UNIVERSITATEA”DUNĂRE DE JOS”GALAȚI,ROMANIA

SPECIALITATEA EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

REFERAT

Tema: Coregrafia sportivă-școala mișcării în dans sportiv

Disciplina:Teoria si practica în dans sportiv.

Autor: Starniciuc Olga

Coordonator: Olga Craijdan
 Chișinău 2021

CUPRINS

Introducere

Capitolul I– Informaţii de bază în dansul sportiv

Capitolul III – Noţiuni tehnice de bază în dansurile standard

Capitolul IV – Noţiuni tehnice de bază în dansurile latino americane

Bibliografie

1
 INTRODUCERE

Dansul are o semnificaţie deosebită în cultura şi educaţia umană, deoarece crează armonia şi frumosul
prin mişcare. Este mult mai simplu să realizezi un cerc, cu ajutorul dansatorilor care se prind de mâini şi
desenează circumferinţa acestei figuri, decât să-l desenezi sau să îl descrii altfel. Armonia şi frumosul ce rezultă
din mişcarea dansatorilor în ritmul unei melodii, atrage atenţia şi încântă atât pe specialistul în arta dansului, cât
şi pe ceilalţi spectatori nespecialişti. Din aceste motive dansul este considerat „spectacolul total”.
Dansul este o comunicare non-verbală, în care ideile, sentimentele, trăirile sunt codificate şi transmise
prin diferite modalităţi (semne) legate de postura, gestica, mimica şi înfăţişarea subiectului, de stările sale
emoţionale şi calităţile sale psiho-motrice. Mijloacele de exprimare sunt extrem de diverse şi nuanţate, în funcţie
de mesajul care se doreşte a fi transmis şi de caracteristicile individuale. Se poate comunica prin mişcare, într-o
manieră spontană, cu reacţii imediate la diferite emoţii şi stări tensionate sau într-o manieră elaborată, intr-un
proces de instruire special conceput.
Pe ringul de dans dansatorii devin „interlocutorii” dintre muzică şi cei care privesc şi ascultă. Ei crează şi
transmit emoţii care ajung la privitori prin intemediul mişcărilor plastice, armonioase. Spectatorii recepţionează
gesturile şi mişcările dansatorilor printr-un sistem de valenţe şi transpuneri senzoriale personale. Unifcarea
simţămintelor spectator-dansator se realizează prin intermediul mişcării.

2
 CAPITOLUL I
INFORMAŢII DE BAZĂ ÎN DANSUL SPORTIV

1.1Semne convenţionale folosite în descrierea coregrafiilor de dans

Sunt direcţiile de orientare în spaţiu de dans – pentru

Băiat (B)

Semne pentru direcţiile de orientare în spaţiu de

dans pentru fată (F)

- corpul dansatorului orientat între punctele 1-2.

Poziţia închisă în care B este orientat cu faţa spre punctul 1, iar

F cu faţa spre punctul 5.

Poziţia deschisă dreapta cu aceeaşi orientare.

Poziţia deschisă stânga, cu aceeaşi orientare.

Poziţia de primenadă, B orientat spre puctul 2 F spre punctul 8.

2.1. Noţiuni muzicale

Muzica este arta de a vorbi prin sunete, este un limbaj specific de exprimare, de care omul se foloseşte
din cele mai vechi timpuri.

3
 Mesajul muzical (imaginea specifică) se compune prin mijlocirea sunetelor într-un univers sonor variat.
Fluidul sonor, sau materia sonoră, constituie imagini vii, gânduri, emoţii pe care le transmite muzica în modurile
de creaţie şi interpretare.
În muzică, sunetele se investesc, se capacitează cu forţa emoţională a compozitorului dar şi a
interpretului.
Sunetul – definire a fenomenului
În ştiinţa fenomenului sonor, atât sunetul cît şi zgomotul, pot fi analizate prin intermediul a trei aspecte,
laturi separate ale sale: fizic, fiziologic şi psihologic.
Ca fenomen fizic sunetul constituie efectul virbraţiilor produse din natură, de către corpurile elastice
puse în mişcare de o forţă oarecare, indiferent starea lor de agregare (sloide, lichide, gaze). La fel sunt sunetele
elaborate pe cale electronică.
Noţiunea de sunet este de natură fiziologică, acesteia fiindui corespondent, din punct de vedere fizic,
vibraţiile corpurilor elastice.
Un sunet se deosebeşte de alt sunet prin intermediul celor patru calităţi specifice (proprietăţi) naturale:
frecvenţa, continuitatea în timp, apmlitudine şi formă vibratorie spectrală. În procesul de prelucrare fiziologică a
vibraţiei de către organul auditiv:
• frecvenţa – este înălţimea sonoră a vibraţiei;
• continiutatea – este durata (timpul);
• amplitudinea – este intensitatea;
• forma vibratorie spectrală – este timbrul.
Din punct de vedere fizic, amplitudinea sunetului (intensitatea) reprezintă depărtatrea maximă pe care o
realizează mişcarea vibratorie faţă de poziţia fixă, zero (de repaus).
Senzaţia fiziologică de intensitate a sunetului se măsoară prin intensitatea auditivă (tăria sunetului).
Nivelul sonor (al intensităţii) se măsoară în belli (de la numele inventatorului telefonului G. Bell 1847 - 1922)
Amplitudinea sunetului este proporţională cu intensitatea (corespondentul fiziologic) acelui sunet: cu cât
amplitudinea creşte, cu atât creşte şi intensitatea şi invers.
(după G. Enescu )
Sunetul emis din sursa sonoră are un caracter complex. Alături de sunete fundamentale sunt emise
simultan şi armonicele sale. Toate acestea se numesc componentele sunetului.
Caracteristica unui sunet care se exprimă pe componentele şi nivelul lui de intensitate sonoră se numeşte
timbru.
Timbrul (după V. Giuleanu) este o calitate a sunetului ptin care acesta se poate distinge după sursa
sonoră care l-a emis (coardă, bară de metal sau lemn, voce, coloană de aer etc).
Un sunet se consideră muzical, când este efectul unor vibraţii periodice (regulate) şi i se poate determina
precis înalţimea. Un sunet se consideră zgomot când este efectul unor vibraţii neperiodice (neregulate) şi nu i se
poate determina înălţimea.
Continuitatea (durata) vibraţiilor se măsoară în unităţi ale timpului: minute, secunde, sau subdiviziuni ale
acestora. Pentru a fi percepute vibraţiile sonore trebuie să se producă într-o anumită durată minimă admisibilă,
pentru că altfel ele nu pot fi auzite, sau se aud difuz.

Perceperea suntelor pentru om se realizează prin intermediul urechii. Vibraţiile auditive ajung la nervul
auditiv, de acolo la sistemul nervos central şi sunt transformate în sunete.
Armonia în muzică se compune din sunete de diferite înălţimi, într-o ordine artistică pe verticală (după
V. G.).
Există sunete enarmonice care sunt exprimate la fel cu acelaşi punct de intonaţie din scara sonoră, deci
cu sonoritate identică, însă posedă expresii grafice diferite (diezi, bemoli).
În muzică, sunetul este determinat de vibraţiile corpului sonor, precum şi de rezonanţa acestuia. Sunetul
conţine elementele de expresie ale muzicii numite armonice, care organizate pe verticala sonorităţilor dau naştere
la armonie.

4
 CAPITOLUL II
NOŢIUNI TEHNICE DE BAZĂ ÎN DANSURILE STANDARD
2.1 Tehnica dansurilor standard
Stilul „standard” cuprinde elementele de bază ale stilului englez de dans – după anumite reguli şi criterii
tehnice. Specific dansurilor standard este „poziţia închisă” a perechii de dansatori.
Această poziţie permite celor doi dansatori o contopire a mişcărilor, o coordonare continuă între
parteneri, şi respectarea ritmului, tempoului şi caracterului bucăţii muzicale.

2.2.1 Poziţia în dansurile standard

Poziţia – reprezintă acea atitudine exterioară pe care o au cei doi parteneri unul faţă de altul, înainte de
începerea dansului şi în timpul dansului.

Poziţia de plecare în dansurile standard

Poziţia de plecare (aceeaşi pentru toate dansurile) în aşteptarea muzicii. Partenerii stau faţă în faţă, cu
privirea înainte, greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare. Ţinuta trunchiului este dreaptă şi „înaltă”
alungită de-a lungul coloanei vertebrale – însă fără ridicarea umerilor
Verticala corpului este o linie imaginară paralelă cu coloana vertebrală, care uneşte vertexul (centrul
creştetul capului) cu punctul aflat între tălpile dansatorilor.
Linia umerilor şi linia şoldului (bazinului) sunt linii imaginare care unex cu doi umeri şi cele două
creste iliace – şi sunt poziţionate orizontal.
2.2.2 Tipuri de poziţii
Tehnica de realizare a poziţiei închise:

5
 - Corpurile partenerilor stau faţă în faţă şi au punct de contact zonei diafragmului (stomac) fetei şi cu
linia de centură a băiatului.
- Poziţia trunchiului este cât mai înaltă pe verticală. - Poziţia braţelor. susţine braţul drept al fetei de la
umăr până la cot, mai jos de orizontală spre
lateral pe linia spatelui fetei. Cotul este uşor îndoit; încheietura mâinii trebuie să aibă o poziţie normală fără să se
curbeze. Palma este îndreptată înainte – diagonal puţin aplecată spre ... şi prinde palma fetei fără să o strângă.
, de la umăr până la cot coboară spre înainte pe cât posibil este în acelaşi unghi
cu cel stâng. Cotul este sus spre înainte pentru ca palma mâinii să ajungă pe spatele partenerei. Cotul nu trebuie
împins înainte prea mult şi nici să coboare. Palma dreaptă trebuie să ajungă sub omoplatul stâng al partenerei, cu
o atingere uşoară şi elegantă.
– cel drept urmează linia braţului stâng al băiatului, iar braţul stâng se odihneşte
uşor pe braţul drept al băiatului, fără să se sprijine cu greutate. Degetele palmei stângi sunt unite, şi atingând
zona mai jos de umărul băiatului.
– stânga (B) şi dreapta (F) se realizează astfel: degetele se sprijină în
palma băiatului între degetul mare şi cel arătător, degetul mare se îndoaie peste cel al partenerei. este în
extensie uşoară spre stânga cu privirea îndreptată – diagonal –stânga –faţă –sus.
, înălţat în verticală, face o mică extensie şi o răsucire spre stânga.
, este cea frontală, uşoară flexie genunchiul drept al fetei se sprijină pe interiorul
genunchiului stâng al băiatului.
Poziţia de promenadă sau de plimbare
Este poziţia în care corpurile dansatorilor formează un „V” (fata în dreapta partenerului) – cu deschidere
dintr-un unghi de 90° - în şcoala Engleză de dans unghiul nu depăşeşte 45°.
deschiderea se modifică în funcţie de paşi:
- când se face pas lateral, cu piciorul exterior (B. cu p. stg. şi F.cu p. dr.) unghiul este cel mai închis; -
când se face pas cu piciorul interior (B.cu p.dr. şi F.cu p.stg.), deschiderea este mai mare.
Contactul între corpuri la poziţia de promenadă este uşor deviată spre partea dreaptă a fetei şi partea stângă a
băiatului.
Capul băiatului mereu întors spre stânga.
Capul fetei se întoarce sau spre dreapta sau spre stânga.
Pasul de promenadă trebuie să fie executat lin, fără oscilaţii ale corpului pe verticală sau orizontală să
dea impresia de plutire.
Linia umerilor celor doi parteneri rămâne paralelă dar corpurile ajung aproape într-o singură linie.

În dansurile standard predominant conduce băiatul, pentru că el se deplasează înainte şi are o bună
orientare în spaţiul de dans.
Paşii sunt cunoscuţi, realizaţi – hotărât, înainte cu întregul corp, atenţionând partenera prin apăsarea
mâinii sale drepte pe spatele acestei, asupra mişcărilor următoare.
- Când urmează o rotare – apasă cu palma dreaptă spatele partenerei spre ceea parte.
- Mişcările spre înainte sunt conduse, din greutatea corpului lăsată în faţă, dar şi cu ajutorul piciorului
care face pasul în direcţia dorită.
Şi fata are momente şi acţiuni în care preia conducerea perechii – atunci menţine o mişcare activă spre
direcţia dorită.
- perechile cu expreienţă îşi cunosc foarte bine rolul în perechi şi colaborarea aceasta interactivă este
aproape invizibilă.
în roluri, unul din parteneri este activ, cel din afara cercului, iar cel din interior este pasiv.
Fata principiu trebuie să urmărească mişcările băiatului şi să sublinieze cu mişcările sale pline de
personalitate eleganţă şi graţie stilul dansatorului.
Trebuie să menţină ritmul paşilor, astfel încât mişcarea corpului să fie armonioasă şi sincronizată.
2.2.3. Tehnica picioarelor

6
 În dansurile standard, majoritatea paşilor solicită contactul cu podeaua. Poziţia este de uşoară flexie,
pentru a atenua toate şocurile mişcărilor pe verticală.
Paşii înainte încep pe călcâi şi rulează talpa spre vârful degetului mare.
Paşii înapoi încep de la vârful degetului mare, spre călcâi. După mişcare de la călcâi vârf urmează de obicei o
„înălţare”.
Deplasările – trebuie să se realizeze fără mişcări de ridicare sau coborâre – trebuie să fie o deplasare lină, cu
senzaţie de plutire.
În paşii urmaţi de ridicare pe vârfuri, se va face pasul până pe vârful degetului mare, şi apoi se realizează
ridicarea din gleznă.
Greutatea corpului va fi preluată pe vârfuri de celălalt picior iar pasul următor se face cu îndoirea genunchiului.
Această mişcare se poate realiza înainte, lateral şi înapoi.

2.3Noţiuni tehnice
Valsul Vienez
Stilul valsului este elegant, sprinten, avântat cu multe învârtiri, făcute într-o continuă deplasare în jurul
ringului de dans. Dansatorii fac aplecări uşoare spre interiorul sălii şi trebuie să acopere în deplasarea lor toată
suprafaţa sălii de dans.
Ritmul valsului este de ¾ (I ● ● ● I )
Tempoul este de o pătrime ( ● ) egal cu 180 -60 măsuri / minut.

– de dans este cea „închisă”, partenerii aşezaţi faţă în faţă cu zona de contact deviată spre latura dreaptă sunt tot
„închise” (paralele), piciorul drept al unuia din parteneri stă între picioarele celuilalt fără să se atingă. ambilor
parteneri sunt uşor flexaţi pregătiţi pentru mişcare. corpului fiecărui partener stă pe partea din faţă a piciorului
din faţă, în timp ce celălalt nu este aşezat pe călcâi. între cei doi parteneri se realizează în zona diafragmului,
uşor lateral spre dreapta.
Linia umerilor şi a bazinului sunt paralele între ele.
În ansamblu perechea are o postură specifică, astfel încât la fiecare partener linia imaginară verticală porneşte şi
uneşte creştetul capului, cu linia umerilor şi a şoldului cu genunchiul şi mijlocul tălpii piciorului de bază. este
specifică şi cu rol de echilibrare a corpului aflat în mişcare.

Poziţia de plecare la Vals

Tempoul este de o pătrime (● – ¼ ) având ¾ ● ● ● şi un tact avântat de 180-60 măsuri/minut.

Valsul vienez se realizează printr-o grupare de trei paşi fiecare realizat pe câte o pătrime

7
 este accentuat, mai lung, făcut pe călcâi –apoi talpă-vârf de băiat (B) pe primul tact al muzicii, cu piciorul drept
pe diagonala (pentru rotaţia spre dreapta); primul pas al fetei este la fel de lung cu aşezarea vârfului şi apoi pe
talpă, şi din nou pe vârf. Acest prim pas realizează o jumătate din rotaţia – perechii (dreapta).
, pentru băiat este foarte mic înainte pe vârf, corpul continuă să se înalţe şi să se rotească. Pentru fată este tot
un pas mic (înapoi) pe vârf; continuă înălţarea corpului şi rotaţia.
, pentru băiat este foarte mic, înainte pe vârf, corpul va realiza mişcarea de coborâre.
Pentru fată, pasul este foarte mic, înapoi, cu continuarea coborârii corpului.
Cei trei paşi reprezintă o rotaţie completă pentru pereche.
Acelaş grup de trei paşi, se poate executa şi cu întoarcere spre stânga.
Aceste rotaţii realizate de pereche cu ajutorul celor trei paşi descrişi – trebuie să se desfăşoare pe toată
suprafaţa sălii, în sensul de deplasare ... de la început (în sensul acelor de ceasornic sau în sensul invers acestora).

„Cei trei paşi” în valsul vienez

 Valsul lent

– de dans este cea „închisă”, partenerii aşezaţi faţă în faţă cu zona de contact deviată spre latura dreaptă.
sunt tot „închise” (paralele), piciorul drept al unuia din parteneri stă între picioarele celuilalt fără să se atingă.
ambilor parteneri sunt uşor flexaţi pregătiţi pentru mişcare.
corpului fiecărui partener stă pe partea din faţă a piciorului din faţă, în timp ce celălalt nu este între cei doi
parteneri se realizează în zona diafragmului, uşor lateral spre dreapta.
Linia umerilor şi a bazinului sunt paralele între ele.
În ansamblu perechea are o postură specifică, astfel încât la fiecare partener linia imaginară verticală porneşte şi
uneşte creştetul capului, cu linia umerilor şi a şoldului cu genunchiul şi mijlocul tălpii piciorului de bază. este
specifică şi cu rol de echilibrare a corpului aflat în mişcare.

Valsul lent are reguli stricte (precise) este dicil de executat. Perechea va trebui să facă mişcări lungi la
nivelul picioarelor, şi mişcări uşoare de pendulare la nivelul trunchiului. Totul trebuie să fie elegant şi să dea
impresia de plutire.
Ritmul muzicii este de ¾
Tempoul este lent de 93 bătăi /minut.
Figurile specifice acestui dans sunt învârtirile, ridicările (înălţările pe vârfuri) şi coborârile – toate executate cu
amplitudine egală pe tot parcursul dansului.
Împărţirea pe timpi motrici este diferită de timpi măsurii muzicale. Astfel:
începe cu o ridicare treptată pe vârfuri în partea a doua a timpului unu din măsură. Continuă în timpul doi din
măsură şi se mai continuă ridicarea pe partea întâi a timpului trei, pentru ca în a doua parte a timpului trei să se
realizeze coborârea.
Este o tehnică greu de executat, de aceea trebuie repetat înălţarea şi coborârea şi în special momentul final al
înălţării din prima parte a timpului trei, când înălţarea este foarte mică, dar mişcarea trebuie subliniată de o
inspiraţie – fără a se ridica umerii, la nivelul muşchiului deafragmei, pentru ca tot corpul să devină mai uşor să
dea impresia de plutire.
8
 Din momentul înălţării corpul coboară scurt şi cursiv prin aşezarea scurtă a călcâiului pe podea.
La realizarea mişcării, primului pas pe prima parte a timpului unu, se îndoaie mult genunchii.
Întinderea lor, se face gradat, concomitent cu trecerea greutăţii corpului pe piciorul din spate, care împinge
podeaua cu pingeaua.
În coregrafia de bază sunt încluşi şi paşi laterali

Paşii lateral în valsul lent

 Tangoul
Tangoul are un caracter dinamic cu multe opriri accentuate, schimbări de ritm şi de mişcare. El subliniază o
luptă, un joc de dragoste dansând, fremotator şi incintant.

este închisă, partenerii sunt în contact pe latura stângă a corpului. stau paralele şi piciorul drept al fiecărui
partener este aşezat cu o jumătate de lungime de talpă lîngă piciorul stâng al partenerului.
stă atât pe piciorul de bază cât şi pe cel aflat în poziţie lejeră; genunchii sunt flexaţi în poziţie închisă.
al partenerelor este de la nivelul muşchiul diafrag mic până la nuvelul coapsei drepte.
este paralelă cu cea a bazinului. Nu se vor face mişcări şi oscilaţii pe verticală sau orizontală.
este de echilibrare a liniei umerilor şi în continuarea ei. Partenerii nu vor căuta sprijin unul pe celălalt. a
băiatului este aşezată deasupra taliei fetei, cu degetele închise sub braţul ei stâng. a băiatului susţine braţul
drept al fetei, formând un unghi drept.
Braţele şi coatele sunt depărtate lateral de corp şi îndreptate uşor în faţă.
ambilor dansatori este peste umărul drept al partenerului spre exterior.
Pentru menţinerea legăturii dintre parteneri fata va împinge şoldul spre băiat şi întreaga ei latură dreaptă. Pe
toată durata dansului genunchii sunt flexaţi uşor spre deosebire de celălalte dansuri standard.

Pasul de promenadă (de plimbare sau mers)

Se va executa din poziţie de mers – cei doi parteneri realizând cu linia umerilor un unghi de 90°
Vor porni cu piciorul din exterior – din poziţia în „V”.
(cu piciorul stâng pentru băiat şi piciorul drept pentru fată) se realizează pe latura internă a
labei şi apoi se aşează toată talpa.
, realizat încrucişat spre înainte .
– pe sol – este înş uşor arc de cerc spre interiorul centrului sălii. în tango sunt de 1/16 spre stânga şi se
realizează foarte precis la toţi paşii de

9
mers.m
– se execută pe direcţia umerilor spre dreapta sau stânga prin paşi adăugaţi, fără răsucire de
trunchi.
Când pasul lateral este urmat de un pas apropiat (închis) trunchiul se întoarce repede spre stânga, însă
tălpile rămân pe direcţie.
Toate mişcările rapide de trecere într-o mişcare în alta sunt „subliniate” de mişcări rapide, scurte ale
capului.
În mişcările de mers, capul se menţine pe direcţia de dans, sau să se întoarcă spre stânga.

Pasul de Promenada în Tangou

CAPITOLUL III
NOŢIUNI TEHNICE DE BAZĂ ÎN DANSURILE LATINO AMERICANE

3.1Tehnica dansurilor latino-americane

3.1.1Poziţia în dansurile latino-americane

Poziţia – reprezintă acea atitudine exterioară pe care o au cei doi parteneri unul faţă de altul, înainte de
începerea dansului şi în timpul dansului.
Poziţia de plecare (aceeaşi pentru toate dansurile) în aşteptarea muzicii. Partenerii stau faţă în faţă, cu
privirea înainte, greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare. Ţinuta trunchiului este dreaptă şi „înaltă”
alungită de-a lungul coloanei vertebrale – însă fără ridicarea umerilor.
Verticala corpului este o linie imaginară paralelă cu coloana vertebrală, care uneşte vertexul (centrul
creştetul capului) cu punctul aflat între tălpile dansatorilor.
Linia umerilor şi linia şoldului (bazinului) sunt linii imaginare care unex cu doi umeri şi cele două
creste iliace – şi sunt poziţionate orizontal.
 Tipuri de poziţii
, cu doi dansatori stau apropiaţi, la o distanţă de un braţ Băiatul (B) prinde normal cu mâna stângă, mâna dreaptă
a fetei sau cu ambele mâini, pe cele ale fetei – prindere dublă.
B. prinde normal mâna dreaptă a fetei, cu uşor contact între corpuri. distanţa de un
braţ (B. cu mâna stângă prinde mâna dreaptă a F.). fata stă orientată spre stânga băiatului, cu mâna
dreaptă în mâna stângă a lui.
, perechea este orientată în „V”, fata la dreapta băiatului. perechea este orientată în
„V” fata stă la stânga băiatului. la fel ca la poziţia de promenada, dar cu băiatul şi fata
mişcându-se înapoi. dreapta fata stă în dreapta băiatului, amândoi întindu-se în aceeaşi direcţie.
, fata stă în stânga băiatului amdoi întindu-se în aceeaşi direcţie.

10
 fata stă în dreapta băiatului, ½ talpă în faţă, amândoi întindu-se în aceeaşi direcţie, cu greutatea pe acelaşi
picior, băiatul aşează mâna dreaptă pe omoplatul drept al fetei, iar mâna lui stângă a susţine pe a ei.
băiatului şi fata se mişcă spre dreapta partenerului, amândoi pe acelaşi picior. băiatul şi fata se mişcă spre
stânga partenerului, amândoi pe acelaşi picior.
acestea se referă la poziţia unui picior faţă de celălalt picior înainte, lateral, înapoi, diagonal înainte sau
înapoi, uşor lateral sau înainte, înapoi.
Aliniarea
Se referă la poziţia piciorului faţă de spaţiul de dans (încăpere). Termenii uzitaţi sunt: cu faţa, cu spatele
lateral (unde atitudinea picioarelor diferă de cea a corpului).
Alinierea este necesară în descrierile dansurilor Samba şi Passo-Doble, pentru că ele se desfăşoară în
sensul invers acelor ceasoric. Rotaţii şi Piruete
Sunt mişcări cu o tehnică specială, care se execută în toate dansurile latino: din acest motiv execuţia
tehnică trebuie să fie mai corectă, cu indicaţia de a menţine continuitatea rotaţiei şi echilibrului pe axa verticală,
atât individual, cât şi pentru pereche. Conducerea Partenerei
Ori de câte ori paşii fetei nu sunt în mod normali opuşi celor ai băiatului, acesta trebuie să o conducă pe
fată în poziţie.
 Tehnica picioarelor
În dansurile latino, majoritatea paşilor solicită contactul cu podeaua. Poziţia este de uşoară flexie, pentru
a atenua toate şocurile mişcărilor pe verticală.
Contactul cu podeaua se face pe vârful degetului mare pentru toţii paşii. Apoi talpa se rulează de la vârf
spre calcâi (amortizarea pasului şi preluarea greutăţii).
Deplasările – trebuie să se realizeze cu senzaţie de plutire.
Se lucrează cu vârfurile în exterior (poz.I) se face pasul pe vârful degetului mare, apoi se rulează talpa
spre călcâi cu amortizare în genunchi.
Linia umerilor va depăşi verticala spre înainte tot timpul dansului.

11
 BIBLIOGRAFIE

1. Giuleanu, V., 2002, Teoria muzicii, Bucureşti, editura Fundaţiei de Mâine

2. Grigore, V., 2002, , Bucureşti
3. Holz, P., 1994, Leistunssport 24
4. Ivan, M., 2004, (Lucrare de doctorat), Bucureşti;
5. Jeleascov, C., 2000, , Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”;
6. Krombholz, G., Leis-Haase, A., 2001, , Munchen, Editura BLV Sportpraxis

12