„Luceafărul”

de Mihai Eminescu

Supranumit „luceafărul poeziei românești” și „poetul nepereche” de către criticul George

Călinescu, Mihai Eminescu este ultimul mare poet romantic european care și-a exprimat
AUTOR apartenența la romantism astfel: „Nu mă-ncântați nici cu clasici/ Nici cu vers curat și antic/ Toate-
mi sunt deopotrivă/ Eu rămân ce-am fost: romantic.”.
46

Prețuit ca fiind „chintesența gândirii poetice eminesciene”, respectiv „testamentul literar al

INTRODUCERE

poetului” (George Călinescu), poemul „Luceafărul”, a fost publicat în anul 1883 în almanacul
societății cultural-literare „România Jună” din Viena și reprodus în același an în revista „Convorbiri
literare”.
OPERĂ 39

„Luceafărul” este un poem epico-lirico-dramatic, creație romantică, un amplu poem

filozofic, pastel terestru și cosmic, elegie, toate acestea fiind contopite într-o creație lirică, într-un
poem al devenirii și al aspirație sublime.
31

Cea mai veche interpretare a poemului îi aparține Eminescu însuși, care nota pe marginea
GENEZĂ/ unui manuscris: " Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu
INTERPRETAR cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ, nici
E e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a f fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."
69

Page 1 of 7
CUPRINS La nivel tematic se dezvoltă două teme fundamentale, pe de-o parte, incompatibilitatea
iubirii dintre două ființe aparținând unor lumi diferite, iar pe de altă parte, condiția tragică a
geniului într-o societate ostilă, incapabilă să înțeleagă și să aprecieze adevăratele valori. Aceste
TEMĂ
teme sunt înfățișate la rândul lor prin motivele specifice acestui curent literar: visul, noaptea,
luna, stelele, marea, îngerul, demonul, cuplul adamic.

62

Titlul operei devine o sugestie a dualității, vieții și morții, deoarece își extrage seva, pe de-o
parte, din mitologia românească, unde Luceafărul/Lucifer este steaua călăuzitoare a ciobanilor,
care își revarsă lumina asupra planului terestru, iar pe de altă parte, din mitologia greacă, unde
Hyperion, fiul cerului, Uranus, și al pământului, Geea, devine ”înaintemergătorul” sau ”cel care
TITLU
merge pe deasupra”, o ființă superioară, astrală, care-și întoarce fața de la planul terestru, uman,
devenind o sugestie a cripticului.

76
Poezia valorifică lirismul obiectiv, poetul asumându-și rolul de „Dumnezeu ascuns” (
„Dieu caché” ) care se ascunde în spatele lirismului măștilor, fiecare pesonaj liric întruchipând o
TIPUL DE
altă ipostază umană: Cătălin și Cătălina – omul comun, Luceafărul și Demiurgul – omul superior,
LIRISM geniul cu o cunoaștere profundă a sinelui și a universului întreg.
50
NIVEL La nivel compozițional, poezia este formată din 98 de catrene, care se structurează pe
COMPOZIȚIO patru tablouri, iar acestea, la rândul lor, fiind constituite de interfața dintre planul individual
terestru și planul universal cosmic.
NAL
33

Page 2 of 7
SECVENȚE I. Tabloul I (cuprinde catrenele 1-43) prezintă o valoare expozițională (”A fost odată ca-n
LIRICE povești/ A fost ca niciodată/ Din rude mari împărătești/ O prea frumoasă fată…”) și valorifică
un ton grav, înalt, sentențios. Fata constituie un drum ascendent, în timp ce, Luceafărul
creionează un drum descendent, suprarevoltându-se împotriva condiției sale de ființă
nemuritoare și întruchipându-se: la prima chemare, din cer și mare, ipostaziindu-se ca
înger, iar la cea de-a doua chemare, de asemenea din două elemente contrare, din soare și
noapte, fiind ipostaziat sub forma unui demon.
88

II. În cel de-al doilea tablou (cuprinde catrenele 44-64), idila dintre fata de împărat, numită
acum Cătălina, și pajul Cătălin, înfățișează repeziciunea cu care se stabilește legătura
sentimentală între exponenții lumii terestre. Asemănare numelor sugerează apartenența la
aceeași categorie: a omului comun. Portretul lui Cătălin este realizat în antiteză cu cel al
Luceafărului: ”viclean copil de casă”, ”Băiat din flori și de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii”.
191

III. Al treilea tablou (cuprinde catrenele 65-85) redă călătoria astrală a Luceafărului spre
Demiurg, aspre haosul primordial, spre creația dinaintea creației, pentru a-i cere dezlegarea
de nemurire. Se conturează acum un extraordinar tablou cosmic, care-și are punctul de
placare în „Imnul Creațiunii” din „Rig-Veda”, un drum invers, străbătut în ani-lumină și
depășind găurile negre, purtat de iubirea față de fata de împărat. Cerea făcută de către
Luceafăr reflectă motivul faustic al sacrificiului pe altarul iubirii (”Reia-mi al nemuririi nâmb/
Și focul din privire/Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire”).
o Demiurgul îl numește Hyperion, numele tainic știut doar de Creator, pentru a-l trezi la
condiția sa originară. În discursul său Demiurgul realizează un adevărat rechizitoriu la
adresa oamenilor, supuși nimicniciei, dorinței de a trăi cu toții egali în fața morții, fiind
valorificate motive romantice precum: vanitas-vanitatum, fortuna labilis și pantha rhei.
Creatorul îl îndeamnă pe Luceafăr să privească spre pământ și să observe instabilitatea
sentimentelor umane și, implicit, să conștientizeze inutilitatea sacrificiului său. Astfel, finalul
Page 3 of 7
 stă sub semnul sfatului.

171

IV. În ultima parte a poemului, tabloul al patrulea (cuprinde catrenele 86-98) debutează cu
un emoționant pastel terestru sugerat printr-un imaginar poetic de sorginte romantică, prin
motivele literare: seara, luna, florile de tei, codrul, cuplul. Este nuanțată declarația de
dragoste a lui Cătălin ( „noaptea mea de patimi”, „durerea mea”, „iubirea mea dintâi” ),
proiectându-l pe acesta într-o altă lumină decât cea din tabloul al doilea; apare motivul
declarației de dragoste. În finalul operei, fata îl vede pe Hyperion și îl invocă, de această
dată, pentru a îi lumineze norocul („Coboară jos Luceafăr blând/ Norocu-mi luminează”). La
auzul invocației, Luceafărul se adresează pe un ton rece și distant ( „Ce-ți pasă ție chip de
lut”/ Dac-oi f eu sau altul?” ).
o Geniul se izolează îndurerat de lumea comună, asumându-și destinul de esență nepieritoare.
Omul comun, incapabil să își depășească limitele, rămâne ancorat cercului strâmt, iar geniul
atinge starea de liniște sufletească obținută prin detașarea de frământările lumii.
130
NIVELURI DE PROZODI La nivel prozodic, muzicalitatea melancolică a poeziei este dată de
C particularitățile prozodice: măsura de șapte-opt silabe, ritmul iambic, rima încrucișată.
INTERPRETAR
În poezie mai sunt prezente și asonanțele și rima interioară, care conferă un ritm
E
melodios poemului. La nivel poetic, alternanța tonurilor minor și major accentuează
opoziția planului terestru cu cel cosmic.
42

Page 4 of 7
LIMBAJUL
Farmecul limbajului poetic eminescian este în consonanță cu mișcarea
UI
ideilor și tumultul sentimentelor. Se remarcă puritatea limbajului, astfel, din cei 1908
de termeni ai poemului 1688 sunt moșteniți din latină, iar în întregul poem apărând
doar 14 neologisme.
38
SIMETRIC Simetria compozițională se realizează în cele patru părți ale poemului astfel:
cele două planuri (terestru și astral) interferează în prima și în ultima parte, pe când
partea a doua reflectă doar planul terestru (iubirea dintre Cătălin și Cătălina), iar
partea a treia este consacrată planului cosmic (călătoria lui Hyperion la Demiurg, ruga
și răspunsul).

53
STILISTIC La nivel stilistic, cu ajutorul figurilor de stil, a epitetelor, comparațiilor și
a metaforelor, care descriu cadrul cosmic și terestru, sau zugrăvesc portrete ale
personajelor, poetul reușește să îmbrace realitatea concretă într-o formă specific
eminesciană. Podoabele stilistice precum epitetele: „o prea frumoasă fată”,
„mișcătoarele cărări”, „umbra feței străvezii”, „mândru tânăr”; comparațiile „a fost
odată ca-n povești”, „albă ca de ceară”, „frumos cum numa-n vis/ Un înger se arată”;
metaforele „noaptea mea de patemi”, „chip de lut”, „scăldat în foc de soare”, se
îmbină armonios cu imaginile artistice: „privea în zare cum pe mări/ rasare și
străluce”, „și apa unde-au fost căzut / în cercuri se rotește”, „din sfera mea venii cu
greu/ ca să te ascult ș-acuma” și pun în valoare originalitatea creației eminesciene.
124

Page 5 of 7
 În opinia mea, tema și viziunea romantică asupra lumii se reflectă într-o manieră
originală în poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu. Astfel, creația eminesciană însumează toate
categoriile lirice din poezia anterioară a lui Eminescu și poate fi considerată un mit al poeziei și al
OPINIE poetului în măsura în care poezia sa nu este o imitație a naturii, ci o transfigurare lirică a
semnificațiilor relității, iar simbolurile cu care operează autorul sunt forme încifrate ale unor idei
ÎNCHEIERE

filozofico-poetice.
76

În concluzie, pentru a ilustra condiția geniului poemul ”Luceafărul” – sinteză a operei

poetice eminesciene – armonizează teme și motive romantice, elemente de imaginar poetic și
procedee artistice cultivate de scriitor, simboluri ale eternității/morții și ale temporalității/vieții.
Așa cum remarcă Tudor Vianu: ”Luceafărul este o sinteză a categoriilor lirice mai de
CONCLUZIE seamă pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai înainte. Dacă moartea ar voi ca noianul
vremurilor viitoare întreaga operă a lui Eminescu să se piardă, după cum lucrul s-a întâmplat cu
atâtea opere ale Antichității, și numai ”Luceafărul” să se păstreze, strănepoții noștri ar putea
culege din ea imaginea esențială a poetului”.
102
 CITATE
 1 338 cuvinte
 „luceafărul poeziei românești” | „poetul nepereche” (George Călinescu) | „Nu mă-
ncântați nici cu clasici/ Nici cu vers curat și antic/ Toate-mi sunt deopotrivă/ Eu rămân ce-
am fost: romantic.” (Mihai Eminescu)
 „chintesența gândirii poetice eminesciene” | „testamentul literar al poetului” (George
Călinescu)
 „Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște
nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ, nici e
capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a f fericit. El n-are moarte, dar n-are nici

Page 6 of 7
 noroc."
 „înaintemergătorul” | „cel care merge pe deasupra”
 „Dumnezeu ascuns” ( „Dieu caché” )
 „A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată/ Din rude mari împărătești/ O prea frumoasă
fată…”
 „viclean copil de casă” | „Băiat din flori și de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii”
 „Imnul Creațiunii” din „Rig-Veda” | „Reia-mi al nemuririi nâmb/ Și focul din privire/Și
pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire”
 ( „noaptea mea de patimi”, „durerea mea”, „iubirea mea dintâi” ) | („Coboară jos
Luceafăr blând/ Norocu-mi luminează”) | ( „Ce-ți pasă ție chip de lut”/ Dac-oi f eu
sau altul?” )
 „o prea frumoasă fată”, „mișcătoarele cărări”, „umbra feței străvezii”, „mândru tânăr” |
„a fost odată ca-n povești”, „albă ca de ceară”, „frumos cum numa-n vis/ Un înger se arată”
| „noaptea mea de patemi”, „chip de lut”, „scăldat în foc de soare” | „privea în
zare cum pe mări/ rasare și străluce”, „și apa unde-au fost căzut / în cercuri se rotește”,
„din sfera mea venii cu greu/ ca să te ascult ș-acuma”
 „Luceafărul este o sinteză a categoriilor lirice mai de seamă pe care poezia lui Eminescu le-
a produs mai înainte. Dacă moartea ar voi ca noianul vremurilor viitoare întreaga operă a
lui Eminescu să se piardă, după cum lucrul s-a întâmplat cu atâtea opere ale Antichității, și
numai ”Luceafărul” să se păstreze, strănepoții noștri ar putea culege din ea imaginea
esențială a poetului”

Page 7 of 7