleze, structura de bază a propoziţiilor care descriu
sarcina de lucru cuprinde un verb, obiectul acţiunii, sursa informaţiilor sau instrucţiunilor, şi
rezultatul acţiunilor.
Presupunerile fundamentale ale abordării de tip FJA sunt:
Muncitorul se raportează la un univers de obiecte reprezentate de: informaţii, oameni şi
lucruri.
Scala „informaţii" se referă la fapte, idei, operaţii mintale şi cunoştinţe (supravegherea
unui panou de comandă, sinteza informaţională etc.)
Scala „oameni" se referă la interacţiuni, comunicaţii şi acţiuni interpersonale(monitorizare,
supervizare, informare, preluare de informaţii etc.)
Scala „obiecte" cuprinde interacţiunea şi răspunsul la lucruri reale, tangibile (fixarea
parametrilor funcţionali, manipulări de obiecte etc.) / Muncitorul se raportează la aceste
obiecte prin intermediul resurselor sale fizice, mintale şi de relaţionare interpersonală.
Resursele individuale, la rândul lor, se pot manifesta ierarhic, în cadrul fiecăreia dintre tipurile de
„obiecte" (informaţii, oameni, lucruri)
Îşi are sorgintea în activitatea laboratorului de resurse umane al US Air Force (Christall,
1974) şi este una din metodele larg utilizate în analiza posturilor de muncă. Ea constă în
definirea unei liste de sarcini sau activităţi desfăşurate în contextul unui post, şi a fost elaborată
pentru colectarea informaţiilor comparative despre un număr mare de activităţi. Inventarul
cuprinde o listă de sarcini posibile, fiecare dintre acestea fiind evaluate pe o scală numerică de
importanţă, de fiecare muncitor în raport cu propria activitate. Aspectele evaluate se referă la
dificultatea învăţării, timp consumat, importanţă. în evaluarea finală a unui post de muncă se
aplică formule care includ evaluările acestor dimensiuni.
Unul din dezavantajele metodei este acela că lista sarcinilor supuse evaluării poate fi
foarte lungă, fapt care face dificilă concentrarea evaluatorilor. De aceea în construirea unui
inventar de sarcini trebuie găsit un dozaj optim al numărului de itemi. Posturile relativ simple pot
fi descrise prin câteva zeci de sarcini, în timp ce posturile de muncă complexe pot fi analizate
prin sute de sarcini. Una din problemele ridicate de acest tip de demers este tendinţa de a stabili
graniţe rigide între profesii (cu atât mai rigide, cu cât nivelul de detaliu al analizei este mai
mare), ceea ce în contextul actual nu mai corespunde cu tendinţa modernă a „graniţelor flexibile"
dintre posturile de muncă.
Fiecare dintre elementele supuse analizei este evaluat prin raportare la patra scale:
limita de acceptabilitate (care este proporţia relativă în care chiar şi lucrătorii la limita
acceptabilităţii sunt buni la elementul respectiv);
superior (cât de important este elementul pentru a evidenţia un lucrător de nivel superior
mediei);
necazuri (cât de mari pot fi necazurile provocate dacă elementul este ignorat în alegerea
unui lucrător);
practic (cât de permisivă trebuie să fie organizaţia, dacă un element este absolut necesar).
Această metodă se bazează pe un chestionar standardizat compus din 187 de itemi grupaţi
în şase categorii:
(1) informaţii primite (de unde şi cum primeşte lucrătorul informaţiile necesare: vizual, auditiv
etc?)
(2) procese mintale (ce raţionamente, planificări, decizii, procesări sunt necesare?)
(3) rezultate ale muncii (ce activităţi fizice sunt efectuate? ce instrumente, scule, sunt utilizate?)
(4) relaţii cu alte persoane (care sunt relaţiile impuse de efectuarea sarcinii: negociere,
supervizare, cooperare
(5) contextul sarcinii (în ce condiţii de mediu fizic sau social se desfăşoară sarcina: zgomot,
temperaturi extreme, stres, risc?)
(6) alte caracteristici (ce alte caracteristici sau activităţi sunt relevante: aparatură, lucrul în
schimburi, salarizare?)
Itemii PAQ sunt evaluaţi pe scale diferite, adaptate la natura itemilor, care se referă la
importanţă, timpul consumat, gradul de utilizare, posibilitatea apariţiei, aplicabilitate şi
dificultate. Durata de aplicare se ridică la aproximativ 2 ore şi jumătate, iar analiza rezultatelor se
face cu ajutorul calculatorului. Fiecare post este descris prin 32 de dimensiuni, care se constituie
sub forma unui „profil al postului". Componentele profilului sunt raportate la anumite etaloane,
astfel încât se poate obţine o evaluare comparativă a posturilor analizate.
În mod normal, PAQ trebuie completat de persoane instruite în analiza posturilor de
muncă, dat fiind complexitatea şi nivelul de profunzime al analizei. Dată fiind generalitatea
itemilor, concepuţi pentru a fi utilizaţi pentru „orice post", rezultatul este oarecum lipsit de
„specificitatea" rezultată din utilizarea unei metode dezvoltată anume pentru un post de muncă
(de exemplu, inventarul de sarcini). Datorită gradului ridicat de standardizare, PAQ este unul
dintre cele mai utilizate chestionare de analiză a muncii, utilizat ca bază pentru procesele de
selecţie a personalului.
Este o metodă dezvoltată de Flanagan (1954), încă în perioada celui de-al doilea război
mondial, în beneficiul activităţilor de instruire şi evaluare profesională. În acest scop, persoanele
dintr-un domeniu de activitate au fost solicitate să evoce exemple de comportamente sau acţiuni
cu efecte deosebit de bune sau deosebit de proaste asupra performanţei pe un anumit post de
muncă. Pentru a fi acceptat ca un „incident critic” un anumit fapt evocat trebuie să îndeplinească
anumite condiţii: (1) să fie specific; (2) să se focalizeze pe im comportament observabil,
manifestat în procesul muncii; (3) să descrie contextul în care a apărut; (4) să indice efectele
rezultate. In final, analiza situaţiilor critice conduce la identificarea aspectelor care contribuie la
performanţe ridicate şi slabe pe un anumit post de muncă.
c) Metode ilustrative
8. Concluzii
Faptul că există un număr atât de ridicat de modele de analiză a profesiilor este o dovadă
concludentă că nu există o metodă infailibilă. Chiar şi cele mai prestigioase şi mai frecvent
utilizate dintre acestea ridică probleme în ceea ce priveşte validitatea lor, înţelegând prin acest
lucru măsura în care rezultatele descriu în mod corect natura reală a profesiei analizate. Studii
recente atrag atenţia asupra unor surse de eroare care pot afecta acurateţea analizei profesiilor.
Printre acestea, cele mai importante sunt următoarele:
• Procesele de influenţă socială. Analiza muncii se execută de regulă în context de grup, ceea ce
face ca evaluatorii să fie supuşi fenomenelor de presiune de grup şi tendinţei spre conformism. în
plus, dacă sarcina evaluării este o responsabilitate colectivă, scade motivaţia individuală prin
absenţa identificării cu rezultatele evaluării.
• Nevoia de autoetalare, care implică înclinaţia spre o imagine bună despre sine şi despre
profesia pe care evaluatorii o practică. în acest sens, se poate constata adesea că multe profesii
rezultă că prezintă solicitări deosebite şi, implicit, necesită peroane cu calităţi peste medie. In
conformitate cu această viziune, ar rezulta că „oamenii obişnuiţi", sau cei cu dotare sub media
statistică, nu au şanse să fie eficienţi în aproape nici o profesie, ceea ce nu este în conformitate
cu realitatea vieţii.
• Limitele individuale ale evaluatorilor, care nu pot avea informaţii complete şi corecte cu
privire la toate aspectele incluse în inventarele de evaluare, care solicită numeroase evaluări de
fineţe . Acest fapt conduce adesea la răspunsuri întâmplătoare, neacoperite de înţelegerea reală a
situaţiei evaluate.
• Efectele unor variabile externe, cum ar fi nivelul de satisfacţie al evaluatorilor. Persoanele
mulţumite de profesia lor vor tinde să supraliciteze evaluările, în timp ce persoanele nemulţumite
pot face evaluări mai scăzute.
Problema fundamentală ridicată de aceste surse de imprecizie care pot apare în analiza
muncii este cum putem şti dacă rezultatul analizei este sau nu corespunzător realităţii. Răspunsul
este dat de evaluarea eficienţei utilizării datelor astfel obţinute. De exemplu, dacă analiza unei
activităţi profesionale este efectuată cu scopul ameliorării sistemului de selecţie, creşterea
validităţii selecţiei (reducerea pierderilor de personal, creşterea productivităţii, etc.) sunt,
implicit, dovezi ale validităţii rezultatelor analizei muncii. Harvey & Wilson (2000) apreciază că
una din căile de obiectivare a acurateţei analizei muncii ar fi aceea de a viza cu precădere aspecte
concret observabile, mai uşor de obiectivat şi de controlat. Mergând mai departe, Guion (apud
Sackett & Laczo, 2003, p. 34) apreciază că analiza muncii nu este o „ştiinţă exactă”, ci un
instrument de recoltare a informaţiilor care este influenţat de decizii şi atitudini subiective. Toate
aceste obiecţii nu reduc însă nici valoarea de ansamblu şi nici utilitatea analizei muncii. Oricare
dintre metodele prezentate, sau altele asemănătoare, pot oferi date preţioase cu privire la natura
unei activităţi, ce pot fi utilizate cu succes în ameliorarea aspectelor care sunt considerate
indicatori de performanţă profesională. În final, analiza muncii contribuie la creşterea eficienţei
şi a nivelului de satisfacţie individuală şi organizaţională.
Referinţe bibliografice
1. Introducere
2. Utilitatea evaluărilor performanţei
3. Natura performanţei de muncă
4. Dimensiuni comportamentale ale performanţei
5. Metode de evaluare a performanţei
6. Criterii de calitate şi factori de variaţie în aprecierea performanţelor
7. Concluzii
1. Introducere
b) Pentru personal cunoaşterea modului în care răspund aşteptărilor angajatorului conduce la:
o feedback cu rol stimulativ în cazul aprecierilor pozitive, sau de mobilizare şi auto-corecţie în
cazul evaluării negative;
o fundamentarea şi corecţia aspiraţiilor privind dezvoltarea carierei.
a) Performanţa în sarcină. Acest aspect include comportamentele care decurg din natura
intrinsecă a sarcinii, nucleul ei specific, conţinutul „ethnic”, sau solicitările prescrise explicit prin
fişa postului. Acest aspect al performanţei individuale are şi contribuţia cea mai directă la
obiectivele de performanţă ale organizaţiei. De exemplu, activitatea didactică (pregătirea şi
susţinerea cursurilor, evaluările şi examenele cu studenţii), reprezintă aspecte ale performanţei în
sarcină a unui profesor universitar. Dacă ne referim la procese de muncă care implică realizarea
unor bunuri sau produse, performanţa în sarcină are drept efect transformarea materiilor prime în
produse finite, ceea ce este echivalent cu a le aduce în obiecte cu „valoare organizaţională"
(deoarece forma lor exprimă contribuţia organizaţiei şi sursa de valoare pentru aceasta).
Studentul absolvent, încorporează în structura lui umană, de cunoştinţe şi abilităţi, aportul
performanţei în sarcină a fiecăruia dintre cadrele didactice care au contribuit la formarea sa.
Performanţa în sarcină poate face obiectul predicţiei, deoarece decurge din manifestarea unor
cunoştinţe, aptitudini, deprinderi sau experienţe formative bine definite. Testele psihologice de
aptitudini, interviurile, inventarele de date biografice, CV-urile, conţin informaţii predictive
pentru performanţa în raport cu diferite tipuri de sarcină. în mod obişnuit, evaluarea performanţei
în sarcină este în primul rând vizată prin procedurile de evaluare a performanţei profesionale,
chiar dacă celelalte aspecte ale performanţei nu sunt mai puţin relevante, mai ales în contextul
evoluţiilor moderne din domeniul activităţilor de muncă.
b) Performanţa contextuală. Nu toate comportamentele de muncă sunt subordonate naturii
intrinseci a sarcinii, unele dintre acestea nu decurg direct din prescripţiile organizaţiei, chiar dacă
au legătură cu obiectivele sale. în această categorie intră, de exemplu, orele suplimentare,
angajarea în activităţi de voluntariat sau în alte activităţi care nu fac obiectul postului ocupat de
persoana în cauză. Referindu-se la acest tip de performanţă Van Scotter şi Motowidlo (1996) fac
distincţia între două aspecte comportamentale: dedicate muncii şi dedicate facilitării relaţiilor
interpersonale la nivelul organizaţiei. Autorii citaţi, dar şi Conway (1999) au descoperit că multe
din variabilele care prezic performanţa în sarcină sunt predictive şi pentru performanţa
contextuală. Problema care se pune în legătură cu acest aspect al performanţei nu este însă dacă
există, ci dacă organizaţia ar trebui să o pună pe lista performanţelor supuse aprecierii, atâta timp
cât acest tip ce comportamente nu fac parte din prescripţiile formale ale nici unui post de muncă
(DeNisi, 2004, p. 437). Dacă aceste comportamente simt incluse în procedurile de evaluare, nu
îşi pierd ele caracterul „contextual" devenind parte a sarcinilor curente de muncă? Angajaţii nu şi
le vor mai asuma în mod liber şi voluntar, ci se vor considera „datori” sa facă mai mult decât li
se cere în mod oficial, pentru a obţine o apreciere mai bună. Din păcate, nu există încă un
răspuns ştiinţific fundamentat la această dilemă.
c) Performanţa adaptativă. Comportamentele adaptative sunt impuse mai ales în profesiile care
prezintă un grad ridicat de incertitudine şi/sau risc, situaţiile de muncă putând evolua în direcţii
imprevizibile. Din ce în ce mai multe profesii moderne implică astfel de situaţii, atât cele care se
desfăşoară într-un mediu puternic tehnologizat, dar şi cele în care atingerea obiectivelor
organizaţiei este dependentă de interacţiuni complexe. Astfel de medii profesionale solicită
flexibilitate, toleranţă la incertitudine, adaptabilitate la situaţii neprevăzute, lucruri care ies din
tipicul sarcinilor prescrise şi previzibile. Pulakos et al. (2000) au propus o tipologie formată din 8
factori de performanţă adaptativă: (1) rezolvarea situaţiilor de urgenţă sau de criză; (2) adaptarea
la situaţii de stres; (3) rezolvarea creativă a problemelor; (4) adaptarea la situaţii incerte sau cu
situaţii surprinzătoare de muncă; (5) capacitate de adaptabilitate la medii caracterizate de
contacte interculturale; (6) adaptabilitate la solicitări fizice noi. Aceste solicitări nu fac parte din
nucleul sarcinii de muncă, dar descriu situaţii care se pot întâlni în cele mai variate medii de
muncă, de la pilotajul aeronavelor, la lucrul într-o bancă sau pe un şantier de construcţii.
Performanţa adaptativă este relativ recent intrată în atenţia cercetării ştiinţifice. Variabilele care
au valoare predictivă în acest sens pot fi de natură cognitivă (în cazul rezolvării creative a
problemelor) sau de natură emoţională (echilibru emoţional, rezistenţă la stres). Putem presupune
că acest tip de performanţă contribuie la performanţa generală de muncă prin delimitarea
persoanelor cu contribuţii de excepţie la atingerea obiectivelor organizaţiei (fie în sens
excepţional pozitiv, fie în sens excepţional negativ).
Aşa cum am văzut în definiţia asumată mai sus, înţelegem performanţa ca pe un construct
aflat în legătură cu comportamentul uman. Este însă performanţa o expresie absolută a
comportamentului sau numai una din funcţiile sale? Răspunsul la această întrebare teoretică ne
va ajuta în definirea modalităţilor practice de măsurare a performanţei. Prima observaţie pe care
trebuie să o facem este aceea că performanţa profesională nu derivă exclusiv din
comportamentele angajaţilor, ci este determinată şi de alte aspecte (resurse materiale, scule
disponibile etc). A doua observaţie ţine de faptul că nu orice act de comportament desfăşurat de
un angajat la locul de muncă are semnificaţie pentru performanţa profesională. Ca urmare,
evaluatorul trebuie mai întâi să identifice conduitele relevante, care prezintă un aport de valoare
în raport cu scopurile organizaţiei, acestea urmând mai apoi a fi supuse aprecierii cu metode
specifice. în acest sens, metodele de analiză a sarcinii de muncă, discutate anterior, constituie un
suport esenţial în fundamentarea evaluării performanţei profesionale, deoarece ne oferă
posibilitatea de a identifica cu relativă precizie conduitele asociate fiecărei sarcini asociate unui
post de muncă. În fine, să mai observăm şi faptul că organizaţia valorizează comportamentele
angajaţilor fie pozitiv, în măsura în care susţin scopurile sale, fie negativ, atunci când contravin
acestora.
Una din clasificările cunoscute a comportamentelor de muncă este cea realizată de
Campbell, (apud Motowidlo, 2003, p. 43), care defineşte 8 dimensiuni comportamentale pe care
le consideră suficiente pentru a descrie performanţa în orice activitate profesională, chiar dacă
conţinutul lor variază de ia o profesie la alta.
(1) Eficienţa specifică postului (sarcinii). Cât de bine execută solicitările esenţiale ale unei
sarcinii care are un specific ce o distinge de altele.
(2) Eficienţa în sarcini nespecifice locului de muncă. Cât de bine execută sarcini care nu sunt
specifice locului său de muncă, dar sunt cerute de majoritatea locurilor de muncă din organizaţie.
(3) Comunicare scrisă şi orală. Cât de bine se exprimă în scris sau verbal, în faţa unei audienţe
de orice mărime.
(4) Efortul manifestat. Cât de mult se mobilizează în îndeplinirea sarcinii, cât de insistent şi de
intens este în activitatea de muncă.
(5) Disciplina personală. Cât de mult evită conduitele negative cum ar fi abuzul de alcool,
încălcarea regulilor, absenteismul etc.
(6) Facilitarea performanţei de grup. Cât de bine susţine, ajută şi dezvoltă relaţiile de grup şi
unitatea grupului în realizarea scopurilor organizaţiei.
(7) Supervizare. Cât de bine influenţează subordonaţii prin interacţiune personală directă.
(8) Management şi administrare. Cât de bine îndeplineşte funcţii de management (altele decât
cele de supervizare) cum ar fi fixarea obiectivelor, organizarea oamenilor, planificarea
resurselor, monitorizarea progresului, controlul cheltuielilor, găsirea resurselor suplimentare etc.
Fiecăreia dintre aceste dimensiuni generice poate fi concretizată cu uşurinţă prin anumite
comportamente specifice, cu semnificaţie pozitivă sau negativă. De exemplu, în cazul primei
dimensiuni, "îndeplinirea rapidă şi exactă, fără greşeli a sarcinii" este un comportament pozitiv,
iar "îndeplinirea incompletă, lentă sau cu erori" este un comportament negativ.
o Evaluări directe ale productivităţii (eficienţei): expresia obiectivă a eficienţei, descrisă sub
aspect cantitativ sau calitativ, corespunzător obiectului de activitate al respectivei organizaţii:
numărul de piese prelucrate, contracte finalizate, produse vândute etc.
o Date personale, care cuprind înregistrări referitoare la eficienţa personală, altele decât cele de
performanţă obiectivabilă, apreciate de către supervizori sau şefi (întârzieri, absenţe, promovări,
sancţiuni, erori, incidente sau accidente). De exemplu, lista timpului de prezenţă/întârziere la
program, generată automat de un sistem de acces pe bază de cartelă, poate fi utilizată ca
informaţie evaluativă.
Această categorie de evaluări prezintă avantajul cuantificării, ceea ce permite o
comparare obiectivă a personalului. Din păcate, pe această cale nu pot fi evaluate decât
performanţe în sarcini elementare, încadrate în unităţi de timp relativ scurte, şi realizate prin
contribuţia limitată la o singură persoană. Atunci când aceste condiţii nu sunt întrunite, evaluarea
„obiectivă” a performanţei este greu de realizat. Documentele oficiale de evaluare, prin
focalizarea pe date obiective, observabile, se pot impune asupra aprecierilor de tip subiectiv, dar
şi valoarea lor poate fi marcată de contaminare (influenţe care scapă controlului individului) sau
deficienţe (lipsa de surprindere a unor aspecte importante - de ex., unele tipuri de înregistrări
insistă pe aspectele negative, erori, aspectele pozitive
fiind superficial sau deloc notate). În altă ordine de idei, utilizarea exclusivă a evaluărilor
obiective poate avea drept efect focalizarea excesivă pe performanţa în sarcină, descurajându-se
orientarea spre comportamente de tip contextual (aparent disociate de performanţa în sarcină)
sau spre rezolvări creative (care implică riscuri pentru performanţa în sarcină).
(b) Evaluările subiective reprezintă una din opţiunile cele mai frecvente în procedurile de
apreciere a performanţei. în esenţă, ele presupun existenţa unui evaluator (de regulă un şef sau un
sxipervizor) care aplică un sistem de valorizare a performanţei, descrisă printr-un set de criterii.
La rândul lor, evaluările subiective pot fi clasificate în două mari categorii (bl) scale de evaluare
şi (b2) sisteme de ierarhizare comparativă, diferenţă dintre ele fiind dată de criteriul de raportare.
(b1) Scalele grafice de evaluare vizează aprecierea prin raportare la un criteriu absolut,
fixat arbitrar. Ele constau în prezentarea unui set de dimensiuni sau sarcini supuse aprecierii, în
dreptul fiecărora existând mai multe niveluri de performanţă. Evaluatorul trebuie să marcheze
nivelul care descrie, în opinia sa, cel mai bine persoana evaluată. Există mai multe formate sub
care se poate prezenta o scală de acest tip, în funcţie de numărul nivelurilor de evaluare şi de
gradul de delimitare al nivelurilor (exprimate prin numere sau prin linii cu gradaţii grafice).
Practic, orice aspect de performanţă poate fi supus unui sistem scalar de apreciere, alegându-se
una dintre formele de valorizare posibile: scale ordinale de tip Lickert (de la l-foarte slab, la S-
foarte buri); scale care vizează trăsături sau caracteristici comportamentale de performanţă
(„rebuturi şi erori foarte rare", "lucrează în general bine; face rar erori"; "lucrează acceptabil;
trebuie atenţionat frecvent"; "erori şi rebuturi frecvente; nepăsător"). Redăm mai jos o scală
concepută pentru evaluarea trăsăturilor implicate în activitatea de manager.
O variantă modernă de scală grafică este scala cu ancore comportamentale (Smith &
Kendall, 1963), care defineşte în mod explicit anumite niveluri ale scalei prin comportamente
observabile. Elaborarea unei scale cu ancore comportamentale presupune următoarele etape
(Pitariu, 2003):
1) Constituirea unui grup de experţi, format din 5-10 persoane, care formulează un set de
dimensiuni care descriu un bun specialist pe postul respectiv şi care sunt definite în mod succint
şi clar.
2) Un alt grup de experţi va genera exemple de comportamente care ilustrează situaţii de
eficienţă sau de lipsă a acesteia, asociate fiecăreia dintre dimensiunile descrise anterior.
3) Lista dimensiunilor şi cea a exemplelor de comportamente, ordonate aleatoriu, sunt supuse
unui alt grup de experţi, care are sarcina de a realiza o corespondenţa între ele, independentă de
cea făcută în etapa anterioară. în urma acestei operaţii, se vor reţine comportamentele alocate în
mod concordant, într-o proporţie de cel puţin 67%, dimensiunilor de bază.
4) Se alcătuieşte o broşură care va conţine instrucţiuni de aplicare a scalei şi descrieri analitice
ale fiecărei dimensiuni şi comportamentele aferente acestora. Fiecare tip de comportament este
cotat de către im grup de experţi cu un număr de puncte (pe o scală cu 5, 7 sau 9 niveluri), în
mod progresiv, de la ineficientă maximă la eficienţă maximă. Se vor păstra numai
comportamentele care întrunesc im grad ridicat de consens între experţi.
5) În final, se constituie scala de evaluare, compusă din dimensiunile păstrate şi din
comportamentele asociate acestora, plasate ierarhic, în funcţie de punctajul alocat în etapa
anterioară.
(b2) Sistemele de ierarhizare comparativă reprezintă evaluări bazate pe norme de
referinţă, care plasează persoana evaluată în raport cu alte persoane, apreciate sub acelaşi aspect.
Cea mai simplă metodă de clasificare constă în ordonarea pe o listă, în ordine crescătoare sau
descrescătoare, de la „cel mai bun" la „cel mai slab". O astfel de clasificare are dezavantajul de
a fi în mare măsură dependentă de subiectivitatea evaluatorului, fiind greu de realizat un nivel
ridicat de concordanţă între evaluatori diferiţi. O variantă îmbunătăţită este aşa numita
clasificare alternantă: se selectează primul şi ultimul, apoi al doilea şi penultimul, al treilea şi
antepenultimul, şi tot aşa, până sunt clasificaţi toţi membrii grupului supus evaluării. Avantajul
acestei metode este că reduce încărcarea cognitivă a evaluatorului, acesta limitându-se la fiecare
pas la compararea în zona extremă a grupului. O altă metodă de clasificare comparaţia pe perechi
(fiecare persoană este comparată cu fiecare dintre celelalte persoane din grup), atribuindu-se un
punct pentru fiecare plasare pe poziţia întâi a unei perechi. Evident, această metodă nu este
practică decât pentru situaţia în care grupul nu este prea mare.8
În ultimii ani este din ce în ce mai mult utilizată metoda feedback 360°, care se bazează
pe evaluări subiective concomitente primite din partea şefilor, colegilor şi beneficiarilor, numită,
din acest motiv, metodă „multi-sursă/multi-evaluator" (Fletcher & Perry, 2006). Persoana
supusă aprecierii este evaluată, prin tehnici adecvate, de şefi, colegi, subordonaţi şi, uneori chiar
de beneficiari. Dimensiunile vizate se referă de obicei la aspecte de relaţionare interpersonală
(cooperare, conducere, spirit de echipă). Uneori, evaluările din partea celorlalţi sunt supuse
comparaţiei cu autoevaluarea, efectuată pe acelaşi set de criterii. Principalul obiectiv al acestei
metode este dezvoltarea personalului (Vîrgă, 2004) în organizaţii care implică un nivel complex
de management. Presupunerea principală pe care se fundamentează această metodă de evaluare
este aceea că evaluarea de către persoane diferite poate oferi o imagine din unghiuri diferite a
performanţei individuale. Astfel, persoana evaluată are posibilitatea să obţină o apreciere mai
bogată, mai variată şi mai puţin vulnerabilă la eventuale percepţii unilaterale sau subiective ale
unui evaluator unic. În ce măsură această premisă este confirmată de realitate, este un aspect care
solicită încă studii şi cercetări aprofundate.
Aprecierea performanţei este o activitate care suportă ea însăşi criterii de evaluare. Altfel
spus, rezultatele evaluării sunt adecvate dacă respectă anumite criterii de calitate. De-a lungul
timpului, au fost propuse diverse seturi de criterii de evaluare calitativă a aprecierii performanţei
profesionale. Blum şi Naylor (citaţi de Viswesvaran, 2006, p. 117) sintetizează următoarele
criterii:
1) capacitate de discriminare între persoanele evaluate
2) aplicabilitate practică (resurse reclamate - umane, financiare, de timp)
3) acceptabilitate din partea personalului (nu generează atitudini de respingere)
4) fidelitate (calitatea instrumentelor de evaluare de a oferi informaţii consistente, centrate pe
anumite dimensiuni)
5) claritatea criteriilor (transparenţa criteriilor, uşurinţa de a fi înţelese şi raportate la activitatea
profesională curentă)
6) validitate de construct (calitatea instrumentelor de a măsura exact dimensiunile propuse şi
nu alte aspecte).
Unele dintre aceste criterii au fost intens cercetate, cu precădere cele referitoare la
fidelitate şi validitatea de construct. Criterii ca aplicabilitatea practică şi capacitatea de
discriminare, depind într-o măsură ridicată de contextul de aplicare a metodelor de evaluare. De
exemplu, capacitatea de a face operaţii de calcul mintal poate produce diferenţe mai mari între
tineri vânzători, proaspăt angajaţi, decât între vânzători cu experienţă, care au exersat îndelung
calculele mintale.
Atunci când analizăm munca persoanelor dintr-o organizaţie, diferenţele lor de eficienţă
sunt adesea evidente sau, altfel spus, constatăm o variabilitate a perfonnanţei. Este legitim să ne
întrebăm ce anume determină această variabilitate, pentru a fi în măsură să interpretăm corect
rezultatele, să maximizăm sursele utile de informaţie şi să minimizăm sursele nerelevante. în
termeni generali, ca în orice situaţie de măsurare, valorile atribuite performanţei profesionale au
două componente: informaţie utilă şi eroare. Informaţia utilă se referă la aspecte care descriu
exact aspectele vizate cu privire la comportamentele profesionale ale celor evaluaţi. Eroarea se
referă la orice altă sursă de variaţie a rezultatelor care nu are legătură cu obiectul evaluării.
Nu este întotdeauna uşor să discernem între informaţie şi eroare, dar putem identifica
sursele care aduc o contribuţie la construcţia valorilor care rezultă din procesul de măsurare. In
cazul nostru, evaluarea performanţei profesionale este influenţată de următoarele cauze
principale: organizaţia, evaluatorul, evaluatul şi procesul de măsurare.
a) Organizaţia influenţează într-o măsură importantă variabilitatea indicatorilor de
performanţă individuală. Acest lucru decurge din faptul că organizaţia este, de cele mai multe
ori, aceea care instituie formele de evaluare şi procedurile de aplicare ale acestora. Organizaţia
poate fi influenţa variabilitatea evaluărilor de performanţă prin atmosfera pe care o creează în
jurul acestora. Dacă le acordă o importanţă deosebită, dacă le utilizează într-o manieră
stimulativă, ori dacă urmăreşte criterii mai complexe, atunci diferenţele de performanţă dintre
angajaţi vor tinde să fie mai mari. în acelaşi timp, dacă va trata procesul de evaluare într-o
manieră formală, superficială, dacă va utiliza rezultatul evaluărilor în scopuri punitive, ori dacă
este interesată numai de anumite aspecte limitate ale rezultatelor de muncă, atunci variaţia
performanţelor va tinde să fie mai redusă, iar diferenţele dintre angajaţi mai puţin relevante.
b) Persoana care efectuează evaluarea. Sub aspectul caracteristicilor demografici s-a
constatat că genul evaluatorului nu are un impact semnificativ asupra evaluării, în timp ce vârsta
pare a influenţa evaluarea (evaluatorii tineri, cu funcţii de conducere, sunt mai puţin indulgenţi).
O serie de factori de personalitate par a fi, de asemenea, implicaţi în rezultatelor evaluării. Astfel,
cei care sunt mai puţin siguri de sine tind să fie mai indulgenţi, spre deosebire de cei încrezători
în propriile posibilităţi, care sunt mai exigenţi cu cei evaluaţi. Evaluatorii mai puţin sociabili tind
să fie mai critici şi mai negativişti în notări. Alte caracteristici ale evaluatorilor care pot marca
rezultatele evaluării sunt însuşirile profesionale (cei experimentaţi fac aprecieri mai precise şi
mai discriminative), poziţia ierarhică (cât diferenţa de rang între evaluator şi evaluat este mai
mare, cu atât aprecierile sunt mai exigente) (Pitariu, 1994, p. 91). In acest context se cuvine
amintit faptul că cercetări mai recente sugerează că nu atât diferenţa „obiectivă" dintre poziţiile
ierarhice este relevantă, ci „distanţa de putere", o caracteristică de cultură organizaţională care se
referă la percepţia subiectivă a relaţiei de autoritate. în organizaţiile cu distanţă de putere
ridicată, şefii trăiesc într-un „turn de fildeş", izolaţi de subordonaţi, iar schimbul direct de
informaţii, ca şi interacţiunile emoţionale, sunt mai reduse. (Fletcher & Perry, 2006, p. 132).
Drept urmare, evaluarea tinde să fie mai rigidă, mai exigentă, pe de o parte, iar feedback-ul oferit
celor evaluaţi este mai sărac şi mai puţin încurajator, pe de altă parte. In fine, o problemă
importantă care ţine de evaluator, este aceea a concordanţei dintre evaluatori diferiţi, atunci când
evaluarea nu este făcută de o singură persoană. Soluţia acestei probleme constă în instruirea şi
formarea adecvată evaluatorilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin verificarea cu proceduri
statistice adecvate (teste de semnificaţie) a gradului de concordanţă a evaluărilor.
c) Persoana evaluată, în calitate de efector al sarcinilor de muncă este, desigur, una din
sursele principale ale variaţiei performanţelor. Aceasta, în primul rând, ca urmare a diferenţelor
naturale dintre oameni. Această diferenţă decurge din factori ereditari sau din mediul de
dezvoltare specific fiecărui individ în parte (Pitariu, 1994). Este greu de afirmat cu precizie, în
cazul evaluării performanţelor de muncă, ce şi cât anume din performanţa unui angajat derivă din
atribute înnăscute ale acestuia (aptitudini, preexistente angajării) sau din condiţiile de mediu
(programe de instruire, condiţii de lucru etc). Uneori această distincţie nici nu prezintă
importanţă (de ex., dacă se urmăreşte fixarea drepturilor salariale), alteori, însă, este important să
ştim dacă un anumit aspect al performanţei este determinat de caracteristici înnăscute (de ex.,
pentru constituirea unei baterii de teste psihologice de selecţie). O serie de caracteristici
individuale pot marca, la rândul lor, nivelul evaluării, astfel încât acesta să fie distorsionat faţă de
realitate. În general, studiile nu au arătat un impact semnificativ al vârstei sexului sau nivelului
educaţional, dar factorii profesionali par a influenţa aprecierile. Într-un fel, acest lucru este
inevitabil, din moment ce tocmai aceşti factori sunt cei supuşi aprecierii. Astfel, performanţe
recente tind să influenţeze aprecierea retrospectivă, iar performanţe ridicate sub anumite aspecte
profesionale, tind să atragă aprecieri pozitive şi asupra altor criterii, la care rezultatele nu sunt la
fel de bune - aşa numitul efect de halou (Pitarivi, 1994, p. 94). Un alt aspect relevant din
perspectiva persoanei evaluate este percepţia corectitudinii aprecierii. Dacă evaluarea este
considerată corectă cresc şansele ca efectul ei să fie unul pozitiv, chiar şi atunci când aprecierile
conţin şi note critice.
d) Procesul de evaluare însuşi are un impact asupra gradului de diferenţiere a
performanţelor. Performanţele vor tinde să fie mai puţin variabile de la individ la individ dacă
vor fi utilizate tehnici de evaluare mai puţin discriminative (cu un număr mai mic de niveluri de
măsurare) sau, dimpotrivă, mai discriminative, dacă se bazează pe un număr mai ridicat de
niveluri de măsurare. Uneori, nivelul de discriminare este dictat de anumite reglementari
specifice. De exemplu, având în vedere că pentru trecerea unui examen obişnuit se acceptă 5
drept notă minimă, vom constata că cele mai multe dintre notele şcolare sunt de la 5 în sus, chiar
dacă scala de evaluare este, teoretic, de la 1 la 10. Mai mult, în unele cazuri variaţia notelor se
reduce şi mai mult prin fixarea unui prag de promovare mai ridicat (de ex., nota 7 pentru
admiterea la zbor a piloţilor, sau pentru trecerea unui examen de doctorat). Un alt factor care
contribuie la variabilitatea rezultatelor evaluării este „eroarea de măsurare", care se referă la:
diferenţele dintre evaluatori (atunci când sunt mai mulţi), variaţiile în cazul aceluiaşi evaluator
(generate de neatenţie sau subiectivism), erorile generate de instrumentul de evaluare (confuzii,
imprecizii), erori determinate de context (de ex., pe fondul unei situaţii de „criză"
organizaţională, evaluările vor tinde să fie mai exigente).
În fine, dacă vorbim de variabilitatea aprecierilor, ceea ce este similar cu nivelul de
discriminare între angajaţi, ne putem întreba dacă mai multă variabilitate este întotdeauna un
deziderat. Răspunsul este acela că gradul de diferenţiere al evaluărilor, precizia aprecierilor,
trebuie subordonată scopurilor procesului de evaluare. Uneori este suficient un nivel mai redus
de specificitate. De exemplu, în cazul elevilor din clasa I, este suficientă o evaluare prin
calificative, pe cinci niveluri, deoarece o evaluare pe mai multe trepte ar fi greu de înţeles de
către copii la această vârstă. Mai târziu, în clasele mai mari se poate utiliza un nivel de evaluare
bazat pe 10 sau chiar 20 de niveluri. Dacă însă obiectivele evaluării sunt legate de teme de
cercetare, sau de instituirea unui proces de selecţie psihologică, cu cât variabilitatea este mai
mare, cu atât scopul este mai bine slujit.
7. Concluzii
Referinţe bibliografice
1. Introducere
2. Concepte fundamentale în selecţia psihologică
3. Predictori utilizaţi în selecţia psihologică
4. Validarea selecţiei psihologice
5. Utilitatea selecţiei psihologice
6. Aspecte etice şi deontologice
7. Concluzii
1. Introducere
Interesul oricărei organizaţii de a-şi atinge obiectivele de eficienţă şi performanţă
conduce la dezvoltarea unui interes legitim pentru un personal cu un potenţial profesional cât
mai ridicat. Atingerea acestui deziderat urmează procesului de definire a solicitărilor specifice
posturilor de muncă, despre care am vorbit anterior, şi se realizează prin două procese specifice:
recrutarea şi selecţia.
Recrutarea se compune dintr-o serie de activităţi care au drept scop informarea publică
despre oferta de posturi a unei organizaţii şi atragerea cât mai multor persoane pentru a candida
la ocuparea lor (Breaugh, 2004; Rynes & Cable, 2003). Sub multe aspecte, activitatea de
recrutare are toate caracteristicile unei operaţiuni de „marketing profesional", care urmăreşte nu
doar creşterea numărului candidaţilor, ci şi nivelul lor calitativ, sub aspectele importante pentru
organizaţie. In esenţă, activitatea de recrutare presupune conştientizarea candidaţilor potenţiali
cu privire la oferta de muncă şi punerea la dispoziţia lor a informaţiilor necesare stimulării unei
decizii personale, voluntare, de a candida pentru ocuparea unui post. Decizia personală de a se
prezenta la selecţia pentru ocuparea unui post are, implicit, caracterul unei autoselecţii, rezultat
al comparării potenţialului individual cu cu cerinţele postului, prezentate de recrutori.
Autoselecţia este, desigur, un proces profund subiectiv, influenţat şi de alţi factori, în
special cei de natură motivaţională. Şi totuşi, nu este de neglijat impactul ei asupra
caracteristicilor candidaţilor care se vor prezenta la selecţie. Atunci când cerinţele postului sunt
extrem de mari (de ex., funcţii de conducere, funcţii ultraspecializate sau care presupun lucrul în
medii extreme) efectul autoselecţiei este foarte puternic. Deşi aportul psihologilor la realizarea
unui proces eficient de recrutare nu este lipsit de importanţă, nu vom dezvolta aici această
problematică.
Selecţia, la rândul ei, este în esenţă un proces decizional, prin care se recoltează
informaţii relevante cu ajutorul cărora sunt comparate persoanele care doresc să exercite o
anumită profesie. Scopul acestui demers este acela de a alege, dintre toţi solicitanţii, pe aceia
care prezintă cele mai potrivite caracteristici şi cele mai bime şanse de succes în procesul de
instruire şi, implicit, pe parcursul exercitării profesiei respective (Hormann, 1998b). în fine,
selecţia psihologică reprezintă acea componentă a procesului de selecţie care se bazează pe
evaluarea psihologică, care constituie o disciplină a psihologiei ştiinţifice dedicată studiului
diferenţelor umane şi metodelor de măsurare a acestora (Bartram, 2004; Fernandez-Ballesteros,
2004). Rezultatele evaluării psihologice sunt suportul clasificării candidaţilor şi al deciziei de
selecţie. Ea se fundamentează pe teoria diferenţelor individuale, care presupune existenţa unor
caracteristici umane diferenţiale, relativ stabile, care au un efect semnificativ asupra calităţii
adaptării şi eficienţei în muncă.
Selectarea persoanelor potrivite pentru fiecare post de muncă reprezintă una din sursele
majore de performanţă pentru orice organizaţie. Oamenii diferă între ei printr-o varietate de
caracteristici cum ar fi deprinderi, aptitudini, trăsături de personalitate, orientări motivaţionale şi
de interese. In acelaşi timp, posturile de muncă diferă între ele sub aspectul sarcinilor şi
solicitărilor specifice. Rolul unui proces de selecţie este de a realiza cea mai mare compatibilitate
posibilă între oameni şi activităţile profesionale pentru care sunt angajaţi. Efectuată
corespunzător, selecţia psihologică aduce beneficii atât organizaţiei, prin creşterea indicatorilor
de eficienţă, cât şi oamenilor, prin exploatare optimă a resurselor individuale, atingerea unor
niveluri mai ridicate de dezvoltare şi autorealizare şi, implicit, a unui nivel mai ridicat de
satisfacţie personală. De regulă, instituirea unui proces de selecţie este condiţionată de existenţa
unui număr de candidaţi mai ridicat decât numărul locurilor disponibile. Includerea sau nu a unei
componente psihologice în selecţia personalului este o decizie care aparţine managementului
organizaţiei respective.
Contribuţia la selecţia personalului este una dintre aplicaţiile centrale ale psihologiei în
domeniul industrial-organizaţional (Ones & Viswesvaran, 2004), fiind, în acelaşi timp, şi una
dintre cele mai complexe şi mai elaborate dintre aceste aplicaţii. Mai mult, aşa cum am putut
vedea în scurta incursiune istorică introductivă, selecţia constituie, de fapt, punctul de început al
psihologiei în mediul de muncă. Importanţa selecţiei este subliniată în egală măsură de
semnificaţia individuală (deciziile de selecţie afectează în mod decisiv, uneori, destinul
persoanelor) şi de semnificaţia socială a acesteia (deciziile de selecţie au un impact direct asupra
funcţionării eficiente a organizaţiilor). în strânsă dependenţă cu aceste aspecte se află implicaţiile
deontologice şi legale ale selecţiei psihologice, pe care le vom analiza separat, mai târziu.
Selecţia este prin ea însăşi o disciplină psihologică de sinteză. Fundamentarea teoretică şi
organizarea practică a selecţiei psihologice presupun cunoştinţe aprofundate în domenii variate
ale psihologiei, printre care esenţiale sunt: psihologie generală, psihologia personalităţii,
psihodiagnostic, psihologie experimentală, tehnici şi metode de evaluare psihologică,
metodologia cercetării, statistică, deontologie. în ciuda vechimii sale, selecţia este în continuare
unul dintre domeniile cele mai dinamice ale psihologiei, care generează o intensă activitate de
cercetare
Aşa cum am văzut mai sus, selecţia psihologică înseamnă realizarea unei „potriviri" între
caracteristicile oamenilor şi solicitările posturilor de muncă pe care sunt angajaţi. Concret, acest
lucru presupune identificarea şi măsurarea adecvată a unor „caracteristici individuale" care se
află într-o relaţie de determinare/asociere cu anumiţi indicatori de performanţă profesională. în
acest model întâlnim două din conceptele fundamentale ale selecţiei psihologice: predictor şi
criteriu.
Criteriul este o valoare care decurge dintr-un proces de măsurare şi exprimă cât de bine
îşi îndeplinesc persoanele sarcinile posturilor de muncă pe care le ocupă. In principiu, valorile
criteriului rezultă din procesul de evaluare a performanţei profesionale, anterior discutat. Ele se
referă la comportamente, performanţe sau alte rezultate care prezintă o semnificaţie în raport cu
aşteptările organizaţiei. Desigur, pentru a fi utile procesului de selecţie, evaluările profesionale
trebuie să fie exprimate într-o formă cantitativă, impusă de necesitatea analizei statistice.
Utilitatea esenţială a criteriului este dată faptul că acesta constituie punctul de referinţă pentru
probarea eficienţei selecţiei psihologice. Deşi vom analiza pe larg problema criteriului, vom
precizăm aici doar faptul că, performanţa profesională fiind o realitate complexă, definită prin
multiple aspecte, pot exista mai multe criterii de selecţie, alegerea unuia sau mai multora dintre
ele fiind una dintre deciziile importante ale psihologului.
Predictorul, la rândul lui, este o valoare care decurge din procesul de măsurare a
trăsăturilor sau caracteristicilor individuale considerate relevante pentru performanţa în profesia
vizată de selecţie. El prezintă un dublu rol:
a) la nivel statistic, serveşte drept suport pentru predicţia performanţei (definită prin valoarea
criteriului);
b) la nivel individual, susţine decizia de selecţie (apt/inapt), sau o evaluare cu finalitate
decizională (un scor sau calificativ care va fi utilizat în decizia de angajare).
În mod obişnuit, într-un proces de selecţie sunt măsuraţi şi utilizaţi mai mulţi predictori,
deoarece performanţa profesională nu depinde de o singură caracteristică psihologică
individuală. Ca urmare este necesară, fie instituirea unui proces decizional care să ţină cont de
nivelurile diferiţilor predictori măsuraţi, fie de utilizarea unei proceduri statistice (regresia
multiplă) prin care valorile mai multor predictori sunt integraţi într-o valoare unică, pe baza
căreia se ia decizia de selecţie. Relaţia dintre criteriu şi predictor este definită prin conceptul de
validitate, mai exact, în acest caz, „validitate de criteriu" (sau validitate predictivă), deoarece
există şi alte tipuri de validitate despre care vom vorbi mai târziu. în esenţă, validitatea de
criteriu este o proprietate a valorilor măsurate ale caracteristicilor individuale de a prezice
(estima) nivelul de performanţă profesională, sau numai anumite aspecte ale acesteia. Atunci
când avem mai mulţi predictori şi mai multe criterii, validitatea ia valori distincte pentru fiecare
dintre perechile predictor-criteriu. Drept urmare, validitatea este discutată ca o proprietate a
relaţiei dintre fiecare criteriu în raport cu fiecare predictor. Criteriul, fiind rezultatul măsurării cu
un anumit instrument (metodă psihologică), rezultă că validitatea „de criteriu" sau „predictivă"
este însăşi proprietatea acelui instrument de a produce valori care estimează valorile de
performanţă profesională. Aşa cum vom vedea mai departe, instrumentele psihologice de selecţie
sunt caracterizate de mai multe tipuri de validitate, toate fiind relevante pentru rezultatul
evaluării şi, implicit, pentru nivelul validităţii de criteriu. Validitatea de criteriu (sau predictivă),
se află în centrul oricărui proces de selecţie, deoarece reprezintă însăşi dovada eficienţei acesteia,
fapt care o susţine şi o justifică atât din punct de vedere moral, cât şi legal.
Aşa cum se observă la prima vedere, tabelul de corespondenţă dintre predictor şi criteriu
indică o relaţie între aceste două variabile. Cele mai multe corespondenţe se află în zona
valorilor medii (2, 3, 4). în cazul nivelurilor scăzute (celulele 1,2) un număr de 8 subiecţi care au
fost cotaţi slab la valoarea predictorului (calităţi personale scăzute) au obţinut şi valori scăzute
ale criteriului (performanţă redusă de instruire). La extremele mari (celulele 4, 5) se constată că
un număr de 11 candidaţi cu calităţi superioare au obţinut şi performanţe de instruire superioare.
Tabelul scoate în evidenţă absenţa disocierilor de clasificare importante la extremele discordante
(celulele 1,2/4,5 respectiv, 4,5/1,2), deşi doi subiecţi care clasaţi pe poziţia a 4-a la predictor au
fost evaluaţi pe poziţia a 2-a la criteriu. Semnificativă este distribuţia corespunzătoare nivelului 3
al criteriului, care cuprinde subiecţi de pe toate nivelurile predictorului, cei mai mulţi aparţinând
totuşi nivelului median (3).
Selecţia pe baza unui singur predictor este mai degrabă o excepţie, în realitate utilizându-
se mai multe caracteristici individuale pentru a face predicţii asupra performanţei profesionale. în
situaţia cu mai mulţi predictori, primii patra paşi descrişi mai sus sunt similari. Diferenţa constă
în necesitatea de a aplica în final o metodă statistică prin care valorile predictorilor sunt integrate
pentru a contribui împreună la estimarea valorii criteriului. Cea mai frecvent utilizată soluţie este
corelaţia (sau regresia) multiplă, dar pot fi şi altele, care nu fac obiectul prezentării aici. Nu doar
integrarea predictorilor este o problemă ci şi alegerea acestora pentru a fi măsuraţi şi apoi
utilizaţi efectiv în decizia de selecţie. In principiu soluţia acestei probleme trebuie să ţină cont de
două aspecte principale:
Mărimea coeficientului de validitate de criteriu, fiind aleşi predictorii cu validitate cât
mai mare. Cât de mare? Aceasta este o întrebare la care nu se poate răspunde decât în contextul
unei analize aprofundate, care nu îşi are locul aici. Vom preciza totuşi că, în practică, problema
se reduce nu la „cât de mare" trebuie să fie validitatea unui predictor pentru a fi ales, ci „cât de
mică poate fi aceasta" pentru a fi putea fi acceptat. Şi asta din cauză că nivelurile validităţii simt
întotdeauna mai mici decât ne-am dori pentru a face o predicţie perfectă.
Aspectul performanţei profesionale (criteriul) pe care dorim să îl prezicem. De regulă,
performanţa profesională poate fi descrisă printr-o multitudine de aspecte, fiecare având o
anumită importanţă (aspecte pozitive sau negative, aspecte care ţin de natura sarcinii sau de
aspecte contextuale ori adaptative etc). Este de presupus că fiecare din aceste aspecte (criterii)
sunt prezise în mod distinct de diferiţi predictori. Ca urmare, vom alege acei predictori care
estimează criteriile cu cel mai mare interes pentru angajator. Există desigur şi posibilitatea de a
utiliza cât mai mulţi predictori, dar acest lucru atrage după sine un consum mare de resurse (timp
de examinare, metode utilizate, volum de calcule) dar şi o complexitate mai mare a deciziei de
selecţie (deoarece fiecare predictor poate avea o valoare de predicţie diferită cu privire la diverse
criterii, uneori chiar contradictorie).
3.2 Tipuri de predictori
Aptitudinile cognitive sunt, de departe, categoria de predictori cu cea mai largă utilizare
în selecţia psihologică şi cu cea mai îndelungată istorie, în acelaşi timp. In esenţă, ei pot fi
definiţi prin potenţialul de a procesa informaţia şi de a acumula experienţă prin învăţare.
Volumul de cercetări dedicate utilizării abilităţilor cognitive în selecţia psihologică este imens. In
medie, se apreciază că relaţia dintre nivelul abilităţilor cognitive şi performanţa profesională este
de aproximativ 0.50, ceea ce este peste nivelul validităţii altor tipuri de predictori. Nivelul
validităţii poate fi încă şi mai ridicat pentru activităţile care implică un grad ridicat de
complexitate intelectuală (un post de inginer implică solicitări intelectuale mai mari decât un
post de conducător auto). Dat fiind faptul că aproape nu există profesie pentru care să nu se fi
constatat o relaţie semnificativă cu abilitatea cognitivă, acest tip de predictor este larg utilizat în
procedurile de selecţie.
Unul dintre modelele clasice ale inteligenţei a fost propus de Spearman în anul 1927
(apud Schmitt, Cortina, Ingerick, & Wiechmann, 2003, p. 86), conform căruia există un singur
factor general (factor g - inteligenţă generală), care captează conţinutul esenţial al inteligenţei.
Mai târziu, Thurstone (apud Sternberg, 1999, p. 409) propune un model care, pe lângă factorul
general (g), recunoaşte un număr de 7 factori specifici (spaţial, perceptual, numeric, relaţii
verbale, fluenţă verbală, memorie, raţionament inductiv). Mai recent, Caroll (apud Drasgow,
2003, p. 115) propune un model al inteligenţei pe două niveluri: inteligenţa generală (g) la
primul nivel, al doilea nivel fiind compus din 7 aptitudini specifice: inteligenţă fluidă, inteligenţă
cristalizată, percepţie auditivă, memorie, capacitate de actualizare, percepţie vizuală şi viteza
procesării cognitive, fiecare, la rândul ei, fiind subdivizată în mai multe categorii.
În faţa tendinţei de „descompunere" a constructului inteligenţă, există autori care susţin
prevalenta inteligenţei generale ca predictor cu valoare predictivă dominantă. Ree & Caretta
(1994) au condus un studiu cu privire la asocierea dintre testele cognitive şi cele psihomotorii, pe
un număr de 354 recruţi din US Air Force. Corelaţia multiplă medie obţinută pentru testele
cognitive şi fiecare dintre scorurile la testul psihomotor a fost de 0.34 (cu corecţie de
amplitudine). Analiza factorială de confirmare a scos în evidenţă faptul că aptitudinea cognitivă
acoperă 39% din totalul variantei iar aptitudinea psihomotorie 29% din totalul variantei.
Saturaţia în factor general (g) a fost 0.82 pentru testele cognitive şi de 0.34 pentru testele
psihomotorii. Concluzia studiului a fost aceea că testele psihomotorii au o contribuţie modestă la
validitatea selecţiei a testelor psihomotorii prin comparaţie cu a testelor de inteligenţă generală.
Mergând pe această linie, după studii suplimentare, autorii au postulat chiar rolul central al
factorului general cognitiv în selecţia piloţilor (Ree & Carretta, 1998) dar şi în alte domenii
profesionale (Ree, Carretta, & Steindl, 2006).
Acceptarea responsabilităţilor
• Definiţie: Promptitudinea de a accepta roluri formale, sarcini şi îndatoriri şi de a se comporta
corespunzător.
Luarea deciziilor
• Definiţie: Capacitatea de a alege răspunsul corect în situaţii complexe, unde sunt mai multe
soluţii posibile.
• Descriere: Luarea deciziilor este legată de rezolvarea problemelor, comportament care doar
parţial se bazează pe cunoştinţele şi abilităţile proprii. Eficienţa luării deciziilor variază în funcţie
de numeroşi factori, incluzând adecvarea reprezentărilor mentale la structura problemelor,
euristica, estimarea corectă a probabilităţii evenimentelor. Alţi factori de personalitate importanţi
sunt flexibilitatea, creativitatea şi dominanţa.
Sociabilitatea
• Definiţie: Capacitatea de a dezvolta şi menţine contacte şi relaţii cu alte persoane.
• Descriere: In relaţiile interpersonale şi activităţile de grup sociabilitatea se manifestă ca
orientarea spre lucrul în echipă, prin expresivitate verbală şi nonverbală, sensibilitate şi toleranţă
pentru nevoile individuale şi diferenţele culturale ale celorlalţi. Orientarea spre lucrul în echipă
include gestionarea efectivă a resurselor umane, orientarea spre stilul de conducere al grupului,
acceptarea obiectivelor, sarcinilor şi rolurilor pentru obţinerea consensului. Trăsăturile de
personalitate care se află în raport cu sociabilitatea sunt: extraversie-introversie;
dominanţă/supunere; empatie; agresivitate.
Stabilitatea emoţională
• Definiţie: Disponibilitatea de a te controla, de a reacţiona emoţional în aşa fel încât să nu
afecteze performanţa, cu sau fără impact asupra altor persoane.
• Descriere: Stabilitatea emoţională este caracterizată de calm, comportament înţelegător,
stăpânire de sine, dispoziţie afectivă constantă, fără probleme emoţionale ca anxietatea şi
iritabilitatea. Depinde de factori ca acceptarea de sine, localizarea controlului şi mecanisme de
apărare.
Acceptarea privaţiunilor
• Definiţie: Dispoziţia de a accepta, tolera şi a adapta disconfortul fizic şi/sau suferinţa psihică.
• Descriere: Disconfort fizic, suferinţa psihică, privarea de somn şi dificultăţi în viaţa de relaţie
profesională şi personală.
Adaptarea la stres
• Definiţie: Capacitatea de a dezvolta şi implementa strategii cognitive şi comportamentale
pentru a întâmpina şi depăşi situaţiile stresante.
• Descriere: Gestionarea stresului include identificarea şi evaluarea agenţilor stresori şi
abordarea activă în transformarea surselor de stres.
Problema personalităţii în selecţia psihologică este totuşi una paradoxală. In timp ce toată
lumea acceptă implicarea acesteia în succesul/insuccesul profesional, pare imposibil de ajuns la o
concluzie convergentă asupra utilizării personalităţii ca predictor în selecţie. Există destul de
multe studii care arată faptul că evaluările de personalitate nu produc decât rareori predicţii cu
validitate mai mare de 0.30 în raport cu performanţa în diverse domenii profesionale, iar acest
lucru a devenit evident încă din perioada celui de-al doilea război mondial. într-un raport pe
această temă, cu referire la performanţa de pilotaj, Guilford (1947) identifica următoarele
explicaţii ale acestei situaţii: (1) testele de personalitate nu sunt concepute pentru a prezice
performanţa de zbor; (2) factorii motivaţionali compensează anumite trăsături vulnerabile de
personalitate; (3) rezultatele la testele de personalitate sunt influenţate de atitudinea subiecţilor
faţă de acestea.
La rândul lor, Ellis & Conrad (1948) apreciau că lipsa de validitate a testelor de
personalitate decurge din: (1) preselecţia candidaţilor, care elimină pe cei cu probleme de
personalitate; (2) evaluările performanţei profesionale, care sunt lipsite de fiabilitate; (3)
diferenţele de performanţă în zbor, care depind mai mult de aptitudini decât de trăsăturile de
personalitate; (4) inventarele de personalitate, care sunt validate de regulă pe criterii psihiatrice şi
nu pe criterii de performanţă.
Pe lângă argumentele de mai sus, mai pot fi luate în considerare câteva aspecte care
contribuie la dificultatea validării evaluărilor de personalitate (Popa, 2005):
• Manifestarea faţă de testele de personalitate a unui nivel de aşteptări echivalent tehnicilor de
evaluare a aptitudinilor. Acestea din urmă se dovedesc predictive în faza de pregătire iniţială a
piloţilor, în timp ce factorii de personalitate sunt de aşteptat să-şi demonstreze validitatea
predictivă abia după încheierea ciclului de antrenament şi pregătire.
• Utilizarea unor criterii improprii de validare. În acest sens, trebuie să luăm în discuţie distincţia
dintre „performanţa în sarcină” şi „performanţa contextulă”. Prima, include cu precădere sarcini
care depind în măsură mai mare de aptitudinile operaţionale. A doua, evocă modul în care
persoana se integrează în cultura organizaţiei, îşi asumă obiectivele acesteia, răspunde
exigenţelor şi reglementărilor sale, participă la sistemul de relaţii orizontale (colegiale) şi
verticale (de autoritate). Cel mai adesea, validitatea selecţiei psihologice se raportează la criterii
de performanţă în sarcină, al cărui vector principal este afirmarea de sine, fapt care le face
improprii pentru validarea testelor de personalitate, operante mai ales în raport cu performanţa
organizaţională, stimulată într-o măsură mai mare de conformism.
• Este de luat în considerare şi posibilitatea ca succesul profesional să fie determinat cu
precădere de aptitudinile operaţionale, iar insuccesul, într-o măsură mai mare de factorii de
personalitate. Dacă este aşa, atunci este explicabil de ce criteriile de validitate orientate pe succes
nu surprind efectele personalităţii.
• Trăsăturile de personalitate vizate de cercetători nu au întotdeauna corespondent în ceea ce
profesioniştii înşişi consideră ca fiind important. Astfel, vorbind despre personalitatea de succes
în aviaţie, Wood (1995), colonel în rezervă al USAF, care a petrecut 26 de ani în aviaţia militară
şi a acumulat 6000 ore de zbor, vorbeşte despre "Big M" (de la maturitate) care caracterizează
pilotul cu experienţă, capabil să reziste, să nu reacţioneze instinctiv la situaţiile de presiune sau
de tensiune extremă. Cea mai bună confirmare a acestei opinii vine de la profilul unuia dintre cei
mai eficienţi piloţi de vânătoare din cel de-al doilea război mondial, asul german Erich
Hartmann. Acesta a luptat atât pe frontul de est, împotriva aviaţiei ruseşti, cât şi pe frontul de
vest, împotriva aviaţiei aliate. Ceea ce a frapat însă în cazul lui, a fost maniera de abordare a
luptei aeriene. în timp ce coechipierii săi se angajau în lupta de viraje (aşa numitul „dog fîght"),
el îşi alegea o poziţie retrasă, dacă se putea, undeva deasupra unui nor, până când vedea un pilot
inamic neatent sau lipsit de apărare. în acel moment îşi declanşa atacul, într-o singură trecere,
fără a-l prelungi dacă nu era un succes. Această tactică simplă şi lipsită de spectaculozitate 1-a
făcut cel mai bun pilot de vânătoare din toate timpurile, cu un total uimitor de 352 de victorii
aeriene10.
Nu ne propunem aici o prezentare analitică a metodelor de evaluare a trăsăturilor de
personalitate. De departe, cea mai utilizată metodă o reprezintă chestionarele standardizate. In
mod obişnuit ele vizează unul sau mai multe atribute ale personalităţii (de ex., extraversie,
sociabilitate, conştiinciozitate, agresivitate etc). Există o bogată literatură profesională dedicată
construcţiei şi chestionarelor. Am sintetizat în tabelul următor cele mai importante avantaje şi
dezavantaje ale utilizării chestionarelor în practica de selecţie:
10
Erich Hartmann a doborât ultimul avion, un Yak-11, pe 8 mai 1945, lângă Brno. A fost capturat de armata
sovietică şi, după 10 ani de prizonierat, a revenit în Germania unde a devenit primul comandant al unei unităţi de
avioane reactive de luptă. A murit în 1993, la vârsta de 71 de ani.
În final, facem precizarea că printre metodele de evaluare a personalităţii cu utilizare în
procedurile de selecţie nu se întâlnesc decât cu titlu excepţional şi „exotic" testele proiective.
Dubla subiectivitate a acestora (a subiectului şi evaluării), precum şi natura incertă a
constructelor de personalitate evaluate, conduc la indici foarte scăzuţi de validitate, ceea ce le fac
nepotrivite pentru decizii de selecţie.
Una dintre criticile cele mai frecvente aduse selecţiei psihologice este utilizarea excesivă
a testelor, mai ales a celor de tip creion-hârtie, care, prin natora lor, nu pot surprinde bogăţia şi
complexitatea unui mediu profesional, oricare ar fi acesta. Simulatoarele reprezintă o modalitate
de confruntare a candidaţilor cu situaţii şi condiţii mai apropiate de realitatea profesiei pentru
care candidează. Deşi sunt asociate cu modernitatea recentă, simulatoarele au o îndelungată
prezenţă în domeniul evaluării şi selecţiei psihologice. Astfel, în anul 1918, în armata germană,
Kronfeld inventează un dispozitiv capabil să susţină o evaluare complexă, ce viza o listă întreagă
de calităţi psihice necesare unui pilot: observaţie, înţelegere rapidă, predispoziţie spre acţiune,
siguranţă de sine, etc. Mai târziu, în Anglia, în 1940, este pus în funcţiune ceea ce a fost denumit
"Cambridge cockpit", un dispozitiv special de investigare psihologică, conceput pe structura unei
cabine de Spitfire.
Totuşi, chiar şi azi, simulatoarele sunt încă relativ puţin utilizate, sunt întâlnite mai ales în
medii înalt tehnologice, dar se poate prevedea o creştere a prezenţei lor în câmpul selecţiei.
Principala caracteristică a unui simulator este „fidelitatea", care descrie nivelul de realism al
situaţiei reprodus de simulator. Din acest punct de vedere, există o gamă largă de simulatoare, de
cele de fidelitate scăzută, construite pe o platformă de calculator desktop (Matei & Popa, 2005),
până la simulatoare de mare fidelitate, care reproduc în mod detaliat mediul profesional.
Principalul avantaj al unui simulator este capacitatea de surprinde comportamente complexe, în
locul „feliilor de comportament" surprinse de metodele „clasice. Totuşi, rămâne de rezolvat o
problemă esenţială: interpretarea psihologică a rezultatelor la simulator, un lucru extrem de
dificil, dat fiind faptul că simulatorul ne pune în faţa comportamentului integral, uşor
interpretabil cu criterii de performanţă, dar greu de diagnosticat psihologic.
Spre deosebire de simulare, eşantionul de sarcină reprezintă o modalitate prin care
candidaţii sunt puşi să execute efectiv sarcina de muncă pentru care sunt evaluaţi. De exemplu,
selecţia unei secretare poate include o probă de editare computerizată a unui document. Această
metodă prezintă o validitate evidentă, dar are dezavantajul că poate fi utilizată numai în cazul
unor sarcini puţin complexe. Cu toate acestea, în aviaţie de exemplu, se practică aşa numita
„selecţie în zbor", care constă în executarea de către fiecare candidat a unui număr limitat
zboruri, în urma cărora instructori specializaţi pot face aprecieri predictive cu privire la rezistenţa
fizică, orientarea în spaţiu, echilibrul emoţional, siguranţa de sine etc. Realismul unei astfel de
metode este evident, dar validitatea nu este cu mult superioară altor metode (r=0.54), în
condiţiile unui cost extrem de ridicat. Totuşi se cuvine menţionat nivelul ridicat de apreciere şi
acceptare din partea candidaţilor.
Într-un memorandum realizat pentru Federal Aviation Administration, au fost analizate
tendinţele actuale în procedurile de angajare în cadrul companiilor majore, regionale şi de taxi
aerian din SUA (Suarez, Barborek, Nikore, & Hunter, 1994). Datele recoltate de autori indică
faptul că cele mai utilizate metode de selecţie la angajare sunt referinţele (100%), documentele
de certificare individuală (100%) şi interviul (94%). Pe lângă acestea, mai sunt utilizate
evaluările la simulator (47%), testele de aptitudine (35%), evaluările psihologice de tip clinic
(25%) şi verificările în zbor (24%).
Metoda „centrului de evaluare" {assessment center) acoperă într-un mod mai complet
decât simulatorul solicitările profesionale specifice postului pentru care se face selecţia. Un
centru de evaluare presupune integrarea candidaţilor într-un mediu de evaluare, pe o durată
relativ mare (câteva zile, o săptămână, sau chiar mai mult), timp în care sunt supuşi unor evaluări
complexe, cu metode diferite, de către mai mulţi evaluatori. Pe lângă metodele clasice, care
vizează abilităţi cognitive sau de personalitate, un centru de evaluare cuprinde şi aşa numite teste
situaţionale, care se pot efectua în regim individual sau, cel mai adesea, în grup. Acestea constau
în sarcini realiste, specifice muncii pentru care sunt selecţionaţi, şi care trebuie rezolvate pe baza
cunoştinţelor şi abilităţilor individuale, dar mai ales prin cooperare interpersonală. Lucrul în
echipă, stilul de conducere, rezolvarea problemelor, sunt printre obiectivele uzuale ale centrelor
de evaluare.
În ciuda resurselor angajate în astfel de evaluări, studiile de meta-analiză raportează
indici modeşti de validitate (0.37) în predicţia performanţei profesionale. Principala deficienţă a
centrului de evaluare pare a fi inconsistenţa fundamentării teoretice a predictorilor, fidelitatea
redusă a măsurării, concordanţa redusă a aprecierilor făcute de evaluatori diferiţi şi absenţa unui
model integrativ al datelor recoltate. Totuşi, realismul situaţional' face din centrele de evaluare o
metodă „populară", atât printre candidaţi, cât şi în rândul managerilor, care sunt satisfăcuţi de
caracterul ei empiric, mai uşor de înţeles decât testele psihologice şi procedurile relativ
complicate de predicţie asociate acestora.
3.2.2.3 Interviul
Interviul este, fără îndoială, cea mai utilizată metodă de recoltare a predictorilor de
selecţie. Interviul structurat (set de întrebări fixe, puse tuturor candidaţilor) are o valoare
predictivă mai ridicată decât interviul nestructurat. Validitatea interviului a fost studiată în
funcţie de caracteristicile demografice ale evaluatorului, sau evaluatorilor (sex, vârstă, etnie),
atunci când interviul este aplicat în grup. O evoluţie recentă este reprezentată de aşa numitul
interviu situaţional (Ones & Viswesvaran, 2004), care se bazează pe întrebări cu privire la
situaţii concrete, posibil a fi întâlnite în mediul de muncă, solicitându-se candidatului să prezinte
modul în care ar reacţiona sau în care s-ar comporta. In general, analizele cu privire la validitatea
interviului sunt cele mai contradictorii în raport cu toate celelalte metode. într-un studiu meta
analitic cu privire la acest subiect, Moscoso (2000), raportează indici de validitate pentru
interviul de selecţie mergând de la 0.19, până la 0.62. Cea mai probabilă explicaţie a acestei
situaţii este dată de caracterul adesea superficial al interviurilor de selecţie, efectuate fără o
pregătire-adecvată a intervievatorilor. Efectul „primei impresii" şi „mitul candidatului ideal" simt
două din cele mai frecvent întâlnite aspecte care diminuează validitatea predictivă a interviurilor.
După ce am trecut în revistă mai sus problemele legate de măsurarea predictorilor, este
timpul să aruncăm o privire şi asupra modului de construire a criteriilor, dat fiind faptul că
validitatea exprima intensitatea relaţiei dintre ele. Aşa cum am mai spus, criteriul (sau criteriile)
sunt rezultatul cuantificării performanţei profesionale, sub diverse aspecte ale acesteia. Pentru a
putea fi acceptată drept criteriu, orice evaluare a performanţei trebuie să îndeplinească mai multe
condiţii esenţiale (Viswesvaran, 2006):
validitate de construct (exprimă în mod real şi corect ceea ce îşi propune să măsoare)
stabilitate (constanţă la măsurări repetate, concordanţă între evaluatori diferiţi);
discriminabilitate (capacitate de a diferenţia între persoanele evaluate) acceptabilitate
(acceptare din partea persoanelor evaluate)
aplicabilitate practică (nu contravine condiţiilor şi reglementărilor specifice
organizaţiei respective) în absenţa uneia sau alteia din aceste condiţii utilitatea
măsurărilor cu privire la performanţă profesională pentru validarea selecţiei psihologice
este compromisă, fie prin afectarea mărimii indicelui de validitate, fie prin lipsa lui de
relevanţă.
Un alt aspect important este opţiunea pentru criteriu unic sau pentru criterii multiple.
Criteriul unic presupune, fie evaluarea performanţei profesionale sub aspect „global" (de
ex., evaluarea globală „ca medic", „ca şef, „ca strungar"), fie alegerea unui aspect profesional
considerat esenţial (de ex., pentru medic: „numărul de operaţii reuşite", sau „numărul de
diagnostice confirmate"). Evaluarea globală are avantajul că se implică mai multe dimensiuni
profesionale relevante, dar dezavantajul de a fi imprecisă. Este de presupus ca, mai ales în zona
de mijloc valorilor, să existe erori de apreciere importante, atât validitatea cât şi stabilitatea
măsurării sunt discutabile şi greu de probat. Evaluarea punctuală a unui element de performanţă,
la rândul ei, are avantajul preciziei, fapt care măreşte validitatea de construct şi stabilitatea
măsurării, dar şi dezavantajul de a oferi o imagine limitată a performanţei profesionale, ceea ce
poate fi extrem de negativ în cazul profesiilor complexe.
Criteriile multiple presupun identificarea unor dimensiuni considerate importante pentru
performanţa profesională în domeniul respectiv şi evaluarea distinctă a fiecăruia. în cazul
selecţiei piloţilor din aviaţia română, de exemplu, sunt utilizate următoarele criterii de
performanţă (Popa, 2005): nivelul cunoştinţelor teoretice generale; nivelul cunoştinţelor teoretice
de specialitate; performanţa în instruirea de zbor; abilităţi fizico-sportive; conformism faţă de
norme şi reguli formale (instituţionale); conformism faţă de norme şi reguli informale (de grup).
Aceste criterii sunt evaluate prin utilizarea metodei aprecierii obiective Zapan (apreciere
interpersonală la nivelul grupurilor). Avantajul criteriilor multiple constă în capacitatea de a oferi
mai multe surse de validare, care se referă atât la performanţa în sarcină cât şi la performanţa
contextuală. Dezavantajele sunt reprezentate de efortul mai mare de evaluare şi, mai ales, de
faptul că pot exista discordanţe între nivelul criteriilor (persoane care obţin evaluări diferite la
fiecare criteriu), ceea ce poate ridica probleme în etapa deciziei de selecţie.
În fine, un alt aspect important al alegerii criteriilor de performanţă îl reprezintă
localizarea lor în contextul evoluţiei profesionale. Thorndike (1949) citat de Hunter & Burke
(1995) a făcut distincţie între criterii finale („ultimate") şi intermediare, adică între performanţa
de pe prima treaptă profesională (faza de instruire) şi cea de pe poziţii profesionale avansate. în
practică, cele mei frecvent utilizate sunt criteriile bazate pe performanţa manifestată în faza de
instruire, deşi sunt şi sisteme de selecţie care utilizează criterii multiple, longitudinale. Evident,
finalitatea selecţiei nu este performanţa de instruire, ci cea operaţională.
Din experienţa noastră rezultă că identificarea şi măsurarea criteriilor ultime,
operaţionale, prezintă o serie de dificultăţi majore, greu de escamotat (Popa, 2005):
• Distanţa mare în timp faţă de momentul selecţiei. Acest aspect face ca eficienţa unui sistem
de selecţie să poată fi probată după mulţi ani de la angajare, timp în care înseşi condiţiile de
exercitare a profesiei se pot schimba.
• Pe măsura trecerii timpului, performanţa profesională este influenţată de o serie de variabile,
în special de experienţa profesională, fapt care face dificilă o interpretare a
succesului/insuccesului din punct de vedere strict aptitudinal.
• Oricum, acumularea experienţei profesionale determină o anumită „nivelare” a performanţei,
fapt care conduce la necesitatea identificării unor criterii bazate pe „evenimente critice”, cum ar
fi prezenţa incidentelor sau accidentelor, declasificarea profesională, concedierea etc, care
cuprind, de regulă, un număr relativ mic de persoane, mai ales în organizaţii de mici dimensiuni.
• In fine, se cuvine menţionată „rezistenţa la evaluare" pe care o manifestă persoanele cu
experienţă profesională mare, fapt care face dificilă implementarea eficientă şi acceptarea unor
proceduri de măsurare la acest nivel, şi care atrage în mod obişnuit evaluări nediscriminative.
Prin contrast, criteriile imediate, recoltate din fazele iniţiale de instruire, prezintă câteva avantaje
evidente:
• Sunt mai operative, putând fi evaluate la un interval de timp relativ scurt după faza de
selecţie. Acest aspect permite o „calibrare" eficientă şi rapidă a procedurilor de selecţie, fapt care
contribuie la eficienţa acestora.
• Caracterul „uniform" al condiţiilor de instruire şi al experienţei individuale face mai uşoară
identificarea unor criterii de performanţă care să permită compararea persoanelor evaluate.
• Implementarea unor proceduri de monitorizare şi evaluare a performanţei în faza de instruire
este considerată normală şi, din acest motiv, mai uşor acceptată atât de persoanele evaluate.
În mod concret, nivelul calculat al validităţii este rezultatul unei proceduri statistice care
estimează relaţia (asocierea) dintre predictor şi criteriu. Una dintre cele mai utilizate proceduri în
acest sens este corelaţia liniară Pearson (fără a fi şi singura). Mărimea coeficientului r, indică
(dacă este şi semnificativ statistic) intensitatea predicţiei asupra criteriului. în practică, nu vom
întâlni niciodată o predicţie perfectă (r=±1), drept urmare vom înţelege că validitatea de criteriu
este o măsură de tip estimativ şi statistic.
Prin estimativ, înţelegem că include o anumită imprecizie (eroare de estimare) cu atât mai
mare, cu cât nivelul lui r este mai aproape de 0. Dacă în procesul de măsurare a predictoralui
acţionează un factor sistematic de eroare, acest fenomen se numeşte „bias predictiv". El poate
avea drept efect fie supraestimarea predicţiei criteriului, fie subestimarea acestuia. De exemplu,
un factor de bias de subestimare predictivă este efectul restricţiei de amplitudine, pe care îl vom
prezenta mai târziu.
Prin natura statistică a validităţii, înţelegem faptul că predicţia nu se raportează la fiecare
individ în parte, ci la ansamblul lotului de subiecţi evaluaţi. De exemplu, dacă am obţinut un
nivel validităţii exprimat printr-o valoare r=0.50, vom putea afirma că 25% (valoarea
coeficientului de determinare, r2 procentual) din variaţia criteriului (performanţele profesionale
ale lotului respectiv) este determinată de variaţia valorilor predictorului. Atunci când se ia
decizia de selecţie (apt/inapt), pe baza valorii individuale a predictorului, acest lucru conţine un
risc de eroare, cu atât mai mare cu cât nivelul validităţii este mai mic. Din acest punct de vedere,
înseamnă că decizia de selecţie este una probabilistă şi că, în raport cu adevărul vieţii (ce
urmează a fi probat prin performanţa reală în activitate a persoanei respective), ne putem afla
într-una din următoarele situaţii:
a) decizie corectă de admitere a unui candidat cu calităţi profesionale bune;
b) decizie corectă de respingere a unui candidat lipsit de calităţi profesionale;
c) eroare de tip I, decizie fals pozitivă (admiterea unui candidat care are rezultate
profesionale slabe);
d) eroare de tip II, decizie fals negativă (respingerea unui candidat care ar avea rezultate
profesionale bune).
În principiu, cu cât nivelul validităţii este mai ridicat, cu atât riscul erorilor este mai mic.
Orice procedură de selecţie este vulnerabilă la ambele tipuri de erori, în mod egal, sau diferit una
de alta, fapt care poate fi pus în evidenţă prin analizele de validitate.
Selecţia este, aşa cum am văzut, un proces de decizie, ceea ce înseamnă că, în mod
obişnuit, ea se finalizează cu alegerea unui număr de candidaţi din cei care s-au prezentat pentru
angajare. Raportul dintre candidaţii admişi faţă de cei respinşi, exprimat în procente, defineşte
rata de selecţie. De exemplu, o rată de selecţie de 45% înseamnă că 45% dintre candidaţii
prezentaţi au fost declaraţi admişi, restul de 55% fiind declaraţi respinşi. Nivelul ratei de selecţie
are un impact direct asupra eficienţei procesului de selecţie. El este determinat, pe de o parte, de
mărimea bazei de selecţie (raportul dintre numărul de candidaţi şi numărul posturilor
disponibile) şi, pe de altă parte, de decizia explicită a psihologului, care vizează atingerea unui
anumit nivel de eficienţă a personalului angajat. Procedurile privind analiza ratei de selecţie şi
impactului ei asupra nivelului predicţiei fac obiectul prezentărilor avansate cu privire la selecţia
psihologică, putând fi consultate în literatura de specialitate (Pitariu, 1983; Pitariu & Albu,
1997).
Studiile de meta-analiză ne oferă o imagine a nivelului coeficienţilor de validitate
raportaţi în situaţii de selecţie.
Tabelul 3 prezintă rezultatele unu studiu de meta-analiză cu privire la validitatea separată
a inteligenţei în procedurile de selecţie, şi cumulată cu un al doilea predictor.
Datele din tabel sugerează că inteligenţa (g) singură prezintă un coeficient de validitate
de 0,56, diferenţele faţă de alţi predictori (coloana 3) fiind foarte mici (coloana 3).
în general, cele mai importante concluzii cu privire la validitatea selecţiei psihologice sunt
următoarele:
• predicţia pe termen scurt este mai bună decât cea pe termen lung;
• predicţia pentru faza de instruire/şcolarizare este mai bună decât pentru faza profesională;
• performanţa abstract/cognitivă este mai predictivă decât cea practică, operativă;
• predicţia este cu atât mai bună cu cât situaţia de examinare şi situaţia criteriu sunt mai
apropiate.
Restricţia de amplitudine
7. Concluzii
Referinţe bibliografic
1. Introducere
2. Evoluţia interacţiunii om-maşină în procesul de muncii
3. Modele ale interacţiunii om-maşină-mediu
4. Procesarea informaţiei în sistemul om-maşină
a. Sarcini elementare
b. Sarcini complexe
5. Interfaţa de comunicare
6. Interfaţa de comandă
7. Concluzii
1. Introducere
Istoria muncii este însăşi istoria evoluţiei relaţiei dintre om şi instrumentele utilizate în
procesul muncii. In accepţiunea lui Guillevic (1991) principalele ei etape sunt următoarele:
Instrumentalizarea (de la utilizarea mâinii, la utilizarea uneltelor). Uneltele reprezintă
primul pas în intermedierea dintre om şi obiectul muncii. Acestea se substituie şi dezvoltă
potenţialul corpului uman, mai ales sub aspect energetic (amplificatori de forţă), dar şi sub
aspectul eficienţei (precizie, productivitate). Cu toate acestea, relaţia directă dintre om şi obiectul
muncii nu este afectată, el jucând rolul de „manipulator” al uneltelor.
Mecanizarea (de la unelte la maşini). Această etapă este rezultatul evoluţiei istorice a
uneltelor, care cresc în complexitate şi funcţionalitate. In acest nou context, maşina are rolul de a
executa un complex de sarcini, omul deţinând rolul de control al funcţionării acesteia. Primele
maşini presupuneau un control direct şi permanent al omului dar, treptat, maşina a dobândit o
autonomie din ce în ce mai mare. Muncitorul se transformă astfel în „operator", ale cărui sarcini
sunt punerea în funcţiune, supravegherea funcţionării, intervenţiei în caz de defecţiuni şi oprirea
maşinii la sfârşitul activităţii. Funcţia principală a operatorului este una de „control".
Automobilul clasic este o ilustrare perfectă a unui astfel de sistem tehnologic.
Automatizarea (de la maşină la robot) a însemnat amplificarea funcţiilor autonome ale
tehnologiei de muncă până la stadiul în care intervenţia directă a operatorului uman a devenit una
redusă la sarcini generale de supervizare şi control. În principiu, un sistem automatizat este
capabil să execute singur toate fazele unei activităţi, cu condiţia să fie alimentat cu „inputurile"
necesare (resurse materiale, energie), pe baza programelor pe care le are implementate. Pilotul
automat al unui avion modern (capabil să execute un zbor complet din punctul A în punctul B,
fără intervenţia omului, dar după ce acesta a efectuat „setările" necesare în calculatorul de bord),
sau furnalele moderne, ori centralele energetice, sunt exemple ilustrative în acest sens.
O privire atentă asupra celor patru modele ale relaţiei om-maşină în mediul de muncă ne
arată o tendinţă progresivă de „distanţare" a omului de obiectul muncii. Sarcinile de operare
directă sunt transferate unor maşini din ce în ce mai apte să execute independent anumite
componente şi, în final, toate componentele unei sarcini de muncă, chiar dintre cele mai
complexe. Motivele unei astfel de evoluţii au fost: nevoia de reducere a efortului fizic şi mintal,
nevoia de productivitate, nevoia de siguranţă. În ce măsură aceste obiective au fost atinse, şi cu
ce costuri în plan uman şi social, reprezintă un subiect acut de dezbatere actuală, şi va deveni din
ce în ce mai acut în viitor. O parte dintre aceste întrebări vor face şi obiectul analizelor noastre
ulterioare.
Două sunt modelele teoretice utilizate frecvent în analizarea relaţiei de muncă: modelul
sistemic şi modelul cibernetic.
a. Modelul sistemic a fost teoretizat de către Ludwig von Bertalanffy (1972) şi a făcut
carieră în multe domenii ştiinţifice şi practic aplicative. In esenţă, „sistemul" este un ansamblu de
elemente interconectate, în conformitate cu anumite reguli de „ordonare", „aranjare",
„funcţionare". Structural vorbind, sistemul este compus din subsisteme, fiecare dintre acestea
comportându-se ca subsistem al sistemului supraordonat. Conceptul de sistem om-maşină-mediu
este, în acest context, un construct mintal, teoretic, prin care încercăm să explicăm caracteristica
esenţială a componentelor realităţii de muncă de a funcţiona unele în raport cu altele, în
conformitate cu o anumită „finalitate" proprie sau determinată din exterior (Timpe, 2004).
Unul dintre modelele sistemice de notorietate în explicarea interacţiunilor de muncă este
„modelul sociotehnic" elaborat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial la Tavistock
Institute of Human Relations (Anglia) (Smither, 2004). La mijlocul secolului XX au început să
devină evident faptul că introducerea noilor tehnologii nu conducea în mod sistematic la
creşterea eficienţei şi siguranţei, ci determina o serie de probleme neaşteptate. Cercetătorii
Institutului Tavistock, mulţi dintre ei specializaţi în ştiinţe comportamentale (psihologie,
sociologie, antropologie) au sugerat că optimizarea funcţionării unei organizaţii trebuie să se
bazeze pe compatibilizarea subsistemelor tehnic (dispozitive, echipamente, tehnologii) şi social
(persoane, cunoştinţe, atitudini, valori, reglementări, proceduri de operare), în contextul
condiţiilor de mediu (natural, social, economic) specifice. Orice sistem organizaţional va tinde
spre maximizarea performanţei în măsura în care va recunoaşte explicit interdependenţa acestor
subsisteme şi va modela astfel funcţionalitatea fiecăruia încât să fie prezervată armonia de
ansamblu. Utilitatea modelului sociotehnic decurge mai ales din faptul că a proiectat problemele
sistemului om-maşină-mediu la o scară mai largă, care este adecvată pentru organizaţiile
moderne, interconectate în reţele de mare anvergură.
Una dintre ilustrările frecvent utilizate ale conceptului de sistem de sistem sociotehnic în
raport cu activităţile de muncă, este aşa numitul model SHELL (Edwards, 1988), care descrie
relaţia dintre principalele componente ale unui sistem om-maşină-mediu. Acronimul SHELL se
referă la interconexiunea sistemică care se constituie între Software (documentaţii, proceduri,
simboluri), Hardware („maşina", echipamentele fizice necesare funcţionării sistemului,
incluzând atât componentele principale, cât şi pe cele de întreţinere şi exploatare),
Environnement (condiţiile de ambianţă: temperatură, zgomot, trafic adiacent etc.) şi Lifeware
(factorii umani). Prezenţa dublă a literei "Z" scoate în evidenţă semnificaţia interacţiunilor
umane în contextul activităţilor de muncă (sunt incluse aici atât operatorii direcţi ai
echipamentelor, cât şi orice persoană care contribuie din afară la funcţionarea sistemului cu
informaţii, decizii, suport etc). Introdus pentru descrierea activităţilor aeronautice, modelul
SHELL are valenţe explicative pentru orice mediu de muncă.
b. Modelul cibernetic. Unul dintre cele mai puternice instrumente de modelare în ştiinţă
este analogia. In esenţă, aceasta înseamnă compararea unui fenomen (proces) necunoscut, sau
greu de înţeles, cu un altul familiar şi uşor de înţeles. în psihologie, o astfel de comparaţie
germinativă a fost analogia om-computer pe care se fundamentează toate studiile moderne cu
privire la procesarea umană a informaţiei. Teoria cibernetică elaborată în primele decenii ale
secolului XX de Ştefan Odobleja (Odobleja, 1978) şi Norbert Wienner (Wienner, 1966), a
permis analogia omului cu un servomecanism, fapt care a condus la conştientizarea
comportamentului uman ca proces orientat spre scop, de natură circulară. Pornind de aici,
întreaga psihologie umană a putut fi regândită în termenii teoriei cibernetice (Golu, 1975). La
rândul său, Ceauşu (, 1976), pornind de la principiile teoriei generale a sistemelor pe care le-a
integrat cu principiile teoriei cibernetice, a elaborat un model original de interpretare şi analiză a
activităţii psihice în contextul activităţii de zbor, aplicabil oricărei activităţi de muncă bazată pe
tehnologie. Conceptul de bază al acestui model este cel de „circuit al activităţii", care se
desfăşoară printr-o succesiune interdependentă de faze şi procese, având următoarele
componente principale: (1) constituirea informaţiilor, (2) prelucrarea informaţiilor, (3) decizia,
(4) acţiunea, (5) autoreglarea şi (6) autocontrolul, ultimele două fiind procese care întreţin
continuitatea circuitului.
Utilitatea unui model de acest tip rezidă în faptul că permite o analiză detaliată a
dinamicii funcţionale a interacţiunii om-maşină. Natura extrem de complexă a celor mai multe
dintre sarcinile de muncă, faţetele multiple pe care le prezintă, fac din descrierea ei o sarcină
dificil de abordat. Dată fiind importanţa problemei, vom alege o soluţie secvenţială, de la simplu
la complex, de la elementar la integral, cu dorinţa de a oferi o imagine cât mai completă cu
privire la activităţile operatorului uman în mediul tehnologic modern. Pentru sistematizare, vom
conduce analiza pe două niveluri de sarcini: elementare şi complexe
Toate modelele de analiză ale procesării informaţiei în sistemul om-maşină se referă, într-
o formă sau alta, la următoarele blocuri funcţionale majore: (1) colectarea semnalelor şi
decodificarea lor elementară; (2) integrarea şi evaluarea situaţiei; (3) prelucrarea şi decizia; (4)
acţiunea (Wickens, C. D., & Flach, J. M. 1988). Acestora li se adaugă două procese integrative,
memoria şi conştientizarea situaţiei, pe care le vom analiza separat.
Din perspectiva operaţională, mai important decât mecanismul intim al proceselor psihice
este finalitatea acestora. Din acest motiv, în continuare, ne vom concentra pe ceea ce „trebuie
făcut" şi mai puţin pe „modul în care este făcut", pe procesele cognitive şi nu pe funcţiile
cognitive. Derularea acestor procese se petrece prin intermediul unor interfeţe specifice, sisteme
de afişaj şi comenzi, prin care operatorii umani îşi îndeplinesc sarcinile, în interacţiune cu
tehnologia şi în anumite condiţii de mediu.
Mai departe, vom trece în revistă procesele psihice implicate într-o sarcină simplă,
elementară, aşa cum se poate întâlni în diverse activităţi profesionale, cu pondere specifică
naturii acestora (Bainbridge, 1999). Este de la sine înţeles că toate aceste procese sunt, în acelaşi
timp, distincte sub aspectul conţinutului şi al modului de realizare, dar şi integrate sub aspectul
finalităţii. Contribuie la aceasta cunoştinţele dobândite prin instruire, pe de o parte, şi contextul
situaţiei în care se desfăşoară întregul proces, pe de altă parte.
4.1.1 Detectarea şi discriminarea
Detectarea şi discriminarea unui semnal este doar un pas în drumul spre iniţierea acţiunii
de răspuns. Fiecare stimul dobândeşte semnificaţie prin includerea sa într-o clasă de stimuli, prin
asocierea cu un anumit cod de interpretare. Forma capătă un nume, culoarea este asociată unui
nivel de pericol, lungimea unei linii este asociată cu mărimea unei variabile de sistem (înălţimea,
de exemplu), etc.
Interfeţele tehnologiilor moderne sunt bazate pe ecrane care afişează un mare număr de
informaţii. Uneori, zonele de afişare a acestora reprezintă şi modalităţi de control, prin simpla
atingere a ecranului. Forma poziţia sau culoarea semnalelor afişate pe ecran sunt astfel proiectate
încât să favorizeze identificarea lor rapidă, ceea ce nu este întotdeauna foarte uşor, deoarece pe
acelaşi ecran se proiectează, în momente diferite, configuraţii diferite de informaţii, în funcţie de
contextul situaţiei (aşa numitele "moduri de afişare").
Identificarea formei. În mod obişnuit, la afişarea pe ecranele de informare se utilizează
două categorii de forme: imagini figurative (expresia stilizată a unor obiecte reale) şi imagini
geometrice. Desigur, semnalele de tip figurativ sunt mai uşor de identificat, deoarece sunt mai
uşor de asociat unei anumite semnificaţii. Confuziile nu sunt uşor de evitat însă atunci când
formele nu au prea multe aspecte particulare. De exemplu, este mai dificil de discriminat forma
unui avion într-o serie de pictograme reprezentând avioane, decât dacă se află într-o serie de
pictograme care reprezintă alte categorii de obiecte. Lucrurile se complică şi mai mult dacă
semnale cu aceeaşi formă au semnificaţii diferite în funcţie de modul de afişare.
Identificarea culorilor. Utilizarea codurilor de culoare are o îndelungată tradiţie în
realizarea interfeţelor industriale. Principalul lor dezavantaj este similar cu cel al formelor
geometrice: sunt prea "abstracte". Cu excepţia unor culori a căror semnificaţie este deja inclusă
în stereotipul cultural (roşu—>pericol; galben—>atenţie), orice alte asocieri de semnificaţii sunt
variabile şi trebuie învăţate. în plus, datorită faptului că doar un număr mic de culori pot fi
discriminate în mod absolut, se ajunge la situaţia în care aceeaşi culoare este utilizată cu mai
multe semnificaţii: tipul de substanţă (abur, ulei); starea itemului (activ, inactiv); funcţionarea
itemului (corectă, incorectă); nivel de pericol (iminenţă, atenţionare preventivă), etc.
Localizarea semnalului. Locaţia unui item de informaţie pe display poate fi utilizată în
egală măsură pentru identificarea acestuia, dar şi pentru a semnala legătura cu alţi itemi.
Operatorul învaţă poziţia unei informaţii, iar când are nevoie de ea, o caută acolo unde ştie că
poate fi găsită. Respectarea acestui principiu aduce un important plus de eficienţă şi siguranţă,
dar şi o premisă de eroare, dacă operatorul lucrează cu mai multe aparate de acelaşi fel, sau se
familiarizează cu unul nou, cu diferenţe ale dispunerii informaţiilor pe display. Localizarea într-o
manieră realistă este cu atât mai avantajoasă. De exemplu, este de preferat plasarea semnalelor
cu privire la componentele din stânga în partea stângă a display-ului, iar pentru cele din dreapta,
în partea dreapta.
Şi în acest caz principala problemă care apare este aceea a adaptării dinamice a codurilor
de semnificaţii la modurile de afişare, care alternează în funcţie de situaţie. Interfeţele
"primitive", de la începuturile erei industriale, atribuiau o poziţie fixă fiecărui item de informaţie,
de regulă, prin asocierea cu un anumit cadran indicator cu funcţie fixă. In prezent, panourile de
comandă moderne a fost degajat de cadrane, cele mai multe dintre informaţii fiind proiectate pe
ecrane multifuncţionale.
Codurile de mărime. Pe interfeţele analogice, variabilele măsurate (cantitate de
combustibil, înălţime, viteză, etc.) sunt prezentate prin coduri spaţiale (linii, bare) a căror mărime
este proporţională cu mărimea variabilei reprezentate. Din acest punct de vedere, trei sunt
aspectele care influenţează eficienţa decodificării:
(i) Raportul de mărime dintre cod şi variabilă. Măsura în care lungimea cursei unei manete, de
exemplu, corespunde cu nivelul parametrului pe care îl controlează (de ex., volumul de lichid
dintr-o instalaţie).
(ii) Comparaţia mărimilor. Valoarea citită pe un afişaj trebuie raportată la o valoare „reper", care
reprezintă nivelul de normalitate al parametrului respectiv, sau un prag de alertă.
(iii) Semnificaţia direcţiei mişcării. Măsura în care direcţia mişcării unui reper corespunde cu
starea parametrului. în mod obişnuit, semnificaţia mişcării este o caracteristică învăţată, atât la
nivel individual, cât şi cultural. De regulă, mişcarea „în sus" sau „de la dreapta la stânga",
sugerează „creştere", dar pot fi şi populaţii pentru care aceste semnificaţii să nu fie cele cu care
fac parte din paternul lor cultural, de exemplu, persoanele provenite din mediul cultural islamic.
Ori de câte ori semnificaţiile învăţate, la nivel individual sau cultural, sunt contrazise de
mişcarea codurilor, riscul de eroare creşte sau, cel puţin, creşte efortul de evitare a erorilor.
4.1.4 Problematizarea
Dacă privim modelul procesării informaţiei, ilustrat prin figura 7, observăm două
circuite, unul mai scurt, care conduce la reacţii motrice după recunoaşterea şi integrarea
inputurilor senzoriale, şi un altul mai lung, care implică procesarea cognitivă superioară a
informaţiei. Primul caz este caracteristic situaţiilor repetitive, în care reacţiile se fixează în
automatisme senzoriomotrice (deprinderi) a căror efectuare se produce fără un control conştient,
fiind mai rapide şi mai eficiente. Al doilea caz, caracteristic situaţiilor care necesită adaptări la
situaţia de muncă, cu soluţii nerepetitive, şi un anumit grad de complexitate, defineşte o situaţie
problemă. Analizând mai multe accepţiuni ale conceptului de „problemă" Ceauşu (1976, p.74)
sintetizează următoarea definiţie: „...constituie o problemă orice situaţie care nu se suprapune
celei anticipate, în evoluţia căreia individul întrevede cel puţin două sensuri iar pentru
rezolvare nu este suficientă mobilizarea sistemului de deprinderi, ci se impun operaţii logice".
La rândul său, Golu (1975) distinge două tipuri de probleme: bine definite şi slab definite.
Problemele bine definite se caracterizează prin faptul că sunt descrise complet de
informaţiile disponibile şi permit o soluţie certă prin parcurgerea unei secvenţe predefinite de
prelucrări (algoritm). Un exemplu de problemă bine definită este aprinderea becului de avertizare
care indică centura de siguranţă necuplată, în cabina unui automobil. Cuplarea centurii „rezolvă
problema".
Problemele slab definite, la rândul lor, sunt caracteristice situaţiilor în care informaţiile
sunt lacunare sau imprecise, pe de o parte, iar soluţiile nu pot fi atinse prin aplicarea unui
algoritm fix. Acest tip de problemă poate fi exemplificat, în acelaşi context de mai sus, cu
aprinderea unui bec de avertizare care semnalizează „o problemă la motor". Informaţia este
generală, nespecifică, iar rezolvarea implică supunerea maşinii unui diagnostic complex.
Diferenţa dintre cele două situaţii este nu doar una de „încărcătură cognitivă", evident
mai ridicată în cazul problemelor slab definite, ci şi de „încărcătură emoţională", cu atât mai
mare cu cât gravitatea şi nivelul de urgenţă al problemei sunt mai mari. Rezolvarea unei situaţii
problematice implică următoarea succesiune de etape: alegerea metodei de rezolvare; aplicarea
metodei; controlarea rezultatelor; reanalizarea situaţiei, dacă acestea nu sunt mulţumitoare;
amânarea rezolvării sau abandonarea activităţii, dacă aceste lucruri sunt posibile (Ceauşu, op. cit.
p. 75).
4.1.5 Decizia
Decizia reprezintă o situaţie care decurge dintr-o problemă, atunci când există mai mult
de o soluţie posibilă. Cu toţii luăm decizii, aproape în fiecare moment al activităţii cotidiene.
Cele mai multe dintre ele nu prezintă dificultăţi deosebite, spre deosebire de deciziile care se iau
în mediul profesional, sau în legătură cu acesta, care implică, pe de o parte, responsabilităţi
foarte mari, iar pe de altă parte, un mare volum de informaţii complexe şi dinamice. în acest
context, nu este de loc de mirare faptul că un mare procent dintre accidentele de zbor prezintă,
printre factorii cauzali, deficienţe decizionale.
Literatura dedicată deciziei aeronautice este copleşitoare şi acoperă variate domenii ale
problematicii deciziei. Printre cele mai importante aspecte ale procesului decizional sunt
următoarele (Wickens, 1988; Ceauşu, 1976; O'Hare, 2003; Breznitz, 1997; Zeller, 1985; Janis,
1977):
Decizii de rutină şi decizii creative. Nu toate deciziile prezintă aceeaşi încărcătură
informaţională şi de impact. Există decizii care fac parte din rutina curentă, pe care operatorii le
iau periodic sau continuu. Cu toate acestea, deciziile uzuale, bazate mai ales pe monitorizarea
informaţiilor şi sesizarea momentului în care trebuie luate, se află sub riscurilor tipice ale rutinei:
plictiseală, neatenţie, uitare. O componentă majoră a acestui tip de decizie este anticiparea.
Secvenţele ulterioare ale acţiunii sunt prevăzute şi aşteptate, decizia depinzând doar de sesizarea
momentului oportun. Dezintegrarea capacităţii de proiecţie (sub efectul oboselii, a plictiselii,
distragerii atenţiei, stresului, etc.) poate bloca procesul deciziilor de rutină, cu consecinţe dintre
cele mai grave.
Deciziile „creative" sau „unice", sunt decizii pe care, deşi pregătit, operatoail le ia rareori,
uneori o singură dată în toată cariera sa. Ele pot fi luate în situaţii care nu implică un caracter de
urgenţă (decizia de decolare în funcţie de condiţiile meteorologice), sau în situaţii de urgenţă
(catapultarea în caz de oprire a motorului la înălţime mică, oprirea unui reactor nuclear
supraîncălzit).
Recunoaşterea. Indiferent de natura deciziei, ea presupune parcurgerea unei secvenţe de
paşi. Primul dintre aceştia este recunoaşterea faptului că o decizie trebuie luată. Deşi pare un fapt
care ţine de domeniul evidenţei, multe dintre accidentele de tehnologice se produc ca urmare a
faptului că operatorul nu a fost conştient că se află într-o situaţie care impune o decizie, sau a
devenit conştient prea târziu. Explozia reactorului nuclear de la Cemobil este un exemplu
ilustrativ în acest sens. Absenţa recunoaşterii poate decurge din informaţii ambigui, incomplete
sau greşite, ori din incapacitatea de integrare a unor informaţii complete şi corecte într-o imagine
consistentă a realităţii (conştientizarea situaţiei).
Resursele de bază. Decizia depinde, printre altele, şi de gradul de „echipare" a
operatorului cu proceduri decizionale formate anterior. Din acest punct de vedere, există decizii
„gata de aplicat", singurul lucru pe care trebuie să îl facă operatorul este să recunoască situaţia şi
să aplice decizia adecvată. Pe de altă parte, acest model de decizie este el însuşi vulnerabil din
diverse motive:
- nu toate evenimentele posibile pot fi prevăzute;
- actualizarea unei proceduri de decizie poate fi împiedicată de o „pană de memorie"; modul
de aplicare poate fi impropriu într-o anumită situaţie;
deşi decizia luată pe baza primului impuls părea să fie corectă, situaţia devine mai complexă, iar
cursul evenimentelor arată că o altă decizie ar fi fost mai potrivită.
Nivelul impactului. Una dintre primele evaluări pe care le face cineva care trebuie să ia o
decizie este cu privire la amploarea efectului potenţial al situaţiei. Cu cât acesta este mai mare,
cu atât decizia este mai dificilă. în fapt, ceea ce deosebeşte un profesionist de un novice, este
tocmai capacitatea primului de a se concentra pe rezolvarea situaţiei şi nu pe reacţia la impactul
consecinţei posibile. Cu toate acestea chiar şi cei mai experimentaţi pot fi depăşiţi de situaţii
concrete cu totul neobişnuite sau mult mai complexe decât cele pentru care s-au pregătit. în astfel
de situaţii, extrem de rare din fericire, panica se poate ridica până la a împiedica analiza logică a
situaţiei. Dincolo de impactul emoţional al situaţiei decizionale, trebuie să remarcăm şi efectul
asupra nivelului de risc acceptat. Pe măsură ce valorile umane şi materiale implicate de actul
decizional cresc, riscul acceptat tinde să fie mai redus. Din acest motiv, în aviaţie procedurile de
gestiune a riscului sunt extrem de riguroase, iar deciziile sunt întotdeauna subordonate
minimalizării riscului.
Variabilele personale. Decizia nu poate fi văzută doar sub aspect „cognitiv", ca unul
dintre stadiile procesării informaţiei, ci şi ca fenomen subordonat întregii personalităţi a
decidentului. Din acest punct de vedere, există o serie de factori personali, care descriu într-o
manieră stabilă şi consistentă modul de a reacţiona al indivizilor în situaţii decizionale. Printre
aceşti factori pot fi citaţi: particularităţi operaţionale (potenţial intelectual, capacitatea de operare
cu informaţii multiple); rezistenţa la stres; anxietatea, imaginea de sine, atitudinea faţă de risc şi
multe, multe altele.
Sursa informaţiei. Natura informaţiei şi, implicit, sursa ei, sunt de asemenea relevante
pentru procesul de angajare a deciziei. O informaţie dintr-o sursă sigură şi directă este mai
credibilă decât una dintr-o sursă indirectă, care poate fi generată de o „defecţiune de transmisie".
Decizie de grup sau individuală. Faptul de a fi luată împreună cu alţii sau de unul singur,
este o importantă variabilă în procesul deciziei. Mai întâi, poate fi vorba de o preferinţă
personală. Există oameni care nu sunt dispuşi să împartă deciziile cu alţii, tot aşa cum există
oameni care caută suport în situaţia în care trebuie să decidă ceva. Pe de altă parte, în mediul
industrial modern sunt situaţii în care coordonarea în luarea deciziilor este imperios necesară.
Rolul învăţării. Fie că privim decizia sub aspectul raţionamentului, fie ca activare a unor
răspunsuri predeterminate, se ridică o serie de probleme. Sunt deciziile procese naturale sau
rezultă în urma unui proces de învăţare? Şi dacă sunt învăţate, cum se petrece acest lucru şi care
ar fi cel mai bun sistem pentru o învăţare eficientă? Toate stadiile converg spre ideea că luarea
deciziilor este un proces care depinde de organizarea sistematică a informaţiei disponibile, a
cărei procesare conduce la un anumit curs al acţiunii. Din acest unghi de vedere, deciziile pot fi
„corecte" sau „incorecte". Dar chiar şi acest aspect ridică o problemă, care este criteriul de
evaluare a corectitudinii? Adecvarea la informaţia disponibilă şi la raţionamentele
corespunzătoare acesteia sau atingerea finalităţii urmărite? Se poate ca informaţia disponibilă să
fie greşită, fără ca operatorul să ştie asta, la fel cum se poate ca, urmând o decizie corectă, să se
obţină alt rezultat decât cel scontat (din cauza unei situaţii neprevăzute). Pentru a avea o imagine
completă a situaţiilor posibile sub acest aspect, am construit tabloul următor:
Din cele spuse până acum rezultă că cea mai bună soluţie pentru asigurarea eficienţei
deciziilor este proceduralizarea lor. Calitatea deciziei în sistemele complexe om-maşină trebuie
văzută ca rezultat al unei combinaţii de factori de natură cognitivă, situaţională şi personală.
Deciziile rămân un factor major de risc profesional. Există oameni care se descurcă mai bine şi
alţii care au dificultăţi în adoptarea deciziilor, mai ales în situaţii de criză de timp şi de
suprasolicitare informaţională. Instruirea specifică este o soluţie eficientă, motiv pentru care
formarea capacităţii de decizie trebuie să fie un obiectiv explicit al oricărui proces de formare
profesională. Raţionamentul analitic şi gândirea critică sunt două condiţii de bază ale deciziilor
corecte.
4.1.1 Planificarea/anticiparea
Planificarea este un proces de prefigurare, fie şi parţială, a unor comportamente viitoare,
înainte ca acest plan să fie utilizat pentru a controla sau constrânge acele comportamente (Tate,
1999). Planificarea este un element esenţial al inteligenţei umane şi este una dintre componentele
esenţiale ale oricărui comportament complex. Planificarea secvenţelor unei sarcini de muncă este
un element esenţial pentru mobilizarea şi resurselor cognitive şi energetice, precum şi pentru
asigurarea coerenţei şi continuităţii comportamentelor. Prin natura ei, planificarea este un proces
conştient, care angajează cunoştinţe şi experienţe personale şi colective. De cele mai multe ori,
mai ales în sarcini complexe şi importante, planificarea se exprimă într-o formă obiectivată
(document scris, setări ale sistemelor, formă electronică, etc). Prin contrast, anticiparea este o
stare internă prin care operatorul, care a interiorizat un plan, sau este depozitarul unei experienţe
într-un anumit mediu profesional, se aşteaptă la un anumit flux de informaţii şi situaţii.
Anticiparea este proiecţia în viitor, în egală măsură, a unei secvenţe de acţiuni şi a efectelor
acestor acţiuni. Mai mult, orice comportament de muncă este subordonat anticipat unui anumit
rezultat, care, la apariţia sa, este comparat cu modelul, fapt care duce la confirmarea
comportamentului, dacă rezultatul este cel aşteptat, sau la corectarea sa, dacă rezultam! se abate
de la model. Acest proces subliniază un aspect fundamental al comportamentelor inteligente
adaptative: ele nu se bazează doar pe mecanismul de feedback (percepţia şi evaluarea unui
rezultat), ci şi pe un mecanism de feedbefore (anticiparea rezultatului) (Restian, 1983; Ceausu,
1976). Efectul acestuia din urmă este evident dacă observăm diferenţa dintre eficienţa unei
persoane care se află în faza de început a efectuării unei sarcini de muncă, când încă nu este
familiarizat cu ea, şi momentul în care a acumulat experienţă. în primul caz, comportamentul
profesional este lent şi greoi, cu multe erori pe care trebuie să le corecteze pe bază de feedback.
In al doilea moment, este sigur de sine şi' rapid, pentru că acţiunile sale se subordonează unor
anticipări interne eficiente (feedbefore).
4.1.2 Memoria
Memoria este unul dintre mecanismele de bază ale procesării informaţiei. Principalele ei
caracteristici sunt date de capacitatea de stocare, viteza de acces la conţinutul memorat şi durata
stocării. Sub acest din urmă criteriu, se disting trei categorii de memorie: memoria senzorială,
memoria de scurtă durată, memoria de lungă durată.
Memoria senzorială se manifestă la nivel fiziologic, precategorial, şi serveşte stocării
semnalelor vizuale (memorie iconică) sau auditive (memorie echoică) pe bază reverberaţiei
persistente a circuitelor nervoase care asigură receptarea primară a semnalelor respective. Durata
acestei memorii este de 0.5 sec. iar efectul ei, de exemplu, este acela că permite vizionarea unui
film ca o succesiune continuă de imagini, chiar dacă el este format din cadre statice distincte.
Memoria de scurtă durată, denumită uzual şi memorie de lucru, este definită de Baddeley
(apud Goldman-Rakic, 1999, p.890) ca fiind "WH sistem de păstrare temporară şi manipulare a
informaţiei, pe durata efectuării unor sarcini cognitive ca: înţelegere, învăţare sau
raţionament". Aceasta este utilizată, de exemplu, de către un poliţist care primeşte o informaţie
cu privire la o maşină care a depăşit viteza legală, pe care trebuie să o oprească, atunci când se va
apropia de el, sau de către un controlor de zbor care trebuie să reţină poziţia unui spot luminos ce
reprezintă un avion până la o nouă scanare de către antena radarului. Din aceste două exemple
rezultă două tipuri de coduri reţinute de memoria de lucru: coduri acustice-fonetice, pentru
informaţia verbală şi coduri vizuale, pentru informaţia cu referire spaţială - localizare, orientare,
etc. (Wickens, 1988). Principala limitare a acestui tip de memorie este capacitatea ei, definită
prin „numărul magic" al lui Miller, 7±2. Cu alte cuvinte, numărul informaţiilor distincte ce poate
fi reţinut pe termen scurt este de minim 5 şi maxim 9. Ceea ce trece peste această limită maximă
este susceptibil de a nu intra în zona de stocare (Smith , 1999). Această limitare este importantă
de reţinut la transmisia unor mesaje verbale, dar şi la construcţia meniurilor de pe afişajele
digitale, care nu trebuie să depăşească limitele memoriei de lucru, pentru a fi funcţionale.
Memoria de scurtă durată este mai eficientă în stocarea elementelor care descriu acelaşi obiect
decât dacă provin de la obiecte diferite. Din acest motiv, de exemplu, un controlor de trafic va
reţine mai uşor altitudinea, înălţimea, viteza şi direcţia a două avioane, decât altitudinea şi viteza
a patru avioane.
Ceea ce determină pierderea conţinutului memoriei de scurtă durată este interferenţa.
Informaţia reţinută intră în concurenţă şi este înlocuită, fie de informaţia care a fost stocată
anterior (interferenţă proactivă), fie de cea care s-a suprapus ulterior (interferenţă retroactivă).
Fără o actualizare corespunzătoare datele reţinute în memoria de lucru se pierd în 10-20 de
secunde, durată care oferă o sugestie clară cu privire la frecvenţa minimă de inspectare a surselor
dinamice de informare. Principalele soluţii pentru reducerea efectului de interferenţă au fost
astfel sintetizate de Wickens şi Flach (op. cit.):
1) distribuirea în timp a materialului de memorat (prezentarea componentelor informaţionale la
o distanţă temporală de cel puţin 10 secunde);
2) reducerea similarităţii dintre itemii memoraţi (codurile diferite vor fi reţinute mai uşor dacă
sunt mai distincte unele de altele, decât dacă sunt asemănătoare);
3) eliminarea redundanţelor inutile (identificarea unor situaţii sau obiecte prin denumiri
complexe, sau' cu grad mare de similaritate între ele, fac reţinerea caracteristicilor lor mai dificilă
decât dacă ar fi reduse strict la ceea ce le individualizează);
4) minimizarea interferenţei intracod (codurile acustice sau verbale vor fi concurate, şi deci mai
greu de reţinut, dacă sunt receptate pe fondul unor activităţi de acelaşi tip).
Memoria de lungă durată. Acest tip de memorie asigură stocarea unui volum mare de
informaţii pe o durată care se poate întinde de-a lungul întregii vieţi. La nivelul ei se disting două
clase de informaţii: semantice (semnificaţia cuvintelor, de exemplu) şi episodice (date care
descriu un anumit eveniment sau situaţie). Memoria episodică este cel mai frecvent afectată de
stările traumatice fizice sau psihice, fapt care are un efect negativ în utilizarea martorilor din
cadrul anchetelor cu privire la accidente. Analizând mărturii în accidente de automobil Loftus şi
Palper (1974) au constatat că, adesea, aceste mărturii pot fi influenţate de chiar modul în care
sunt puse întrebările sau de ceea ce crede martorul că se aşteaptă de la el.
Deşi în mod obişnuit memoria de lucru şi memoria de lungă durată sunt prezentate ca
forme distincte de memorie, recent a fost descrisă memoria de lucru de lungă durată (Ericsson,
1995). Ea se manifestă atunci când cineva acumulează experienţă într-un domeniu, şi este
asociată abilităţilor avansate pe care le dobândeşte în acel domeniu. Capacitatea ei este mai mare
decât a memoriei de lucru, iar durata se întinde pe intervale de ordinul minutelor sau chiar orelor.
Aceste caracteristici derivă mai ales din sistemul de organizare a informaţiilor stocate, sistem
optimizat pe baza experienţei îndelungate cu aceleaşi categorii de informaţii.
Procesele descrise până acum explică modul în care diverse aspecte particulare ale
realităţii din mediul de muncă sunt reflectate în conştiinţa operatorului. Dar acestea nu pot
susţine o activitate complexă cu o finalitate definită, decât dacă sunt integrate într-o imagine
unică, coerentă, care descrie situaţia ca întreg şi nu doar părţi ale acesteia. Natura însăşi a
creierului uman favorizează acest proces de integrare şi constituire de semnificaţii din elemente
perceptive disparate, proces denumit de Restian (1983) „superizare".
Activitatea în regim de sarcină multiplă descrie o situaţie în care operatorul execută mai
multe sarcini simultan, fiecare având un scop distinct, chiar dacă sunt subordonate unui scop
unic. Puţine activităţi profesionale nu impun un regim de muncă de tip multitasking, fie că este
vorbim de muncă unui operator de calculator, de operatorul unui panou de comandă industrială
sau de conducerea unui vehicul. In realitate, sarcinile elementare, aşa cum au fost descrise
anterior, sunt doar abstrageri ale situaţiilor reale, care presupun aproape întotdeauna un „cumul
de sarcini". Un pilot de curse, de exemplu, poate controla traiectoria maşinii pe circuit, în timp ce
supraveghează parametrii funcţionali ai motorului şi comunică prin radio cu echipa de la
standuri. Reinartz (1989) a studiat activitatea echipelor de control a centralelor nucleare,
identificând un număr de 9-10 sarcini efectuate simultan. Moran (2004) scoate în evidenţă
comportamentele de tip multitasking la sportivi. Leibowitz (1988), referindu-se la activitatea de
pilotaj, descrie două mecanisme specifice prin care creierul susţine adaptarea la sarcini cu
solicitare multiplă. Dintre aceste mecanisme, două au o importanţă esenţială:
- ierarhizarea dinamică a sarcinilor; lista de priorităţi se reconfigurează în raport cu
specificul fiecărui moment al misiunii;
- comutarea de la o sarcină la alta, în funcţie de nivelul de prioritate, pe baza nivelului
de utilitate şi de urgenţă impus de rezolvarea fiecărei sarcini din "lista de aşteptare";
Acest algoritm este un construct psihofiziologic, dobândit prin învăţare şi fixat prin
antrenament. El are toate avantajele, dar şi toate dezavantajele automatismelor de conduită.
Derularea simultană a mai multor sarcini presupune o anumită planificare anterioară, chiar dacă
„planul" este parţial şi sărac în detalii şi repere temporale. Atunci când o anumită sarcină este
efectuată de multe ori, comportamentul este organizat pe bază de obişnuinţe, întreruperea unei
activităţi planificate conduce adesea la dezagregarea unei întregi secvenţe de acţiuni.
Comportamentele de tip multitasking sunt, din acest motiv, primele care suferă arunci când se
produc dereglări în cursul firesc al unei activităţi.
5. Interfaţa de informare
Din cele prezentate până acum, rezultă că elementul esenţial care stă la baza menţinerii
sistemului om-maşină în stare funcţională este informaţia. Absenţa acesteia sau excesul, calitatea
necorespunzătoare sau fluxul oscilant, sunt tot atâtea aspecte care pot conduce la degradarea
sistemului. Din punctul de vedere al sursei, informaţia provine din trei mari direcţii: maşina,
mediul fizic şi mediul uman. în cele ce urmează ne vom limita doar la analiza primeia dintre
aceste surse, care ridică unele dintre cele mai complexe probleme în raport cu performanţa
umană.
Sistemul de prezentare a informaţiei în interacţiunea maşină-om, este compus de diverse
tipuri de „afişaje” care oferă date cu privire la starea funcţionalitatea sistemelor şi subsistemelor
tehnice, indicatori de performanţă curentă şi, mai recent, chiar indicatori predictivi privind starea
viitoare a sistemului (de ex., traiectoria viitoare a unui aparat de zbor, în funcţie de parametrii
actuali). în esenţă, orice sistem de afişare traduce elemente imperceptibile pentru mintea
simţurile umane în date perceptibile. Cele mai utilizate canale de recepţie sunt cel vizual şi
auditiv, dar tendinţa modernă este de a se asocia şi alte canale (cum ar fi cel kinestezic), pentru
reducerea încărcării celorlalte.
Canalul vizual este răspunzător de preluarea celei mai mari cantităţi de informaţie în
relaţia omului cu lumea. Acest lucru rămâne valabil şi în relaţia om-maşină, fapt care face ca
analizatorul vizual să fie cel mai solicitat. în principiu, situaţiile în care prezentarea vizuală a
informaţiilor este de preferat sunt următoarele:
a. Mediu de muncă zgmotos. în astfel de condiţii mesajele auditive pot fi greu de detectat şi
discriminat în raport cu ambianţa.
b. Canalul auditiv este suprasolicitat, situaţie care poate fi determinată de excesul de mesaje
auditive.
c. Necesitatea de a prezenta informaţii complexe. De exemplu, dacă mesajul care trebuie
transmis are forma unei propoziţii, prezentarea sub formă vizuală este mai potrivită, deoarece
ochiul o poate scana repetat, în timp ce sunetul este tranzient (din acest motiv, mesajele de
atenţionare auditivă sunt, de obicei repetate).
d. Mesajele solicită o raportare ulterioară la ele. Informaţia vizuală rămâne pe suportul de
prezentare, în timp ce semnalele acustice se reţin doar în memorie.
e. Mesajele nu solicită un răspuns imediat.
Mesajele sunt utile mai ales pentru faptul că oferă operatorului o informaţie continuă.
Dacă avem în vedere forma sub care se prezintă mesajele, afişajele vizuale pot fi de două
feluri: analogice şi digitale. Istoric vorbind, afişajele analogice au apărut primele, mesajul fiind
prezentat sub formă imagistică: poziţia unui reper pe o scală („ceasuri" cu ace indicatoare),
forma sau înclinaţia unei imagini etc.
6. Interfaţa de comandă
7. Concluzii
Interfaţa de comunicare şi comandă în sistemele om-maşină reprezintă una din ce' mai
importante probleme ale psihologiei muncii. în ciuda studiilor dedicate acestei problem şi în
ciuda unor evoluţii în plină expansiune, se întrevede menţinerea unui interes sporit. Dup o
perioadă în care accentul era pus pe rafinarea soluţiilor tehnice, orientarea actuală propur
conceptul de „centralitate a persoanei" (Oborne, 2006). Schimbarea de accent a fost impusă c
înţelegerea faptului că nu maşina ci omul este „ultima frontieră". Viziunea clasică a ergonomie
conform căreia omul şi maşina sunt „parteneri egali" este considerată în prezent depăşită. Omul
maşina nu au statut de egalitate, persoana umană având, atâta timp cât face parte din sistem, un n
central. Dacă ne gândim la deceniile în care ideea dominantă era aceea că „omul este veriga
slabă sistemului", vom înţelege pe deplin caracterul „revoluţionar" al conceptului de centralitate.
Atâta tin cât omul şi maşina vor fi în „parteneriat", rolul dominant nu poate fi alocat decât
omului, chiar dac acesta împrumută sistemului nu doar forţa ci şi slăbiciunile sale. Ideea
esenţială este ca proiectars interacţiunii dintre om şi maşină să exploateze la maxim „punctele
tari" ale omului şi să suplinească: mod adecvat punctele sale slabe.
Pe acest suport teoretic, proiectarea practică a interfeţei om-maşină se subordonea;
conceptului de „utilizabilitate" şi „adaptare a sistemului la nevoile utilizatorului". In mod concre
acest obiectiv este descris prin trei indicatori fundamentali, conform specificaţiilor ISO 9241-1
(1998):
- adaptare la scop (sistemul trebuie să fie astfel proiectat încât să servească scopurilor
subscopurilor utilizatorului);
- productivitate (atingerea scopurilor cu cel mai redus consum posibil de efort uman, fizic S£
psihic, şi de resurse);
- satisfacţie (confortul şi acceptabilitatea din partea utilizatorului).
La aceste cerinţe, Bevan (1999) adaugă un set de patru activităţi care trebuie să se
manifeste în toate stadiile de proiectare a unui proiect care implică interacţiunea om-maşină:
înţelegerea şi specificarea contextului de utilizare; specificarea cerinţelor utilizatorului şi ale
organizaţiei; realizarea produsului; evaluarea modelului rezultat în raport cu specificaţiile
utilizatorului.
În esenţă, calitatea de utilizare unui sistem tehnologic este dată de măsura în care acesta
este proiectat pentru un anumit utilizator şi poate fi utilizat pentru atingerea scopurilor prevăzute
de acesta
Referinţe bibliografice
1. Introducere
2. Conceptul de fiabilitate umană
3. Analiza erorilor
3.1 Definiţia erorii
3.2 Teoria acţiunii
3.2 Modele de analiza a erorilor
3.3 Concluzii cu privire la analiza erorilor
4. Analiza accidentelor
4.1 Definirea şi clasificarea evenimentelor de muncă
4.2 Ponderea factorului uman în generarea accidentelor
4.3 Accidente organizaţionale
4.4 Rolul psihologului în analiza accidentelor
5. Prevenirea accidentelor
5.1 Sistemul de raportare anonimă
5.2 Managementul riscului
6. Concluzii
1. Introducere
„Errare humanum est" este, probabil, una dintre cele mai cunoscute aserţiuni -cu privire
la natura umană13. Luată ad litteram, ea sugerează o anumită resemnare în faţa unei realităţi care
nu poate fi schimbată, dată fiind „înrădăcinarea" ei în însăşi esenţa umană. Pentru psihologia
muncii, însă, explicarea şi prevenirea erorii umane reprezintă una dintre cele mai importante
provocări, date fiind consecinţele pe care aceasta le are în procesul muncii, dacă o asociem cu
rolul pe care îl joacă în apariţia accidentelor de muncă. Evident, nu orice eroare se traduce într-
un accident, aşa cum nu orice accident are drept cauză o eroare umană. Cu toate acestea,
conexiunea strânsă dintre aceste două fenomene face ca ele să reprezinte un binom aproape
inseparabil.
Problema accidentelor nu este, desigur, una nouă, dar a devenit presantă odată cu
generalizarea muncii de tip „industrial", care a pus problema eficienţei, în condiţiile creşterii
„valorii umane", ca fiinţă în sine, dar şi prin „valoarea sa de producţie", rezultat al costurilor de
formare profesională, şi de reabilitare, în caz de accident. In prezent, interesul pentru
problematica siguranţei în muncă şi, legat de aceasta, pentru tot ce ţine de cauzalitatea
13
Aparţine lui Melchior de Polignac (1671-1742), diplomat francez, cardinal romano-catolic şi poet neo-latin.
accidentelor, inclusiv problematica fiabilităţii factorului uman, reprezintă unul din obiectivele
importante, atât ale unor instituţii şi organizaţii specializate în problematica muncii, cât şi pentru
o varietate de discipline ştiinţifice, printre care şi psihologia muncii. Un fapt nou, care a generat
creşterea interesului pentru acest domeniu, îl reprezintă amplificarea interesului public pentru
accidentele de muncă, mai ales în domenii cu un impact social major. Mediatizarea lor prin
canalele moderne de informare nu a făcut decât să acutizeze şi mai mult acest interes. Lunga
istorie a accidentelor cu impact mediatic importante, cuprinde două evenimente majore:
scufundarea Titanicului (15 aprilie 1912) care a cauzat moartea unui număr de aproximativ 1500
de oameni, şi explozia dirijabilului LZ 129 Hindenburg (16 mai 1937), în cursul procedurii de
aterizare pe un aeroport din New Jersey, după un zbor transatlantic, sub privirile îngrozite ale
asistenţei şi în transmisia directă a unui reporter radio. Au murit atunci 36 de persoane, din cele
97 existente la bord, dar dramatismul situaţiei a determinat, practic, dispariţia dirijabilului ca
aparat comercial.
Statisticile curente, deşi în scădere ca valori absolute, arată că mediul industrial produce
un număr important de accidente, care au drept efect pierderi de vieţi omeneşti, dar şi pierderi
financiare importante (vezi tabelul 1).
Tabelul 4. Uniunea Europeană. Rata accidentelor fatale şi a celor cu peste 3 zile de
concediu medical, pe sectoare industriale, în anul 2003 (la 100.000 muncitori).
http://www.hse.gov.uk/statistics/european/tables.htm (reproducere parţială)
Cuvântul „eroare" face parte din vocabularul principal de cuvinte al oricărui om, astfel
încât ar putea părea superfluă necesitatea de a-1 mai defini. Dar, tocmai pentru că este utilizat de
toată lumea, este greu de acceptat că fiecare îi atribuie acelaşi înţeles. Iată numai câteva dintre
semnificaţiile diferite ale noţiunii de eroare: (i) rezultatul sau consecinţa unei acţiuni umane; (ii)
factorul cauzal al unui accident; (ii) încălcare deliberată a unei reguli sau proceduri de lucru; (iv)
un act concret efectuat de o persoană. Dacă într-o discuţie cotidiană imprecizia poate fi
acceptabilă, pentru cercetarea ştiinţifică ea devine un factor de blocaj. De exemplu, cum pot fi
înţelese diferitele analize statistice care menţionază o pondere de 60%, 70% sau 80% dintre
accidente ca fiind cauzate de eroarea umană, dacă nu ştim care este definiţia utilizată pentru
eroare şi, pornind de aici, în ce măsură procesul de evaluare a erorii este adecvat acestei definiţii.
Una dintre cele mai citate definiţii aparţine lui Reason (1990) care consideră eroarea ca
descriind „orice situaţie în care o secvenţa planificată de activităţi mintale sau fizice eşuează în
atingerea scopului propus, iar acest eşec nu poate fi pus pe seama unei intervenţii exterioare
directe sau hazardului".
Senders şi Moray (1991) consideră eroarea ca pe ceva care a fost făcut într-un mod care
depăşeşte intenţia autorului şi nu a fost prescrisă de un set de reguli sau de către un agent extern,
şi are ca efect evoluţia sistemului dincolo de limitele acceptabile.
Ahlstrom şi Hartman (2001), abordând problema erorii în instalaţiile aeronautice notează
că eroarea umană sunt mai frecvent asociate cu anumite caracteristici individuale decât cu
condiţiile favorizante. „Oamenii sunt plasaţi în situaţia de a face erori prin însuşi modul de
proiectare a sistemului".
Dekker (2002) face o distincţie între o eroarea-cauză a accidentelor şi eroarea-simptom al
unor „surse externe" care influemţează negativ comportamentul uman într-o anumită situaţie.
Woods et al. (apud Strauch, 2002) apreciază eroarea ca pe un aspect al performanţei umane care
este în mod clar şi semnificativ sub standardul de operare, fapt care poate fi apreciat ca atare
chiar şi de către operator, la o analiză retrospectivă.
Lista definiţiilor ar putea continua, dar vom încheia cu concluziile unui studiu de analiză
de concept, care a avut drept obiectiv surprinderea semnificaţiilor definitorii ale erorii umane,
efectuat de Hansen (2006). Analizând o largă varietate de definiţii, de la cele de dicţionar, la cele
utilizate de cercetători ale fiabilităţii umane din diverse domenii profesionale, Hansen identifică
următoarele atribute definitorii ale erorii umane:
1) O acţiune efectuată de un operator uman. Deşi există opinia că un raţionament deficitar este
de asemenea o eroare, în realitate, acesta este doar un precursor al erorii. Creierul uman nu este
capabil să cunoască totul şi nici să proceseze orice cantitate de informaţie, pentru a lua decizii
perfecte. Ca urmare, evaluarea erorii umane trebuie să înceapă cu o acţiune sau cu o serie de
acţiuni efectuate.
2) Acţiunea se manifestă la interfaţa dintre om şi un alt sistem (alt om, maşină, mediu).
Interacţiunea operatorului uman cu alte subsisteme este unul din aspectele critice ale fiabilităţii
generale. Modelul SHELL scoate în evidenţă tipurile de interfaţă şi atrage atenţia asupra
riscurilor care subzistă la nivelul fiecăreia dintre ele.
3) Acţiunea este voluntară şi deliberată. Acţiunile involuntare, efectuate sub coerciţie, nu sunt
erori, indiferent de consecinţele lor. La fel, acţiunile care rezultă ca urmare a unei condiţii
fiziologice sau psihice anormale, care diminuează capacitatea normală de performanţă. Din acest
motiv, se impune realizarea unei diferenţe între „eroarea umană" şi „limita umană". în aviaţie de
exemplu, limita umană poate fi uşor depăşită fie prin caracteristicile dinamice ale zborului
(suprasarcini), fie prin condiţiile de microclimat (zgomot, vibraţii, hipoxie, hipobarism,
temperaturi extreme).
4) Acţiunea depăşeşte limitele de toleranţă. Toleranţa este definită prin proiectarea sistemului
sau prin reglementări profesionale (proceduri standard de operare), administrative (instrucţiuni,
norme) sau legale. Ca urmare, eroarea însăşi este reglementată prin limite de toleranţă socială,
legală sau profesională. Ca regulă generală, toleranţa faţă de eroare este cu atât mai scăzută cu
cât riscurile şi nivelul potenţial al pierderilor sunt mai ridicate. Printre domeniile profesionale cu
nivelul cel mai scăzut de toleranţă faţă de erori putem cita centralele nucleare, laboratoarele cu
risc biologic, transporturile aeronautice.
În concluzia studiului său Hansen propune o nouă definiţie: „eroarea umană este o
acţiune voluntară şi deliberată a unei persoane care interacţionează cu un alt sistem şi care
depăşeşte limitele de toleranţă definite de acel sistem". Cât priveşte efectele erorii, acestea pot
lua o varietate de forme, de la absenţa oricărei pierderi sau suferinţe fizice, la pagube majore şi
pierderi de vieţi omeneşti. Fiecare acţiune conştientă se bazează pe capacitatea cognitivă de a
alege între diferite opţiuni de acţiune, pe baza cunotinţelor, experienţei şi a inputurilor interne
sau externe disponibile la im moment dat. Atunci când acest complex decizional este depăşit, se
produce o eroare umană.
Noţiunea de „eroare umană", utilizată în mod „tradiţional" în contextul analizei
accidentelor, este utilizată în mod obişnuit pentru a descrie aspectele deficitare ale
comportamentului individual sau colectiv. În ultimii ani însă se manifestă o tendinţă de înlocuire
a acesteia cu expresia „deficienţe ale performanţei umane", sau „factor uman", care sunt libere de
conotaţii negative şi sunt considerate mai adecvate din perspectiva unei orientări preventive.
Exceptând încălcarea deliberată a prescripţiilor, erorile sunt mai degrabă simptome ale
accidentelor decât cauza acestora.
Este imposibilă înţelegerea naturii erorii în afara unui cadru teoretic explicativ general al
comportamentului uman, deoarece eroarea este, în esenţă, o manifestare a acestuia. în acest scop,
ne vom asuma aşa numita „teorie a activităţii", derivată din cercetările psihologilor ruşi, încă anii
de început ai secolului XX. Cele şase postulate ale acestei teorii au fost astfel sintetizate de
Kaptelinin şi Nardi (1997)
1) Unitatea conştiinţei şi activităţii. Psihicul uman este o expresie a interacţiunii cu mediul.
2) Orientarea spre obiect. Activitatea reprezintă un comportament orientat spre obiect, în
contextul unui mediu social-material.
3) Ierarhizarea activităţii. Activitatea este organizată ierarhic, în raport cu obiectul acesteia. La
nivelul cel mai înalt se află un motiv general, compus, la rândul lui, din diverse motive
particulare, care exprimă anumite nevoi specifice. Mai departe, acestor motive li se
subordonează conduite orientate spre satisfacerea lor, şi ele structurate ierarhic, de la prelucrări
mintale superioare, până la nivelul de bază al acţiunilor musculare. Această structură ierarhică
este utilizată de multe taxonomii ale erorilor, prin localizarea lor la un anumit nivel (de ex., erori
de raţionament, decizie, acţiune).
4) Internalizare-externalizare. Acest postulat exprimă faptul că orice conţinut mintal de nivel
superior trece dintr-un stadiu „extern", de natură socială, într-un stadiu „intern", de natură
psihică. Modul în care se petrece şi se fixează acest transfer este esenţial pentru performanţa
actelor umane în contextul muncii.
5) Medierea. Activitatea umană este mediată de instrumente, care pot fi externe (computere,
dispozitive tehnologice, cărţi etc.) sau interne (proceduri de operare). Acestea tind să modeleze
atât gândirea cât şi maniera de acţiune a omului.
6) Dezvoltarea. Orice fenomen trebuie descris şi înţeles în termeni care să surprindă procesul
dezvoltării sale, şi nu forma sub care se prezintă la un moment dat.
Teoria acţiunii umane ne oferă un cadrul general de orientare în analiza şi interpretarea
comportamentului uman în situaţii de muncă, util nu doar ca model descriptiv, ci şi ca suport
pentru proiectarea sarcinilor de muncă. Astfel, Rabarbel (apud Nyssen & De Kaiser, 2006) a
dezvoltat un cadru de analiză şi modelare a activităţilor utilizând principiul medierii. El făcut
diferenţa dintre „obiect" şi „instrument", primul desemnând forma materială, lipsită de eficienţă
de una singură, în timp ce al doilea încorporează şi utilizatorul, prin adaptarea la posibilităţile şi
nevoile sale şi la obiectivele sarcinii.
Faptul că operatorul uman este parte a unei reţele de interacţiuni cu sistemul tehnic şi cu
mediul de muncă are drept consecinţă faptul că performanţa sa profesională este rezultatul direct
al acestor interacţiuni. Cu alte cuvinte, erorile umane nu pot fi nici înţelese, nici explicate şi nici
prevenite în afara contextului în care se produc. Ele sunt realităţi cu faţete multiple, care pot
decurge din caracteristici individuale inadecvate, din instruire insuficientă sau inadecvată, din
condiţii de muncă improprii sau din acţiunea unor factori organizaţionali negativi. Acesta
conduce la necesitatea de a utiliza un sistem de analiză şi clasificare care să introducă o anumită
„raţionalitate" în analiza erorilor.
Eroarea nu poate fi ruptă de persoana care o produce, dar nici nu poate fi acceptată ca
fiind exclusiv un atribut uman. Neînţelegerea acestui aspect conduce la ceea ce se numeşte
„eroarea de fundamentare a atribuirii" (Ross, apud Morris, Ames, & Eric, 1999), care se
manifestă prin tendinţa de supraestimare a contribuţiei atributelor personale stabile (aptitudini,
trăsături etc.) în raport cu factori externi (caracteristici ale tehnologiei, mediului de muncă,
procesului de formare profesional etc). De exemplu, în virtutea erorii de atribuire există tendinţa
de a considera orice accident ca fiind responsabilitatea exclusivă a operatorului uman sau, în
mediul educaţional, că rezultatele slabe la învăţătură ale elevilor le sunt imputabile numai lor, nu
şi celorlalţi factori sistemul de instruire (profesori, programa şcolară, condiţii de învăţământ etc).
Literatura de specialitate abundă în modele de clasificare a erorilor. în conformitate cu
opinia lui Hollnagel (apud Nyssen & Keyser, op. cit.) aceste modele pot fi structurate în trei
tipuri: clasificarea în categorii distincte, realizarea unei diagrame de proces; analiza scenariului.
Clasificarea în categorii distincte, în conformitate cu o anumită teorie, este cea mai frecvent
utilizată modalitate de analiză a erorilor. Un ilustrare clasică pentru acest model este clasificarea
propusă de Swain şi Guttman pe baza distincţiei între erori de omitere şi erori de comitere (apud
Harrison, 2004 ).
Aceeaşi concepţie a stat la baza modelului propus de Reason (1990), care a devenit în
prezent unul dintre cele mai utilizate modele de analiză a erorilor pentru o largă varietate de
abordări ale problematicii erorii umane, în aviaţie, dar şi în alte domenii de activitate: servicii de
intervenţie, sisteme de sănătate, activităţi industriale14. în opinia lui Reason (1994) „sistemele
tehnologice (...) sunt proiectate, construite, operate şi întreţinute de oameni. De aceea, este greu
să ne surprindă faptul că oamenii au cea mai largă contribuţie — în bine şi în rău — în ceea ce
priveşte funcţionarea lor corectă'. Optica sistemică şi integratoare a acestui model este unanim
acceptată pentru percepţia echilibrată a relaţiei dintre individ şi celelalte componente ale
sistemului, în ceea ce priveşte dinamica cauzală a unui eveniment. Din acest unghi de vedere, el
este un important instrument de promovare a unei atitudini orientate pe siguranţă şi prevenire.
Descrisă adesea ca „modelul şvaiţerului", dintr-un motiv care pe care îl ilustrează de
figura 1, concepţia lui Reason se bazează pe descrierea a patru niveluri ale deficienţelor umane,
fiecare dintre ele influenţându-1 pe celălalt: (i) condiţiile latente; (ii) condiţiile active; (iii)
acţiunile nesigure. Toate acestea, însă, nu ar fi suficiente să genereze un accident, dacă nu ar
exista încă un element decisiv, absenţa sau ineficienta măsurilor preventive, reprezentate în
14
Lucrările iniţiale ale lui Reason au avut în vedere operatorii centralelor nucleare. Ulterior el şi-a validat conceptiile în alte
domenii, cum ar fi aviaţia si serviciile medicale.
imagine prin găurile existente în panoul reprezentat de fiecare componentă în parte. Acesta este
aspectul care subliniază perspectiva „optimistă" a abordării lui Reason. Astfel privite,
accidentele nu sunt fatale, chiar atunci când există premise pentru apariţia lor. Ele nu decurg
numai din condiţii şi cauze, ci şi combinaţia dintre acestea şi incapacitatea de a opri la timp
efectul acestora, prin activarea corespunzătoare a mijloacelor defensive.
Condiţiile latente se manifestă la nivelurile superioare ale organizaţiei, uneori chiar la
nivelul managementului social. Aşa cum se observă pe imagine, în condiţiile unei crize
economice care a redus numărul de piloţi calificaţi, organizaţia este nevoită să facă reduceri
bugetare şi să promoveze piloţi insuficient pregătiţi. La nivelul conducerii operative se produc
decizii nesigure, care constau în programe insuficiente de pregătire şi în alcătuirea echipajelor
fără a se ţine cont de competenţa reală a piloţilor. La acestea se adaugă o serie de precondiţii
constituite din coordonarea ineficientă în echipaj şi pierderea conştientizării situaţiei în zbor.
Până în acest moment încă nu s-a întâmplat nimic concret, zborul pare a se desfăşura în limite de
siguranţă. Şi totuşi... pe fondul acestor elemente, pilotul citeşte greşit informaţiile de bord
(eroare=act nesigur), apreciază greşit înălţimea şi direcţia de zbor, fapt care conduce la lovirea
aparatului de un munte. Perspectiva deschisă de aplicarea acestui model de analiză creează
posibilitatea de a pune într-o lumină sistemică întregul proces al unui eveniment de zbor.
Modelul lui Reason (figura 2) a revoluţionat procedurile de siguranţă dar, fiind o teorie
generală, a fost resimţită necesitatea unor dezvoltări analitice care să susţină procesul de
investigaţie în detaliile sale. în acest sens, o contribuţie larg recunoscută au adus-o Shappell şi
Wiegmann (2000) care, pornind de la modelul Reason, au elaborat un sistem de analiză şi
clasificare a factorilor umani. Acesta nu este altceva decât o detaliere a componentelor fiecărui
palier în parte din compunerea modelului Reason.
Figura 2. Modelul Reason de analiză a factorului uman în accident15
15
Exemplificare ataşată modelului vizează un scenariu de accident de tip „ciocnirea de un munte".
La acest nivel, pot exista factori disfuncţionali, de risc, care nu sunt percepuţi ca atare,
fiind „invizibili" şi nerecunoscuţi. Acest lucru este generat de complexitatea relaţiilor şi
interdependenţelor din sistemele sociotehnice, care fac uneori dificilă sesizarea consecinţelor.
Pot exista însă şi aspecte „vizibile", cunoscute, fapt care indică o abordare superficială a
problemelor de siguranţă la nivelul organizaţiei. Un exemplu ilustrativ este impactul unui sistem
impropriu de remunerare a piloţilor, care include, pe lângă salariul de bază, acordarea unor sume
de bani calculate în funcţie de orele de zbor efectuate şi de dificultatea misiunilor.
Efectele negative ale unui astfel de sistem sunt multiple. Cea mai importantă este
interferenţa interesului financiar cu rigorile siguranţei zborului. Piloţii vor dori să zboare mai
mult şi în misiuni mai complexe, mai bine plătite. Ca urmare, ei vor forţa programarea la zbor,
fiind tentaţi să accelereze obţinerea unor calificări care să le permită misiuni mai bine
remunerate şi ore mai multe de zbor. În acelaşi timp, având în vedere că resursele de ore de zbor
ale unei unităţi sunt limitate, se va institui şi o competiţie pentru obţinerea mai multor ore şi
misiuni mai bine remunerate. Rezultatul acestei competiţii se traduce cel mai adesea în
deteriorare relaţiilor pe linie de conducere şi între colegi.
Elementele acestui nivel se referă, pe de o parte, la condiţii sub standard (starea fizică sau
psihică a personalului) şi, pe de altă parte, la existenţa unor practici necorespunzătoare
(cooperare deficitară în echipaj, încălcarea unor reguli de operare). Iată un exemplu: Cu ocazia
operaţiilor periodice de întreţinere la un avion ATR, mecanicul avea de verificat sistemul de
ungere la roţile avionului. Procesul implica şi eliminarea substanţei de ungere şi înlocuirea ei.
Dat fiind faptul că nu a avut la îndemână produsul original, a utilizat un altul, utilizat la un tip de
aparat mai vechi. Rezultatul a fost că, la unul din zborurile care a urmat, una dintre roţile
avionului s-a gripat la aterizare, rupându-se şi determinând o aterizare cu probleme. Investigaţia
a scos în evidenţă faptul că, pe lângă deficienţele de aprovizionare cu produsul de ungere
corespunzător, mecanicul respectiv fusese de curând transferat la exploatarea acelui tip de avion
modern, după ce mulţi ani se ocupase de aparatul mai vechi, de la care a preluat substanţa de
ungere nepotrivită. Eroarea umană în acest caz a avut în spate erori de conducere (lipsa
aprovizionării) şi condiţiile nesigure generate de o instruire deficitară şi o supervizare ineficientă
a operaţiunilor de întreţinere.
În ciuda rigorii raţionale ale clasificărilor, acest model de abordare a erorilor nu este lipsit
de vulnerabilităţi şi deficienţe. Unul dintre cei mai critici în sublinierea acestor aspecte este
Dekker (2002; 2003). Cele mai importante obiecţii ale sale se referă la imprecizia definirii
noţiunii de eroare, care este utilizată cu înţelesuri diferite:
- eroarea drept cauză a nereuşitei („evenimentul a fost determinat de eroarea umană");
- eroarea drept nereuşită prin ea însăşi („decizia operatorului a fost eroare");
- eroarea ca proces sau îndepărtare de la prevederile unor proceduri standard (în funcţie de ceea
ce se înţelege prin „procedură standard" va determina clasificarea unei acţiuni drept eroare sau
nu).
Nediferenţierea între aceste definiţii ale erorii este una dintre problemele sistemului bazat
pe clasificări. Adesea aceste clasificări sunt incapabile să distingă între ceea ce este cauză şi ceea
ce este efect. Astfel, Baker (1995) arată că, deşi toate statisticile atribuie peste 70-80% dintre
accidentele de aviaţie erorii umane, lucrurile capătă o altă semnificaţie dacă le privim dintr-o altă
perspectivă. De exemplu, modul de clasificare a cauzelor accidentelor de zbor de către NTSB
(National Transportation Safety Board) face distincţie între „cauze probabile" şi „alţi factori". în
prima categorie, sunt incluse elemente care ţin de factorii umani, în timp ce în a doua, cele care
se referă la factori de mediu. Ca urmare, statisticile scot în evidenţă într-o măsură mult mai mare
„cauzalitatea umană", fără a pune corect în perspectivă contribuţia altor factori. în concluzie, fără
o definiţie clară sau un model clar al erorilor, contorizarea acestora se transformă într-o falsă
ştiinţă, o simplă numerologie. Mitul procentului de 70% maschează complexitatea
interdependenţelor cauzale şi atribuie în mod nejustificat responsabilitatea accidentelor factorului
individual. Intr-un studiu cu privire la relaţia dintre caracteristicile piloţilor şi circumstanţele
accidentelor, Li et al (2001) au analizat 329 de accidente majore cu avioane de linie (lung
curier), 1627 de accidente cu avioane navetă/taxi (mediu curier) şi 27935 accidente cu avioane
uşoare, din baza de date a NTSB pentru perioada 1983-1996. Eroare de pilotaj a fost analizată în
relaţie cu o serie de variabile care descriu caracteristicile pilotului aflat la comenzi,
circumstanţele accidentului şi particularităţile aparatului. Rezultatele au arătat că eroarea umană
apare cu o frecvenţă de 38% în cazul accidentelor cu aeronave lung curier, de 74% pentru cele
mediu curier şi de 85% în cazul aeronavelor uşoare. Dintre factorii examinaţi în legătură cu
aceste accidente, zborul instrumental, în condiţii meteorologice fără vizibilitate şi locaţia
aeroportului, s-au dovedit cele mai semnificativ asociate cu apariţia erorilor de pilotaj.
Probabilitatea erorii scade pe măsură ce nivelul de certificare a piloţilor creşte, în cazul
aeronavelor mediu curier şi al aeronavelor uşoare.
În altă ordine de idei, clasificările curente ignoră adesea distincţia aspectul cantitativ
(„erori") şi cel calitativ („siguranţă"). în consecinţă, multe din aceste clasificări nu fac decât să
adâncească incertitudinile investigaţiilor, prin reetichetarea erorilor mai mult decât prin
explicarea lor. Clasificarea este o metodă esenţială pentru orice abordare ştiinţifică. Aceasta
serveşte la ordonarea realităţii empirice şi conduce la o structură cauzală care sprijină înţelegerea
fenomenelor. în ce priveşte clasificarea erorilor umane, aceasta are aceleaşi raţiuni practice: ajută
instanţele de conducere să înţeleagă şi să gestioneze modul în care oamenii contribuie la
siguranţa activităţilor în care sunt implicaţi. Pornind de aici, derivă cel puţin trei neajunsuri:
(i) Clasificarea erorilor este o piedică în înţelegerea rădăcinilor fenomenului. De
exemplu, în sistemul de clasificare LOSA (Line Oriented Safety Audit) sunt descrise următoarele
tipuri de erori: (a) încălcări intenţionate ale procedurilor, (b) erori procedurale -omisiuni, greşeli,
neatenţii (c) erori de comunicare, (d) erori de performanţă, determinate de lipsa cunoştinţelor sau
abilităţilor de zbori (e) erori de decizii operaţionale - decizii neacoperite de reglementări sau
proceduri cu risc inutil. Aceste categorii au fost utilizate în analiza unui număr de 1426 de
zboruri comerciale de linie (Croft, 2001). Rezultatul acestei investigaţii arată că mai mult de
jumătate din erorile detectate în cursul analizei nu au fost niciodată astfel catalogate de către
echipaje. Acest fapt este considerat de autori ca un element de succes al sistemului de clasificare
deşi, la fel de bine, ar putea fi un semnal al inadaptării metodei la datele investigate. Cu alte
cuvinte, este posibil ca ceea ce este interpretat ca eroare în contextul modelului de analiză să nu
aibă şi în realitate aceeaşi semnificaţie.
(ii) Găsirea unor explicaţii mai adânci ale erorilor observate este adesea o cale de a
descoperi alte erori. Unul dintre scopurile clasificării erorilor este acela de a încerca să găsească
ce se află în spatele unei erori observate. Explicaţia merge, de obicei, în două direcţii: fie spre
identificarea unei disfuncţii la nivelul procesării individuale a informaţiei, fie spre deficienţe la
nivel organizaţional. Din păcate, nici una dintre acestea nu explica eroarea ci doar o localizează.
(iii) Starea de siguranţa este înţeleasă ca „absenţă a situaţiilor negative" (erori), fapt care
induce o falsă liniştire şi decizii greşite de management.
În locul identificării unei liste de tipuri de erori, modelul diagramei îşi propune să scoată
în evidenţă „fluxul erorilor" în dinamica procesului. Creată în Franţa, formalizată de Bell
Telephone şi adoptată mai târziu de Compania Boeing, această metodă constă în elaborarea unei
structuri grafice care să surprindă structura şi secvenţa temporală a evenimentelor asociate
unui accident. Fiecare eveniment elementar este considerat ca derivând dintr-un eveniment
elementar anterior sau din combinaţii de evenimente anterioare. Figura 8 ilustrează un incident
de anestezie, în reprezentarea grafică efectuată de Nyssen şi Keyser (2006).
Avantajul acestei metode provine din faptul că pune în evidenţă evenimentele unui
accident şi relaţiile dintre ele în dinamica lor temporală. Acest lucru poate oferi o înţelegere mai
profundă a situaţiei. Aşa cum se observă „arborele erorii” de mai sus scoate în evidenţă mai mult
o serie de deficienţe de organizare decât comportamentul anestezistului. Acest fapt este de natură
să releve existenţa unor surse latente de eroare la nivelul organizaţiei, care pot conduce la situaţii
similare şi în alte cazuri.
Dar nici această metodă nu este lipsită de dezavantaje, dintre care trei sunt mai ales de
luat în seamă: definirea cadrului de analiză (nu există un standard cu privire la extinderea
temporală, astfel încât acelaşi diagrama aceluiaşi eveniment poate lua forme diferite în funcţie de
opţiunea fiecărui analist); singularitatea (metoda are un caracter puternic individualizat, fiecare
eveniment fiind descris într-o formă unică, specifică, ceea ce face extrem de dificilă compararea
evenimentelor şi analize statistice); cunoaşterea sistemului (aplicarea metodei este dependentă
de o cunoaştere aprofundată a mediului respectiv de muncă).
Accidentele reprezintă evenimente nefericite care produc, în cel mai bun caz, doar
pierderi materiale, iar în cel mai rău caz victime omeneşti. Orice accident are şi o parte bună:
dacă este corect analizat, oferă informaţii care să ajute la prevenirea unor evenimente similare în
viitor. Din acest motiv, studiul evenimentelor de muncă a devenit un domeniu ultraspecializat
care angajează efortul multor discipline ştiinţifice, printre care şi psihologia.
Una dintre problemele cele mai dificil de stabilit la investigarea unui eveniment de
muncă este fixarea şi cuantificarea contribuţiei factorului uman şi, dacă aceasta este prezentă, în
ce măsură ţine de caracteristici stabile, preexistente, şi deci previzibile, sau, dimpotrivă, este
vorba de aspecte de natură situaţională. Dacă ne referim la activitatea de zbor, o listă a aspectelor
care implică factorul uman în producerea accidentelor de aviaţie cuprinde în mod invariabil
următoarele patru elemente (Popa, 2003):
1) Condiţia psihică şi fizică din momentul accidentului, se referă la ansamblul aspectelor
care contribuie la "forma de moment". Aici sunt incluşi factori care ţin de gradul de
odihnă, de dispoziţia emoţională, motivaţie, stres, etc.
2) Experienţa profesională specifică se referă la experienţa câştigată pe tipul respectiv de
aeronavă dar şi în condiţiile specifice de zbor şi tipul de misiune în care s-a petrecut accidentul.
3) Experienţa profesională generală se referă la ansamblul experienţei de pilotaj, care implică
numărul total de ore de zbor, dar şi varietatea tipurilor de situaţii cărora a trebuit să le facă faţă în
carieră.
4) Aptitudinea psihică generală se referă la caracteristicile psihice stabile, operaţionale şi de
personalitate, care constituie în linii generale constante ale conduitei pilotului. Prezenţa ei în
limite acceptabile este certificată pe de o parte de evaluări psihologice specifice, dar şi de
parcurgerea etapelor de instruire care o validează.
Modelul „clasic" de atribuire intuitivă a cauzalităţii eveniment de zbor este compus din
două elemente complementare:
a. evenimentul a fost cauzat de factorul uman;
b. operatorul uman era caracterizat de un set atribute psihice negative stabile (lipsa aptitudinii)
în raport cu solicitările profesiei.
Ambele aserţiuni sunt definitorii pentru ceea ce am denumit mai sus ca „eroarea de
fundamentare a atribuirii". în realitate, aşa cum am văzut, numai în mod cu totul excepţional un
eveniment profesional este determinat în mod direct şi univoc de un comportament uman
inadecvat. Atunci când există totuşi o componentă umană, aceasta poate manifesta printr-unul
sau mai multe din cele patru aspecte enunţate mai sus. In acest sens am propus un model grafic
intuitiv care sugerează ponderea acestor elemente în determinarea unui accident de aviaţie (Popa,
2005). Am fundamentat acest model pe ideea că un eveniment de zbor nu poate fi înţeles doar ca
rezultând din prezenţa unor factori favorizanţi ci, mai ales, ca eşec al mecanismelor de
împiedicare a producerii lui. Ori, mecanismele defensive derivă cel mai probabil din contribuţia
factorilor cu acţiune imediată, mai apropiaţi de momentul producerii evenimentului.
Figura 9 ilustrează grafic această idee. Este vorba, desigur, de o estimare intuitivă, care ar
avea nevoie de o confirmare ştiinţifică. Conform acesteia, în producerea unui accident de zbor
ponderea explicativă cea mai mare o au, de regulă, factorii cei mai apropiaţi de momentul
producerii acestuia, fără ca ceilalţi să fie absolviţi de contribuţia care, eventual, le revine.
Suprafaţa cercurilor aferente şi lungime liniei de intersecţie cu planul accidentului sugerează
ponderea de principiu a contribuţiei cauzale. Aşa cum rezultă din imagine, aptitudinea psihică
este cel mai puţin implicată în cauzalitatea accidentului, în timp ce condiţia psihică şi
profesională de la momentul accidentului are ponderea explicativă cea mai mare.
Erorile umane, atunci când se produc, sunt mai ales efecte ale unor situaţii şi nu doar
cauze ale accidentelor. Cel mai adesea, după identificarea şi probarea unei erori de pilotaj,
interesul pentru continuarea analizei se diminuează. Şi chiar dacă membrii comisiei găsesc
explicaţii pentru apariţia erorii, rareori acestea apar şi în raportul final, ele rămânând fixate doar
în „folclorul" care însoţeşte fiecare accident. Motivul acestei atitudini constă în concepţia
implicită că eroarea înseamnă şi vinovăţie, singurul responsabil pentru apariţia ei fiind operatorul
uman. Actuala orientare în ştiinţa siguranţei zborului este aceea de a vedea dincolo de aparenţe şi
de a căuta cauzele şi explicaţia erorilor, nu doar identificarea lor. Printre specialiştii acestui
domeniu circulă chiar o butadă: "A descoperi că un accident s-a datorat unei erori umane este
echivalent cu a înlocui un mister cu un alt mister!".
Determinarea rădăcinilor erorii umane este singura cale de a ajunge la explicaţii complete
şi la soluţii preventive eficiente. Acestea pot să constea în soluţii de ameliorare constructivă
(atunci când este posibil), modificări ale procedurilor operaţionale sau ale celor de selecţie şi
instruire, etc.
O distincţie aparte trebuie făcută între eroare şi condiţia favorizantă (de catalizator) a
erorii. Aceasta creşte probabilitatea erorii, fără a o determina în mod inevitabil Un exemplu tipic
de condiţie favorizantă este suprasolicitarea, o particularitate a situaţiei care depăşeşte
capacitatea de operare eficientă la un moment dat. Atunci când modul de prezentare a două
informaţii (să zicem, înălţimea şi viteza) poate duce la confuzii, suprasolicitarea şi stresul
emoţional sunt un factor favorizant al apariţiei erorii, fără a putea spune că acestea au
determinat-o.
Ar fi mult mai uşor să înţelegem namra erorilor şi, eventual, să reducem riscul apariţiei
lor, prin eliminarea atitudinii de blamare la adresa celor care greşesc. Din perspectiva atitudinii
faţă de eroare, se pot distinge două modele, fiecare cu caracteristicile prezentate mai jos:
B. Eroarea=efect
• Nu erorile sunt cauza directă a accidentelor, ci suma factorilor care le-au făcut posibile;
• Accent pe măsuri preventive (instruire, managementul riscului)
• Evidenţiază nu doar cauzele imediate, ci şi condiţiile favorizante sau ineficienta mecanismelor
defensive;
• Conduce la o atitudine pozitivă faţă de problematica siguranţei zborului;
Până prin anii '80, noţiunea de cultură se aplica mai mult cu referire la naţiuni decât la
organizaţii. "Cultura organizaţională" a devenit o componenta frecventă a discursului despre
management ca urmare a lucrărilor lui Deal & Kennedy (1982) şi Peters &Waterman (1982).
Conceptul a fost preluat şi dezvoltat de numeroşi autori, una din direcţiile importante fiind aceea
a culturii organizaţionale de siguranţă (safety cui ture). In lucrarea deja citată, Reason (1997, p.
194) considera cultura de siguranţă ca fiind "produsul valorilor individuale şi de grup, al
atitudinilor, competentelor şi modelelor de comportament care determina orientarea, stilul şi
eficienta unei organizaţii în direcţia programelor de siguranţă". In opinia sa, principalele
componente ale unei culturi de siguranţă sunt:
• Un raport optim şi un echilibru perfect intre eficienta (productivitate) şi siguranţă.
• Conştientizarea permanenta şi riscurilor şi adoptarea procedurilor de prevenire.
• Menţinerea vigilentei, chiar şi atunci când nu sunt înregistrate accidente. Informarea şi
tratarea corespunzătoare a incidentelor sau a accidentelor "ratate" fac parte esenţiala din cultura
de siguranţă.
• Realizarea şi menţinerea unui sistem eficient de raportare cu privire la situaţiile şi
evenimentele cu potenţial de risc.
• Gestionarea adecvată a măsurilor de pedepsire. O cultură bazată pe toleranţă totală nu este de
dorit şi nici recomandabilă, dar nici una "neiertătoare" nu are mai multe şanse de succes. O
cultură de siguranţă adevărată este una "justă" în raport cu erorile umane, care promovează o
atitudine de încredere şi care amendează pozitiv contribuţia membrilor la creşterea siguranţei.
• Flexibilitate în raport cu noile situaţii care apar, atât în interiorul organizaţiei cât şi în
raporturile acesteia cu mediul extern.
• In fine, dar nu cel mai lipsit de importanta, o organizaţie "sigură" învaţă din propria
experienţă, din propriile succese dar, mai ales, din propriile greşeli.
Dacă cultura naţională, ca şi cea de grup ori individuală, au un impact evident asupra
comportamentului profesional, cultura organizaţională prezintă şi ea un potenţial de impact
major asupra siguranţei şi performanţei organizaţiilor. In ultima instanţă, cultura organizaţională
este aceea care modelează percepţia personalului în legătura cu siguranţa şi locul ei în ansamblul
celorlalte scopuri ale organizaţiei (Meritt & Hetairei eh, 1996).
Lauber (1994) a scris pe larg despre importanţă realizării unei adecvate culturi de
siguranţă la nivelul organizaţiilor aeronautice. Cultura de siguranţă a unei companii este intim
legată de cultura generală a organizaţiei respective, dar aceasta nu înseamnă că nu are şi
caracteristici distincte. în termeni direcţi, se poate vorbi, desigur, de o cultură de siguranţă
"bună" sau "rea", în funcţie de modul în care organizaţia gestionează scopurile contradictorii
(siguranţa şi eficienţa), şi îşi manifestă interesul pentru prevenirea şi reducerea riscurilor.
Aceasta depinde în mare măsură şi de stilul comunicaţional (Westrum, 1995). De exemplu, dacă
un angajat este preocupat de siguranţa unei anumite proceduri sau practici, există canale deschise
pentru transmiterea acestei informaţii spre nivelurile de decizie? Şi dacă da, există disponibilitate
pentru analizarea acestei preocupări? Este compartimentul de siguranţă a muncii "proactiv" sau
"reactiv"? Aducătorii de veşti rele (cei care "trag semnale de alarma") sunt încurajaţi sau
blamaţi? Toate aceste fac parte din ceea ce se cheamă cultura de siguranţă la nivelul unei
organizaţii.
Într-un studiu de sinteză asupra importanţei culturii organizaţionale în siguranţa
aeronautică, Hayward (1997) identifică următoarele aspecte definitorii ale unei culturi orientate
pozitiv pe siguranţă:
• Recunoaşterea faptului că diferitele tipuri de culturi în interiorul cărora operează personalul
au un impact asupra performanţei lor şi pot conduce la efecte nedorite.
• Adâncirea înţelegerii cauzelor erorilor umane poate oferi managementului cheia unor soluţii
preventive.
• Recunoaşterea şi înţelegerea la nivelul organizaţiei a faptului ca erorile fac parte din mediul
profesional, ca şi din natura umana însăşi, poate conduce la strategii de gestiune eficientă a
acestora;
• Dezvoltarea şi introducerea unor proceduri non-punitive de răspuns organizaţional la apariţia
erorilor neintenţionate, este o componentă esenţială a managementului erorilor
Dezvoltarea şi menţinerea unei culturi orientate pe siguranţă este esenţială şi va fi
susţinută de orientările de mai sus.
5. Prevenirea accidentelor
16
Columbia Dictionary of Quotations, Columbia University Press. Copyright © 1993
- accidentele nu diferă în mod esenţial de incidente, acestea din urmă conţinând toate elementele
constitutive ale accidentelor, mai puţin finalitatea;
- analiza incidentelor poate oferi informaţii utile cu privire la aspectele vulnerabile ale sistemului
de muncă şi pot sugera adoptarea măsurilor adecvate de prevenire a accidentelor
Numărul incidentelor este, în mod obişnuit, de zeci sau chiar sute de ori mai mare decât
al accidentelor de aceeaşi natură, ceea ce face ca ele să conţină o mare cantitate de informaţie
preţioasă cu privire la riscurile potenţiale. Ca urmare, instituirea unui sistem de recoltare a
datelor privind incidentele (cvasi-accidente, near misses) poate fi o modalitate eficientă în
identificarea punctelor vulnerabile (factorilor de risc), urmată de eliminarea sau de instituirea
unor protecţii împotriva acţiunii lor.
Unul dintre cele mai cunoscute sisteme de acest gen este Aviation Safety Reporting
System (ASRS)17, un program de tip cooperativ organizat de Administraţia Federală Aeronautică
a SUA, coordonat de NASA, care a fost instituit în anul 1975. ASRS primeşte, procesează şi
analizează rapoarte voluntare trimise de piloţi, controlori de trafic şi alte categorii de persoane.
Rapoartele ASRS se referă la apariţia unor situaţii nesigure sau periculoase. Obiectivul esenţial
al ASRS este calitatea performanţei umane în sistemul aeronautic.
ASRS utilizează informaţiile de care dispune pentru:
1. remedierea pericolelor raportate;
2. efectuarea de cercetări asupra problemelor de securitate aeronautică;
3. creşterea gradului de înţelegere a problematicii securităţii zborului. Raportorii ASRS au
asigurată confidenţialitatea şi, pentru a fi încurajaţi, FAA (Federal Aviation Authority) extinde
limita de impunitate chiar pentru cei care sunt implicaţi în situaţii de încălcare involuntară a
procedurilor. Politica de imunitate oferită de ASRS se bazează pe Circulara 00-46C a FAA, pe
facilităţile de operare şi Manualul de administrare (7210.3M), Paragraful 2-2-9.
Incă de la început programul s-a bucurat de succes, primindu-se în jur de 400 de rapoarte
pe lună. în ultimii ani numărul rapoartelor primite a crescut enorm. Se înregistrează în jur de 650
de rapoarte pe săptămână, peste 2600 rapoarte pe lună, iar ASRS se aşteaptă să primească mai
mult de 30000 de rapoarte pe an. ASRS a emis în cei 30 de ani de la înfiinţare peste 2500 de
alerte de siguranţă a zborului, pentru aviaţia comercială şi privată, iar aproximativ 42% dintre
acestea au condus la măsuri efective de corecţie a unor factori de risc potenţial.
ASRS primeşte rapoarte de la piloţi, controlori de trafic, inspectori aerieni, însoţitori de
bord, mecanici de bord şi alţii. Atunci când ASRS primeşte un raport care descrie o situaţie
periculoasă, de exemplu un dispozitiv de navigaţie care funcţionează defectuos, o hartă cu erori,
procedură confuză etc, este transmis un mesaj de alertă. Acesta poate lua diverse forme dar are
un singur scop, să transmită informaţia utilă acelor oameni care se află în poziţia cea mai bună
pentru investigarea situaţiei şi luarea celor mai potrivite măsuri de corecţie. ASRS nu are nici o
responsabilitate operaţională directă şi nici o autoritate prin ea însăşi. Acţionează numai prin
cooperare cu alte structuri. Informaţiile ASRS sunt stocate într-o bază de date pusă la dispoziţia
tuturor celor interesaţi. Cei mai importanţi solicitanţi ai analizelor ASRS sunt FAA, publicul
călător, comunitatea aeronautică, organizaţiile care se ocupă de cercetare, NASA.
Baza de date ASRS este disponibilă şi pe CD-ROM, conţinând peste 50 000 de formulare
complete de incidente de zbor. Utilizatorii pot efectua căutări simple sau complexe după date
structurate sau cuvinte semnificative. Datele pot fi transferate automat în tabele de analiză
statistică sau în editoare de texte.
Conceptul central în prevenirea accidentelor de zbor este cel risc, iar soluţia problemei
constă în modul gestiune al acestuia. Managementul riscului este procesul de identificare,
evaluare şi control al riscurilor care derivă din mediul operaţional, şi de iniţiere a deciziilor care
contrabalansează costurile riscurilor cu beneficiile misiunii. Deşi este un concept utilizat cu
precădere în aviaţia militară, principiile acestuia sunt pe deplin acceptabile şi în mediul
aeronautic civil unde, tocmai pentru că siguranţă este pe primul plan, riscurile nu sunt absente şi
iau, în linii mari, aceleaşi forme de manifestare. Manualul operativ al U.S. Army (1998) face
17
http://asrs.arc.nasa.gov
următoarea prezentare a principiilor unui proces eficient de gestiune a riscurilor, principii care
sunt aplicabile pentru gestiunea riscurilor din orice mediu de muncă:
• Integrarea managementului riscului în procesul de planificare, pregătire şi executare a
misiunilor. Este responsabilitatea liderilor să identifice şi să evalueze în permanenţă riscurile
care derivă din mediul operaţional, din caracteristicile individuale şi de grup ale echipajelor.
• Adoptarea deciziilor corespunzătoare pentru fiecare nivel de conducere şi de execuţie. Acestea
se bazează pe standardele şi practicile existente, pe de o parte, dar şi pe iniţierea unor soluţii
flexibile, atunci când situaţia o impune, pe de altă parte.
• Respingerea oricărui risc inutil. Prin acesta se înţelege evitarea acelor situaţii al căror beneficiu
estimat este sub nivelul pierderilor implicate de un anumit factor de risc.
Generic vorbind, procesul de gestiune a riscului are cinci componente principale:
1. Identificarea pericolelor (ameninţărilor). Acesta este un proces laborios care necesită multă
atenţie şi experienţă. Calitatea lui depinde în mod decisiv de cantitatea şi de calitatea
informaţiilor despre situaţia prezentă şi viitoare a tuturor factorilor implicaţi în desfăşurarea unui
zbor. Pericolele pot lua forme variate, de la ieşirea din planul temporal al misiunii până la
compromiterea ei printr-un accident cu consecinţe fatale. Capacitatea de identificare a
pericolelor este una dintre calităţile cheie ale unui bun lider deoarece, uneori, aspecte aparent
minore sau lipsite de semnificaţie se pot transforma în pericole majore.
2. Evaluarea pericolelor şi determinarea riscului asociat. In această fază, fiecare pericol este
evaluat în termeni de probabilitate şi de severitate, pentru a determina nivelul de risc al unui sau
mai multor factori cumulaţi.
3. Dezvoltarea modalităţilor de control şi luarea deciziilor corespunzătoare. Sub aspectul
controlului, se au în vedere: (i) mijloace educaţionale (informare, programe de instruire teoretică
sau de antrenament specific); (ii) mijloace de control fizic (echiparea cu dispozitive
suplimentare, bariere de acces, semnale de avertizare); (iii) evitare (renunţarea la efectuarea
sarcinii sau la o anumită parte a acesteia). Pentru a fi eficiente, mijloacele de control trebuie să
fie fezabile şi acceptabile, adică să fie susţinute de resursele existente şi, în acelaşi timp, să
beneficieze de sprijin. Acest din urmă aspect are, desigur, un caracter preponderent subiectiv.
Decizia de risc, este al doilea element cheie al acestui moment. Calitatea ei este influenţată
decisiv de calitatea evaluării şi de capacitatea de a face predicţii corecte. Aspectele critice ale
deciziei de risc sunt cele legate de echilibrul dintre pierderile potenţiale şi beneficii, pe de o parte
şi, pe de altă parte, cele legate de evaluarea gradului de eficienţă a mijloacelor de control
instituite.
4. Implementarea procedurilor de control. Cel mai important aspect al acestui proces este
includerea măsurilor de siguranţă în documentaţiile care fixează procedurile standard de operare.
Aceasta este cea mai eficientă cale de a asigura cunoaşterea şi aplicarea în practică a măsurilor
de siguranţă dar, în egală măsură, şi de evaluare a gradului lor de aplicare.
5. Supervizarea şi evaluarea efectelor. Acesta este atributul esenţial al liderilor de la orice nivel
şi asigură, nu doar controlul aplicării procedurilor de siguranţă, ci şi recoltarea informaţiilor utile
pentru adaptarea acestora la realităţi. Un moment important al procesului de management al
riscurilor este analiza finală a zborului, care va trebui să ia în discuţie măsura în care măsurile
preconizate au avut efect, să identifice punctele slabe şi, eventual, apariţia unor factori de risc
neluaţi în considerare.
Managementul riscului este un proces complex care se desfăşoară în plan ierarhic, fiecare
nivel având propriile sarcini şi responsabilităţi, după cum urmează:
La nivelul conducerii (comenzii) unde: (i) se planifică mediul de siguranţă, stabilindu-se
politicile şi scopurile procesului de gestiune a riscurilor; (ii) se fixează standardele de siguranţă;
(iii) se conduc formele de instruire în materie de siguranţă, se asigură accesul tuturor nivelelor
inferioare la informaţiile necesare, se diseminează operativ concluziile rezultate din desfăşurarea
misiunilor şi se controlează gradul de eficienţă al acestora; (iv) se asigură resursele procesului;
(v) se iau decizii de acceptare a riscului, atunci când acesta nu poate fi redus şi se controlează
eficienţa mijloacelor de protecţie.
La nivelul liderilor operativi (şefi de nivel redus, comandanţi de echipaje), unde: (i) se
accentuează aderenţa la standardele de siguranţă şi la procedurile preventive; (ii) se raportează
riscurile la contextul nivelului de pregătire şi al cerinţelor operaţionale; (iii) se identifică, se
elimină sau se controlează ameninţările existente; (iv) se identifică constrângerile rezultate din
standardele de siguranţă impuse de nivelurile superioare; (v) se evaluează eficienţa măsurilor
preventive, introducând corecţii operative, în funcţie de evoluţia curentă a situaţiei; (vi) se fac
recomandări de modificare a politicii şi strategiilor de management a riscului.
La nivel individual, unde: (i) se înţeleg responsabilităţile individuale de siguranţă; (ii) se
recunosc acţiunile şi situaţiile periculoase, nesigure; (iii) se acţionează în conformitate cu
standardele de siguranţă existente. Acesta este nivelul cel mai sensibil de implementare a
procedurilor de prevenire a accidentelor, deoarece experienţa, nivelul de maturitate şi
caracteristicile individuale sunt decisive pentru eficienţa procesului. Uneori, motivaţia, dorinţa
de afirmare, spiritul de competiţie, pot conduce al supraestimarea posibilităţilor şi ieşirea din
standardele de siguranţă, prin asumarea de riscuri inutile.
Concluzii
Analiza şi prevenirea accidentelor de muncă reprezintă cele două feţe ale aceleiaşi
monede. Prevenirea urmăreşte împiedicarea apariţiei, iar analiza are drept obiectiv identificarea
cauzelor, pentru a împiedica apariţia lor în viitor. Ambele reclamă o abordare sistematică,
specializată. Complexitatea problemei performanţei umane în sistemele sociotehnice, reclamă o
specializare adecvată a psihologilor angajaţi în medii de muncă cu risc de accident.
Percepţia tradiţională a operatorului uman ca veriga slabă a sistemelor sociotehnice, sursă
de erori şi nesiguranţă, începe să se modifice. In spiritul evoluţiilor teoretice recente, eroarea
umană nu are în sine consecinţe negative, ci numai în contextul unor deficienţe de sistem care
pun omul în situaţia de a nu fi capabil să acţioneze în conformitate cu obiectivele de
performanţă. Mai mult, studiul erorilor, mai ales al celor implicate în incidente de muncă cu
consecinţe minore sau chiar fără consecinţe, reprezintă o sursă majoră de creştere siguranţei
sistemului.
Referinţe bibliografice
Ahlstrom, C, & Hartman, D. (2001). Human error in airwayfacilities. Whashington DC: U.S.
Department of transportation FAA
Baker, S. P. (1995). Putting Human Error "Into Perspective". Aviation, Space, and
Environmental Medicine(6), 521-522.
Bubb, H. (2003). Ergonomics and human reliability. Proceedings ofthe Institution ofMechanical
Engineers -Part B - Engineering Manufacture, 217(11), 1627-1632.
Croft, J. (2001). Researcher perfect new ways to monitor pilot performance. Aviation Week &
Space Technology Quly, 16), 76-77.
De Sagastuy, J. R. B., & Skaliotis, M. (2001). European statistics on accidents at work
(ESAW). Methodology (European Commission: ESTAT/E3/HSW/2001/1130) [Electronic
Version]. Retrieved 09.04.2007 from
http://ec.europa.eu/employment_social/publications/2002/ke4202569_en.pdf.
Deal, T. E., & Kennedy, A. A. (1982). Corporale Cultures: The Rites andRituals of Corporate
Life. Reading, MA: Addison-Wesley.
Dekker, S. (2002). The fieldgidde to human error investigation. Aldershot, UK: Ashgate
Publishing Limited.
Dekker, S. (2003). Illusions of Explanation: A Criticai Essay on Error Classification.
InternationalJournal of Aviation Psychology, 13(2), 95-106.
Hansen, F. D. (2006). Human Error: A Concept Analysis. Journal of Air Transportation, 11(3),
61-77.
Harrison, M. (2004 ). Human error analysis and reliability assessment. Paper presented at the
46th IFIP WG 10.4 Meeting; Workshop on "Human Computer Interaction and Dependability"
Siena, Italy.
Hayward, B. J. (1997). Human factors: Training for organizational change. In R. A. Tefler & P.
J. Moore (Eds.), Aviation training: Learners, Instruction and Organization. Aldershot, UK:
Avebury Aviation.
Hobbs, A. (1998). Investigation of human and orgnizational factors. In K. M. Goeters (Ed.),
Aviation Psychology: A Science and a Profession (pp. 257-265): Ashgate.
Howkins, F. H. (1993). Human Factors in Flight (second ed.): Ashgate.
ICAO. (1994). International Standards and Recommended Practices. Aircraft Accident and
Incident Investigation (No. Annex 13. To the Convention on International Civil Aviation). Iosif,
G. (1996). Fiabilitatea umana în sistemele socio-tehnice: Editura Studenţească.
Isaac, A., Shorrock, S. T., Kennedy, R, Kirwan, B., Andersen, H., & Bove, T. (2003). The
Human Error in ATM Technique (HERA-JANUS): Eurocontrol.
Kaptelinin, V., & Nardi, B. A. (1997). Activity Theory: Basic Concepts and Applications. Paper
presented at the Conference on Human Factors in Computing Systems, Atlanta: Georgia.
Lauber, J. (1994). Safety cultures and the importance of human factors. CRM Advocate, 94(4),
1-3.
Li, G., Baker, S. P., Grabowski, J. G., & Rebok, G. W. (2001). Factors Associated with Pilot
Error in Aviation Crashes. Aviation, Space and Environmental Medicine, 72, 52-58.
Morris, M. W., Ames, D., & Eric, K. (1999). Attribution Theory. In R. A. Wilson & F. C. Keil
(Eds.), The MIT Encyclopedia ofthe Cognitive Sciences (pp. 46-47): A Bradford Book; The MIT
Press.
Nyssen, A.-S., & De Kaiser, V. (2006). Prevention of Human Errors in the Frame ofthe Activity
Theory. In C. Viswesvaran, H. K. Sinangil, D. S. Ones & N. Anderson (Eds.), Handbook of
Industrial, Work & Organizational Psychology (Voi. 1, pp. 349-362): Sage Publications.
O'Hare, D., Batt, R., Wiggins, M. W., & Morrison, D. (1994). Cognitive failure analysis for
aircraft accident investigation. Ergonomics, 37(4), 1855-1869.
Perrow, C. (1984). Normal Accidents. New York: Basic Books, Inc., Publishers.
Peters, T. J., & Waterman, R. H. (1982). In Search ofExcellence: Lessons from America's
Best-Run Companies, New York: Harper&Row.
Pollack, K. (1998a). Aviation psychology in Investigation and Prevention of Flight Accidents.
Paper presented at the 23th European Conference of European Association for Aviation
Psychology, Viena.
Pollack, K. (1998b). The Swedish board of accident investigation. In K. M. Goeters (Eă),
Aviation Psychology: A Science and a Profession (pp. 249-256): Ashgate.
Popa, M. (2003). Noţiuni de psihologie aeronautica. In M. Macri & C. Raduica (Eds.), Curs de
Medicina Aerospatiala (pp. 35). Bucureşti: Editura militară.
Popa, M. (2005). Psihologie aeronautică. Bucureşti: Editura Universitară "Carol Davila".
Rasmussen, J. (1982). Human error: A taxonomy for describing human malfunction in
industrial installation. Journal of Occupational Accidents, 4, 311-335.
Rasmussen, J. (1983). Skills rules and knowledge: Signals and simbols, and other disticntion in
human performance models. IEEE Transactions on Systems, Man and Cybernetics, SMC-13(3),
257-266.
Rasmussen, J. (1987). The definition of human error and a taxonomy for technical system
design. In J. Rasmussen, K. Duncan & J. Leplat (Eds.), New technology and human error.
Toronto: Wiley & Sons.
Reason, J. (1990). Human Error. New York: Cambridge University Press. Reason, J. (1994, 29-
30 November). Incident monitoring: Capturing the human contribution. Paper presented at the
Conference on Incident Monitoring and Risk Management in the Health Care Sector, Melbourne.
Reason, J. (1997). Managing the Risks of Organizational Accidents. Aldershot, England:
Ashgate Publishing Limited.
Senders, J., & Moray, N. (1991). Human error: Cause, prediction, and reduction. Hillsdale,
NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Shappell, S. A., & Wiegmann, D. A. (2000). The Human Factors Analysis and Classifwation
System—HFACS. Washington: U.S. Department of Transportation Federal Aviation
Administration.
Strauch, B. (2002). Investigating human error: Incidents, accidents, and complex systems.
Aldershot, UK: Ashgate Publishing Limited.
Timpe, K.-P., Giesa, H.-G., & Seifert, K. (2004). Engineering Psychology. In C. Spielberger
(Ed.), Encyclopedia of Applied Psychology (Voi. 1, pp. 777): Elsevier Academic Press.
U.S.Army. (1998). Risk Management (Field Manual) (No. 100- 14): Department of the Army.
USAF. (2000). Safety Investigation Board. Life Sciences Investigator. Kirtland AFB. Westrum,
R. (1995). Organizational dynamics and safety. In N. McDonald, N. Johnston & R. Fuller (Eds.),
Application of psychology to the aviation system (pp. 75-80). Aldershot, UK: Avebury Aviation.
1. Introducere
În decursul ultimelor decenii problema dificultăţii sarcinii de muncă a făcut obiectul unui
interes particular, în special cu privire la piloţii de aeronave, controlorii de trafic aerian sau
operatorii panourilor de comandă ale proceselor industriale. Obiectul studiilor şi cercetărilor în
acest domeniu a vizat găsirea celui mai bun răspuns la întrebări de genul: „cât de ocupat este
operatorul?'", „câte sarcini poate executa simultan, în condiţii de siguranţă?", „cât de mare
este efortul pe care trebuie să îl facă operatorul pentru a menţine un nivel adecvat de
performanţă profesională?". Toate aceste întrebări se referă în esenţă la aceeaşi problemă: cât de
mare poate fi solicitarea sarcinii astfel încât operatorul să o poată executa în anumite limite de
eficienţă şi siguranţă? Dacă sarcina (sau sarcinile) sunt prea solicitante, ne putem aştepta la un
deficit de performanţă şi, ceea ce este mai grav încă, la erori care pun în pericol siguranţa
sistemului. în acelaşi timp, prelungirea în timp a solicitării conduce la uzura fizică şi/sau psihică
a operatorului, care poate avea, la rândul ei, efecte negative în planul performanţei şi siguranţei.
În condiţiile evoluţiei accelerate a activităţilor de muncă către sarcini care implică
supravegherea şi controlul proceselor, problema solicitării şi a efectelor acesteia devine din ce în
ce mai importantă pentru domeniul de studiu şi practica gestiunii factorilor umani.
2. Solicitarea profesională
a) Stresul ca stimul. în virtutea acestei orientări, stresul derivă, cu precădere, din natura
unor fenomene exterioare omului. El ar fi, cu alte cuvinte, expresia unor variabile situaţionale cu
caracter aversiv. Din acest unghi de vedere, stresul este un set de cauze, o listă de situaţii de
viaţă, şi nu o configuraţie de stări sau de simptome. Acest tip de abordare teoretică a fost extrem
de stimulativ pentru cercetările experimentale. Este suficient să identifici o anumită variabilă
stimul (stres) şi să îi masori efectul în plan subiectiv. Din păcate, tocmai acest caracter
„stimulativ" a condus spre scoaterea în evidenţă a limitelor modelului bazat pe stimul. Lista
cauzelor de stres (numite şi „stresori") s-a mărit continuu deoarece aproape tot ce i se întâmplă
omului este o sursă de stres, chiar şi întâmplările fericite!
b) Stresul ca răspuns la stimul. Modelul bazat pe interpretarea stresului ca „răspuns"
intern la condiţii externe mută centrul de greutate al cercetării asupra tipologiei reacţiilor umane
în astfel de situaţii. Cu alte cuvinte, stresul este mai mult un set de răspunsuri (efecte) decât un
set de cauze. în mod obişnuit, cele mai frecvent studiate categorii de răspunsuri sunt cele de
natură psihologică (cognitive, emoţionale, comportamentale); psihofiziologică (frecvenţa
cardiacă, tensiune musculară, reflexul galvanic, frecvenţa respiratorie, temperatura, etc.) şi
biochimică (dozarea neurotransmiţătorilor şi a metaboliţilor acestora: serotonină, epinefrină,
norepinefrină, dopamină etc.)
c) Modelul tranzacţional al stresului. Dacă analizăm elementele definitorii propuse de
Selye, înţelegem de fapt că stresul, este mai mult un proces decât o stare. în cazul stresului
psihic, sentimentul subiectiv de stres apare treptat, pe măsură ce resursele de adaptare (cognitive,
emoţionale, acţionale) sunt depăşite de solicitările situaţiei. Modelul tranzacţional al stresului,
propus de Cox şi Mackay (1976) ilustrează această idee. în conformitate cu acest model, accentul
nu este pus nici pe stimulul care produce stresul (agent stresor) şi nici pe răspunsul la stimul
(reacţia de stres), ci pe modul în care individul interpretează sau evaluează situaţia, contextul
(vezi fig. 1). Stresul este o experienţă puternic individualizată. Aceeaşi situaţie poate provoca
răspunsuri diferite în funcţie de semnificaţia atribuită factorilor cu potenţial de stres: nivelul de
cunoştinţe, experienţa profesională anterioară, caracteristicile individuale structurale (anxietatea)
sau pasagere (motivaţia). O situaţie stresantă pentru o anumită persoană, poate fi trăită de altă
persoană ca neavând valenţe stresante (McEwen, 1999). Acest fapt poate genera raportări
individualizate la situaţii de stres, atât sub aspectul reacţiilor imediate, cât şi al consecinţelor pe
termen lung. Evaluarea, la rândul ei, se face în raport cu propria competenţă de a face faţă
situaţiei. Supraestimarea sau subestimarea, fie a solicitărilor situaţiei, fie a posibilităţilor
personale, tind să conducă la un răspuns inadecvat situaţiei.
În raport cu natura solicitărilor, se face distincţie între solicitările fizice şi cele mintale.
Solicitările fizice sunt, în general, mai uşor de definit şi de măsurat, în funcţie de consumul
energetic. Astfel, activitatea fizică foarte uşoară consumă mai puţin de 2,5 kilocalorii/min. şi 0,5
litri de oxigen/min., în timp ce activitatea fizică foarte grea depăşeşte 12,5 kcal/min, respectiv
2,5 litri oxigen/min (Kantowitz & Casper, 1988). Importanţa solicitărilor fizice s-a diminuat în
contextul muncii modeme, care este asistată din ce în ce mai mult de mijloace tehnologice. Mai
mult chiar, problema este nu a reducerii efortului fizic, care din punct de vedere tehnic poate fi
complet înlăturat, ci de păstrare a acestuia la un nivel care să favorizeze precizia şi corectitudinea
acţiunilor motrice.
În aviaţie, de exemplu, solicitările fizice au devenit din ce în ce mai puţin relevante, pe
măsură ce sistemele hidraulice au condus la diminuarea efortului implicat în acţionarea
comenzilor. In urmă cu câteva decenii, efortul pe comenzi se cifra la valori de zeci de kilograme
forţă, în funcţie de dimensiunile şi viteza avioanelor, pentru ca, în prezent, compensatoarele
hidraulice să facă posibile comenzi care nu solicită nici un efort. În general, se consideră că un
nivel de efort de 15-18 kg forţă permite o precizie optimă în acţionarea comenzilor (Ceausu,
1976). Deşi mai puţin relevantă în prezent, solicitarea fizică în activităţile de munca nu poate fi
ignorată total.
3. Oboseala
3.1 Definiţie
Oboseala este un fenomen obişnuit, care se manifestă în viaţa cotidiană şi ale cărui efecte
sunt uşor sesizabile de oricine. El este, de asemenea, unul dintre subiectele extrem de sensibile în
mediul profesional modern datorită, pe de o parte, nivelului de solicitare specific activităţilor, iar
pe de altă parte, riscurilor care decurg din diminuarea potenţialului individual.
In esenţă, oboseala este înţeleasă ca o pierdere sau o reducere temporară a resurselor
psihice sau fizice, determinată de uzura sau de nerecuperarea lor după efort. Componenta
obiectivă a oboselii se materializează în diminuarea performanţei în muncă, în timp ce
componenta subiectivă se manifestă prin modificări ale tonusului psihic, dispoziţiei afective şi
relaţiilor interpersonale.
Dincolo de impactul individual, oboseala este un factor cu un important efect social. Intr-
un studiu recent efectuat în SUA, se apreciază că oboseala generează anual pierderi de 18
miliarde de dolari prin accidentele care se produc pe fondul ei. La aceasta se adaugă peste 1500
morţi şi 76000 de răniţi în 100000 de accidente auto, aeriene sau industriale (Caldwell, 2001).
Acelaşi studiu remarcă ponderea oboselii în domeniul aeronautic în cel puţin câteva accidente
din fiecare an, ceea ce reprezintă o sursă de preocupare. La mijlocul anilor '90, NASA a iniţiat un
amplu program de cercetare cu privire oboseală şi efectele acesteia în mediul aeronautic, în
condiţiile în care, pe fondul dezvoltării transporturilor aeriene, numărul rapoartelor cu privire la
oboseala echipajelor devenea tot mai preocupant (Foushee, 1986). Chiar şi dezastrul navetei
Challenger, din anul 1986, a fost pus de comisia senatorială de anchetă în legătură cu oboseala
excesivă a echipelor de start, generată de activitatea prelungită şi deficitul de somn, şi care au
condus la decizia fatală de lansare în condiţii improprii acesteia.
În ciuda aspectelor care ţin de domeniul evidenţei, sau poate tocmai din acest motiv,
oboseala nu este un fenomen uşor de definit şi, mai ales, nu este uşor de evaluat. Pe de o parte,
deoarece, aşa cum observa (Howkins, 1993), oboseala poate rezulta din multe cauze: odihna
inadecvată, tulburarea ritmurilor biologice, efort fizic excesiv sau perioade prelungite de efort
mintal. Pe de altă parte, din cauză că, la fel ca şi stresul, oboseala este un fenomen care prezintă
mari variaţii individuale şi situaţionale. De altfel, stresul, solicitarea şi oboseala sunt fenomene
cu largi întrepătrunderi reciproce, având puncte comune, dar şi diferenţe specifice. în cazul
oboselii, apreciem că diferenţa specifică este dată cu precădere de reducerea rezervelor
energetice ale organismului, pe fondul unei activităţi prelungite sau intense.
Referinţe bibliografice
Battiste, V., & Bortolussi, M. (1988). Transport pilot workload: a comparison oftwo objective
techniques. Paper presented at the Human Factors Society 32nd Annual Meeting.
Becker, A. B., Warm, J. S., Dember, W. N., & Hancock, P. A. (1995). Effects of jet engine
noise and performance feedback on perceived workload in a monitoring task. Int JAviat Psychol,
5(1), 49-62.
Caldwell, J. A. (2001). The impact of fatigue in air medical and other types of operations: a
review of fatigue facts and potenţial countermeasures. Air Med J, 20(1), 25-32.
Campbell Quick, J., Macik-Frey, M., & Nelson, D. L. (2004). Job Stress. In C. Spielberger
(Ed.), Encyclopedia of Applied Psychology (Voi. 2, pp. 467): Elsevier Academic Press.
Ceausu, V. (1976). Psihologia zborului. Bucureşti: Editura Militară.
Cox , T., & Mackay, C. (1976). A Psychological Model of Occupational Stress. Paper presented
at the Medical Research Council Meeting "Mental Health in Industry", London.
De Waard, D. (1996). The measurement ofdrivers' mental workload (PhD thesis). University of
Groningen, Traffic Research Centre, Haren. The Netherlands.
Dewe, P. (2004). Job Stress and Burnout. In C. Spielberger (Ed.), Encyclopedia of Applied
Psychology (Voi. 2, pp. 475): Elsevier Academic Press.
Foushee, H. C. (1986). Assessing fatigue. Air Line Pilot, 55(5), 18-22.
Gavron, V. J., Schflett, S. G., & Miller, J. C. (1989). Measures of in-flight workload. In R.
Jensen (Ed.), Aviation Psychology (pp. 241-287): Gower Technical.
Gmelch, W. (1983). Stress for success. Theory into practice, 22, 7-14.
Hart, S. G., & Staveland, L. E. (1988). Development of NASA-TLX (Task Load Index):
Results of empirical and theoretical research. In P. A. Hancock & N. Meshkat (Eds.), Human
Mental Workload. Amsterdam: Elsevier.
Haskell, B. E., & Reid, G. B. (1987). The subjective perception of workload in low-time private
pilots: A preliminary study. Aviation, Space, andEnvironmental Medicine, 58, 1230-1232.
Howell, C. W. (2003). Human Factors and Ergonomics. In W. C. Borman, D. R. Ilgen & R. J.
Klimoski (Eds.), Industrial and Organizational Psychology (Voi. 12, pp. 541-561): John Wiley
& Sons.
Howkins, F. H. (1993). Human Factors in Flight (second ed.): Ashgate.
Kantowitz, B. H., & Casper, P. A. (1988). Human Workload in Aviation. In E. L. Wiener & D.
C. Nagel (Eds.), Human Factors in Aviation.
Kantowitz, B. H., & Sullivan, J. M. (2004). Transportation Systems, Overview. In C.
Spielberger (Ed.), Encyclopedia of Applied Psychology (Voi. 3, pp. 597): Elsevier Academic
Press.
Luximon, A., & Goonetilleke, R. S. (1998). Continuous Subjective Workload Assessment
Technique. In R. Bishua, W. Karwowski & R. Goonetilleke (Eds.), Ergonomics for Global
Quality and Productivity (http://www-ieem.ust.hk/dfaculty/ravi/papers/cswat.pdf).
McEwen, B. S. (1999). Stress. In R. A. Wilson & F. C. Keil (Eds.), The MIT Encyclopedia of
the Cognitive Sciences (pp. 806-807): A Bradford Book; The MIT Press.
Meister, D. (1999). Measurement in Aviation Systems. In D. J. Garland, J. A. Wise & V. D.
Hopkin (Eds.), Handbook of Aviation Human Factors (pp. 33-48): Lawrence Erlbaum
Associates.
Pollack, J. (1985). Project report: an investigation of AirForce reservepilots workload. Dayton,
OH: Systems Research Laboratory.
Popa, M. (2005). Psihologie aeronautică. Bucureşti: Editura Universitară "Carol Davila".
Pribram, K. H., & McGuiness, D. (1975). Arousal, activation and effort in the control of
attention. Psychological review, 82(116-149).
Rehmann, A. J. (1995). Handbook of Human Performance Measures and Crew Requirements
for Flightdeck research: DOT/FAA/CT-TN95/49
(http://ntl.bts.gov/lib/000/800/860/tn95_49.pdf).
Reid, G. B., & Nygren, T. E. (1988). The Subjective Workload Assessment Technique: A
scaling procedure for measuring mental workload. In P. A. Hancock & N. Meshkati (Eds.),
Human Mental Workload (pp. 185-218). North-Holland: Elsevier Science Publishers.
Rosekind, M., & Dinges, D. (1996). New study tool fits into carry-on luggage. APA Monitor.
Saito, L, Fujiwara, O., Utsuki, N., Mizumoto, C, & Arimori, T. (1980). Hypoxia-Induced
Fatal Aircraft Accident Revealed by Voice. Aviation, Space, and Environmental Medicine, 402-
408.
Sanders, A. F. (1983). Towards a model of stress and human performance. Acta Psychologica,
53, 61-97.
Schvaneveldt, R. W., Gomez, R. L., & Reid, G. B. (1998). Modeling Mental Workload
[Electronic Version]. Cognitive Technology, 3, 19-31 from http://www.interlinkinc.net/Roger/.
Selye, H. (1946). The general adaptation syndrome and the diseases of adaptation. Journal of
Clinica! Endocrinology, 6, 117-231.
Sexton, J. B., Thomas, E. J., & Helmreich, R. L. (2000). Error, stress, and teamwork in
medicine and aviation: cross secţionai surveys. British MedicalJournal, 320(7231), 745-749.
Sohn, S. Y., & Jo, Y. K. (2003). A study on the student pilot's mental workload due to
personality types of both instructor and student. Ergonomics, 46(15), 1566-1577.
Stokes, A. F., & Kite, K. (1997). Flight Stress: stress, fatigue, and performance in aviation:
Avebury Aviation.
Styles, E. A. (1997). The Psychology of Attention: Hove and New York.
Vidulich, M. A., & Tsang, P. S. (1985). Techniques ofsubjective workload assessment: A
comparison of two methodologies. Paper presented at the Third Symposium on Aviation
Psychology, Columbus, OH: Ohio State University.
Wickens, C. D. (1992). Engineering psychology and human performance. New York: Harper
Collins.
Wiener, E. L., & Nagel, D. C. (Eds.). (1988). Human Factors in Aviation: Academic Press Inc.
VIII. Adaptarea profesională. Comportamente de muncă contraproductive
1. Introducere
2. Adaptarea profesională
2.1 Teoria adaptării la muncă
2.2 Dimensiuni ale procesului de adaptării
2.3 Evaluarea adaptabilităţii
3. Comportamente de muncă contraproductive
3.1 Definirea comportamentelor contraproductive
3.2 Evaluarea comportamentelor contraproductive
3.3 Comportamentele contraproductive şi performanţa profesională
3.4 Predictori ai comportamentelor contraproductive
4. Concluzii
1. Introducere
2. Adaptarea profesională
18
Am tradus aici „adjustment" prin „adaptare", deoarece apreciem că, prin conţinutul ei, teoria lui Dawis şi Lofquist
acoperă noţiunea de „adaptare", aşa cum am definit-o anterior.
nivel individual (evoluţia în vârstă, modificări ale aspiraţiilor şi motivaţiei personale etc), fapt
care afectează starea de adaptare şi generează presiuni de reconfigurare a acesteia (în raport cu
actualul loc de muncă, pentru schimbarea locului de muncă, sau în direcţia pensionării).
Afirmaţiile esenţiale ale "Teoriei Minnesota a Adaptării la Muncă” pot fi astfel
sintetizate:
- Munca reprezintă o interacţiune între individ şi mediul de muncă.
- Mediul de muncă aşteaptă efectuarea anumitor sarcini, iar individual mobilizează anumite
abilităţi pentru îndeplinirea lor.
- In schimbul îndeplinirii sarcinilor, individul aşteaptă o anumită recompensă şi anumite condiţii
de muncă (siguranţă şi confort).
- Atât mediul cât şi individul trebuie să continue să îndeplinească reciproc aşteptările pentru ca
interacţiunea să fie menţinută. Gradul în care acest lucru se realizează, poate fi numit
"corespondenţă".
- Adaptarea la muncă este procesul de obţinere şi menţinere a corespondenţei. Adaptarea la
muncă se manifestă prin satisfacţia individului cu mediul de muncă, şi prin satisfacţia mediului
de muncă în raport cu aportul individului la atingerea scopurilor sale.
- Satisfacţia şi capacitatea de a oferi satisfacţie au ca efect o relaţie de muncă de durată.
Mărimea acestei durate poate fi prezisă prin corespondenţa dintre personalitatea
profesională cu mediul de muncă.
- Personalitatea profesională şi mediul de muncă pot fi descrise prin aceeaşi structură de
dimensiuni, care pot fi măsurate prin intermediul unor variabile comune.
Teoria adaptării la muncă este utilizată în domeniul orientării vocaţionale şi al reabilitării
profesionale, dar s-a dovedit utilă în abordarea unor variate situaţii ale relaţiilor de muncă. De
exemplu, Withrow şi Shoffner (2006) au folosit-o în studiul anorexiei nervoase la femeile
angajate. Modernitatea femeii se manifestă pe două dimensiuni complementare: promovarea
socială şi accesul larg la cariere profesionale, concomitent cu focalizarea pe frumuseţea
feminină. In acest context, multe femei asociază succesul în carieră cu îndeplinirea criteriilor de
frumuseţe, în special pe controlul greutăţii. Femeile aflate într-o corespondenţă „precară" (reală,
sau generată de sentimente nejustificate de nesiguranţă) cu mediul de muncă, tind să
suprasolicite controlul greutăţii, pentru a compensa deficitul de corespondenţă şi a-şi securiza, în
acest fel, relaţia de muncă.
Pentru a cita încă un exemplu de utilizare a teoriei adaptării, evocăm şi studiul lui Harper
şi Shoffner (2004) în consilierea persoanelor aflate în faza terminală a carierei, pentru adaptarea
la regimul de pensionare. în acest sens, obiectivul principal al consilierii trebuie să fie atingerea
unui nivel de „corespondenţă" cu mediul similar cu cel dinaintea pensionării. Sentimentul de
„pierdere" asociat pensionării trebuie compensat cu identificarea unor „înlocuitori" eficienţi
pentru menţinerea unui raport de corespondenţă cu noul mediu de viaţă. Ca urmare, consilierea
trebuie orientată pe explorarea situaţiilor care ar putea oferi unul sau mai mulţi substituenţi ai
mediului de muncă, relevanţi în raport cu personalitatea subiecţilor.
Teoria propusă de Dawis şi Lofquist gravitează în jurul conceptului de „corespondenţă"
între mediul de muncă şi personalitatea profesională. Abordarea psihologică a individului în
mediul organizaţional are drept fundament presupunerea elementară că atât individual cât şi
organizaţia vor "funcţiona mai eficient" cu cât se vor „potrivi" mai bine. Sau, altfel spus, cu cât
scopurile, aşteptările şi condiţiile mediului de muncă vor mai concordante cu caracteristicile
celor care practică respectiva activitate. Optimizarea „concordanţei" de care vorbim poate fi
obţinută pe două căi principale (Borman, Klimoski, & Ilgen, 2003):
a) Presupunând că atât organizaţia (mediul de muncă) cât şi individul sunt entităţi relativ
consistente şi neschimbătoare, fiecare dintre ele pot fi evaluate, identificându-li-se
caracteristicile, astfel încât să poată fi selecţionate, fie persoanele potrivite pentru o anumită
organizaţie, fie organizaţiile potrivite pentru anumite persoane.
b) O altă cale de a obţine concordanţa dintre individ şi organizaţie este aceea de a modifica fie
una fie cealaltă dintre aceste două componente, astfel încât să fie aduse la un „numitor comun".
Persoanele pot fi „modificate" prin procese de formare şi instruire, iar organizaţiile prin
proiectarea sarcinilor, a structurilor, a politicilor, a regulilor de muncă şi/sau a procedurilor
funcţionale.
Aşa cum am precizat anterior, „potrivirea" dintre persoană şi organizaţie nu este doar o
„stare", ci şi un „proces". Aceasta trebuie înţeleasă şi tratată ca o interacţiune dinamică între
individ şi mediul de muncă, situaţie care produce efecte atât asupra persoanelor, cât şi asupra
organizaţiei. Aceste efecte pot evolua în direcţii imprevizibile, şi în afara controlului celor
însărcinaţi cu conducerea organizaţiilor. Unul dintre modelele teoretice cele mai convingătoare
propuse pentru explicarea „potrivirii" dintre persoană şi organizaţie este modelul „atracţie-
selecţie-eliminare" (Schneider, Goldstein, & Smith, 1987). Conform acestei teorii, persoanele
sunt atrase de organizaţii cu ai căror membri se aseamănă sub aspectul personalităţii, aspiraţiilor,
valorilor etc. La rândul lor, organizaţiile sunt dispuse să selecteze persoane care posedă
cunoştinţe şi abilităţi similare cu ale membrilor lor. Ulterior, cei care au ales greşit, sau au fost
greşit selecţionaţi, vor fi tinde să părăsească organizaţia din cauza problemelor de adaptare. în
acest fel, procesul permanent de atracţie, asimilare şi eliminare induce o tendinţă de creştere a
concordanţei „persoană-organizaţie". Chiar dacă rezultatul nu este în nici un moment perfect,
concordanţa nefiind niciodată ideală, „atmosfera" este una care forţează evoluţia binomului
„persoană-organizaţie" spre o anumită stare de armonie. Un corolar al acestei teorii este aşa
numita ipoteză gravitaţională, conform căreia oamenii tind să graviteze către organizaţii
caracterizate prin valori, atitudini etc, similare cu ale lor înşişi. în sprijinul acestei ipoteze, Wilk,
Desmarais şi Sackett (1995) au descoperit, într-un studiu longitudinal desfăşurat pe o perioadă de
5 ani, că aptitudinea cognitivă generală este un bun predictor pentru orientarea spre profesii cu
nivel de solicitare cognitivă scăzut sau ridicat.
Conceptul de adaptare are un caracter complex. El poate fi analizat simultan din mai
multe perspective, fiecare dintre acestea prezentând un interes aparte pentru evaluarea de
ansamblu (Popa, 1999).
Din perspectiva psihiatriei, interesul pentru problemele adaptării vizează aspectele care
semnifică o deteriorare de intensitate patologică a calităţii relaţiei cu lumea exterioară, socială şi
profesională. In clasificarea multiaxială a bolilor psihice (DSM-IV, 1994) problemele de
adaptare pot fi regăsite în Axele I (Tulburări de adaptare) şi IV (Probleme psihosociale şi de
relaţionare cu mediul).
Caracteristica esenţială a unei tulburări de adaptare este definită prin dezvoltarea unor
simptome clinice, emoţionale sau comportamentale semnificative, ca răspuns la unul sau mai
mulţi stresori psihosociali. Principalele criterii de evaluare sunt: (A) apariţie la un interval de
maximum 3 luni de la instalarea acţiunii stresorului19; (B) reacţie excesivă în raport cu
semnificaţia reală a stresorului, dificultăţi semnificative de eficienţă în mediul
social\profesional\şcolar; (C) tablou clinic independent de manifestări preexistente,
diagnosticabile conform Axei I sau II; (D) să nu apară în contextul stării de doliu; (E) să se
rezolve în limita a şase luni de la încetarea acţiunii stresorului.
Pe lângă aceste criterii diagnostice, se cuvin menţionate şi alte câteva precizări cu privire
la tulburările de adaptare. Mai întâi, faptul că, deşi influenţate de mediul cultural al subiectului,
ele pot apare în egală măsură la bărbaţi şi femei, indiferent de vârstă. Apoi, persoanele ale căror
antecedente includ experienţe de viaţă traumatizante sunt susceptibile într-o măsură mai mare la
apariţia tulburărilor de adaptare. în fine, spre deosebire de stresul posttraumatic, determinat de
evenimente excepţionale, tulburările de adaptare se instalează pe fondul solicitărilor curente.
Problemele psihosociale şi de mediu (Axa IV) se referă la evenimentele negative din
viaţa personală, dificultăţile de adaptare la mediu, deficitul de resurse personale sau al suportului
social. Sunt incluse aici şi efectele stresorilor pozitivi (o promovare în funcţie, de ex.) pentru
care subiectul nu este "echipat" emoţional şi comportamental. Dintre categoriile de probleme
grupate în această axă diagnostică fac parte dificultăţile din sfera şcolară şi ocupaţională
(ameninţarea şomajului, program de lucru solicitant, proiecţie incertă a carierei, insatisfacţie
profesională, conflicte cu şefii şi colegii, etc).
Studiile pe această temă se focalizează, de regulă, pe două direcţii majore: una care caută
sursa comportamentelor contraproductive în caracteristicile individuale şi situaţionale şi alta,
care presupune că sursa se află în caracteristicile situaţiei. Diferenţa dintre aceste două orientări
nu este dată doar de diferenţa de atribuire cauzală, ci şi de scopul urmărit. Dacă obiectivul este
predicţia comportamentelor contraproductive, atunci este firesc de a căuta precursori ai acestora
în caracteristicile individuale. Dacă obiectivul este acela de a compara frecvenţa
comportamentelor contraproductive între mai multe organizaţii, sau compartimente ale acestora,
atunci orientarea spre variabile situaţionale este normală.
Printre antecedentele cel mai frecvent evocate în literatura de specialitate ca predictori
pentru comportamentele contraproductive sunt următoarele:
a) Variabile de personalitate
c) Caracteristicile de grup
d) Cultura organizaţională
e) Sistemele de control
f) Injustiţia (inechitatea)
4. Concluzii
Primo Levi, un chimist italian de succes, afirma într-o carte de memorii: „Relaţia unui
om cu profesia sa este similară cu aceea care îl leagă de propria ţară. Este extrem de complexă,
adesea ambivalenţă, şi este cu adevărat cunoscută doar atunci când se rupe: prin exil, când este
vorba de ţară, prin pensionare când este vorba despre profesie.”20
Adaptarea profesională şi comportamentele contraproductive sunt, până la un punct,
feţele opuse ale aceleiaşi monede. Cu cât o persoană este mai adaptată în raport cu locul său de
muncă, cu atât ne aşteptăm mai puţin să manifeste conduite deviante. în aceeaşi măsură,
angajarea în conduite deviante poate fi iui semn al inadaptării profesionale Cu toate acestea, a
pune semnul egalităţii în oglindă între cele două fenomene este impropriu. Aceasta, pe de o
parte, deoarece inadaptarea nu se manifestă întotdeauna prin comportamente contraproductive,
tot aşa cum acestea din urmă nu sunt întotdeauna un semn al inadaptării sau, cel puţin, nu în sens
absolut. în multe situaţii, conduitele deviante se pot întâlni la persoane bine adaptate şi eficiente.
20
Primo Levi (1919-1987), "Ex-Chemist" (1985); The Columbia Dictionary of Quotations, Copyright © 1993 by
Columbia University Press.
Absenteismul ocazional, abuzul de concedii medicale, utilizarea timpului de muncă în interes
personal, pot fi, în unele cazuri, manifestări conştient acceptate de organizaţie, ca făcând parte
din „confortul cotidian" angajaţilor. Uneori se poate merge chiar mai departe decât atât. O
organizaţie aflată în dificultate financiară, care are probleme cu plata salariilor, poate accepta
tacit „furtul" de produse, ca o modalitate mascată de plată, şi pentru menţinerea fidelităţii
angajaţilor pe durata perioadei de dificultate.
Referinţe bibliografice
Berry, C. M., Ones, D. S., & Sackett, P. R. (2007). Interpersonal deviance, organizational
deviance, and their common correlates: A review and meta-analysis. Journal of Applied
Psychology, 92(2), 410-424.
Borman, W. C, Klimoski, R. J., & Ilgen, D. R. (2003). Stability and Change in Industrial and
Organizational Psychology. In W. C. Borman, D. R. Ilgen & R. J. Klimoski (Eds.), Handbook of
Psychology: Industrial and Organizational Psychology (Voi. 12): John Wiley & Sons.
Bruk-Lee, V., & Spector, P. E. (2006). The social stressors-counterproductive work behaviors
link: Are conflicts with supervisors and coworkers the same? Journal of' Occupational Health
Psychology, 11(2), 145-156.
Campbell, J. P. (1990). An overview of the Army selection and clasification project (Project A).
Personnel Psychology, 43, 231-239.
Dwight, S. A., & Alliger, G. M. (1997). Reactions to overt integrity test items. Educaţional
andPsychological Measurement, 57(6), 937-948.
DSM-IV. (1994). American Psychiatric Association.
Fallon, J. D., Avis, J. M., Kudisch, J. D., Gornet, T. P., & Frost, A. (2000).
Conscientiousness as a predictor of productive and counterproductive behaviors. Journal of
Business and Psychology, 15(2), 339-349.
Fox, S., Spector, P. E., & Miles, D. (2001). Counterproductive work behavior (CWB) in
response to job stressors and organizational justice: Some mediator and moderator tests for
autonomy and emotions. Journal of Vocational Behavior, 59(3), 291-309.
Gruys, M. L., & Sackett, P. R. (2003). Investigating the dimensionality of counterproductive
work behavior. International Journal of Selection and Assessment, 11(1), 30-42.
Hakstian, A. R., Farrell, S., & Tweed, R. G. (2002). The assessment of counterproductive
tendencies by means of the California psychological inventory. International Journal of
Selection and Assessment, 10(1-2), 58-86.
Harper, M. C, & Shofmer, M. F. (2004). Counseling for Continued Career Development After
Retirement: An Application of the Theory of Work Adjustment. Career Development Quarterly,
52(3), 272-284.
Hesketh, B. (2004). Work Adjustment. In C. Spielberger (Ed.), Encyclopedia of Applied
Psychology (Voi. 3, pp. 683): Elsevier Academic Press.
Hunt, S. T. (1996). Generic work behavior: An investigation into the dimension of entry-level,
hourly job performance. Personnel Psychology, 49, 51-83.
Kaplan, H. I., & Sadock, B. J. (1998). Synopsis ofPsychiatry. Behavioral Science\Clinical
Psychiatry (Eight ed.): Wiliams&Wilkins Publishers.
Klein, R. L., Leong, G. V., & Silva, J. A. (1996). Employee sabotage in the workplace: A
biopsychosocial model Journal ofFoorensic Sciences, 41(1), 52-55.
Lucas, G. M., & Friedrich, J. (2005). Individual differences in workplace deviance and
integrity as predictors of academic dishonesty. Ethics and Behavior, 15(1), 15-35.
McHenry, J. J., Hough, L. M., Toquam, J. L., Hanson, M. A., & Ashworth, S. (1990).
Project A validity result: The relationships between predictor and criterion domains. Personnel
Psychology, 43, 335-354.
Mehta, K. R. (2004). Examining the relationships between motivational traits and
counterproductive work behaviours Louisiana State University.
Mount, M., Ilies, R., & Johnson, E. (2006). Relationship of personality traits and
counterproductive work behaviors: The mediating effects of job satisfaction. Personnel
Psychology, 59(3), 591-622.
Neuman, G. A., & Baydoun, R. (1998). An empirical examination of overt and covert integrity
tests. Journal of Business and Psychology, 13(1), 65-79.
Ohslund, R. K., Dalton, C. L, Reams, G. G., & Rose, J. W. (Eds.). (1989). U.S. Naval Flight
Surgeon's Manual: Bureau of Medicine and Surgery, Department of the U.S. Navy.
Penney, L. M., & Spector, P. E. (2002). Narcissism and counterproductive work behavior: Do
bigger egos mean bigger problems? International Journal ofSelection and Assessment, 10(1-2),
126-134.
Penney, L. M., & Spector, P. E. (2005). Job stress, incivility, and counterproductive work
behavior (CWB): The moderating role of negative affectivity. Journal of Organizational
Behavior, 26(1), 111-196.
Popa, M. (1999). Consideraţii asupra conceptului de adaptare profesionala în contextul
expertizei personalului aeronavigant. Revista de medicina si psihologie aeronautica, 5(13).
Rentsch, J. R., & Steel, R. P. (1998). Testing the durability of job characteristics as predictors
of absenteism over a six-period PersonnelPsychology, 5/(165-189).
Robinson, S. L., & Bennett, R. J. (1995). A typology of deviant workplace behaviours: A
multidimensional scaling study. Academy of Management Journal, 38(2), 555-572. Sackett, P. R.
(2002). The structure of counterproductive work behaviors: Dimensionality and relationships
with facets of job performance. International Journal of Selection and Assessment, 10(1-2), 5-
11.
Sackett, P. R, & DeVore, C. J. (2006). Counterproductive Behaviors at Work. In C.
Viswesvaran, H. K. Sinangil, D. S. Ones & N. Anderson (Eds.), Handbook of Industrial, Work
& Organizational Psychology (Voi. l,pp. 145-164): Sage Publications.
Salgado, J. F. (2002). The Big Five persoî»s*l«*y Him<*n«inns and counterproductive
behaviors. International Journal of Selection and Assessment, 10(1-2), 117-125.
Schneider, B., Goldstein, H. W., & Smith, D. B. (1987). The people make the place. Personnel
Psychology(40), 437-453.
Sinangil, H. K., & Ones, D. S. (2006). Expatriate Management. In C. Viswesvaran, H. K.
Sinangil, D. S. Ones & N. Anderson (Eds.), Handbook of Industrial, Work & Organizational
Psychology (Voi. 1, pp. 425-443):
Sage Publications.
Spector, P. E., Fox, S., Penney, L. M., Bruursema, K., Goh, A., & Kessler, S. (2006). The
dimensionality of counterproductivity: Are all counterproductive behaviors created equal?
Journal of Vocational Behavior, 68(3), 446-460.
USAF. (1994a). Air Force Instruction. Aerospace Medicine. MedicalExamination andStandards
(No. 48-123). USAF. (1994b). US Air Force Instruction: Aerospace Medicine. Medical
Examination and Standards (No. 48- 123)
US Army. (1995). Army Regulation: USArmy Standards of Medical Fitness (No. 40-501).
Wilk, S. L., Desmarais, L. B., & Sackett, P. R. (1995). Gravitation to jobs commensurate with
ability: Longitudinal and crosssectional tests. Journal of Applied Psychology), 79-85.
Withrow , R. L., & Shoffher, M. F. (2006). Applying the Theory of Work Adjustment to
Clients With Symptoms of Anorexia Nervosa Journal ofCareer Development, 32(4), 366-377.
IX. Instruirea în mediul profesional
1. Introducere
2. Proiectarea programelor de instruire
2.1 Modelarea posturilor şi obiectivele organizaţiei
2.2 Determinarea nevoilor de instruire
2.3 Specificarea obiectivelor instruirii
2.4 Specificarea conţinutului instruirii
2.5 Alegerea mijloacelor de instruire
3. Eficienţa instruirii
3.1 Condiţii de eficienţă
3.2 Transferul instruirii în spaţiul de muncă
3.3 Interacţiunea aptitudine-„tratament"
3.4 Evaluarea eficienţei
4. Concluzii
1. Introducere
Instruirea profesională (sau trainingul, un termen care tinde tot mai mult să intre în
limbajul profesional curent) reprezintă o formă de învăţare integrată în procesul de muncă, sau
direct asociată acestuia, fiind este un proces distinct faţă de învăţarea care se desfăşoară în
instituţii de învăţământ „general". în acest sens, Miner (1992), face distincţie între „educaţie" şi
„training":
a) „Educaţia" are loc în instituţii şcolare, este orientată spre dezvoltarea generală a individului şi
creează o baza de evoluţie în direcţii variate. Individul alege din oferta educaţională ceea ce
corespunde nevoilor şi aspiraţiilor sale.
b) „Trainingul" se desfăşoară, de regulă, în organizaţiile angajatoare, sau în instituţii specializate,
şi este orientat pe dezvoltarea performanţei individuale într-o anumită sarcină sau categorii de
sarcini. în principiu, organizaţia este aceea care solicită din partea angajaţilor săi participarea la
un astfel de program, iar succesul sau insuccesul poate avea consecinţe directe asupra poziţiei în
organizaţie.
Cele mai multe din organizaţiile de muncă realizează în prezent programe de instruire,
care fac parte dintre activităţile lor de bază. în mod obişnuit, organizaţiile care gestionează
situaţii complexe organizează astfel de programe cu noii angajaţi, pentru a-i familiariza cu
tehnologiile, sarcinile şi reglementările existente la locul de muncă. Ulterior, de regulă pe o bază
periodică, sunt organizate diferite forme de instruire a personalului, iar importanţa lor este de
aşteptat să crească din cel puţin trei motive principale:
a) schimbările permanente care au loc în tehnologiile şi procedurile de muncă;
b) schimbările care se produc la nivelul cerinţelor de posturile de muncă (de ex., utilizarea
tehnicii computerizate, centrarea pe client, creşterea importanţei factorilor „non-tehnici" în
performanţa de muncă etc),
c) schimbări normative, legislative, la nivelul contractelor de angajare şi a modelelor posturilor
de muncă.
Toate aceste schimbări, care se manifestă distinct una de alta, dar şi în interacţiune
reciprocă, impun necesitatea instruirii continue, pentru cea mai mare parte a angajaţilor de piaţa
muncii. învăţarea la locul de muncă ia diferite aspecte, de la participarea la cursuri formale, în
paralel cu serviciul curent sau prin întreruperi ale acestuia, la activităţi de auto instruire, pe care
individul şi le asumă în mod impus sau voluntar. O sinteză a tipurilor de programe de învăţare la
nivelul organizaţiilor este prezentată în tabelul 1:
Deşi de multe ori instruirea este asumată de fiecare persoană, în conformitate cu propria
viziune de dezvoltare personală, în mod obişnuit, programele de instruire sunt iniţiate de către
organizaţii, în conformitate cu natura şi complexitatea posturilor de muncă şi obiectivele pe care
şi le propun. Organizaţiile care gestionează activităţi complexe (de ex., instalaţii industriale şi
energetice complexe, transporturile aeriene, navale etc.) sunt obligate să organizeze programe de
instruire pentru certificarea periodică a personalului. De asemenea, exigenţele adaptării la
exigenţele pieţii impun organizaţiilor obţinerea unor certificări de calitate a managementului (de
ex., cele de tip ISO), care implică includerea personalului în forme organizate, periodice, de
creştere a competenţei profesionale (aşa cum este de ex., cazul operatorilor centralelor nucleare,
a piloţilor, controlorilor de trafic aerian etc).
în toate cazurile, programele de instruire iniţiate de o organizaţie trebuie să corespundă cu
anumite obiective ale acesteia din cel puţin două motive principale: justificarea costurilor şi
asigurarea utilităţii.
Pentru Gagne (1962), definirea conţinutului reprezintă cel mai important dintre aspectele
fundamentale ale proiectării procesului de instruire. Evident, conţinutul instruirii decurge din
obiectivele acesteia, care, la rândul lor, simt susţinute de nevoile de instruire. Dar, spre deosebire
de nevoi şi obiective, conţinuturile sunt „vizibile" de către cei instruiţi şi se materializează în
forme transferabile prin relaţia de instruire.
Definirea conţinuturilor poate fi realizată pe trei căi principale: (i) apelul la cunoştinţele
şi experienţa unor experţi, persoane care sunt foarte bine familiarizate cu domeniul respectiv de
muncă; (ii) apelul la teorii formale, larg acceptate (de ex., teoria leadershipului oferă sugestii
despre aspectele importante care ar trebui abordate în orice program de ameliorare a eficienţei
conducerii); (iii) utilizarea metodei analizei cognitive a sarcinilor, menţionată anterior, care poate
oferi sugestii nu doar cu privire la obiectivele instruirii, ci şi cu privire la conţinutul acesteia.
Aşa cum am precizat, programele de instruire profesională pot fi clasificate în două
categorii principale: „tehnice" şi „non-tehnice". La nivelul unei bănci, de exemplu, instruirea
„tehnică" se poate referi la utilizarea unor noi programe de gestiune a conturilor sau la însuşirea
unor proceduri de acordare a acestora, în timp ce instruirea „non-tehnică" poate aborda
modalităţile de relaţionare cu clienţii, ameliorarea relaţiilor interpersonale sau gestiunea stresului
de muncă.
Având în vedere faptul că psihologii sunt angajaţi de regulă în programe de instruire non-
tehnică, vom prezenta în continuare programul NOTECHS promovat în mediul aeronautic
european, pentru echipajele companiilor aeriene civile (Avermaete, 1998). Identificarea
elementelor care sunt tratate în cadrul programelor de instruire din domeniul factorilor umani s-a
bazat cu precădere pe concluziile extrase din analiza accidentelor de zbor şi a erorilor umane.
Amploarea pe care au luat-o programele de factori umani se evidenţiază în multitudinea
abordărilor acestui subiect. Practic, în limitele impuse de reglementările enunţate, aproape
fiecare ţară, prin autoritatea aeronautică respectivă, şi chiar fiecare companie de aviaţie, îşi
dezvoltă modele formative specifice. In Europa, de exemplu, organizaţia de reglementare Joint
Aviations Authorities a inclus în Joint Aviation Requîrements o serie de prevederi cu privire
programele de formare a piloţilor în domeniul non-tehnic. în spiritul acestora, un grup de lucru
format din specialişti germani (DLR), francezi (IMASSA), olandezi (NLR) şi de la Universitatea
din Aberdeen (Marea Britanie), şi-a asumat sarcina de a dezvolta o metodologie de instruire şi
evaluare a abilităţilor piloţilor în aceste domeniu (Flin, Goeters, Hormann, & Martin, 1998). Cea
mai importantă contribuţie a acestui grup de lucru este structurarea domeniului de competenţă
non-tehnic în patru categorii de abilităţi:
Principiile programului de instruire NOTECHS:
3. Eficienţa instruirii
Condiţiile de eficienţă a instruirii pot fi discutată pe două planuri: unul general, care pune
accentul pe un model integrativ al tuturor factorilor (individul, organizaţia, procesul instruirii şi
relaţiile dintre ele), şi unul specific, limitat doar la calitatea procesului de instruire.
În ce priveşte primul dintre aceste două planuri, unul dintre modelele recunoscute al
factorilor care contribuie la eficienţa programelor de instruire profesională este cel propus de
Noe şi Schmitt (1986), revizuit de Colquitt et al. (2000). Teza fundamentală a acestui model
susţine că succesul este determinat nu doar de calitatea procesului de instruire (eficienţa
metodei), ci şi de factori de natură interpersonală, socială, de relaţia cursantului şi a programului
cu contextul organizaţional. Factori precum disponibilitatea individului şi suportul organizaţional
pot amplifica sau pot diminua eficienţa unui program de instruire. Figura 2 ilustrează în mod
schematic principalele componente ale modelului de eficienţă şi relaţiile dintre ele.
În ce priveşte al doilea plan, cel al calităţii intrinseci a procesului de instruire, lista
condiţiilor de eficienţă poate cuprinde un număr foarte mare de elemente. Dintre acestea, vom
accentua aici trei aspecte considerate fundamentale de Campbell şi Kuncel (op. cit.):
a) Scopuri. Acestea influenţează eficienţa prin trei mecanisme generale: (i) orientează eforturile
cursanţilor; (ii) fixează standarde de performanţă şi criterii de apreciere; (iii) sprijină procesul de
alegere a metodelor şi tehnicilor de instruire, precum şi a resurselor necesare.
b) Feedback. Acesta poate proveni din mai multe surse. El poate fi intrinsec (senzaţia
personală de eficienţă) sau extrinsec (provine din surse externe, de ex., instructorul), în
general, se acceptă faptul că feedbackul este cu atât mai eficient cu cât provine din mai
multe surse. în acelaşi timp, acesta trebuie să fie „corect", adică să corespundă
performanţei reale (atât subaprecierea cât şi supraaprecierea au un efect negativ). în fine,
relaţia temporală cu comportamentul evaluat are un impact asupra eficienţei (cu cât
întârzierea este mai mare, cu atât eficienţa scade),
c) Practică. Exersarea practică a cunoştinţelor este considerată drept piatra de temelie a
eficienţei oricărei forme de instruire profesională. Aspectele semnificative ale practicii sunt
considerate: tipul activităţii, durata practicii, numărul repetiţiilor, interferenţa sarcinilor similare
(efect negativ), transferul între sarcini similare (efect pozitiv).
Figura 18. Modelul factorilor de eficienţă a instruirii (Noe&Schmitt; Colquit et al., op.cit.)
Modelul grafic de mai sus ilustrează principalele categorii de factori care au un efect
recunoscut asupra performanţei de instruire. în raport cu fiecare dintre aceştia există studii şi
cercetări care pun în evidenţă raportul lor cu eficienţa programelor de învăţare.
3.2 Transferul instruirii în spaţiul de muncă
Modalitatea prin care se manifestă eficienţa este transferul conţinutului instruirii în
mediul de muncă, mai exact, în ameliorarea performanţei profesionale a cursanţilor. Este evident
faptul că scopul unui program de instruire nu este acela de a obţine un calificativ bun la sfârşitul
acestuia, ci de a conduce la o creştere a eficienţei în muncă. Din acest punct de vedere, transferul
poate avea mai multe semnificaţii: creşterea eficienţei în sarcina îndeplinită anterior instruirii; în
aceeaşi sarcină, dar în situaţii diferite de cele obişnuite; într-o sarcină înrudită cu sarcina de bază
etc. Evident, pentru fiecare din situaţiile descrise se vor obţine rezultate diferite, în funcţie de
natura programului de instruire, care trebuie astfel proiectat încât să vizeze în mod explicit una
sau alta dintre variantele de transfer dorite. în cele mai multe situaţii însă, transferul este înţeles
prin raportare la postul de muncă deţinut anterior programului de instruire.
Printre cauzele care pot conduce la eşecul transferului, cele mai importante sunt: (i)
eşecul individual de achiziţionare a capacităţilor prescrise prin programul de instruire; (ii)
capacităţile au fost însuşite, dar stabilitatea lor temporală a fost scăzută (cunoştinţele au fost
uitate, abilităţile motrice s-au destructurat), din cauza repetiţiilor sau a practicii insuficiente, ori a
utilizării inadecvate a feedbackului, care este recunoscut ca un factor favorizant al retenţiei; (iii)
individul a dobândit abilităţile prescrise, le-a reţinut, dar nu este capabil să recunoască situaţiile
în care trebuie să le pună în aplicare (nu le aplică atunci când trebuie, sau le aplică atunci când
nu trebuie), (iv) toate condiţiile anterioare sunt întrunite, dar individul nu utilizează cunoştinţele
sau abilităţile achiziţionate ca urmare a semnalelor negative din mediul de muncă (ironii din
partea colegilor, descurajare din partea şefilor etc); (v) chiar dacă individul este capabil de
transfer şi este încurajat să o facă, acesta poate eşua din cauza lipsei de încredere în sine, mai
ales dacă sarcina este complexă sau comportă riscuri; (vi) transferul poate fi blocat atunci când
individul, deşi pe deplin capabil, optează pe respingerea aplicării în practica postului de muncă a
celor învăţate, deoarece nu crede că acestea pot fi utile; (vii) în fine, transferul poate fi
împiedicat de faptul că abilităţile sau cunoştinţele achiziţionate nu sunt relevante pentru postul de
muncă respectiv.
Atunci când se evaluează eficienţa instruirii, altfel spus, gradul de transfer către postul de
muncă, trebuie identificată sursa blocajului, care poate consta într-una sau mai multe dintre
cauzele menţionate mai sus. Fiecare dintre ele solicită un remediu adecvat.
Baldwin şi Ford (1988) atrag atenţia asupra influenţei caracteristicilor mediului de muncă
asupra nivelului transferului. Existenţa unor constrângeri din partea managementului
organizaţiei, atitudinile negative din partea supervizorilor (care se pot simţi ameninţaţi de
angajaţii mai bine pregătiţi), descurajează transferul abilităţilor dobândite prin programele de
instruire profesională. în acest context, Kraiger (2003) vorbeşte de necesitatea unei dimensiuni
speciale a culturii organizaţionale, „climatul de transfer", care se defineşte prin percepţia
suportului din partea organizaţiei pentru acceptarea noilor abilităţi formate prin programe de
instruire. Climatul de transfer nu are efect doar în planul transferului ci şi al creşterii motivaţiei
angajaţilor.