Infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii

Europene

I. Generalităţi

Legislaţia Uniunii Europene este alcătuită în primul rând din

ansamblul tratatelor succesiv adoptate ( Paris, Roma, Maastricht,
Amsterdam şi Nisa) precum şi din protocoalele-anexă, convenţii sau
acorduri care au completat în timp tratatele. Dispoziţiile cuprinse în
aceste acte alcătuiesc dreptul comunitar originar. Pe lângă acest drept
comunitar originar s-a constituit şi un drept comunitar derivat alcătuit din
ansamblul actelor emanate de la autorităţile comunitare sub forma unor
regulamente, directive, decizii, recomandări sau avize.
Dacă normele dreptului comunitar originar sunt menite a stabili
cadrul general în baza căruia se realizează procesul integrării economice
şi politice la nivelul Uniunii Europene, dispoziţiile cuprinse în
regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize reprezintă
instrumentele care asigură funcţionarea Uniunii Europene şi realizarea în
fapt a procesului unificator.
Cu privire la implementarea dreptului comunitar în legislaţiile
naţionale, inclusiv în domeniul penal, doctrina distinge în principal trei
modalităţi. O primă modalitate constă în folosirea incriminărilor existente
în legislaţia naţională pentru a proteja o regulă stabilită prin legislaţia
comunitară. De exemplu o persoană care desfăşoară o activitate de
comerţ cu anumite produse supuse unui regim reglementat de dreptul
comunitar, în măsura în care a făcut declaraţii mincinoase în scopul
eludării cadrului juridic comunitar poate fi sancţionată penal de un stat
membru pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, infracţiune
1
care este prevăzută în legislaţia sa. În cazul acestei modalităţi un stat
membru al Uniunii Europene foloseşte în vederea respectării normelor
comunitare fie o dispoziţie penală deja existentă fie adoptă o dispoziţie
specială dacă apreciază că un asemenea demers este necesar.
În ambele ipoteze norma penală utilizată pentru respectarea
dreptului comunitar este expresia voinţei statului naţional, motiv pentru
care această metodă este cunoscută în doctrină sub denumirea de
metoda naţională.
O altă modalitate prin care dreptul comunitar devine incident în
dreptul penal naţional se realizează prin cerinţa expresă prevăzută în
legislaţia comunitară care impune statelor membre obligaţia de a
sancţiona penal anumite comportamente care încalcă regulile Uniunii.
Spre deosebire de metoda precedentă care lasă la aprecierea
legiuitorului naţional alegerea dispoziţiei penale aplicabile pentru
sancţionarea încălcării normei comunitare, de această dată regulamentul
sau directiva Uniunii descrie fapta care trebuie să fie sancţionată penal,
infracţiune.
Acestă tehnică prin care încălcarea dreptului comunitar este
asimilată cu încălcarea legii penale naţionale, garantează represiunea
penală împotriva anumitor încălcări a normelor comunitare în toate
statele membre. Avantajul pentru instituţiile comunitare este acela că
urmărirea penală devine obligatorie şi se realizează sub acest aspect o
egalitate între statele membre. Se păstrează însă diferenţieri în ce
priveşte elementele contitutive ale infracţiunii, a incidenţei cauzelor care
înlătură caracterul penal al faptei precum şi a naturii sau duratei
sancţiunilor care pot fi diferite de la ţară la ţară deşi este vorba de
aceeaşi faptă. Aceste diferenţe între soluţiile penale adoptate de
legislaţiile naţionale pentru reprimarea uneia şi aceleiaşi încălcări a
legislaţiei comunitare a determinat adoptarea unor acte prin care să se
uniformizeze atât conţinutul incriminărilor cât şi regimul sancţionator. Un
2
exemplu de asemenea act îl reprezintă Convenţia privitoare la protecţia
intereselor financiare ale comunităţilor europene ( P.I.F.) şi a
protocoalelor adiţionale la această convenţie. Potrivit regulamentului de
aplicare a Convenţiei toate statele membre ala Uniunii Europene sunt
obligate să incrimineze frauda comunitară (frauda este şi ea definită în
primul paragraf al regulamentului) şi să prevadă sancţiuni penale pentru
autorii, instigatorii sau complicii la semenea fraude. Sancţiunile trebuie
să fie proporţionale cu gravitatea fraudei, dar trebuie întotdeauna să aibă
un caracter disuasiv. Prin acelaşi regulament se stabileşte că statele
membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a reglementa
răspunderea penală a şefilor de întreprinderi şi a celor asimilaţi acestora
în cazul actelor frauduloase comise în detrimentul intereselor financiare
ale Comunităţilor Europene săvârşite de către o persoană supusă
autorităţilor şi în contul întreprinderii.
Responsabilităţi în materie penală au fost stabilite pentru statele
membre ale Uniunii Europene şi în ceea ce priveşte sancţionarea
funcţionarilor internaţionali sau naţionali investiţi cu competenţe de
percepere, administrare sau gestionare a fondurilor financiare
comunitare cât şi în ceea ce priveşte spălarea capitalurilor care au o
sursă de provenienţă ilicită (au fost obţinute prin fraudă sau prin acte de
corupţie).
A treia modalitate prin care dreptul comunitar se impune în raport
cu legislaţiile penale naţionale constă în prevederea şi aplicarea unor
sancţiuni direct de către instituţiile comunitare fără a se mai face apel la
legislaţia statelor membre. Un exemplu în acest sens îl reprezintă
Regulamentul 17/62 din 6.02.1962 care învesteşte Comisia Europeană
cu competenţa de a aplica amenzi celor care încalcă legislaţia
comunitară privitoare la libera concurenţă în spaţiul economic al Uniunii
sau pentru fapte constând în furnizarea de informaţii false sau inexacte

3
ori refuz de cooperare cu autorităţile comunitare de control. Aceste
amenzi pot merge până la 10% din cifra de afaceri a unei întreprinderi.
Deşi sancţiunile pe care le pot aplica instituţiile comunitare par a fi
de natură administrativă, în realitate ele sunt mai degrabă sancţiuni
penale având în vedere că prin mărimea lor au un pronunţat caracter
disuasiv şi retributiv, caracter care de principiu este specific sancţiunilor
penale. Împotriva acestor sancţiuni se poate face apel în faţa
Tribunalului de primă instanţă şi recurs în faţa Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene care are sediul la Bruxelles.
Acestă ultimă instanţă are un rol estrem de important în
soluţionarea unor conflicte care apar între prevederile legislaţiei
comunitare şi prevederile cuprinse în dreptul intern al statelor membre
ale Uniunii Europene. Din practica promovată rezultă că se merge pe
ideea unei exigenţe sporite în ceea ce priveşte libertatea comerţului la
nivel comunitar, combaterea politicii de monopol dar în acelaşi timp se
descurajează politicile vamale protecţioniste care apar ca un impediment
în cale dezvoltării pieţei unice la nivelul Uniunii Europene.

II. Legislaţia internă a României

Legea nr. 78/2000, pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea

faptelor de corupţie, cu modificările şi completările aduse de OG
nr.83/2000, OUG nr.43/2002, Legea nr.161/2003, Legea nr.521/2004,
Legea nr 124/2005 şi OUG nr.50/2006, prevede sancţiunile ce se pot
aplica în cazurile de infracţiuni împotriva intereselor financiare ale
comunităţilor europene.
Astfel, în secţiunea 4^1 din lege, se menţionează:
Art. 18^1:
(1) Folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false,
inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de
4
fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele
administrate de acestea ori în numele lor, se pedepseşte cu închisoare
de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează omisiunea de a furniza,
cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii pentru obţinerea de fonduri din
bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate
de acestea ori în numele lor, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe
nedrept a acestor fonduri.
(3) Dacă faptele prevăzute la alin.(1) şi (2) au produs consecinţe
deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea unor drepturi.
Art.18^2:
(1) Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei
fondurilor obţinute din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din
bugetele administrate de acestea ori în numele lor se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani.
(2) Dacă fapta prevăzută la alin.(1) a produs consecinţe deosebit
de grave, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea
unor drepturi.
(3) Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei
unui folos legal obţinut, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a
resurselor din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din
bugetele administrate de acestea ori în numele lor se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută la alin.(1).
Art.18^3:
(1) Folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false,
inexacte sau incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegală a
resurselor din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din
bugetele administrate de acestea ori în numele lor, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
5
 (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează omisiunea de a furniza,
cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii, dacă fapta are ca rezultat
diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităţilor
Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.
(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au produs consecinţe
deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea unor drepturi.
Art.18^4:
Tentativa infracţiunilor prevăzute la art.18^1 – 18^3 se pedepseşte.
Art.18^5:
Încălcarea din culpă, de către director, administrator sau persoana
cu atribuţii de decizie sau de control în cadrul unui agent economic, a
unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin
îndeplinirea ei defectuoasă, dacă a avut ca rezultat săvârşirea uneia din
infracţiunile prevăzute la art. 18^1 – 18^3 sau săvârşirea unei infracţiuni
de corupţie ori de spălare a banilor în legătură cu fondurile Comunităţilor
Europene, de către o persoană care se află în subordinea sa şi a
acţionat în numele acelui agent economic, se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.

III. Analiza infracţiunilor

Art.18^1 denunţă infracţiunea de fals intelectual şi uz de fals în

înscrisuri oficiale. Art. 289 C.pen. încriminează falsificarea unui înscris
oficial cu prilejul întocmirii acestuia de către un funcţionar aflat în
exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera
unele date sau împrejurări.
Conţinutul infracţiunii:

6
 Obiectul juridic al acestei infracţiuni are un caracter complex,
deoarece cuprinde, pe lângă obiectul juridic principal, care constă în
relaţiile sociale ce asigură încrederea publică în autenticitatea şi
veridicitatea înscrisurilor oficiale, şi un obiect juridic secundar adiacent,
ce constă în relaţiile social-juridice privitoare la corecta exercitare a
atribuţiilor de serviciu.
Obiectul material îl constituie numai un înscris oficial emanat de la
un organ competent, care, din punctul de vedere al condiţiilor legale de
formă şi al materialităţii scrierii este un act valabil.
Atunci când înscrisul este supus unui regim special, se poate ca şi
fapta să primească o calificare specială. Astfel, potrivit art.43 din Legea
nr.82/1991 a contabilităţii, efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte,
precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având
drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor
financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în
bilanţ, constituie infracţiune şi se pedepseşte conform legii.
Latura obiectivă prezintă trei trăsături specifice:
- fapta constă în alterarea adevărului cu privire la datele înscrise în
cuprinsul actului oficial, adică în denaturarea conţinutului de idei al
acestuia. Ea se poate săvârşi atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune
(omisiune).
Falsul intelectual prin acţiune (comisiv) constă în atestarea unor
fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului. Prin atestare se
înţelege înscrierea, aderarea, confirmarea în cuprinsul înscrisului oficial
a unor date, fapte, împrejurări în mod denaturat, contrar realităţii sau
adevărului. Astfel, s-a decis în practica judiciară ca fiind fals intelectual:
consemnarea în procesul-verbal de inventariere a unor cantităţi de
mărfuri mai mari decât cele reale; pontarea de către funcţionarul
competent în acest sens a mai multor muncitori care nu au prestat deloc
munca sau au prestat-o numai parţial; întocmirea de către medicul de
7
circumscripţie a unui certificat de deces în care a atestat o anumită
cauză a morţii, fără a se fi deplasat la faţa locului spre a examina
cadavrul şi a constata cauza morţii etc.
Falsul intelectual prin omisiune constă în omisiunea cu ştiinţă de a
insera unele date sau împrejurări în înscrisul oficial care este destinat să
facă probă, care trebuiau înscrise în cuprinsul său. Astfel, realizează
conţinutul acestei infracţiuni oficiantul PTTR însărcinat cu efectuarea de
operaţiuni CEC de a nu înregistra în registrul tipizat o sumă de bani
depusă de titularul unui livret CEC, în scopul de a-şi însuşi acea sumă;
omisiunea comisă de un funcţionar de a completa duplicatele şi
triplicatele chitanţelor eliberate unor persoane pentru sumele încasate de
la ele, în vederea înscrierii acelor sume, deoarece exemplarul eliberat
plătitorului constituie, împreună cu duplicatul şi triplicatul, un tot
indivizibil, în baza căruia gestuinea funcţionarului se încarcă cu sumele
respective, iar acesta este obligat să le lustifice.
În schimb, nu realizează conţinutul acestei infracţiuni responsabilul
unei unităţi de reparaţii care nu a întocmit şi eliberat chitanţe clienţilor
care au achitat costul lucrărilor efectuate, încasându-şi sumele primite în
acest mod.
Pentru existenţa infracţiunii de fals intelectual, este suficient ca
înscrisul să conţină o singură atestare necorespunzătoare. Infracţiunea
îşi păstrează însă unitatea în şi în cazul atestării, respectiv omiterii mai
multor fapte, date sau împrejurări;
- atestarea neadevărată sau omisiunea voită să se fi produs cu prilejul
întocmirii înscrisului oficial de către funcţionarul competent: Alterarea sau
denaturarea conţinutului înscrisului oficial după întocmirea sa nu mai
este posibilă decât prin fals material. Noţiunea de „întocmire a
înscrisului” nu înseamnă în toate cazurile confecţionarea lui în întregime,
ci şi – în raport de natura înscrisului – înscrierea unor date sau

8
împrejurări în momentul în care trebuie făcută înregistrarea acestora (de
exemplu, înregistrările făcute în registru de evidenţă, de casă etc.).
- atestarea neadevărată sau omiterea voită să fie săvârşită în cadrul şi
cu ocazia exerciţiului atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului.
Urmarea acţiunii de falsificare constă într-o stare de pericol pentru
valorile sociale care constituie obiectul juridic al infracţiunii.
Latura subiectivă presupune comiterea faptei cu intenţie. Intenţia
trebuie să existe atât în cazul când fapta este săvârşită prin acţiune, cât
şi în cazul în care fapta este comisă prin inacţiune.
Dacă faptele funcţionarului sunt neintenţionate şi determinate de o
dispoziţie a superiorului, va exista participaţie improprie la infracţiune.
Aceeaşi va fi soluţia şi în cazul în care funcţionarul este el însuşi
subiectul pasiv al unei infracţiuni de fals privind identitatea (art. 293
C.pen). Astfel, dacă notarul procedează la autentificarea unui act pentru
o persoană care îşi asumă o identitate falsă, utilizând şi un act de
identitate falsificat foarte atent, nu poate fi tras la răspundere pentru
comiterea infracţiunii de fals intelectual, pentru că nu sunt îndeplinite
condiţiile impuse pentru latura subiectivă.
Subiectul. Subiectul activ este calificat, şi anume un funcţionar aflat
în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Există o consecvenţă manifestată în
practica judiciară în a nu recunoaşte calitatea de funcţionar unui angajat
al unor persoane juridice de drept privat.
Dacă întocmirea înscrisului intră în competenţa unui colectiv, pot fi
coautori ai falsului intelectual toţi membrii colectivului (de exemplu, fals
intelectual săvârşit într-un proces-verbal întocmit de o comisie de
recepţie a unei lucrări), dacă aceştia au motivat şi au înscris date , fapte
sau împrejurări necorespunzătoare adevărului. Falsul intelectual este
susceptibil de a fi săvârşit în forma instigării sau complicităţii ori în forma
participaţiei improprii. S-a decis astfel că fapta inculpatului de a
determina cu intenţie o salariată subalternă a lui, care nu cunoştea
9
realitatea, de a atesta, într-o chitanţă fiscală, date necorespunzătoare
adevărului, cu scopul de a fi plătite taxe vamale mai reduse de către
persoana căreia i-a fost eliberată chitanţa, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, săvârşită în condiţiile
participaţiei improprii, prevăzută în art.289 alin.(1) raportat la art.31 alin
(2) C.pen1.
În doctrină şi în practica judiciară s-a pus problema aptitudinii
notarului public de a comite falsul intelectual şi, deşi doctrina respinge
această ipoteză, practica judiciară, susţinută de o parte dintre specialişti,
o confirmă.
Tentativa şi consumarea infracţiunii. Tentativa de pedepseşte.
Consumarea are loc în momentul terminării acţiunii de falsificare,
cu alte cuvinte, în momentul în care înscrisul fals este în întregime
întocmit, perfectat prin semnare şi ştampilare sau sigilare, ori, după caz,
în momentul terminării înregistrării făcute într-un registru de evidenţă sau
al expirării timpului în care o anumită înregistrare trebuie efectuată.
Sancţiunea. Falsul intelectual se pedepseşte cu închisoarea de la 6
luni la 5 ani.

Uzul de fals.
Noţiune şi caracterizare. Infracţiunea de uz de fals constă în
folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că
este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice (art.291 C.pen.).
Uzul de fals, în raport de infracţiunile de fals în înscrisuri, apare ca
o infracţiune derivată şi subsecventă, care nu este posibilă fără o
prealabilă falsificare a înscrisurilor care devin apoi obiectul şi mijlocul
său de săvârşire.

Conţinutul infracţiunii:

10
 Obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale prin care se ocroteşte
încrederea publică în autenticitatea şi veridicitatea înscrisurilor oficiale
sau sub semnătură privată.
Obiectul material al infracţiunii îl constituie atât înscrisurile oficiale,
cât şi înscrisurile sub semnătură privată.
Latura obiectivă se realizează prin acţiunea de folosire a unui
înscris oficial sau sub semnătură privată falsă.
Folosirea se poate realiza prin vreuna din modalităţile următoare:
- prin depunerea înscrisului fals ca act doveditor în faţa unei unităţi din
cele prevăzute în art.145 C.pen. ori a unei persoane particulare în mod
direct (de exemplu, depunerea unui certificat medical, a unei diplome,
predarea unei chitanţe etc.) sau ca anexă la o cerere etc.;
- prin prezentarea înscrisului fals unui organ sau unei persoane pentru a
lua act de cuprinsul lui (de exemplu, în vederea întocmirii unui înscris
oficial, efectuării unui control, la legitimare, unui organ judiciar în
susţinerea apărării etc.)
- prin invocarea înscrisului fals în cuprinsul unor petiţii, memorii, acţiuni,
întâmpinări, contestaţii etc.).
Folosirea trebuie să fie efectivă, simpla deţinere a unui înscris fals
nu constituie infracţiune.
Cerinţa esenţială pentru existenţa infracţiunii este ca folosirea
înscrisului fals să fie susceptibilă de a produce consecinţe juridice,
urmărite sau vizate de către făptuitor, chiar dacă nu s-a obţinut
realizarea lor (de exemplu, pentru că, între timp, cu ocazia verificării
conţinutului înscrisului, s-a descoperit că acesta este un fals).
Latura subiectivă constă în săvârşirea faptei cu intenţie directă, şi
anume ca făptuitorul să folosească înscrisul oficial sau sub semnătură
privată cunoscând că este fals, în vederea (cu scopul) producerii unei
consecinţe juridice. Astfel, fapta constituie infracţiune de uz de fals dacă
făptuitorul a urmărit, prin folosirea unor acte false, să ajute un gestionar
11
să-şi acopere o lipsă în gestiune provocată de cauze obiective sau dacă
a urmărit acoperirea unor cheltuieli urgente efectuate pentru nevoile
unităţii.
Subiectul activ al infracţiunii în cazul folosirii unui înscris oficial
poate fi orice persoană, chiar şi falsificatorul înscrisului, care săvârşeşte
în acest caz două infracţiuni în concurs real, iar în cazul folosirii unui
înscris sub semnătură privată, subiectul activ poate fi numai o altă
persoană decât falsificatorul înscrisului fals, deoarece folosirea
înscrisului de către falsificator e numai un element component al faptei
încriminate în art.290 C.pen. – falsul în înscrisuri sub semnătură privată.
Participaţia este posibilă sub toate formele.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul folosirii înscrusului
falsificat. Întrucât uzul de fals este o infracţiune instantanee, prelungirea
în timp a efectelor înscrisului fals nu îi atribuie caracterul de infracţiune
continuă.
În literatura juridică s-a susţinut şi opinia potrivit căreia consumarea
infracţiunii ar avea loc numai în momentul când făptuitorul cere, pretinde
să se soluţioneze cererea sau acţiunea sa în sensul înscrisului fals
folosit, astfel că, din momentul falsificării lui materiale şi până în
momentul prevalării de conţinutul înscrisului falsificat, ar exista tentativă,
fiind posibilă desistarea.
Nu împărtăşim această opinie, deoarece socotim că simpla
depunere, prezentare sau invocare a înscrisului fals înseamnă
prevalarea de conţinutul său, pretinderea de a fi luat în considerare în
sensul dorit de făptuitor. Pe de altă parte, consumarea infracţiunii are loc
în chiar momentul depunerii, prezentării, invocării înscrisului fals, chiar
dacă nu s-a verificat sau luat în considerare conţinutul său, urmarea
specifică acestei infracţiuni fiind deja produsă.

12
 Sancţiunea. Uzul de fals se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni
la 3 ani, dacă înscrisul este oficial, şi cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă, dacă înscrisul este sub semnătură privată.

Falsul în declaraţii:
Noţiune şi caracterizare. Infracţiunea constă în declararea
necorespunzătore adevărului, făcută unui organ sau instituţii de stat ori
unei alte unităţi dintre cele la care se referă art.145, în vederea
producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci
când, potrivit legii sau împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru
producerea acelei consecinţe (art.292 C.pen.).
Declararea necorespunzătoare adevărului constituie o formă a
falsurilor în înscrisuri, deoarece înscrisul în care este cupinsă ori
consemnată devine un înscris fals, dare conţine o alterare de adevăr.
Astfel, ea constituie o formă specială de fals intelectual, al cărui autor
este persoana care face declaraţia falsă.
Conţinutul infracţiunii:
Obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale referitoare la asigurarea
sincerităţii şi veridicităţii declaraţiilor făcute oficial.
Obiectul material al infracţiunii îl constituie declaraţia scrisă sau
înscrisul în care este consemnată declaraţia verbală dată în faţa unui
organ oficial; acestea au caracter de înscrisuri oficiale, care constituie
mijlocul de probă al celor declarate.
Latura obiectivă prezintă două componente principale:
- primul aspect se referă la faptă, la acţiunea de a face o declaraţie,
adică la manifestarea de voinţă ori afirmaţia sau relatarea despre ceea
ce declarantul are cunoştinţă sau voieşte să aducă la cunoştinţă celui
căruia îi face declaraţia.
Declaraţia poate fi făcută verbal (oral) sau în scris, din proprie
iniţiativă sau la cererea organului competent. Ea poate fi scrisă de către
13
declarant sau, în cazul celei orale, poate fi consemnată în scris de către
organul oficial în faţa căruia este făcută.
Declaraţia poate fi făcută în limba română sau într-o limbă străină
prin traducător oficial.
Când pentru valabilitatea unei declaraţii se cere întocmirea ei într-o
anumită formă, nerespectarea acelei forme (de pildă, forma autentică)
face ca fapta să nu constituie infracţiune.
Declaraţia trebuie să fie necorespunzătoare adevărului în totul sau
în parte. Declaraţia falsă trebuie să fie făcută înaintea unei instituţii la
care se referă art. 145 C.pen.;
- a doua componentă se referă la cerinţa esenţială prevăzută expres de
lege ca declaraţia falsă să fie dintre acelea care, potrivit legii ori
împrejurărilor, serveşte pentru producerea unei consecinţe juridice.
În aceste cazuri, este necesar să se indice actul normativ care
prevede sau împrejurarea care impune o anumită declaraţie pentru
producerea unor consecinţe (de exemplu, declaraţiile de stare civilă,
declaraţia de venituri, de impozitare, declaraţia necesară pentru
reducerea sau scutirea de impunere, declaraţia de acceptare sau
renunţare la anumite drepturi sau de asumare a unor obligaţii etc.).
Nu se va reţine infracţiune de fals în declaraţii dacă o astfel de
declaraţie este făcută de un iresponsabil sau de către o persoană care a
fost constrânsă la o astfel de acţiune şi nici dacă a fost făcută în faţa
unui funcţionar care nu era competent să primească declaraţia
respectivă.
Infracţiunea de fals în declaraţii exclude prin conţinutul său
existenţa în concurs şi a infracţiunii de uz de fals, dar ea va putea
constitui un mijloc de săvârşire a altei infracţiuni (de ex., înşelăciunea).
Urmarea specifică acestei infracţiuni constă într-o stare de pericol
pentru valoarea socială care constituie obiectul juridic.

14
 Latura subiectivă presupune săvârşirea faptei cu intenţie directă şi
în scopul special al producerii unei consecinţe juridice pentru sine sau
pentru altul. Nu este necesar ca scopul să fie realizat, ci numai să fi fost
urmărit în momentul săvârşirii faptei.
Subiectul. Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană.
Dacă declaraţia necorespunzătoare adevărului făcută de o persoană
este întărită de alte persoane care cunosc caracterul ei mincinos, aceste
persoane vor răspunde pentru complicitate la infracţiunea de fals în
declaraţii. Funcţionarul care consemnează declaraţia făcută oral
răspunde pentru infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare,
dacă, cunoscând caracterul fals al declaraţiei, omite să sesizeze de
îndată persoana sau organul de urmărire penală, potrivit legii de
procedură penală.
Consumarea infracţiunii. Infracţiunea fiind o infracţiune instantanee,
consumarea ei are loc în momentul în care declaraţia scrisă a fost în
mod legal primită sau declaraţia verbală a fost consemnată de către
organul oficial competent.
Sancţiunea. Infracţiunea de fals în declaraţii se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Art.18^2 incriminează schimbarea, fără respectarea prevederilor

legale, a destinaţiei fondurilor aparţinând Comunităţilor Europene.
Acestă faptă este incriminată în art. 302 C.pen., potrivit căruia constituie
infracţiune schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor
materiale, fără respectarea prevederilor legale, dacă fapta a cauzat o
perturbare a activităţii economico-financiare sau a produs o pagubă unui
organ ori unei instituţii de stat sau unei alte unităţi din cele la care se
referă art. 145 C.pen.
Dacă fapta a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este
mai aspră.
15
 Infracţiunea de deturnare de fonduri prevăzută în art.302 C.pen.
cuprinde, aşadar, o variantă tip şi una agravantă.
Conţinutul infracţiunii în forma tip:
Obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale privitoare la disciplina
financiară, care presupune folosirea fondurilor băneşti şi a resurselor
materiale potrivit destinaţiei lor legale, acestea fiind obiectul juridic
principal.
Obiectul juridic secundar este format din relaţiile sociale cu
caracter patrimonial în situaţia în care prin săvârşirea faptei se pot
produce pagube unui organ sau unei instituţii de stat ori unei alte unităţi
din cele la care se referă art. 145 C.pen.
Obiectul material este format din fondurile băneşti sau resursele
materiale care au fost deturnate prin acţiunea subiectului activ.
Latura obiectivă presupune următoarele trăsături specifice:
- elementul material constă într-o acţiune de schimbare a destinaţiei
băneşti sau a resurselor materiale şi orientarea acestora spre alte
obiective decât cele stabilite prin bugetul de stat;
- această activitate de schimbare a destinaţiei fondurilor băneşti sau a
resurselor materiale să se facă fără respectarea dispoziţiilor legale. Dacă
acţiunea se săvârşeşte pe baza unor prevederi ale legii, lipseşte o
cerinţă pentru existenţa infracţiunii de deturnare de fonduri şi, în
consecinţă, fapta nu constituie infracţiune;
- fapta să fi cauzat o perturbare a activităţii economico-financiare sau să
fi produs o pagubă unui organ ori unei instituţii de stat sau unei alte
unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C.pen. Aceste urmări sunt
prevăzute alternativ, ceea ce înseamnă că este suficient să se producă
numai una dintre ele.
În practica judiciară s-a reţinut deturnarea de fonduri în cazul în
care s-a schimbat destinaţia unor sume de bani dintr-un cont în altele în
care instituţia nu are fonduri. Pentru existenţa acestei infracţiuni, este
16
esenţial ca deturnarea fondurilor să nu se facă în interesul propriu al
funcţionarului, pentru că în acest caz suntem în prezenţa infracţiunii de
delapidare.
Urmarea infracţiunii constă în perturbarea activităţii economico-
financiare a instituţiei de stat sau cauzarea unor consecinţe păgubitoare.
Între acţiunea de deturnare de fonduri sau resurse şi rezultatul
menţionat trebuie să existe raport de cauzalitate.
Latura subiectivă presupune săvârşirea faptei cu intenţie directă
sau indirectă.
Subiectul. Având în vedere faptul că legea nu pretinde vreo calitate
specială făptuitorului, s-ar părea că subiect activ poate fi orice persoană.
Totuşi, considerăm că autor al infracţiunii poate fi numai persoana care
are dreptul, potrivit atribuţiilor de serviciu, să dispună asupra destinaţiei
unor fonduri băneşti ori resurse materiale. Participaţia penală este
posibilă sub toate formele, cu precizarea că, în cazul coautoratului, este
necesar ca fiecare făptuitor să aibă îndreptăţirea legală de a dispune cu
privire la destinaţia fondurilor băneşti ori resurselor materiale.
Consumarea infracţiunii. Infracţiunea se consumă în momentul în
care se produce, ca urmare a activităţii făptuitorului, fie o perturbare a
activităţii economico-financiare, fie o pagubă unui organ sau unei instituţii
de stat sau unei alte unităţi din cele prevăzute la art.145 C.pen.
Sancţiunea. Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de
deturnare de fonduri este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
Forma agravantă. Varianta agravantă prevăzută în art.302 alin. (2)
C.pen. se realizează în ipoteza în care fapta descrisă la varianta tip a
avut drept rezultat consecinţe deosebit de grave.
Pentru aprecierea consecinţelor deosebit de grave ale infracţiunii,
trebuie să se ţină seama de prevederile art.146 C.pen.
Sancţiunea prevăzută pentru varianta agravată este închisoarea de
la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
17
 Art.18^3 denunţă infracţiunea de folosire sau prezentare de
documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca
rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al
Comunităţilor Europene.
Conţinutul infracţiunii:
Obiectul juridic al acestei infracţiuni are un caracter complex,
deoarece cuprinde, pe lângă obiectul juridic principal, care constă în
relaţiile sociale ce asigură încrederea publică în autenticitatea şi
veridicitatea înscrisurilor oficiale, şi un obiect juridic secundar adiacent,
ce constă în relaţiile social-juridice privitoare la corecta exercitare a
atribuţiilor de serviciu.
Obiectul material îl constituie numai un înscris oficial emanat de la
un organ competent, care, din punctul de vedere al condiţiilor legale de
formă şi al materialităţii scrierii este un act valabil.
Atunci când înscrisul este supus unui regim special, se poate ca şi
fapta să primească o calificare specială. Astfel, potrivit art.43 din Legea
nr.82/1991 a contabilităţii, efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte,
precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având
drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor
financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în
bilanţ, constituie infracţiune şi se pedepseşte conform legii.
Latura obiectivă prezintă trei trăsături specifice:
- fapta constă în alterarea adevărului cu privire la datele înscrise în
cuprinsul actului oficial, adică în denaturarea conţinutului de idei al
acestuia. Ea se poate săvârşi atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune
(omisiune).
Falsul intelectual prin acţiune (comisiv) constă în atestarea unor
fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului. Prin atestare se
înţelege înscrierea, aderarea, confirmarea în cuprinsul înscrisului oficial
18
a unor date, fapte, împrejurări în mod denaturat, contrar realităţii sau
adevărului.
Falsul intelectual prin omisiune constă în omisiunea cu ştiinţă de
a insera unele date sau împrejurări în înscrisul oficial care este destinat
să facă probă, care trebuiau înscrise în cuprinsul său.
Aşa cum am arătat, pentru existenţa infracţiunii de fals intelectual,
este suficient ca înscrisul să conţină o singură atestare
necorespunzătoare. Infracţiunea îşi păstrează însă unitatea şi în cazul
atestării, respectiv omiterii mai multor fapte, date sau împrejurări;
- atestarea neadevărată sau omisiunea voită să se fi produs cu prilejul
întocmirii înscrisului oficial de către funcţionarul competent: Alterarea sau
denaturarea conţinutului înscrisului oficial după întocmirea sa nu mai
este posibilă decât prin fals material. Noţiunea de „întocmire a
înscrisului” nu înseamnă în toate cazurile confecţionarea lui în întregime,
ci şi – în raport de natura înscrisului – înscrierea unor date sau
împrejurări în momentul în care trebuie făcută înregistrarea acestora (de
exemplu, înregistrările făcute în registru de evidenţă, de casă etc.).
- atestarea neadevărată sau omiterea voită să fie săvârşită în cadrul şi
cu ocazia exerciţiului atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului.
Urmarea acţiunii de falsificare constă într-o stare de pericol pentru
valorile sociale care constituie obiectul juridic al infracţiunii.
Latura subiectivă presupune comiterea faptei cu intenţie. Intenţia
trebuie să existe atât în cazul când fapta este săvârşită prin acţiune, cât
şi în cazul în care fapta este comisă prin inacţiune.
Subiectul. Subiectul activ este calificat, şi anume un funcţionar
aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Există o consecvenţă manifestată
în practica judiciară în a nu recunoaşte calitatea de funcţionar unui
angajat al unor persoane juridice de drept privat.
Dacă întocmirea înscrisului intră în competenţa unui colectiv, pot fi
coautori ai falsului intelectual toţi membrii colectivului (de exemplu, fals
19
intelectual săvârşit într-un proces-verbal întocmit de o comisie de
recepţie a unei lucrări), dacă aceştia au motivat şi au înscris date , fapte
sau împrejurări necorespunzătoare adevărului. Falsul intelectual este
susceptibil de a fi săvârşit în forma instigării sau complicităţii ori în forma
participaţiei improprii. S-a decis astfel că fapta inculpatului de a
determina cu intenţie o salariată subalternă a lui, care nu cunoştea
realitatea, de a atesta, într-o chitanţă fiscală, date necorespunzătoare
adevărului, cu scopul de a fi plătite taxe vamale mai reduse de către
persoana căreia i-a fost eliberată chitanţa, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, săvârşită în condiţiile
participaţiei improprii, prevăzută în art.289 alin.(1) raportat la art.31 alin
(2) C.pen.
În doctrină şi în practica judiciară s-a pus problema aptitudinii
notarului public de a comite falsul intelectual şi, deşi doctrina respinge
această ipoteză, practica judiciară, susţinută de o parte dintre specialişti,
o confirmă.
Tentativa şi consumarea infracţiunii. Tentativa de pedepseşte.
Consumarea are loc în momentul terminării acţiunii de falsificare,
cu alte cuvinte, în momentul în care înscrisul fals este în întregime
întocmit, perfectat prin semnare şi ştampilare sau sigilare, ori, după caz,
în momentul terminării înregistrării făcute într-un registru de evidenţă sau
al expirării timpului în care o anumită înregistrare trebuie efectuată.
Sancţiunea. Falsul intelectual se pedepseşte cu închisoarea de la
6 luni la 5 ani.

20
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU FACULTATEA DE DREPT
MASTER ȘTIINȚE PENALE AN UNIVERSITAR 2016-2017
Referat Criminalitate organizată și corupție
Danila Iulian-Gabriel

21