Suport de Curs Chirurgie NS 3 Ani

Profilaxia infecţiei nosocomiale.
Antisepsia
MINISTERUL SĂNĂTĂȚII, MUNCII ȘI PROTECȚIEI SOCIALE AL

REPUBLICII MOLDOVA
MINISTERUL SĂNĂTĂȚII, MUNCII ȘI PROTECȚIEI SOCIALE AL

REPUBLICII MOLDOVA
COLEGIUL DE MEDICINĂ ORHEI

Catedra discipline chirurgicale
Chirurgie generală cu Nursig

Specific
Suport
de curs
pentru
Specialitatea Medicină-91210
calificarea Asistent medical
Autor: TATIANA ȚURCAN,
grad didactic superior
Orhei 2020
0
Chirurgie generală cu Nursing Specific
PREFAȚĂ
Prezentul suport de curs urmăreşte scopul de a contribui la implementarea metodologiilor

contemporane de instruire şi optimizare a procesului didactic la disciplina Chirurgie generală cu
Nursing Specific.
La elaborarea lui s-a ţinut cont de conţinutul curriculumului modular la unitatea de curs
S.03 O.021 Chirurgie generală cu Nursing Specific. Scopul acestui suport de curs este formarea
competemțelor profesionale specifice la chirurgie, ce va duce la dezvoltarea asistententului
medical bine instruit, calificat şi apt de a-şi îndeplini obligaţiunile de serviciu în instituții cu profil
chirurgical.
Activitatea practică chirurgicală pune, frecvent şi pretutindeni, probleme grave, deseori de

extremă urgenţă, care trebuie rezolvate, fără întârziere şi corect, ţinându-se cont de condiţii,
indicaţii şi contraindicaţii. Se desprinde pregnant obligaţiunea, responsabilitatea, conştiientizarea
ca această specialitate să fie pe cât mai bine predată, pe atât de temeinic însuşită, să posede
noţiuni clare, concise, cât mai exacte.
Pentru antrenarea și dezvoltarea abilităților practice, efectiv cunoştinţele teoretice, trebuie

să fie suficiente pentru a-i permite la un moment dat, să ia decizii rapide şi adecvate, anumite
intervenţii simple, dar de mare răspundere, uneori în condiţii dramatice. A nu face anumite
gestiuni este mai util decât a face ceva în absenţa condiţiilor, a nerecunoaşterii/ignorării
indicaţiilor şi contraindicaţiilor, deseori cu consecinţe grave.
Acest suport de curs este un rezultat al gândirii multidisciplinare realizat în dorinţa de a fi

util în vederea acumulării de cunoştinţe, abilități practice indispensabile. El este structurat astfel
încât să vă ghideze acumularea de noi cunoştinţe teoretice de bază pentru aplicarea ulterioară în
practică.
Asistentul medical, care activează în secţia de chirurgie este cadrul medical care
pregăteşte pacientul, materialele, instrumentarul necesar intervenţiei chirurgicale şi ajută medicul
chirurg pe parcursul examinărilor şi intervenţiilor chirurgicale. De asemenea, asistentul medical
de chirurgie, acordă ajutor medical pe parcursul spitalizării, în secţia de chirurgie.
Autorul
1
Profilaxia infecţiei nosocomiale. Antisepsia
1. PROFILAXIA INFECŢIEI NOSOCOMIALE

ANTISEPSIA
Planul:
1. Noţiune de infecţie nosocomială.

2. Măsurile sanitaro-antiepidemice de profilaxie a infecţiei nosocomiale conform Ghidului de
supraveghere şi control în infecţiile nosocomiale a MS din RM.
3. Sursele şi căile de răspândire a infecţiei.
4. Antisepsia, definiţie. Metodele antisepsiei.
1. Noţiune de infecţie nosocomială.

Infecţie nosocomială (infecţie intraspitalicească) - orice maladie (stare) infecţioasă, care
afectează pacientul ca rezultat al spitalizării sau adresării după asistenţă medicală, sau maladie
infecţioasă care afectează lucrătorul medical al instituţiei curativ-profilactice ca urmare a
îndeplinirii obligaţiunilor funcţionale, indiferent de momentul apariţiei simptomatologiei, în spital
sau după externare, în limitele perioadei de incubaţie.
Menţiuni:
1. cazurile de infecţii importate în spital la internare, inclusiv în perioada de incubaţie sau
prodromă nu se includ în noţiunea de „nosocomiale”, decât în cazurile cu anamneză spitalicească.
2. cazurile de manifestare a infecţiei cu localizare nouă, sau apariţia unui nou microorganism în
aceiaşi localizare, sau există toate dovezile de contaminare intraspitalicească, sunt considerate ca
nosocomiale.
3. În cazul când perioada de incubaţie la infecţia apărută la pacient în spital, nu este
cunoscută, sau în cazul când manifestarea are loc după 72 de ore de la internare şi nu sunt
argumente în confirmarea importului, infecţia se consideră ca intraspitalicească.
4. În cazul când, infecţia apare în termen de mai puţin de 72 de ore de la internare, însă
există argumente de contaminare în condiţiile staţionarului, cazul poate fi considerat ca infecţie
nosocomială.
5. Infecţia este considerată ca nosocomială şi în cazul detectării agenţilor patogeni ai
infecţiilor nosocomiale cu proprietăţi caracteristice pentru tulpinile de microorganisme
intraspitaliceşti:
1. rezistenţa la antibiotice;
2. rezistenţa la dezinfectante;
3. determinarea genelor, care codifică rezistenţa.
2. Măsurile sanitaro-antiepidemice de profilaxie a infecţiei nosocomiale conform Ghidului

de supraveghere şi control în infecţiile nosocomiale a MS din RM. Aşadar, organizarea unui
sistem eficient de supraveghere şi control al bolilor infecţiiose în cadrul instituţiilor medico –
sanitare (IMS) este o problemă persistentă şi actuală pentru practica medicală la nivel mondial.
Transmiterea agenţilor patogeni în condiţiile IMS poate avea loc de la pacient la personalul
medical, de la pacient la pacient (sau/şi vizitator) şi de la personalul medical
2
la pacient. Riscul de contractare a unei infecţii în IMS depinde de trei factori principali:
expunerea la agentul infecţios, prevalenta infecţiei în populaţia generală şi potenţialul infecţios al
agentului. Prevenirea transmiterii agenţilor infecţioşi în condiţii de spital se bazează pe
următoarele elemente principale:
- respectarea igienei spitaliceşti şi a personalului medical;
- identificarea practicilor cu risc sporit;
- instruirea angajaţilor privind aplicarea precauţiunilor standard-universale;
- consilierea şi testarea;
- vaccinarea şi tratarea persoanelor cu risc;
- monitorizarea riscurilor şi direcţionarea intervenţiilor de prevenire în baza pericolului
specific existent;
- implementarea programelor de securitate a injecţiilor;
- asigurarea securităţii transfuziilor de sânge şi derivatelor lui;
- asigurarea dezinfecţiei şi sterilizării instrumentarului medical;
- planificarea şi utilizarea dispozitivelor medicale inofensive;
- neutralizarea deşeurilor medicale.
3. Sursele şi căile de răspândire a infecţiei.

Căile de răspândire a infecţiei
Infecţia poate pătrunde în plagă pe două căi:
1. Exogenă - pătrunderea infecţiei din mediul extern prin:
- Aer şi picături
- Contact
- Continuitate
- Implantare
2. Endogenă - pătrunderea infecţiei din mediul extern pe cale:
- Hematogenă
- Limfogenă
Sursele de infecție exogenă
- Personalul medical
- Bolnavii
- Personalul de îngrijire
- Vizitatorii
- Studenții
Persoanele cu risc major de infectare
- Vârstnicii
- Pacienții după intervenții chirurgicale
- Pacienții cu patologii cronice
- Copii
- Gravidele
Sursele de infecție endogenă
- Patologiile ORL
- Patologiile cavității bucale
- Patologiile sistemului uroexcretor, etc.
4. Antisepsia, definiţie. Metodele antisepsiei.
3
Antisepsia – este un complex de măsuri orientate spre distrugerea microorganismelor în

plagă, focarul patologic şi în organism în general. Remediile antiseptice pot crea condiţii
nefavorabile pentru dezvoltarea infecţiei, sau pot exercita acţiunea dăunătoare asupra
microorganismelor.
Noţiunea de antisepsie este strâns legată cu asepsia. Asepsia – totalitatea metodelor
îndreptate spre prevenirea pătrunderei microbilor în plagă, organismul pacientului, sau cu alte
cuvinte – crearea unor condiţii sterile de lucru chirurgical.
Istoria antisepsiei este foarte interesantă şi include patru perioade clasice: aşa-numita
perioadă empirică, perioada antisepsiei prelisteriene a sec. XIX, antisepsia lui Lister şi antisepsia
contemporană.
Perioada empirică. Primele metode de antisepsie pot fi găsite în lucrările medicilor antici.
Câteva exemple:
- chirurgii antici considerau obligatorie înlăturarea corpului străin din plagă; - în legile antice
evreice a lui Moisei se interzicea de a atinge plaga cu mâinile; - Hippocrate promova principiul
curăţeniei mâinilor medicului, utiliza pentru prelucrarea
plăgilor apă curată, vin, spunea despre necesitatea curăţeniei materialului de pansament.
Antisepsia sec. XIX. Medicina încă nu cunoştea cauzele supuraţiei plăgilor şi rezultatele
tratamentului erau dezastruoase. Letalitatea postoperatorie constituia peste 80% şi era
condiţionată, în mare parte, de complicaţiile purulente şi putride postoperatorii. În a. 1847
bazându-se pe experienţa proprie vastă medicul obstetrician-ginecolog ungar Ignaz Semmelweis
afirma, că cauza sepsis-ului postpartum – este introducerea elementului contagios de către
mâinile medicului în timpul naşterii. Implementarea în practică a spălării mâinilor cu soluţie 10%
de clorură de var de către I.Semmelweis a redus considerabil numărul complicaţiilor.
N.I.Pirogov, de asemenea, printre primii a presupus, că infectarea plăgilor este provocată de
mâinile chirurgului şi a asistenţilor, precum şi prin intermediul materialului de pansament. Pentru
preîntâmpinarea infectării posibile a plăgilor el a utilizat alcool, nitrat de argint, iod.
Antisepsia lui J.Lister. Chirurgul britanic Joseph Lister din Edinburgh, bazându-se pe
descoperirile lui Louis Pasteur şi analiza cauzelor deceselor bolnavilor după operaţii, a ajuns la
concluzia, că cauza complicaţiilor sunt bacteriile. El a elaborat un şir de metode de distrugere a
microbilor în aer, pe mâini, în plagă şi pe obiectele ce vin în contact cu plaga. Drept remediu
pentru
distrugerea microbilor el a ales acidul carbolic. Lister a elaborat un sistem de măsuri orientate
spre distrugerea microbilor în plagă şi preîntâmpinarea pătrunderii lor în plagă: pulverizarea
acidului carbolic în aerul sălii de operaţii, prelucrarea instrumentelor, materialului de sutură cu
soluţie de acid carbolic 2-3%, prelucrarea câmpului operator cu aceeaşi soluţie, utilizarea unui
pansament
special din 8 straturi de tifon pe plagă, îmbibat cu acid carbolic şi alte substanţe. Aşadar, meritul
lui J.Lister constă nu numai în faptul că a utilizat proprietăţile antiseptice ale acidului carbolic,
dar şi a elaborat un sistem complex de combatere a infecţiei. Esenţa metodei sale Lister a
raportat-o la Congresul chirurgilor în Dublin, 1867 şi a descris-o într-un articol în revista
„Lancet”. Din aceste considerente anume Lister a intrat în istoria chirurgiei drept fondatorul
antisepsiei.
În rezultatul implementării pe larg a metodei lui Lister în Europa letalitatea postoperatorie a
scăzut de 10 ori.
Antisepsia chirurgicală modernă este strâns legată de asepsie şi este unită cu aceasta într
un sistem unic. Antisepsia este divizată în tipuri în dependenţă de natura metodelor utilizate.
4
Antisepsia poate fi:

a) mecanică,
b) fizică,
c) chimică,
d) biologică
e) combinată(mixtă).
ANTISEPSIA MECANICĂ
Antisepsia mecanică – este înlăturarea mecanică a microorganismelor din plagă. În practică
din plagă mecanic se înlătură corpurile străine, ţesuturile neviabile şi necrotice, cheagurile
sangvine infectate, exudatul purulent, care reprezintă un mediu ideal pentru înmulţirea bacteriilor.
În aceste scopuri se utilizează un şir de procedee:
1. Toaleta plăgii se efectuează practic la fiecare pansament şi într-un fel puţin modificat –
la acordarea primului ajutor medical în caz de plagă. În timpul pansamentului se înlătură
materialul de pansament îmbibat cu secret, se prelucrează pielea în jurul plăgii, cu pensa şi
tampon de tifon se înlătură exudatul purulent, cheagurile infectate, ţesuturile necrotice libere.
Respectarea acestor simple măsuri permite lichidarea a aprox. 80% de microbi din plagă sau din
jurul acesteia.
2. Următorul şi cel mai important procedeu al antisepsiei mecanice este prelucrarea
primară chirurgicală a plăgii, care trebuie să fie efectuată nu mai târziu de 12 ore după lezare.
Conform opiniilor moderne, prelucrarea chirurgicală primară a plăgii se efectuează nu atât pentru
„sterilizarea cu cuţitul”, cât pentru diminuarea în plagă a ţesuturilor neviabile, care sunt un mediu
nutritiv favorabil pentru microfloră. Esenţa prelucrării primare chirurgicale (PPCh) constă în
incizia plăgii, recesurilor (buzunarelor) acesteia, excizia marginilor, pereţilor şi fundului plăgii în
limitele ţesuturilor sănătoase, se înlătură toate ţesuturile lezate, infestate, îmbibate cu sânge până
la fundul ei cu stoparea hemoragiei, apoi se suturează complet în aşa mod ca să nu rămână
cavităţi. Condiţia obligatorie pentru efectuarea prelucrării primare chirurgicale este respectarea
strictă a asepsiei. Prelucrarea plăgii e necesar să fie efectuată în sala de operaţii, în condiţii
sterile. Ideea de excizie a marginilor plăgii îi aparţine lui Fridrich (1897). În practica chirurgiei
de campanie, prelucrarea chirurgicală primară a plăgilor pe larg a fost folosită doar în anul 1914.
În afară de prelucrarea primară chirurgicală a plăgii la antisepsia mecanică se referă
prelucrarea plăgii cu lichid sub formă de jet. Jetul de lichid sub presiune spală corpurile străine,
puroiul şi microorganismele.
3. Prelucrarea chirurgicală secundară a plăgii se efectuează în cazurile, când în plagă
deja s-a dezvoltat infecţia. Esenţa ei constă în disecţia recesurilor, în care se acumulează puroi şi
detrit necrotic, şi înlăturarea ţesuturilor neviabile.
4. Alte operaţii şi manipulaţii. Unele intervenţii chirurgicale se atribuie la măsurile
antiseptice. Acestea sunt, în primul rând, deschiderea colecţiilor purulente: abceselor şi
flegmoanelor. „Vezi puroi – evacuează-l” – este principiul de bază al chirurgiei purulente. Până
când nu a fost efectuată incizia şi evacuat puroiul din plagă, nici antibioticele, nici antisepticele
nu vor ajuta la vindecarea maladiei.
În unele cazuri poate fi eficientă doar puncţia focarului (în caz de sinusită maxilară sau
pleurezie purulentă – acumulare de lichid în cavitatea pleurală). În caz de focare purulente situate
în profunzime se efectuează puncţia sub controlul ultrasonografiei (ecoghidată) sau TC.
5
ANTISEPSIA FIZICĂ
Antisepsia fizică – este distrugerea microorganismelor prin intermediul metodelor fizice.
Către metodele de antisepsie fizică se atribuie:
1. Material de pansament higroscopic. Introducerea în plagă a materialului de pansament
higroscopic măreşte considerabil volumul exudatului evacuat. De obicei se utilizează tifonul, din
care se confecţionează tampoane şi meşe de diferite dimensiuni. Se mai utilizează şi vată
higroscopică.
2. Soluţii hipertonice. Pentru ameliorarea drenării din plagă se utilizează soluţiile
hipertonice – presiunea osmotică a cărora este mai mare decât a plasmei sângelui. Cel mai
frecvent se utilizează soluţia de clorură de sodiu 10%, care în practică aşa şi este numită – soluţie
hipertonică. La îmbibarea meşelor cu soluţie hipertonică din contul diferenţei de presiune
osmotică drenarea exudatului din plagă se intensifică.
3. Drenarea este o metodă foarte importantă de antisepsie fizică în tratamentul tuturor
tipurilor de plăgi, precum şi după operaţiile pe cavităţile organismului. Se deosebesc trei tipuri de
drenare a plăgii: pasivă, activă şi lavaj continuu.
Pentru drenarea pasivă a plăgii se folosesc fâşii de cauciuc şi tuburi. Pe dren de obicei se
fac câteva orificii laterale. Puroiul din plagă se drenează pasiv, de aceea drenul trebuie să fie
plasat în colţul de jos al plăgii.
În caz de drenare activă tubul de drenare, care iese din plagă, este unit la aspirator electric
sau la un dispozitiv special, care creează presiune negativă. Drenarea activă este posibilă doar în
caz de ermetism complet al plăgii, când aceasta este închisă pe tot parcursul de suturi cutanate.
Drenarea cu lavaj continuu – printr-un tub în focar se introduce soluţia de antiseptic, iar
prin alt tub – soluţia se evacuează. Astfel, se efectuează lavajul continuu al focarului patologic.
Un moment important este ca în plagă să nu fie retenţie de lichid: volumul lichidului evacuat
trebuie să fie egal volumului introdus.
4. Sorbenţii. În ultimul timp frecvent se utilizează metoda de absorbţie în tratamentul
plăgilor: în plagă se introduc substanţe, care absorb toxinele. De obicei acestea reprezintă
substanţe sub formă de pulbere ce conţin carbon.
5. Metode suplimentare de antisepsie fizică. Către metodele de antisepsie fizică se
atribuie tratamentul deschis al plăgilor. Are loc uscarea acesteia, ceea ce creează condiţii
nefavorabile pentru înmulţirea bacteriilor. Metoda de obicei este utilizată în caz de arsuri.
Pacientul, sau partea afectată a corpului se plasează într-un izolator special cu mediu aerian
abacterian. Utilajul pentru tratament în mediul abacterian este constituit din compresor şi
ventilator pentru suflarea aerului, filtru bacterian şi cameră cu mediu steril, în care se plasează
pacientul sau partea afectată a corpului. În rezultat se formează o crustă, sub care are loc
curăţarea şi vindecarea plăgilor.
Pe lângă aceasta, către antisepsia fizică se atribuie prelucrarea plăgii cu jet de lichid. Jetul
de lichid sub presiune înaltă înlătură corpurile străine, puroiul şi microorganismele. În acest scop
prelucrarea plăgii se efectuează cu ajutorul jetului pulsatil de lichid (antiseptice sau soluţie
izotonică de clorură de natriu) prin intermediul unui dispozitiv special.
Aplicarea ultrasunetului provoacă efectul de cavitaţie – acţiunea undelor de frecvenţă înaltă,
care exercită acţiune distrugătoare asupra microorganismelor.
Aplicarea laserului cu energie înaltă (chirurgical) conduce la vaporizarea structurilor
tisulare. Se creează un efect de înlăturare rapidă unimomentană a ţesuturilor necrotico-purulente
6
şi de sterilizare a suprafeţei plăgii. După o asemenea prelucrare plaga devine sterilă, acoperită de
crustă combustională, după detaşarea căreia plaga se vindecă fără supurare. Aplicarea razelor
UV. Acţiunea bactericidă a radiaţiei UV se utilizează pentru distrugerea microbilor pe suprafaţa
plăgii. Se iradiază regiunea plăgilor superficiale şi a ulcerelor trofice de diversă etiologie.
ANTISEPSIA CHIMICĂ
Antisepsia chimică – este o metodă de combatere a infecţiei în plagă, în baza căruia se află
utilizarea substanţelor chimice, care exercită acţiune bactericidă şi bacteriostatică. Aplicarea lor
poate fi locală sau sistemică.
Clasificarea antisepticelor:
a) Dezinfectanţii sunt utilizaţi pentru prelucrarea instrumentelor, spălarea pereţilor şi
podelei, drenurilor etc.
b) Antisepticii de uz extern sunt utilizaţi pentru prelucrarea tegumentelor, mânilor
chirurgului, pentru toaleta plăgilor şi a mucoaselor.
c) Remediile chimioterapeutice sunt administrate intern, în organism, au efect rezorbtiv
şi contribuie la inhibarea creşterii culturii bacteriene în focarele patologice.
Există multiple antiseptice chimice, care sunt divizate în grupuri: haloizi, săruri ale
metalelor grele, alcooluri, aldehide, fenoli, coloranţi, acizi, baze, oxidanţi, detergenţi, derivaţi
nitrofuranici, derivaţi ai 8-oxichinolonei, derivaţi ai hinoxalinei, derivaţi ai nitromidazolului,
sulfanilamide, antiseptice de origine vegetală.
I. Grupul haloizilor:
1. Cloramina : sol.1-3% pentru dezinfecţia încăperilor, materialelor din cauciuc, a instrumentelor
B metalice, înainte de sterilizare termică; în concentraţii mici (sol. 0,5%) - se utilizează pentru
lavajul plăgilor purulente, pentru dezinfecţia mânilor.
2. Soluţie alcoolică de iod 5-10% reprezintă un antiseptic pentru uz extern; se utilizează pentru
prelucrarea tegumentelor în jurul plăgii, pentru prelucrarea excoriaţiilor, plăgilor superficiale. 3.
Preparate de iod: iodonat sol. 1%, iodopiron sol. 1% , betadina.
Iodoforii combinaţii ale iodului cu detergenţi, polivinilpirolidonă, realizând substanţe active în
timp, cu activitate antiseptică puternică, în soluţii slabe ce pot fi utilizate şi la spălarea plăgilor.
Cel mai cunoscut produs este Betadina.
4. Soluţie de iod cu KI – 1%, este un antiseptic pentru uz extern: pentru toaleta plăgilor, instilaţii,
etc.
5. Polividon- Iod, antiseptic de uz extern, ce conţine 0,1 - 1% iod liber şi se utilizează pentru
prelucrarea tegumentelor în timpul operaţiei, pasamentelor, iar în formă de aerosol se foloseşte
pentru prelucrarea plăgilor.
6. Soluţie Lugol alcătuită din iod 5% şi iodură de potasiu 10% dizolvate în apă sau alcool, cu
activitate antiseptică slabă. Se foloseşte pentru sterilizarea chimică a catgutului, iar ca preparat
chimioterapeutic se utilizează pentru tratamentul patologiilor glandei tiroide.
II. Săruri ale metalelor grele:

1. Nitrat de argint soluţie apoasă 0,1 - 0,03% se foloseşte pentru lavajul plăgilor purulente şi
vezicii urinare; soluţii de 5-20% şi unguente se utilizează pentru arderea granulaţiilor, la
7
cauterizarea ţesuturilor aberante, în tratamentul fistulelor. Sărurile de argint: colargol şi protargol

sunt folosite pe larg în oftalmologie.
2. Sublimat (diclorură mercurică) – toxină puternică. Soluţie diluată 1:1000 sau 1:2000 se
utilizează pentru prelucrarea instrumentelor, mănuşilor, pentru sterilizarea mătasei.
Actualmente nu se utilizează din cauza efectului toxic pronunţat.
3. Fenoseptul (borat fenilmercuric în soluţie apoasă de 2%, rar folosit pentru dezinfecţia mânilor,
plăgilor şi instrumentarului).
4. Oxicianidă de mercur este un dezinfectant folosit pentru sterilizarea instrumentelor optice
(1:10 000, 1:50 000 ).
5. Oxidul de zinc este un antiseptic pentru uz extern, care fiind parte componentă a diferitor
prafuri sau paste, are un efect antiinflamator şi preîntîmpină macerarea pielii. III. Alcooluri:
Alcool etilic - sol.70º şi 96º, se folosesc pentru prelucrarea marginilor plăgii, prelucrarea
mânilor chirurgului şi câmpului operator. Este bactericid, dar nu omoară sporii. Proteinele îl
inactivează. Alcoolul etilic nu se poate aplica direct pe plagă sau pe zone fără stratul cornos,
deoarece produce deshidratare şi denaturare celulară (coagularea proteinelor).
IV. Aldehide:
1. Formalină – soluţie de formaldehidă de 37%, reprezintă un dezinfectant puternic. Soluţia de
0,5- 5,0% se foloseşte pentru sterilizarea mănuşilor, drenajelor, instrumentelor. Distruge
echinococcul. Preparatul se utilizează pentru fixarea materialului destinat investigaţiilor
histologice. Formalina sub formă de praf se foloseşte pentru sterilizarea instrumentelor optice.
2. Lizoform – sol.saponică 1-3% de formaldehidă pentru dezinfecţia mânilor, încăperilor,
actualmente nu se întrebuinţează din cauza toxicităţii înalte.
3. Cydex – sol. 2% de glutaraldehidă. Se utilizează pentru sterilizarea cateterelor, endoscoapelor,
tuburilor, instrumentelor.
V. Fenoli:
1. Acid carbolic;
2. Ihtiol, aplicat sub formă de unguent.
VI. Coloranţi:
1. Albastru de metilen sol. alcoolică 1-3% reprezintă un antiseptic pentru uz extern; se utilizează
pentru prelucrarea plăgilor superficiale şi excoriaţiilor tegumentelor şi mucoaselor, iar soluţia
apoasă de 0,02% se utilizează pentru toaleta plăgilor.
2. Verde de briliant;
3. Rivanol.
Coloranţii se utilizează pentru prelucrarea plăgilor superficiale.
VII. Acizi:
1. Acid boric – sub formă de praf, sub formă de sol. 2-4% se utilizează pentru lavajul plăgilor
purulente, eficient îndeosebi în caz de infecţie piocianică (Pseudomonas aeruginosa); 2. Acid
formic – se utilizează pentru prepararea pervomurului (pentru prelucrarea mânilor chirurgului).
3. Acidul salicilic preparat antiseptic pentru uz extern, are efect cheratolitic şi se foloseşte sub
formă de cristale pentru liza ţesuturilor necrotice, este parte componentă a diferitor unguenturi
şi prafuri.
VIII. Baze:
8
Amoniac (clorură de amoniu) – preparat antiseptic pentru uz extern. Anterior sol. 0,5% se
utiliza pe larg pentru prelucrarea mâinilor chirurgului.
IX. Oxidanţi:
1. Sol. de peroxid de hidrogen, la contact cu plaga Н2О2 se descompune cu eliberarea О2, se
formează spumă abundentă. Acţiunea antiseptică a Н2О2 se explică atât prin acţiunea oxidantă
puternică, cât şi prin curăţarea mecanică a plăgii de puroi şi corpuri străine; Soluţia de peroxid
de hidrogen (apă oxigenată) se utilizează în soluţii apoase de 3% la pansamente, pentru lavajul
plăgilor purulente, etc.
2. Perhidrol, conţine aprox. 30% de peroxid de hidrogen, se utilizează pentru prepararea
pervomurului;
3. Permanganat de kaliu – se utilizează pentru lavajul plăgilor – sol. 0,1%. Oxidanţii sunt eficienţi
îndeosebi în infecţiile anaerobe şi putride.
Х. Detergenţi: acţioneaza asupra suprafeţelor, micşorând tensiunea superficială. Este favorizată
astfel detaşarea mecanică a microbilor şi particulelor de grăsime şi creşte permeabilitatea
membranelor germenilor şi viruşilor prin denaturarea proteinelor membranare, având ca şi
consecinţă efectul bactericid.
1. Bromocetul (soluţie hidroalcoolică de bromură de cetilpirinum 0,1% ) este folosit pentru
prelucrarea plăgilor, tegumentelor, veselei şi a suprafeţelor.
2. Clorhexidina – soluţie apoasă de 0,1-0,2% de bigluconat de clorhexidină. Se foloseşte pentru
lavajul plăgilor şi mucoaselor, tratamentul plăgilor purulente. Este parte componentă a
soluţiilor pentru prelucrarea mânilor şi pentru badijonarea tegumentelor.
3. Deconex - produs cu acţiune puternică inclusiv asupra HIV şi VHB.
4. 4.Cerigel- se utilizează pentru prelucrarea mânilor chirurgului. După aplicare, pe piele se
formează o peliculă, care poate fi înlăturată cu alcool.
5. Rocal – soluţie de 10% şi 1%.
ХI. Derivaţi nitrofuranici:
1. Furacilină – se utilizează pentru prelucrarea plăgilor, lavajul cavităţilor;
2. Furadonin, furazolidon 50 mg – uroantiseptice;
3. Furagin sau solafur se utilizează în soluţie de 0,1% în aceleaşi scopuri ca şi furacilina. 4.
Lifuzol (aerosol) este efectiv în tratamentul plăgilor superficiale, arsurilor. Acest remediu
permite formarea unei pelicule de protecţie antimicrobiană la nivelul plăgii. XII. Derivaţi ai
8-oxichinolonei:
a) Nitroxalin (5-NOC) – uroantiseptic. Se utilizează în infecţiile tractului urinar;
b) Enteroseptol, intestopan – antiseptici chimice, utilizate în infecţiile intestinale.
XIII. Derivaţi ai hinoxalinei:
1. Hinoxidina are un spectru larg de acţiune, este efectivă în caz de prezenţa bacilului piocianic,
proteus vulgaris şi a germenilor gangrenei gazoase. Se utilizează în doză de 0,25 grame 3 ori
pe zi.
2. Dioxidină – remediu antiseptic pentru uz extern: sol apoasă 0,1-1% se utilizează pentru lavajul
cavităţilor purulente. Poate fi utilizat şi intravenos.
XIV. Derivaţi ai nitromidazolului:
Metronidazol (metrogil, trihopol) – remediu chimioterapeutic cu spectru larg de acţiune.
Eficient faţă de protozoare, bacteroizi şi anaerobi.
XV. Sulfanilamide:
9
Streptocid, ftalazol, sulfadimezin, biseptol – remedii chimioterapeutice cu efect

bacteriostatic. Se utilizează pentru suprimarea deverselor focare de infecţie, de obicei, sub formă
de comprimate. De asemenea, intră în componenţa unguentelor şi prafurilor pentru uz extern.
XVI. Antiseptice de origine vegetală:
1. Clorfilipt – o combinaţie de clorofile
2. Ectericid – extras din untură de peşte, destul de eficient împotriva microflorii piogene, este
puţin toxic şi nu irită ţesuturile; se utilizează în tratamentul local al plăgilor purulente,
combustiilor, ulcerelor trofice, furunculelor şi carbunculelor.
3. Baliz -2 – este rezultatul sintezei microbiologice a bacteriei Gluconobacter oxydans; are un
efect antibacterian pronunţat împotriva stafilococului şi mai slab împotriva proteus; stimulează
procesele de regenerare a plăgii, are efect necrolitic şi antioxidant.
4. Calendula – de obicei, se utilizează în calitate de remediu antiseptic pentru uz extern pentru
lavajul plăgilor superficiale, mucoaselor, prelucrarea pielii.
ANTISEPSIA BIOLOGICĂ
Esenţa antisepsiei biologice constă în (1) utilizarea preparatelor de origine biologică, care
acţionează nemijlocit asupra microorganismelor, precum şi (2) utilizarea metodelor şi măsurilor
ce majorează capacitatea organismului de a se opune infecţiei.
La antisepticele biologice cu acţiune directă se atribuie antibioticele, fermenţii proteolitici,
bacteriofagii şi serurile curative.
1. În ultimele decenii antibioticele s-au răspândit pe larg în tratamentul infecţiei purulente. Există
următoarele grupuri de bază ale antibioticelor, utilizarea cărora este indicată în tratamentul
maladiilor purulent-inflamatorii:
a) Grupul penicilinei: benzilpenicilina, bicilina.
b) Penicilinele semisintetice: oxacilina, ampicilina.
c) Grupul cefalosporinelor: ceporin, kefzol, claforan, ketacef.
d) Aminoglicozide: canamicină, gentamicină.
e) Grupul tetraciclinelor: tetraciclina, oxitetraciclina.
f) Macrolide: lincomicină, eritromicină.
g) Rifamicine: rifamicină, rifampicină.
Căile de administrare a antibioticelor.
Există diverse metode de administrare a antibioticelor. În practica clinică se folosesc
următoarele căi de terapie antibacteriană:
- administrarea superficială a antibioticului (soluţie, praf, unguent);
- introducerea antibioticului în cavitate prin puncţie,
- introducerea lui în plagă cu ajutorul tampoanelor îmbibate în soluţia de antibiotic; -
lavajul neîntrerupt al plăgii cu folosirea sistemului de drenare activă; - introducerea
antibioticului în ţesuturi în jurul zonei de inflamaţie (blocajul cu penicilină şi novocaină);
- administrarea intravasculară a antibioticului.
Principiile de bază ale antibioticoterapiei sunt:
1. Antibioticoterapia trebuie să fie administrată conform unor indicaţii stricte. 2.
Este obligatorie determinarea sensibilităţii microflorei din plagă la antibiotice. 3.
Trebuie de efectuat proba de sensibilitate individuală la antibiotice.
10
4. La necesitatea tratamentului îndelungat cu antibiotice, acestea trebuie să fie schimbate la

fiecare 5-7 zile, pentru a evita adaptarea microflorei la antibiotice.
5. Cu scopul intensificării acţiunii antibacteriale trebuie de combinat antibiotice cu spectru
diferit de acţiune.
6. Este necesară combinarea căilor de administrare (aplicarea locală şi sistemică).
7. Asocierea cu alte substanţe antiseptice.
Complicaţiile antibioticoterapiei. Complicaţiile de bază a terapiei cu antibiotice sunt
următoarele:
a) reacţii alergice. Se manifestă prin erupţii cutanate, dereglări respiratorii, spasm
bronşic, până la dezvoltarea şocului anafilactic. Apariţia reacţiilor alergice este
motivată prin fapt – că preparatele sunt de origine biologică;
b) acţiune toxică asupra organelor interne – altă complicaţie tipică. Mai frecvent se
afectează auzul, funcţia ficatului şi rinichilor;
c) disbacterioză – mai frecvent este întâlnită la copii, precum şi la administrarea
îndelungată a antibioticelor în doze mari. De asemenea, este mai caracteristică la
administrarea enterală a medicamentelor;
d) formarea bacteriilor rezistente către antibiotice – complicaţie invizibilă, dar neplăcută,
care cauzează ineficienţa antibioticoterapiei.
2. Fermenţii proteolitici: nu distrug microorganismele direct, însă curăţă rapid plaga de ţesuturi
neviabile, fibrină, puroi. Pe lângă aceasta mai exercită acţiune antiinflamatorie şi antiedematoasă.
Aceste preparate pot fi utilizate sub formă de praf – chimotripsină, tripsină, chimopsină; în
componenţa unguenţilor – iruxol; sau introduse în componenţa materialului de pansament –
fermenţi imobilizaţi.
3. Bacteriofagi: preparate, care conţin viruşi, capabili să se reproducă în celulele bacteriene şi să
provoace moartea acestora. Există bacteriofagi stafilococic, streptococic, piocianic, proteic şi
combinat. Se utilizează local pentru tratamentul plăgilor şi cavităţilor purulente. 4. Seruri
curative: preparate ce conţin anticorpi către germenii de bază a infecţiei chirurgicale. Se
utilizează parenteral, pentru imunizarea pasivă a pacienţilor. Se utilizează ser antistafilococic,
antitetanic şi antigangrenos. Cu acelaşi scop se utilizează gama-globulina antistafilococică.
Există metode de antisepsie biologică care acţionează prin stimularea propriei imunităţi şi
rezistenţei la infecţii a pacientului: imunostimulatoare, vaccine, anatoxine şi diverse metode
fizice. Există trei direcţii de influenţă asupra imunităţii organismului:
1. Imunizare activă, atunci când în organismul pacientului sunt introduşi antigeni slabi, în
chirurgie se folosesc vaccinurile, anatoxinele conţin o doză minimă de microorganisme sau
toxine ale acestora şi, la administrarea în organism, stimulează elaborarea propriilor anticorpi
către bacterii anumite (anatoxină tetanică, anatoxină stafilococică).
- Imunizare pasivă prin intermediul serurilor şi gama globulinelor. În chirurgie
pe larg se utilizează gama globulinele antitetanice şi antistafilococice.
- Imunomodularea - acţiune concretă numai asupra verigii cu defect a statutului imun. În calitate
de preparate cu efect imunomodulator se utilizează: diferite limfokine, interleukine, interferon, T
activin, preparate produse din timus, care acţionează asupra populaţiei de T-limfocite. Se pot
folosi diferite metode extracorporale de immunomodulare: iradierea ultravioletă a sângelui,
hemosorbţia, oxigenarea hiperbarică.
11
Preparate ce stimulează imunitatea specifică: anatoxinele antistafilococice şi antitetanice;

serul antigangrenos.
Preparate ce stimulează imunitatea nespecifică:
- extract din timus, reglează coraportul dintre limfocitele T şi B, stimulează fagocitoza
- levamizolul stimulează funcţia limfocitelor
- interferonul, interleukinele.
Imunoglobuline: gamma- globulină, gripală, stafilococică.
12
2. PROFILAXIA INFECŢIEI NOSOCOMIALE

ASEPSIA
Planul:
1. Asepsia, definiţie. Metodele de realizare a asepsiei - dezinfecţia, sterilizarea.
2. Măsurile organizatorice în realizarea asepsiei:
a) Planificarea secţiei de chirurgie, a blocului operator;
b) Metodele de curăţenie şi dezinfecţie;
c) Gesionarea deşeurilor din activităţile medicale (GDAM) conform regulamentului MS
RM;
3. Controlul bacteriologic.
4. Metodele de sterilizare. Controlul sterilizării.
5. Decontaminarea presterilizatorie şi sterilizarea instrumentelor chirurgicale.
6. Igiena mâinilor. Decontaminarea chirurgicală a mâinilor.
7. Pregătirea şi decontaminarea câmpului operator.
1. Asepsia, definiţie. Metodele de realizare a asepsiei - dezinfecţia, sterilizarea.

Asepsia ( gr a= fără, sepsis= putrefacţie ) reprezintă ansamblul de măsuri prin care se împiedică
contactul dintre germeni şi plaga operatorie sau accidentală. Deoarece se previne infecţia, asepsia
este o metodă profilactică
Asepsia şi antisepsia reprezintă elementele necesare şi neseparabile ale procesului de
dezinfecţie
Dezinfecţia- totalitatea mijloacelor fizice, chimice, biologice şi farmacologice care urmăresc
îndepărtarea, inactivarea sau distrugerea germenilor patogeni din mediu.
Sterilizarea- ansamblul de metode prin care germenii se distrug în totalitate, atât cei patogeni
cât şi cei saprofiţi.
Dezinfecția se realizează prin mijloce fizice, chimice sau prin metoda mecanică. 1.
Dezinfecția prin mijloace fizice prevede folosirea căldurii umede și căldurii uscate. 2. Dezinfecția
prin mijloace chimice se realizează cu preparate dezinfectante etichetate, potrivit prospectului de
întrebuințare, care sunt înregistrate în RM.
Se bazează pe tipul de microorganisme patogene şi timpul de contact necesar pentru a
distruge aceste microorganisme prin substanţe dezinfectante. Conform acestor criterii,
dezinfecţia se clasifică în trei nivele:
1. dezinfecţie de nivel înalt - distrugerea tuturor microorganismelor, cu excepţia unui
număr mare de spori bacterieni. Timpul de contact necesar al substanţei chimice cu substratul
tratat trebuie să fie de cel puţin 20 minute. Substanţele chimice şi mijloacele prin care se poate
realiza dezinfecţia de nivel înalt sunt:
1. glutaraldehida (2%);
2. peroxidul de hidrogen stabilizat (6%);
3. acidul peracetic în diferite concentraţii;
4. hipocloritul de sodiu (5,25%).
13
Profilaxia infecţiei nosocomiale. Asepsia
În acest scop pot fi utilizate şi alte produse etichetate de producător si autorizate ca

dezinfectante, substanţe chimice sau combinaţii ale acestora, care în concentraţia de utilizare
conduc la distrugerea tuturor microorganismelor, cu excepţia sporilor bacterieni.
2. dezinfecţie de nivel intermediar - distrugerea Mycobacterium tuberculosis, virusurilor şi
fungilor a tuturor bacteriilor în formă vegetativă, dar nu şi a sporilor bacterieni. Timpul de
contact necesar al substanţei chimice cu substratul tratat este de 10 minute. Substanţele chimice
prin care poate fi realizată dezinfecţia de nivel intermediar: fenoli, iodofori, alcooli, compuşi pe
bază de clor.
Dezinfecţia de nivel mediu poate fi realizată şi cu alte produse etichetate de producător si
avizate ca dezinfectante, care în concentraţia de utilizare recomandate realizează distrugerea
Mycobacterium tuberculosis, bacteriilor în forma vegetativă, virusurilor şi fungilor, cu excepţia
sporilor bacterieni.
3. dezinfecţie de nivel scăzut. Poate distruge cele mai multe bacterii în forma vegetativă,
unele virusuri, unii fungi, dar NU distruge microorganisme rezistente, cum ar fi Mycobacterium
tuberculosis, sau sporii bacterieni. Timpul de contact necesar al substanţei chimice cu substratul
tratat este de sub 10 minute. Substanţele chimice care realizează dezinfecţia de nivel scăzut sunt:
1. dezinfectante care conţin fenoli, iodofori, compuşi cuaternari de amoniu şi agenţi de
spumare;
2. alcooli (70º, 90º );
3. hipoclorit de sodiu.
Dezinfecţia de nivel scăzut poate fi efectuată şi cu alte produse etichetate de producător și
autorizate de Ministerul Sănătăţii ca dezinfectante, care conţin si alte clase de substanţe chimice
sau combinaţii ale acestora.
3. Dezinfecția mecanică are drept scop decontaminarea și îndepărtareade pe suprafețe, obiecte
sau tegumente a microorganismelor
Pentru dezinfectarea suprafeţelor se recomandă următoarele metode:
1. Pavimente (mozaic, ciment, linoleum, lemn, etc.) – ştergere.
2. Pereţi (faianţă, tapet lavabil, uleiaţi, etc.), uşi, ferestre (tocărie) – ştergere sau pulverizare.Se va
insista asupra curăţeniei şi dezinfectării părţilor superioare ale pervazurilor şi a altor
suprafeţe orizontale, precum şi ale colţurilor.
3. Mobilier, inclusiv paturi şi noptiere (din lemn, metal, plastic) – ştergere, stropire, pulverizare.
4. Mese de operaţie, mese pentru instrumentar, suprafeţe pentru pregătirea tratamentului,
suprafeţe pentru depozitarea temporară a produselor patologice recoltate, lămpi scialitice, mese
de înfăşat – ștergere, stropire, pulverizare. Curăţenie riguroasă şi dezinfecţia suprafeţelor
orizontale. Decontaminare înainte de curăţare, acolo unde este cazul. 5. Mese de lucru în
laborator – decontaminare, curăţenie riguroasă, dezinfecţie. 6. Muşamale din cauciuc sau plastic,
colac din cauciuc, etc. – ştergere, imersie. 7. Cărucioare, tărgi – ştergere, stropire.
2. Măsurile organizatorice în realizarea asepsiei.

a) Planificarea secţiei de chirurgie, a blocului operator;
Secția de chiurgie Staționarul trebuie să asigure condiții de cazare, tratament și alimentație.
Bolnavul este cazat în salon cu respectarea unui anumit regim igienico-sanitar: - volum minim de
10 - 12 m3 de aer pentru fiecare pacient;
14
- temperatura de 20 - 25oC;
- pardoseala trebuie să permită efectuarea curățeniei ușor și de mai multe ori pe zi -
fiecare salon să beneficieze de toaletă proprie.
Secția de paturi trebuie să fie divizată într-un compartiment septic, destinat bolnavilor cu
afecțiuni chirurgicale septice și un compartiment aseptic pentru restul pacienților, pentru a se
evita declanșarea unor infecții spitalicești.
Blocul operator se compune din săli de operație care trebuie să fie cât mai aproape de secția
de chirurgie. Aici există anumite circuite în care are acces doar personalul blocului operator și
pacienții care necesită intervenția chirurgicală. Intrarea în blocul operator se face numai după ce a
fost schimbată ținuta de spital în costumul de filtru, în camera de filtru (alăturată sălii de
operație). În blocul operator mai există:
- o antecameră pentru staționarea bolnavilor înainte de intervenția chirurgicală și pentru
administrarea pre-anesteziei;
- un spălător și sterilizator pentru intervenția chirurgicală;
- grupuri sanitare pentru pacienți;
- cameră de trezire, unde bolnavul este supravegheat de anestezist până la stabilirea funcțiilor
vitale.
În apropierea blocului operator se află secția de reanimare și terapie intensivă, precum și
serviciul de transfuzie.
Secția ATI este situată în vecinătatea blocului operator și aici există săli de operație septice și
aseptice.
În activitatea chirurgicală este necesară respectarea legii fundamentale a asepsiei, care poate fi
formulată astfel: totul ce contactează cu plaga trebuie să fie steril. Pentru aceasta este necesar de a
cunoaşte bine sursele prin care bacteriile pot nimeri în plagă.
În ultimul timp s-a constatat, că infecţia prin aer şi picături joacă un rol important în evoluţia
complicaţiilor postoperatorii. La sfârşitul zilei de muncă în aerul sălii de operaţie, de pansamente
creşte brusc numărul bacteriilor şi se depistează forme patogene de microbi.
Compararea microflorei din plagă în caz de supuraţie după operaţie aseptică cu microflora din
aerul sălii de operaţie confirmă, că una din cauzele supuraţiei este infecţia prin aer şi picături.
Profilaxia infecţiei prin aer în secţiile de chirurgie depinde de organizarea muncii în ele şi de
măsurile îndreptate la micşorarea infectării aerului cu microbi şi nimicirea lor.
Pentru respectarea asepsiei în timpul operaţiilor în blocul operator trebuie respectată
devizarea în zone a încăperilor.
În zona sterilă 1 – sunt incluse încăperile cu cele mai stricte cerinţe: sălile de operaţie şi
camera de sterilizare (în cazul când lipseşte secţia de sterilizare centrală).
În zona 2 – a regimului strict se referă încăperile, care direct sunt legate de sala de operaţie;
sala de pregătire preoperatorie; sala de anestezie.
În zona 3 – zona regimului limitat – o alcătuiesc încăperile pentru pregătirea şi păstrarea
sângelui, pentru păstrarea aparatajului mobil pentru deservirea sălilor de operaţie, biroul
chirurgilor, asistenţe medicale, laboratorul pentru analize urgente.
În zona 4 – zona regimului spitalicesc obişnuit – include încăperile în care intrarea nu este
legată cu trecerea prin camera de dezinfecţie sanitară: biroul şefului blocului de operaţie, a
asistentei medicale şefă şi camera pentru lengerie murdară şi deşeuri.
15
În sala de operaţie trebuie să se găsească numai utilajul necesar pentru executarea operaţiei.
Cu cât mai puţin utilaj se află în sala de operaţie, cu atât mai uşor se asigură curaţenia. În timpul
când se operează este interzis accesul în sala de operaţie.
În timpul lucrului se respectă curăţenia, compresele şi tampoanele de tifon îmbibate cu sânge
sau secreţie din plagă se aruncă în ligheane speciale. Exsudatul şi puroiul din plagă sau cavităţi se
colectează cu aspiratorul într-un vas închis.
b) Metodele de curăţenie şi dezinfecţie.
Curăţenia în sala de operaţie se face cu prudenţă pe cale umedă.
Tipurile de curățenie în blocul operator.
1. Dezinfecția preventivă: dimineaţa înainte de a începe lucrul, suprafeţele orizontale(duşumeaua,
mesele, pervazurile) se şterg cu o lavetă umedă, pentru a strânge praful depus peste noapte. 2.
Curăţenia curentă (continuă) în timpul operaţiei: infirmiera strânge tampoanele şi compresele
întâmplător căzute pe podea şi şterge podeaua murdară de sânge sau exudat. Curăţenia sălii de
operaţie după fiecare operaţie.
3. Curăţenia terminală (de încheiere) după finisarea operaţiilor obişnuite sau urgente. 4.
Curăţenia generală a sălii de operaţie, care se face conform unui plan într-o zi când nu se fac
operaţii, o dată pe săptămână.
Temperatura aerului din sala de operaţie trebuie să fie între 22 – 250C la o umeditate de 50% şi
cu o ventilaţie ce asigură schimbul aerului de 3-4 ori pe oră. Temperatura mai înaltă provoacă
transpiraţie, infectând astfel tegumentele cu bacterii din glandele sudoripare. Temperatura joasă
poate provoca răcirea bolnavilor şi crea condiţii pentru dezvoltarea complicaţiilor.
În cazul când se foloseşte epuratorul de aer staţionar se asigură schimbul aerului curăţit de 40
de ori într-o oră. În afară de aceasta dezinfectarea aerului din sala de operaţie şi pansamante se
face cu lămpi ultraviolete bactericide.
c) Gesionarea deşeurilor din activităţile medicale(GDAM) conform regulamentului
MS RM
Clasificarea pe categorii a deşeurilor rezultate din activitatea medicală se face pe criterii
practice, după cum urmează:
1. deşeurile nepericuloase( Des. 1) sunt deşeurile asimilabile celor menajere, rezultate din
activitatea servi-ciilor medicale, tehnico-medicale, administrative, de cazare, a blocurilor
alimentare şi a oficiilor de dis-tribuire a hranei; aceste deşeuri se colectează şi se îndepărtează la
fel ca deşeurile menajere. Deşeurile asimilabile celor menajere încetează să mai fie nepericuloase
când sunt amestecate cu o cantitate oarecare de deşeuri periculoase. Se includ următoarele
materiale în pagina următoarea. În categoria deşeurilor nepericuloase din pagina precedentă:
ambalajele materialelor sterile, flacoanele de perfuzie care nu au venit în contact cu sângele sau
cu alte lichide biologice, ghipsul necontaminat cu lichide biologice, hârtia, resturile alimentare
(cu
excepţia celor provenite de la secţiile de boli contagioase), sacii şi alte ambalaje din material
plastic, recipientele din sticlă care nu au venit în contact cu sângele sau cu alte lichide biologice
etc.;
2. deşeurile periculoase, care la rândul lor se clasifică în:
- deşeuri anatomo-patologice şi părţi anatomice, care cuprind părţi anatomice, material
biopsic rezultat din blocurile operatorii de chirurgie şi obstetrică (fetuşi, placente), părţi anatomice
rezultate din laboratoarele de autopsie, cadavre de animale rezultate în urma activităţilor de
16
cercetare şi experi-mentare. Toate aceste deşeuri se consideră infecţioase conform Precauţiunilor

universale;
- deşeuri infecţioase, sunt deşeurile care conţin sau au venit în contact cu sângele ori cu alte
fluide biologice, precum şi cu virusuri, bacterii, paraziţi şi/sau toxinele microorganismelor, de
exemplu: seringi, ace, ace cu fir, catetere, perfuzoare cu tubulatură, recipiente care au conţinut
sânge sau alte lichide biologice, câmpuri operatorii, mănuşi, sonde şi alte materiale de unică
folosinţă, comprese, pansamente şi alte materiale contaminate, membrane de dializă, pungi de
material plastic pentru colectarea urinei, materiale de laborator folosite etc.;
- deşeurile înţepătoare-tăietoare, sunt reprezentate de ace, ace cu fir, catetere, seringi cu ac,
bran-ule, lame de bisturiu de unică folosinţă, pipete, sticlărie de laborator ori altă sticlărie spartă
sau nu, care au venit în contact cu material infecţios. Aceste deşeuri se consideră infecţioase
conform Precauţiunilor universale;
- deşeurile chimice şi farmaceutice, sunt deşeurile care includ serurile şi vaccinurile cu
termen de valabilitate depăşit, medicamentele expirate, reziduurile de substanţe chimioterapice,
reactivii şi substanţele folosite în laboratoare. Substanţele de curăţenie şi dezinfecţie deteriorate ca
urmare a depozitării lor necorespunzătoare sau cu termenul de valabilitate depăşit vor fi
considerate deşeuri chimice, de exemplu: substanţe dezinfectante, substanţe tensioactive etc.Dacă
este implementat un sistem modern de gestionare, deșeurile sunt segregate în câteva categorii și
acela prețioase sunt reciclate. Comparând cu situația inițială, cheltuielile pot fi reduse cu 75%.
Codul de culori înseamnă combinarea diferitor grupuri de deşeuri cu caracteristici ”similare”
ale pericolului într-un grup mai mare și permite identificarea rapidă și simplă a grupului de
deșeuri după culoarea corespunzătoare a ambalajului.
Această metodă facilitează procesul de segregare a deșeurilor, decade necesitatea de a evalua
riscurile pentru tipurile de deșeuri în fiecare caz separat;
Permite ca procesul de sortare să fie clar, chiar și pentru specialiștii cu un nivel de calificare și
instruire generală scăzut;
Va fi folosit pe întregul lanț al gestionării deșeurilor (segregare, colectare, depozitare,
transportare, eliminare);
Recomandări generale:
Culori aprinse pentru deșeuri periculoase( Des.2). (roșu, galben, oranj) pungi de sânge şi urină,
materiale contaminate cu sânge, mănuşi contaminate,seringi cu ace, bisturiu, lancete, catetere,
tuburi de hemodializă, deşeuri patologice, etc,
Des. 1.
Containere pentru deșeuri nepericuloase.
Des.2. Containere pentru deșeuri periculoase.

Daca deșeurile periculoase și nepericuloase sunt amestecate, trebuie să fie considerate și
tratate ca deșeuri periculoase.
17
Containerele/vasele de colectare a deșeurilor infecțioase și generale trebui să fie plasate în

apropiere pentru a reduce riscul de amestecare a acestora. Deșeurile infecțioase vor fi tratate ca
cele generale și invers.
Containerele pentru deșeurile ascuțitoare trebuie să fie plasate în apropierea locului de
utilizare pentru a reduce necesitatea de transfer a instrumentarului medical la distanțe mari . Vase
cu mecanism de deschidere sunt ideale pentru colectarea deșeurilor infecțioase și reduc
necesitatea de atingere a capacului etc (țineți minte! Mâinele este cea mai frecventă modalitatea
vehiculare a infecției)
Pentru asigurarea siguranței, procesul de segregare a deșeurilor include câteva activități (Des
3.):
- Ambalarea
- Folosirea sistemului codurilor de culori
- Etichetarea și marcarea cu simboluri
- Identificarea ambalarea +e tichetarea transportarea
Des.3.
Lanțul de gestionare a deșeurilor
3. Metodele de sterilizare. Controlul sterilizării.

Clasificarea instrumentelor medicale.
Procesarea corectă a instrumentarului şi echipamentelor medicale înainte sau după utilizare,
are o deosebită importanţă în prevenirea infecţiilor nosocomiale. Alegerea metodei de
dezinfecţie şi/sau sterilizare trebuie să ţină cont de categoria instrumentarului şi de modul în
care acesta este folosit în asistenţa pacienţilor. Din raţiuni practice, instrumentele şi obiectele
utilizate în asistenţa medicală sunt clasificate în trei categorii, după riscul de transmitere a
infecţiilor pe care îl presupune utilizarea aces-tora (după Spaulding):
1. instrumente critice;
2. instrumente semicritice;
3. instrumente noncritice.
Clasificarea instrumentelor şi dispozitivelor/ echipamentelor medicale în trei categorii
corelează cu clasificarea procedurilor de procesare.
Instrumente critice- instrumentele care vin în contact cu ţesuturile sterile sau sistemul
vascular, care penetrează pie-lea sau mucoasele, cum ar fi: bisturiurile, acele, cateterele
vasculare, implanturile, alt instrumentar chirurgical invaziv. Asemenea instrumente necesită
sterilizare între utilizări cu respectarea strictă a recomandărilor producătorului aparaturii de
sterilizare, atunci când
se folosesc aparatele de sterilizare, sau timpul de contact recomandat de producător, atunci când
se utilizează sterilizanţi chimici. Înainte de sterilizare acestea trebuie dezinfectate. Instrumente
semicritice- instrumentele care vin în contact cu mucoasele (cu excepţia mucoasei periodontale),
sau cu soluţii de continuitate ale pielii. Exemple: endoscoape flexibile, laringoscoape, tuburi
endotraheale, echipament de anestezie şi respiraţie asistată. Asemenea instrumentar necesită
sterilizare, sau cel puţin dezinfecţie de nivel înalt, între utilizări. Termometre
18
orale sau rectale şi suprafeţe netede, dure (căzi de hidrotera-pie), necesită dezinfecţie de nivel
intermediar între utilizări.
Instrumente noncritice- instrumentele care vin în contact doar cu pielea intactă, cum ar fi
stetoscoapele, suprafeţele meselor, pavimentele, ploştile, mobilierul, etc. Necesită dezinfecţia de
nivel intermediar până la scăzut, între utilizări.
Sterilizarea poate fi apreciată drept o totalitate de metode, mijloace şi forme utilizate pentru
mortificarea şi înlăturarea tuturor speciilor de microorganisme, la toate fazele de dezvoltare ce se
conţin în interiorul şi pe suprafaţa diferitor materiale, substraturi.
Obţinerea stării de sterilitate, precum şi menţinerea ei (până la momentul utilizării),
reprezintă o obligaţiune de rezultat, IMS fiind obligate să creeze sistemele de calitate bazate pe
normele care se referă la cerinţele sistemelor de calitate. IMS trebuie să garanteze acelaşi nivel
de securitate a pacienţilor atât în cazul utilizării de dispozitive medicale achiziţionate de pe
piaţă, sau sterilizate în unitatea sanitară.
Dispozitivele şi materialele de unică folosinţă nu vor fi niciodată reprocesate în vederea
reutilizării. Totalitatea măsurilor antimicrobiene strict reglamentate şi obligatorii pentru
realizarea în condiţii şi la obiective concrete se numeşte regim de sterilizare. Preponderent,
sterilizarea se efectuează prin metode fizice şi chimice. (Tabelul. 1.)
Tabelul 1. Metodele de sterilizare
e Proced Tipurile Regimul de sterilizare/ Materialul depus la Controlul
d
o
eele parametrii t- temperatura, sterilizare sterilizării/
t
T-timpul, P- presiunea indicatori
e
Ă
ă Poupinel t-1800C, T-60 min Instrumente chirurgicale, obiecte Fizici:
C
r
t-1600C, T-150 min din sticlă și cauciuc. temperatura,
durata
ă
I
u
t
Z
I
d
l
a Flambarea T-5-10 secunde Anse bacteriologice ciclului
F
ă
c
Fizico
C
s
Incinerarea Deșeuri cu potențial contaminat. chimici:

– Prin teste
u
ă Autoclavarea - P-1,1 atm, t-1200C, T-45 Material de pansament, control

țesături(câmpuri, halate chimioindica
d
min - P-1,5 atm, t-1270C,

e
chirurgicale reutilizabile, etc) to are, benzi

T-30 min - P-2 atm, t-1320C,
termoindicat
m
u
T-20 min obiecte din cauciuc.
ă
oa re(dacă
virajul
Ferberea t-500C -1000C, T-45 min-1 oră Dezinfecția lenjeriei, veselei,
r
u
culorii nu s-a
d
instrumentarul chirurgical
l
realizat
sterilizare nu
ă
C
Pausterizarea t-550C -950C Dezinfecția lichidelor
a avut loc)
i
Radiații Gama radiație de cobalt-60 Material de pansament, - Controlul
i
ț
ionizante țesături(câmpuri, halate umidităţii
i
a
chirurgicale reutilizabile, etc) textilelor

d
obiecte din cauciuc, obiecte din (autoclavare

a)
a
R plastic, truse pentru transfuzii și

perfuzii, seringi. Biologici –
bacillus
Radiații Tuburi de UV 15-30w Sterilizarea aerului din sălile de stereothermo
ultraviolete t-15-30, umiditatea 60% operații, de pansamente, saloane, p hyllus –
suprafețelor de lucru. concentrația
106UFC
Ultrasunetul Instrumentele stomatologice. Obiectivi –
starea
Ă
/
Sterilizarea Sol. H2O2-6% t-180C, T-6 Instrumente ascuțite, articole din împachetărilor.
la rece ore Sol. H2O2-6% t-500C, materiale polimerice, din sticlă,
i
C i
din cauciuc, din metale coroziv

c
T-3 ore Sol.C4-4,8%,

I
i
ț
i
M
I
n
i
ț T-15min rezistente.
H
e
m
u
Sol. Lizoformină-8%,t-500C,
T 1oră
C i
l
g
h
o
A
c
s
e Vapori de Sol. Formaldehidă Tuburi de cauciuc, instrumente

z
a
formol 40%-P-0,25- 0,475bar, din plastic, material de sutură
g
doza-150mg/dm3 t-800C,
/
i
T-180 min
i
c
Oxid de Doza-1000mg/dm3, t-350C - Instrumente ascuțite, articole din

ț
i
etilen OE/ 550C, T-960 min, umiditatea materiale polimerice, din sticlă,
n
m
e
g
i
amestec OB 80% din
A
h
(OE+
c
19
bromură de cauciuc, aparatura optică,
metil) instrumentar anestezic
Controlul sterilizării
La extragerea materialului sterilizat din sterilizatorul cu abur sub presiune se efectuează
următoarele verificări:
1. Verificarea parametrilor fizici
Pentru autoclavele care au sistem de înregistrare automată a ciclului de sterilizare (diagramă)
se efectuează analiza acesteia prin compararea cu diagrama tip furnizată de producător şi prin
analiza dia-gramei, urmărind presiunea şi temperatura atinsă înregistrată pentru fiecare fază a
ciclului în funcţie de programul ales.
Pentru autoclavele fără sistem de înregistrare automată a ciclului de sterilizare, pe tot
parcursul ciclului complet de sterilizare se urmăreşte pe panoul de comandă şi se notează
temperatura şi presiunea atinsă pentru fiecare fază a ciclului. În această situaţie este obligatoriu
să se folosească indicatori biologici (bacteriologici).
2. Verificarea vizuală a integrităţii pachetelor ambalate în hârtie specială sau pungi din
hârtie sau plastic. Se închide imediat colierul casoletelor.
3. Verificarea indicatorilor fizico-chimici de eficienţă ai sterilizării
- virarea culorii benzilor adezive cu indicator fizico-chimic lipite pe cutii, casolete, pachetele
ambalate în hârtie specială sau imprimate pe punga hârtie plastic.
- virarea culorii la indicatorii “integratori” plasaţi în interiorul fiecărui pachet sau într-un
pacheţel-test în fiecare coş verificându-se temperatura, timpul şi saturaţia vaporilor. Se poate
verifica pentru materialele ambalate în pungi hârtie plastic prin transparenţa plasticului. Pentru
materialele ambalate în cutii metalice verificarea se face prin verificarea pacheţelui-test ataşat
la fiecare coş. În situaţia în care virajul nu s-a realizat, materialul se consideră nesterilizat şi nu
se utilizează.
4. Efectuarea controlului umidităţii textilelor.
Atunci când în autoclav se sterilizează textile, se utilizează o casoletă-test care se plasează
între celelalte casolete în mijlocul încărcăturii.
Casoleta - test se pregăteşte astfel: în funcţie de dimensiunea acesteia se realizează o
încărcătură cu textile şi se plasează teste de tifon împăturit cu o greutate de cca. 20 g în casoletă
în poziţiile: sub capac, la mijloc şi la fund, pe axul casoletei. Testele se cântăresc la balanţa
electronică înainte de a fi puse în casolete şi după scoaterea de la sterilizare din autoclavă.
Diferenţa de greutate exprimată în procent reprezintă creşterea umidităţii textilelor în cele
trei puncte investigate.
Pentru aparatele la care uscarea se realizează în condiţii bune, testele, indiferent de poziţia lor
în casoletă indică valori sub 5% sau 1% (pentru noile tipuri de autoclave). În caz că această
normă de umiditate este depăşită este obligatorie verificarea funcţionării autoclavei. 5.
Schimbarea filtrului de la supapa de admisie a aerului atmosferic conform recomandărilor
producătorului aparatului.
Este de preferat filtrele de unică utilizare. Eficienţa filtrului poate fi de 99,998% pentru
particule cu ordin de mărime 0,3µ (0,0003 mm).
Nu se permite funcţionarea autoclavelor fără filtru sau cu filtru carbonizat.
20
6. Etichetarea cutiilor, casoletelor, coşurilor, navetelor cu pachete sterilizate notarea datei, orei,
tipul sterilizatorului cu abur sub presiune la care s-a efectuat sterilizarea, persoana care a efectuat
sterilizarea.
7. Notarea în caietul de sterilizare: data, numărul autoclavei atunci când sunt mai multe,
conţinutul pachetelor din şarjă şi numărul lor, numărul şarjei, temperatura şi presiunea la care s
a efectuat sterilizarea, ora de începere şi de încheiere a ciclului (durata), rezultatele indicatorilor
fizico-chimici, semnătura persoanei responsabilizate cu sterilizarea şi care eliberează materialul
steril; se ataşează diagrama ciclului de sterilizare (acolo unde se efectuează înregistrarea
automată), observaţii, data la care s-a efectuat întreţinerea şi verificarea aparatului.
Indicatori biologici pentru controlul eficacităţii sterilizării
Sunt admişi indicatorii biologici cu forme diferite de condiţionare:
8. Indicatori biologici cu Bacillus stearothermophyllus impregnaţi pe suport de bumbac sub
formă de peticele sau fire de aţă în concentraţii de 106 UFC.
Aceştia se pun în interiorul unei cutii-test. Cutia-test se introduce în autoclavă odată cu
materialul de sterilizat şi se realizează ciclul complet de sterilizare. La sfârşitul ciclului,
indicatorul biologic este expediat la laborator, unde este extras, însămânţat şi incubat; citirea se
face la 7 zile.
9. Indicatori biologici cu Bacillus stearothermophyllus impregnaţi pe suport şi condiţionat
împreună cu mediul de cultură înfiolat. La sfârşitul ciclului se sparge fiola prin presiune asupra
tubului exterior şi se incubează. Citirea se face la 24 sau 48 ore.
Se recomandă citirea cu atenţie a prospectului şi respectarea recomandărilor producătorului.
4. Decontaminarea presterilizatorie a instrumentelor chirurgicale.

Decontaminarea presterilizatorie a instrumentelor chirurgicale include următoarele etape:
1. Curățirea mecanică(spălarea) - instrumentele se spală sub jet de apă cu peria sau întrun
container cu multă apă.
2. Dezinfectarea instrumentelor se realizează prin:
- fierbere în soluție complexă:
Se pregăteşte soluţia de Na2CO3. La un litru apă se adaugă 20 g de praf de Bicarbonat de
Na, şi un vârf de cuţit de detergent.
Sol. H2O2 3% -985ml+15 g de detergent.
Sol. H2O2 3% -985ml+20g Na2CO3. 15min la 50-60ºC.
- imersie( expoziție) în: Sol. H2O2 6%-30-60 min., Profic 1%-1 oră, Lizoformin2%-30-60
min.,Tabidez-60 min, Chiroseptol-30 min., Efect Forte-30 min.
3. Clatirea sub jet de apă minuțios.
4. Clătirea în 2 vase cu apă distilată.
5. Uscarea instrumentelor de regulă are loc în condiţii obiţnuite. Instrumentele pot fi uscate şi în
popinel la temperatura de 80ºC, timp de 30 minute. După uscare instrumentele sunt gata
pentru sterilizare.
6. Controlul calităţii de prelucrare a instrumentelor la etapa de presterilizare – se folosesc reactive
care îşi schimbă culoarea în cazul prezenţei pe instrumente a urmelor de sânge sau de
detergenţi. Metoda se utilizează înainte de sterilizare. Pentru depistarea sângelui ocult se
foloseşte proba cu benzidină, iar pentru depistarea urmelor de detergenţi se utilizează proba
cu fenolftaleină.
21
- Depistarea prezenţei sângelui: Cu reactivul de benzidină-se, amestecăm cantităţi egale de
Benzidină 1% şi H2O2-3%.
Cu Azopiram
Cu Amidopirină( se amestecă cantităţi egale de soluţie alcoolică de amidopirină de 0,5 %
cu sol., de acid acetic 30% şi H2O2 de 3%)
Se picură 3 picături cu unul dintre reactivele enumerate. În cazul prezenţei sângelui apare
culoarea verzuie-albăstruie. În asemenea caz instrumentele se vor spăla din nou .Reactivul se
foloseşte timp de 24 ore.
- Depistarea prezenţei detergentului. - Cu sol. Fenoftaleină 1%
Se picură pe instrument 1-2 picăuri de soluţie de Fenoftaleină 1%.Prezenţa
detergentului se denotă prin apariţia culorii roze. În acest caz instrumentele se vor clăti iarăşi.
Termenii de păstrare a sterilităţii
1. La utilizarea metodei de sterilizare prin autoclav termenul de păstrare a articolelor
sterilizate în casolete fără filtre, în ambalaj dublu moale din pânză de bumbac constituie
72 ore; în pergament, hârtie impermeabilă la umeditate, în hârtie pentru ambalarea
produselor alimentare de marca E, hârtie de ambalat superrezistentă, hârtie în două
straturi consolidate în casolete cu filtru – 20 zile.
2. Articolele medicale reutilizabile sterilizate în hârtie de sac neimpregnată, hârtie de sac
impermeabilă la umeditate, hârtie pentru ambalarea automată a produselor alimentare de
marca E, hârtie pentru îm-pachetare superrezistentă, hârtie în două straturi întărită pot fi
păstrate 20 zile.
3. Articolele sterilizate fără ambalaj, trebuie să fie utilizate nemijlocit după sterilizare.
5. Igiena mâinilor. Decontaminarea chirurgicală a mâinilor.

Chirurgul şi asistenţii trebuie să- şi pregătească mâinile pentru operaţie. Dezinfectarea
mâinilor este deficilă în legătură cu imposibilitatea utilizării în acest scop a temperaturii înalte şi a
soluţiilor de antiseptice concentrate. Este deficilă dezinfectarea mâinilor de microbi, care se
acumulează în canalele excretoare ale glandelor sebacee şi sudoripare, în foliculii piloşi.
În legătură cu aceasta toate metodele de dezinfectare a mâinilor prevăd în mod obligatoriu
tăbăcirea pielii, scopul căreia constă în îngustarea porilor pielii şi cimentarea bacteriilor în ei în
timpul operaţiei.
O mare importanţă are îngrijirea mâinilor şi prevenirea infectării lor (leziuni, traume).
Trei nivele de decontaminare a mâinilor
Tradiţional sunt cunoscute trei nivele de decontaminare a mâinilor.
1. Spălarea pe mâini
2. Antiseptica (dezinfectarea) igienică
3. Antiseptica (dezinfectarea) chirurgicală.
Spălarea simplă a mâinilor este definită ca fiind fricţionarea viguroasă a mâinilor, una de
alta, pe toate suprafeţele, după prealabila umezire şi săpunire. Se efectuează cu apă potabilă şi
săpun fluid. În acest scop pot fi utilizaţi săpunul antiseptic cu activitate bactericidă, detergenţi
sau alte produse de spălare ce conţin substanţe antimicrobiene şi omologate de Ministerul
Sănătăţii al Republicii Moldova. Timpul de contact - 1 minut. De menţionat că mâinile săpunite
o singură dată sunt eliberate numai de 40% din microflora colonizată, iar spălarea de 2 ori
permite înlăturarea a 60-70% din microorganisme.
22
Utilizarea săpunului fluid antiseptic permite mortificarea a 89% cazuri ale microflorei
tranzitorii. S-a constatat că soluţia spumantă, care rămâne pe săpun în rezultatul utilizării lui la
igienizarea mâinilor prezintă un mediu nutritiv favorabil pentru multiplicarea microorganismelor.
Actualmente, practic majoritatea IMS utilizează săpunul fluid (lichid) cu dozator. Mai
frecvent sunt utilizate dozatoarele de perete de multiplă folosinţă. La exploatarea acestor
dozatoare o condiţie indispensabilă este deşertarea, spălarea, dezinfectarea şi uscarea
recipientelor şi a mecanismului de pompare a dozatorului înainte de a fi reîncărcat cu săpun
lichid proaspăt. Este strict interzis de adăugat săpunul lichid în dozatorul parţial umplut.
Tehnica igienizării mâinilor constă în respectarea următoarelor cerinţe:
1. De scos de pe mâini toate giuvaierele şi ceasul;
2. De umectat mâinile cu apă curgătoare, energic de săpunit palmele, părţile posterioare a
mâinilor,
3. Spaţiilor intradigitale, regiunea loggia unghiilor şi de fricţionat săpunul nu mai puţin de 30
secunde;
4. De înlăturat toate rămăşiţele de săpun prin spălare cu apă potabilă curgătoare; 5. De uscat
mâinile cu o mesă (şervet) de o singură folosinţă, cu care se închide robinetul conductei de apă
(dacă nu sunt instalate dispensare dirijabile cu cotul sau piciorul) apoi va fi aruncat în
deşeu-container. Ştergarul electric usucă pielea încet, de aceea utilizarea lui nu este destul de
eficientă.
La efectuarea examinării în saloane, când este imposibil de spălat mâinile cu săpun după
fiecare pacient sau în situaţii excepţionale de acordare a asistenţei medicale este oportun de
aplicat şi prelucrat mâinile cu antiseptic.
Manipulările de igienizare a mâinilor, sunt prezentate în fig. 1.
Alegerea săpunului
Criteriile de selectare a săpunului: acceptarea de către personal, tipul ambalării şi dozării,
reacţii alergice, frecvenţa apariţiei dermatitelor, costul. Ce recomandă săpun lichid în dozatoare
de o singură utilizare.
Utilajul pentru spălarea pe mâini este necesar să fie amplasat comod pe tot teritoriul IMS. În
deosebi, el necesită să fie amplasat nemijlocit în încăperile unde se efectuează manipulaţii
parenterale, la fel în fiecare salon sau la ieşire din ele. În încăperile funcţionale mari (cum ar fi
sălile de reanimare) numărul lavoarelor e necesar de calculat după numărul de pacienţi deserviţi,
specificul de activitate a secţiei s,.a..
1. De fricționat ambele partea posterioară a
mâini. degetelor îndoite pep
alma altei mâini.
5. Succesiv prin mișcări

2. Cu palma stângă pe circularede
partea posterioară a fricționat degetele
mâinii drepte și mari ale ambelor
invers. mâini.
4. Fricționarea cu
23
mișcăricirculare și în
diverse direcții de
3. Palmele cu degetele
fricționat cu vârfurile
încrucișate și
degetelor palmele
desfăcute timp de 1
ambelor mâiini.
minut.
6. Succesiv prin
Des. 4. Tehnica, prin care este realizată dezinfectarea igienică

a mâinilor
Dezinfectarea igienică a mâinilor ( Des. 4.) se efectuează după spălarea în prealabil a lor
cu săpun şi prevede înlăturarea şi mortificarea definitivă a microflorei tranzitorii. Dezinfectarea
igienică a mâinilor presupune un nivel mult mai înalt de decontaminare a tegumentelor în
comparaţie cu spălarea igienică, deoarece se petrece până la, şi după manoperele medicale,
însoţite de un nivel mult mai înalt de contaminare a personalului şi pacienţilor cu
microorganisme.
Pentru dezinfectarea igienică sunt utilizate mijloace care conţin substanţe active
antimicrobiene: săpun lichid antiseptic, soluţii apoase sau spirtoase de antiseptic. Pentru
respectarea strictă a tehnicii antisepsiei igienice este necesar de folosit dozatoare de perete.
Timpul de prelucrare a mâinilor trebuie să corespundă recomandărilor stipulate în instrucţiunile
metodice de utilizare a antisepticului de piele.
Dezinfecția (decontaminarea) chirurgicală a mâinilor Spre deosebire de decontaminarea
igienică a mâinilor, la decontaminarea mâinilor chirurgilor, pe lângă palme, partea posterioară a
mâinilor, spaţiilor intradegetale şi loggia unghiilor, se prelucrează şi pielea antebraţelor.
Pentru decontaminarea mâinilor chirurgilor sunt utilizate soluţiile antiseptice:
- Alcoolul etilic
- Iodul și preparatele ce conțin iod
- Fenolul
- Clorxedina
- Triclozanul
- Clorxilenul
- Metoda Spasocucoţki – Kocerghin.
În practica curentă se utilizează următoarele metode de dezinfectare chirurgicală a
mâinilor:
a) Cu sol. Alcool etilic 70%. Tehnica: Mâinile se spală clasic cu apă și săpun timp de 15 minute.
După aceasta mâinile se şterg cu un prosop steril sau compresăsterilă, apoi se prelucrează de
3ori cu trei comprese cu sol. Alcool etilic consecutiv a câte 3 min.
b) Dezinfectarea mâinilor cu biggluconat de clorhexidină (Hibitan)
Mâinile se spală cu săpun şi se şterg cu o compresă sterilă, apoi timp de 2-3 min. se
dezinfectează cu o compresă cu soluţie alcoolică de 0,5% de clorhexidină. c) Dezinfectarea
mâinilor cu novosept
Mâinile se dezinfectează cu o soluţie apoasă de 3% de novosept timp de 2-3 minute cu o
compresă.
La metoda de spălare a mâinilor bazată numai pe tăbăcirea pielii se referă dezinfectarea
mâinilor timp de 10 minute cu alcool de 960. Spălarea mâinilor cu apă în acest caz nu se
recomandă, pentru că aceasta înrăutăţeşte procesul tăbăcirii. Această metodă nu a căpătat o
24
largă întrebuinţare din cauza siguranţei insuficiente. Însă metoda tăbăcirii se recomandă în
lipsa apei calde sau mănuşilor sterile.
d) Dezinfectarea mâinilor cu preparate aniogene şi catiogene sintetice
Se utilizează detergenţii sterilim, rodolon, etc. Pentru dezinfectarea rapidă a mâinilor se
utilizează băi ultrasonore în care dezinfectarea mâinilor se face timp de 1 minută.
Dezinfectarea se realizează prin cufundarea simplă în soluţie de antiseptic prin care trec unde
ultrasonore. Astfel de băi se utilizează şi pentru sterilizarea instrumentelor.
Mulţi chirurgi badijonează lojile unghiale cu tinctură de iod. Pregătirea mâinilor pentru
operaţie trebuie să prevadă:
1. îndepărtarea de pe suprafaţa pielii mâinilor a murdăriei şi a bacteriilor.
2. distrugerea bacteriilor rămase pe mâini.
3. tăbăcirea pielii pentru a închide canalele glandelor sebacee şi sudoripare.
4. inofensivitatea pentru piele.
Este imposibil de a obţine o sterilitate absolută a mâinilor pe tot parcursul operaţiei. În
legătură cu aceasta este necesar de a izola pielea mâinilor de plaga operatorie cu mănuşi.
6. Pregătirea şi decontaminarea câmpului operator

La dezinfectarea câmpului operator se utilizează cu succes: soluţie alcoolică de iod 5%., sol.
iodonat 1 %, sol. Betadină, etc.
Decontaminarea pielii se aplică:
a) înainte de intervenții chirurgicale pe zona corpului, care urmează a fi incizată, menținându
se umiditatea acesteea nu mai puțin de 10 min.
b) Intervenții chirurgicale minore și puncții pleurale, abdominale, articulare, rahidiene - timp
minim de acțiune 1min.
c) Înainte de efectuarea injecțiilor și puncțiilor venoase rahidiene - timp minim de acțiune 15
secunde.
Cerințele pentru dexteritate:
1. În ajunul intervenției chirurgicale programate, bolnavul face dușul, schimbă lenjeria. 2. În
cazul intervenției chirurgicale de urgență se face prelucrarea sanitară parțială în ziua intervenției
chirurgicale.
3. În zona viitoarei operații preventiv se rade părul și de badijonează cu sol. Alcool etilic 70%
4. Bolnavul este culcat pe masa de operație, fixat cu curele și învelit cu cearșaf. 5. Regiunea
câmpului operator se dezgolește.
6. Echipa de operație este pregătită pentru operație:mâinile sunt decontaminate după una din
metodele de prelucrare și este îmbrăcat echipamentul steril.
Înaitea intervenției chirurgicale pielea câmpului operator se dezinfectează după cum urmează:
- prima badijonare se efectuează înainte de aplicarea pe câmpul operator a lengeriei sterile; - a
doua – după izolarea câmpului de operaţie cu lengerie sterilă;
- a treia – înainte de suturarea pielei;
- a patra – după aplicarea suturilor la piele.
Deci, iodul tăbăceşte pielea şi pătrunzând în adâncul pliurilor şi porilor, o dezinfectează.
Profilaxia infecției prin implantare.

Implantul reprezintă un obiect plasat într-o cavitate fiziologică sau formată chirurgical,
preconizat de a fi lăsată acolo mai mult de 30 zile, deci poate fi:
25
- Material de sutură;
- Proteze vasculare;
- Valve cardiace artificiale;
- Plase sintetice pentru hernioplastii;
- Proteze ortopedice etc.
Implantarea de material chirurgical infectat rezultă inevitabil într-un proces septic:
- >100.000 microorganisme/1gr de ţesut = infecţia plăgii operatorii.
- 100 microorganisme/1gr de ţesut + suturi de matasă = infecţia plăgii operatorii.
Clasificarea firelor de sutură
1. După natură.
- naturale (catgut, mătase, păr de cal, fire de in, bumbac)
- sintetice ( dexon, nylon, fire metalice etc)
2. După remanenţa în plăgi
- resorbabile (catgut simplu sau cromat)
- neresorbabile ( mătase, fire de in, nylon, poliester, oțel inoxidabil etc)
3. După structură
- monofilament
- polifilament
rasucite (suprafața e rugoasă) - mătasa, capron
împletite (suprafața e netedă) - lavsan, mersilen, etibond etc
4. După indicaţii clinice
- Pentru sutură cutanată– rezorbabile ( dexon, biosin ) şi nerezorbabile (polipropilen,
poliamid.)
- Pentru sutura intestinală– rezorbabile ( polisorb, vicril.) nerezorbabile (polipropilen) -
Pentru suturarea organelor parenchimatoase- rezorbabile( polisorb, maxon, vicril.) -
Pentru suturi vasculare – monofilamente nerezorbabile (polipropilen, coralen.). La
copii- rezorbabile (maxon)
Firele de sutură se păstrează în borcane de culoare închisă, în soluții antiseptic: mătasa în sol.
Alcool etilic 70o, soluția alcoolică se schimbă o data la 7 zile.
Controlul sterilității se efectuiază o data la 7-10 zile, iar rezultatul se notează în registru special.
26
3. ANESTEZIA GENERALĂ
Planul:
1. Noțiune de durere, anestezie. Tipurile anesteziei.
2. Anestezia generală. Definiție, clasificarea. Substanțele anestezice utilizate.
3. Evoluția anesteziei generale.
4. Pregătirea pacientului pentru anestezia generală. Etapele anesteziei generale combinate. 5.
Complicațiile anesteziei generale. Asistența de urgență. Îngrijirea pacientului în perioada
postanestezică.
1. Noțiune de durere, anestezie. Tipurile anesteziei.

Durerea este o experiență senzorială și emoțională dezagreabilă, secundară unei leziuni
tisulare veritabile sau potențiale sau de o descriere cu termeni, ce se referă la o asemenea leziune.
(Asociația Internațională pentru Studiu Durerii, Internațional Association for the Study of Pain).
Definiția durerii, după IASP este adoptată în toate statile de pe glob și este unica care reconoaște
realitatea durerii fără prezența obligatorie a unei cauze lezionale și permite abordarea integrală, ca
ființă bio-psiho-socială, a pacientului.
Anestezia este un complex de măsuri aplicate în scopul suprimării senzațiilor dureroase.
În concepția modernă, anestezia chirurgicală cuprinde mijloace farmacologice și tehnice care
permit bolnavului să suporte actul chirurgical în condiții de securitate, iar chirurgului să execute
intervenția în condiții optime de imobilitate și relaxare.
Anestezia modernă se realizează după principiile următoare:
1. Analgezie, adică suprimarea durerii
2. Confort psihic: amnezie, sedare, hipnoză
3. Homeostaza funcțiilor vitale: respirație, circulație, secreție, homeostaza metabolismului
hidroelectrolitic, acidobazic, nutriție
4. Opțional, relaxare musculară și imobilitatea bolnavului în funcție de tipul și sediul
intervenției, oferind chirurgului confort optim pentru manevrele sale.
Tipurile anesteziei:
1. Anestezie intravenoasă totală:
a) cu respiraţie spontană;
b) cu respiraţie artificială ( mecanică);
c) supraveghere anestezică monitorizată.
2. Anestezie generală cu pivot inhalator.
3. Anestezie loco-regională:
a) rahianestezie;
b) epidurală;
c) sacrală;
d) blocadele plexurilor nervoase;
e) retrobulbară şi peribulbară;
f) locală topică şi/sau infiltrativă.
4. Anestezie combinată (asociată).
2. Anestezia generală. Definiție, clasificarea. Substanțele anestezice utilizate.
27
Anestezia generală
Anestezia generală ( narcoza ) este starea de inhibiție profundă a SNC, produsă de administrarea
substanțlor medicamentoase și se manifestă prin perderea cunoștinței, suprimarea completă a
sensibilității și a reflexelor, relaxarea musculaturii sheletale. În timpul narcozei se păstrează
funcția bulbului rahidian (centrelor respiratorii și vasomotorii). Aprofundarea ulterioarăa acțiunii
substanțelor narcotice poate produce paralizia acestor centre și moartea.
Clasificarea
1. După numărul de substanțe folosite deosebim:
a) Narcoza pură – când se administrează o singură substanță (eter, fluorotan)
b) Narcoză mixtă – când se administrează un amestec de substanțe
c) Narcoza combinată – când se combină nu numai substanțele narcotice dar și căile de
administrare.
2. În dependență de cale de administrare:
a) Inhalatorie
- Pe mască
- Prin intubaţie orotraheală
b) Neinhalatorie
- Intravenoasă
- Intrarectală
3. După gradul de profunzime
a) Superficială
b) Profundă
Deseori narcoza începe cu o substanță narcotică (narcoza de bază ) și continuă cu altele.
Substanțe anestezice utilizate

-În narcoza inhalatorie:
Preparate lichide: Fluorotanul, Trilenul, Eterul dietilic, Halotanul, Enfluranul, Izofluran.
Preparate gazoase: Protaxidul de azot - este păstrat în butelii de culoare sură,
Ciclopropanul – este păstrat în butelii de culoare roză. Se utilizează în amestec de oxigen
– în butelii de culoare albastră. Xenonul
-În narcoza neinhalatorie: Hexenalul, Teopentalul de Na, Oxibuteratul de Na, Ketamina,
Propofolul Calipsolul, Sombrevina, Ketalar etc.
-În NLA:Droperidol, Fentanil etc.
- Preparate miorelaxante: De scurtă durată – Ditilina (Listenon)
Miorelaxina
De lungă durată – Arduan
Tubocurarina
Diplacina etc.
3. Evoluția anesteziei generale.

În anestezia generală se asociază trei tipuri de acțiune:
1. narcoza (reprezentând pierderea conștienței, ori somn profund), este datorată administrării
unui agent anestezic, fie prin inhalare (cândva de eter, azi de protoxid de azot sau de agenți
halogenați), fie pe cale intravenoasă (barbiturice, ketamină, etomidat și, în ultima vreme,
diprivan);
28
2. analgezia (adică dispariția durerii) care este obținută cu analgezice, adică substanțe
morfinomimetice ca fenoperidina sau fentanilul;
3. curarizarea (prin folosirea unei substanțe paralizante), care permite relaxarea musculară
necesară unei bune desfășurări a intervenției chirurgicale.
Indicațiile anesteziei generale:

- Reacțiile alergice de la anestezicii locali
- Psihica labilă a pacientului
- Anomalii a SNC (oligofrenie)
- Intervenții chirurgicale la copii
- Dorința pacientului
- Intervenții chirurgicale mari, când este necesitatea de monitorizare a funcțiilor vitale -
Imposibilitatea efectuării anesteziei locale din cauza procesului inflamator
Contraindicațiile anesteziei generale:

Absolute: care poate duce la moarte din cauza narcozei.
- Afecțiuni ale organelor respiratorii cu insuficiența pulmonară – pneumonia acută, bronșiectazii
difuze, TBC forme grave.
- Afecțiuni cardiovasculare în stadiul decompensării, boala hipertonică pronunțată, care nu se
supune tratamentului medicamentos, stare de șoc, colaps, anemie acută.
- Afecțiuni hepatice: ciroza, hepatita.
- Afecțiuni renale: nefroze, nefrite.
- Tulburări grave de metabolizm: diabet zaharat.
- Forme grave de cașecsie și anemie.
- Boli însoțite de creștere accentuată a tensiunii intracraniene – tumori.
Contraindicațiile relative pentru narcoză sunt afecțiunile enumărate mai sus însă cu tulburări
funcționale mai puțin pronunțate
Anestezia prin inhalare - administrarea substanței anestezice prin caile respiratorii. La

sfârșitul consultului preanestezic se prescrie premedicația care are scopul de a calma bolnavul și
a îmbunătăți evoluția narcozei.
Premedicația trebue să fie strict individuală.
Premedicașia are două componente:
- Premedicația serală compusă din sedative, tranchilizante, hipnotice, care se aplică în seara
premergătoare operației, dar poate să preceadă și cu câteva zile momentul operator și se
administrează de regulă oral.
- Premedicația matinală, care precede intervenția cu cel mult o oră și se administrează
injectabil, deoarece constitue începutul anesteziei. Ea poate avea un caracter superficial sau
profund și se compune din droguri tranchilizante, neuroleptice și analgezice opiacee, având nu
numai rol
sedativ ci constituind un fon de analgezie pentru combinațiile anestezice care vor urma.
Premedicația adecvată va depinde de starea generală a bolnavului și a funcțiilor vitale a
sistemelor și organelor, tipul și metoda de anestezie.
Se vor folosi:
1. Sedative: barbiturate de natriu
2. Somnifere: diazepam, sibazon, seduxen etc.
29
Anestezia generală
3. Neuroleptice: droperidol
4. Analgezice opiacee: promedol, morfina, fentanil
5. Antihistaminice: suprastin, taveghil, dimedrol, pipolfen
6. Pentru profilaxia secrețiilor: atropina, metacin.
4. Pregatirea bolnavului pentru anestezie prin inhalare.

1. Bolnavul trebuie pregatit psihoemoţional pentru ceea ce va urma, explicându-i necesitatea
manipulaţiilor.
2. Bolnavul nu se va alimenta dupa ora 18.00 în ajunul operaţiei.
3. Seara i se va aplica clisma evacuatoare şi ingrijirea sanitară(baie sau dus)
4. Se va efectua premedicaţia serală.
5. Dimineaţa nu se va alimenta şi nu se vor bea lichide.
6. Dimineaţa clisma evacuatoare se repetă.
7. Se va pregati câmpul operator.
8. Se va efectua premedicaţia de la ora 7.00.
9. Se va rade (la necessitate) câmpul operator pe uscat.
10. Se va badijona cu sol.Alcool etilic 70% şi se va acoperi cu câmp steril. 11. Se va efectua
premedicaţia, la indicaţia medicului anesteziolog, cu 20-30 minute înainte de operaţie.
12. Bolnavul va fi transportat în decubit dorsal pe brancardă,dezbracat, dar protejat tehnic(bine
învelit).
Tehnica anesteziei cu Fluorotan: Lichidul se toarna în camera de evaporare a aparatului
de narcoza. Dupa câteva minute de respiraţie prin masca oxigenului se conectează anestezicul,
marind treptat concentraţia lui în raport cu oxigenul pana la 2-3% din volum. Anestezia se
instalează dupa 5-7 minute. În stadiul chirurgical concentraţia se menţine la 1-1.5%.
Evoluția anesteziei:
Stadiul I – de analgezie . Durează 3-4 min. și se caracterizează prin pierderea cunoștinței și
dispariția sensibilității dureroase. Pupilile reacționează la lumină, reflexele se păstrează, TA,
pulsul nu se modifică. Acest stadiu poate fi folosit pentru efectuarea operațiilor mici (
deschiderea unei colecții purulente ) sau a unor manipulații dureroase.
Stadiu II – de excitație. Este mai lung și se caracterizează printr-o reacție motorie pronunțată, prin
excitație verbală ( bolnavul vorbește milt și inconștient ), TA ridicată, pulsul accelerat, tonusul
muscular și reflexele mai pronunțate, respirație frecventă și neregulată, poate să apară voma.
Stadiu III – chirurgical. Se instalează peste 20 min. în dependență de substanța narcotică
administrată. În acest stadiu se practică intervențiile chirurgicale. Se compune din patru niveluri.
Nivelul III-1 – pierderea totală a cunoștinței. Lipsa sensibilității tactile și dureroase. Pupilele sunt
contractate, însă reflexele corniene și tonusul muscular se păstrează.
Nivelul III-2 – pupilele sunt contractate cu reflexul cornean păstrat. Musculatura se relaxează
parțial. În această fază există pericolul căderii limbii.
Nivelul III-3 – TA scăzută, pulsul devine mai rar, respirația superficială, fanta palpebrală se
mărește, reflexul cornean dispare. Mușchii se relaxează complet.
Nivelul III-4 – respirația devine mai superficială, pupilile se dilată, nu reacționează la lumină,
corneea este mărită, pulsul accelerat de amplitudine mică. TA scăzută progresiv. Aprofundarea
narcozei poate duce la moartea bolnavului.
30
Stadiul IV – de trezire. Toate semnele de narcoză dispar în ordine inversă instalării lor și durează
ceva mai mult decât perioada de adormire.
Principalele părţi functionale ale unui aparat de anestezie :
Orice aparat de narcoza are la baza 4 blocuri pricipale:
1. Vaporizarea - o camera ermetica de unde vaporii anestezicului se indreapta spre dozator sau
butelia de oţel cu substanţa anestezica gazoasa, prevazuta cu manometru. 2. Dozimetru - cu
ajutorul lui se poate regla proporţia dintre anestezic şi aer ori oxigen. 3. Sistem respirator -
alcatuit din tuburi gofrate(de inspiraţie şi expiraţie)cu adaptor, care poate fi unit cu masca pentru
anestezie sau canula orotraheală.
4. Camera de reabsorbţie - unde amestecul expirat este purificat de bioxid de carbon, iar
anestezicul este întors în circuit.
Narcoza neinhalatorie
Narcoza intravenoasă pentru narcoza i/v se Hexenalul, Teopentalul de Na, Oxibuteratul
de Na, Viadrilul, Sombrevina etc. Barbituricile se livrează sub formă de pulbere a câte 1g. în
flacone. Pentru folosire se dizolvă extempore, cu ser fiziologic, în concentrație de 1-2%. Se
administrează i/v lent, până la instalarea stadiului chirurgical. Anestezia survine la 10-15 sec. de
la debutul administrării și evoluează în 4 stadii:
Stadiul I: Somnul superficial. Pacientul este liniștit și are o stare de somnolență puternică,
se trezește la ordin și răspunde la întrebări cu întârziere. Pupilile sunt în normă, reacția la lumină
– prezentă, tonusul muscular este nemodificat, reflexele sănt păstrate, pulsul și TA –
neschimbate, respirația profundă.
Stadiul II: Survine somnul profund: puilele se dilată, dar reacția la lumină rămâne vie.
Apar mișcări haotice ale globilor oculari, reflexul cornean este păstrat, tonusul muscular – ușor
sporit, sensibilitatea dureroasă este păstrată. În acest stadiu bolnavul necesită o supraveghere
atentă, fiindcă pot apărea dereglări circulatorii și respiratorii, care trebuie monitorizate și stopate.
Stadiul III: Stadiul chirurgical. Pupilile se îngustează, reacția lor la lumină este păstrată.
Globii oculari se fixează. Tonusul mușchilor scheletali este păstrat, dar se relaxează mușchii
masticatori și a faringelui. Ca efect poate surveni blocarea căilor respiratorii prin relaxarea
rădăcinii limbii. Apare tahicardia, valorile TA scad puțin, respirația este puțin accelerată. La
administrarea a 600-1000 mg. acțiunea anestezică durează 10-30 min.
Stadiul IV: Trezirea lentă și calmă, urmată de somnul secundar de 30-40min. Pentru a
preveni blocarea căilor respiratorii în perioada postoperatorie, bolnavului i se va da o poziție
optimă. Barbituricile sunt indicate în monoanestezie de scurtă durată sau pentru inducție în
anestezie combinată.
Contraindicații:
- afecțiuni ale căilor respiratorii
- insuficiență cardiorespiratorie
- șoc hipovolemic
- hipertensiune arterială
- afecțiuni grave ale ficatului.
Anestezia generală combinată. În prezent în operațiile complicate se aplică, de regulă,

anestezia combinată. Schema narcozei combinate este următoarea: Pentru narcoza de inducție se
administrează i/v una din substanțele indicate mai sus, prin masca aparatului de narcoză
bolnavului i
31
Anestezia generală
se dă O2, apoi se întroduce un miorelaxant cu acțiune scurtă, se face intubația, bolnavul se trece la
respirația controlată, se administrează substanța narcotică principală (eter, protaxidul de azot,
ciclopropan). Această metodă de narcoză este foarte comodă pentru controlarea profunzimii și
duratei anesteziei, oxigenării sângelui, relaxării musculare.
5. Complicațiile anesteziei generale. Asistența de urgență.

Îngrijirea pacientului în perioada postanestezică.
1. Șocul psihic se întâlnește foarte rar, fiind rezultatul unei premedicații și anesteziei incorecte. 2.
Deplasarea retrogradă a limbii cu dereglări ale respirației până la asfixie. În scop profilacticse va
fixa corect mandibula, pentru a deschide căile respiratorii sau se va folosi pipa Guedel. 3.
Laringospasmul (bronhospasmul) însoțit de respirație defectuoasă, șuerătoare. Se va stopa
întroducerea anestezicului, administrând oxigen pur și sol.Atropină 0,1%-0,5 ml. 4. Asfixia
mecanică. Blocarea căilor respiratorii cu mase vomitive. Respirația devine deficilă, zgomotoasă,
cianoză progresivă. Urgent! Se vor debloca căile respiratorii cu aspiratorul electric, se va
administra oxigen.
5. Asfixie de proviniență centrală – rezultat al paraliziei centrului respirator prin supradozarea
anestezicului. Semne caracteristice: apnee, cianoză progresivă, pupile dilatate fără reacție la
lumină, sânge de culoare închisă. Imediat se va stopa administrarea anestezicului, se va trece
la respirație dirijată cu oxigen, se va administra sol.Eufilină 2,4%-10 ml, sol.Cordiamină 2
ml, sol.Strofantină 0,05% cu sol.Glucoză 40%-20 ml.
6. Stopul cardiac – lipsa contracțiilor cardiace. Se va întrerupe administrarea anestezicului,
trecând la respirație dirijată cu oxigen. Se va administra i/v sol.Adrenalină 0,5 ml
intracardiac, urmată de masajul indirect al cordului; sol.Clorură de calciu 10%-10 ml.i/v; sol.
Bicarbonat de natriu i/v
Complicații în timpul intubării:

- traumatisme dentare sau ale mucoasei cavității bucale;
- formarea de hematom al limbii, palatinului moale, coardelor vocale;
- pătrunderea sondei în esofag;
- dezvoltarea unei hipoxii grave pe fundal de apnee, dacă intubarea nu a reușit în primele 40 sec.
În acest caz se va recurge la respirația dirijată cu oxigen și intubarea se va repeta - regurgitarea –
revărsarea pasivă a conținutului gastric inițial în cavitatea bucală, apoi în căile respiratorii.
Profilaxia acestei complicații comstă în pregătirea corectă, determinată de starea bolnavului:
spălături gastrice, sonda gastrucă continuă, poziția ridicată a capului și apărții superioare
toracice în timpul intubației.
Asistența imediată:
1. aspirarea conținutului din cavitatea bucală și din trahee;
2. în unele cazuri,pentru deblocarea bronhiilor se va recurge la
bronhoscopie; 3. irigarea bronhiilor și a traheii cu sol. de Bicarbonat de
Na;
4. endotraheal se va administra 50-100 mg de Hidrocortizon sau Cortizon.
Complicații în anestezia orotraheală

- dereglări de ventilație pulmonară provocată de îndoirea tuburilor gofrate, dislocarea sau
deermitizarea lor ari de intubare defictuoasă;
32
- Semnele dereglării ventilației pulmonare;

- cianoză evolutivă;
- asimetria toracelui în timpul respirației;
- lipsa mișcărilor de respirație;
- lipsa murmurului vezicular la auscultație.
Asistență de urgență:
1. corectarea poziției tuburilor gofrate;
2. controlul ermetizării;
3. extragerea sondei orotraheale cu 5-8 cm;
4. deblocarea canulei orotraheale de eventuale impurități.
33
Anestezia locoregională
4. ANESTEZIA LOCOREGIONALĂ
Planul:
1. Anestezia locoregională. Definiție, tipurile. Substanțele anestezice utilizate.

2. Anestezia locală: topică (prin badejonare); prin instilare; prin infiltrație. 3.
Anestezia regională: tronculară; în plex; rahianestezia.
4. Complicațiile anesteziei locoregionale. Asistența de urgență. Îngrijirea pacientului.
1. Anestezia locoregională. Definiție, tipurile. Substanțele anestezice utilizate.

Anestezia locoregională este abolirea tranzitorie a sensibilitatii unei parti a corpului pentru o
interventie chirurgicala, un examen sau un tratament. Anestezia locoregionala constă in injectarea
de anestezice locale in vecinatatea unui nerv sau a maduvei spinarii, cu scopul de a insensibiliza o
regiune dată a organismului. Starea de conștientă a pacientului nu este afectată.
Tipurile de anestezie locoregională:

1. Prin badijonare
2. Prin infiltrare
3. Trunculară
4. Regională
5. Intravenoasă
6. Prin răcire
7. Peridurală
8. Rahidiană
Substanțele anestezice utilizate în anestezia locoregională:
Acţiunea anestezicelor locale se realizează prin blocarea canalelor de Na. Din punct de
vedere chimic ele se împart în 2 mari grupe:
- Aminoesteri: procaina (novocaină) 0,25-0,5%, tetracaina, clorprocaină
- Aminoamide: lidocaina (xilină, xilocaină) 0,5-1%, prilocaina, mepivacaina,
bupivacaina, ropivacaina, etidocaina ect.
Alegerea anestezicului local ( Tabelul nr.2. ) se face în funcţie de dimensiunea nervului
care trebuie blocat şi de tipul de bloc pe care dorim să îl obţinem - sol. Novocaină 0,25- o,5%
pentru anestezie plan cu plan prin infiltrație; 1-2% pentru anestezie tronculară, 5% pentru
anestezie rahidiană descrisă de către Aindroph; - sol. Lidocaină 0,25- 0,5% sau 1-2%, având
aceleași indicații ca și sol. Novocaină.
Reguli ce trebuie respectate în anestezia locală:
1. Indicație corectă a tehnicii anestezice ( fiecărei intervenții chirurgicale i se potrivește o
anumită anestezie ).
2. Nedepășirea dozelor recomandate.
3. Folosirea celei mai slabe concentrații și a celui mai mic volum de anestezic.
4. Aspirație obligatorie înainte de injectare.
5. Monitorizarea permanentă a bolnavului de către o persoană competentă.
6. Injectarea cu o viteză lentă, sub contact verbal permanent cu bolnavul.
34
7. respectarea baremurilor de dotare materială și medicamentoasă pentru tratamentul

reacțiilor adverse.
8. Evitarea a unei premedicații puternice cu barbiturice.
Tabelul nr.2 Utilizarea substanțelor anestezice locale

Anestezice Anul Concentraţia Utilizarea clinică
Novocaina 1905 0,25-0,5% Prin infiltraţie 30-60min

(procaina)
1-2% Tronculară
2% Peridurală
5% Spinală, topică
Cocaina 1932 2-10% Topică 2-3 ore
Lidocaina 1947 2-4% Topică 60-90 min
1-2% Tronculară
1-2% Peridurală
0,5-1% Prin infiltraţie
5% Spinală
Bupivacai 1963 0,25-0,5% Prin infiltraţie 4-8 ore

na
0,25-0,5% Tronculară
(marcaina
) 0,25-0,75% Peridurală
0,5% Spinală
Ropivacai 1997 0,75% Tronculară 4-8 ore

na
0,75-1% Peridurală
(naropina)
0,75% Prin infiltraţie
Evoluția anesteziei locale prezintă următoarele perioade:

- administrarea substanței anestetice;
- acțiunea anesteticului asupra elementelor nervoase ale țesuturilor din momentul
administrării până la anestezie completă;
- apariția sensibilității și completa ei refacere.
1. Substanța anestezică se administrează prin injecții, care nu sunt tolerate de toți bolnavii.
Senzațiile neplăcute pot fi atenuate prin explicația prealabilă a avantajelor anesteziei locale și prin
prevenirea injecției în procesul anesteziei. Senzațiile dureroase ale primelor injecții se diminuează
folosind un ac subțire pentru a obține „coaja de lămâie” și efectuînd ulterior anestezia prin aceste
regiuni anesteziate.
2. Perioada a doua (perioada expectativă) – perioada de acțiune a substanței anestetice asupra
receptorilor și trunchilor nervoși – este determinată de metoda anesteziei: în anestezia prin
metoda infiltrației lemnoase și progresive (după A.V.Vișnevschii) ea lipsește aproape, în metoda
prin infiltrație obișnuită durează 5-6min., iar în anestezia trunchilor nervoși sau plexurilor
durează până
la 10min. Durata ei depinde de anesteticul folosit; unele nu acționează de odată, ci dipă un timp
anumit.
3. Perioada anesteziei complete (1-2 ore) în metodele contemporane de anestezie locală, fiind
insuficientă pentru operațiile de lungă durată (de ex. pe organele toracice), impune administrarea
interativă a Novocainei. Spre deosebire de celelalte metode de anestezie, în anestezia locală prin
infiltrație chear în perioada anesteziei complete se suprimă numai sensibilitatea în timp ce funcția
35
motorică și reflexele pot fi păstrate, dacă trunchii nervoși mari și plexurile nu sunt blocate cu
novocaină.
4. Perioada de restabilire a sensibilității poate fi de diferită durată în funcție de proprietățile
anesteticului, concentrația și compoziția soluției. Observațiile clinice arată că administrarea
suplimentară a soluției anestetice în timpul operațiilor de durată lungă provoacă o nouă anestezie
completă. Dacă însă sensibilitatea se restabilește complet și bolnavul are senzații dureroase un
timp îndelungat, administrarea interativă, propriu-zis întârziată, a substanței anestetice poate fi
ineficace.
5. Perioada restabilirii complete a sensibilității după anestezia locală se caracterizează prin
apariția durerelor în regiunea operată, care se datoresc lezării directe a aparatelor nervoase și
formării edemului tisular în urma traumei operatorii. Aceste dureri se micșorează de obicei muli
sub influența narcoticelor, frigului și în poziția proclivă a regiunii unde a fost efectuată operația.
Avantajele anesteziei locoregionale:

- anestezie țintită
- păstrare acunoștinței
- perioada postanestezică scăzută, cu scădere a complexității supravegherii postoperatorii
- perioada scurtă de recuperare postoperatorie
- risc de trombembolism scăzut
- preț de cost scăzut
Dezavantajele anesteziei locoregionale:

- limitarea în timp a efectului anestezic
- preferare de către mulți bolnavi a somnului anestezic
- lipsa relaxării musculare
- risc de supradozaj
- insuficiența analgeziei (uneori) etc
2. Anestezia locală: topică (prin badijonare); prin instilare; prin infiltrație.

Anestezia prin instilare (Des. 5.) se realizează cu
utilizarea anestezicelor locale: xilina sub forma de
solutii, spray, gel. Substantele anestezice se aplica
pe
tegumente si mucoase, la anestezia cailor aeriene
superioare
(xilina 2 - 4%, 2-4 ml), conjunctivelor, cavitatilor
nazale, vagin,
uretra, perineu.
Anestezia topică (prin badijonare) se realizează prin
aplicarea prin badijonare sau prin pulverizare, pe mucoase, a
unui anestezic local. Este utilizată în oftalmologie,
otorinolaringologie și urologie. Nu se aplică direct în plăgi.
Des. 5. Anestezia prin instilare O formă mai recent introdusă în practică este
crema anestezică EMLA (Eutectic Mixture of Local Anesthetics) care conţine prilocaina
şi lidocaina - se aplică pe tegumente, mai ales la copii.
Anestezia prin infiltrație (anestezia plan cu plan). (Des. 6.) La baza anesteziei prin
infiltrație stă îmbibarea țesuturilor cu soluții anestezice în regiunea operației. Prioritatea în
utilizarea anesteziei prin infiltrație cu soluții diluate de cocaină îi aparține lui V.A.Orlov (1887),
36
care a lucrat în clinica, condusă de N.D.Monastârschii. După doi ani (1889) această metodă a fost
utilizată de Recliu, iar în anul 1891 – de Șleih.
Anestezia locală prin infiltrare după metoda lui Vișnevskii
A.V. Vișnevskii a propus metoda de anestezie strat cu strat cu o solușie de novocaină
diluată. Întroducerea soluției de novocaină sub o presiune considerabilă asigură contactul direct al
substanței anestetice cu receptorii și trunchii nervoși (Des. 7.). Autorul a renunțat să conteze pe
difuzia novocainei în țesuturi și a întemeiat metoda sa, bazându-se pe avansarea activă a
novocainei spre elementele nervoase din regiunea operației. În acest scop el administrează strat cu
strat cantități mari de soluție de novocaină diluată sub formă de infiltrat lemnos și progresiv, care
se propoagă prin tecile fasciale și aponeurotice. La începutul anesteziei, soluția de novocaină se
administrează subcutanat pe traectul viitoarei incizii, se formează „coaja de lamâie”. Apoi se face
un infiltrat lemnos în stratul celulo-adipos subcutanat. După incizia pielii și stratului
celulo-adipos subcutanat se formează un infiltrat lemnos sub aponeuroză și apoi în loja fascială
următoare și așa mai departe.
La realizarea acestei metode, în mâina chirurgului alternează seringa și bisturiul. Infiltratul
lemnos de novocaină permite incizia imediată, fiind că anestezia survine repede datorită
contactului direct al novocainei cu formațiunile nervoase.
Des. 6. Anestezia
plan cu plan Des. 7. Anestezia secțiunii transversale a membrului
Metoda de anestezie „prin infiltratele lemnoase și progresive” de novocaină a permis realizarea
unor metode de anestezie locale, anterior inexistente, și efectuarea operației sub această anestezie
aproape în toate regiunile corpului uman.
A.V.Vișnevskii a studiat amănunțit metoda de anestezie locală pentru operații pe diferite organe
și regiuni ale corpului. După datele autorului și discipolilor săi, anestezia locală, efectuată după
metoda descrisă, provocând a slabă excitare a sistemului nervos, influențează pozitiv troficitatea
țesuturilor.
3. Anestezia regională: tronculară; în plex; rahianestezia.

Anestezia tronculară sau regională se bazează pe întreruperea comductibilității nervului
senzitiv pe traiect. În acest scop, sol. anestetică se întroducerea în nerv sau în țesutul celular
perinevral (anestezia endo- sau perinevrală). Nervul fiind învelit pe tot traectul său cu membrană,
se întrebuințează soluții de novocaină mai concentrate (1-2%). Tehnica anesteziei regionale este
complicată din cauza determinării dificile a poziției trunchiului nervos în profunzimea țesuturilor,
cu toate că se poate utiliza punctele osoase reper. Poziția internă a vaselor sangvine mari face
frecvent ca această metodă să fie periculoasă din cauza hemoragiei posibile din vasul lezat cu
acul sau întroducerii soluției anestezice în sânge.
37
Pentru ca hemoragia să fie observată la timp în cazul puncționării vasului, acul se întroduce în
regiunea trunchiului nervos fără seringă; dacă acul atinge trunchiul nervos, bolnavulpercepe
durerea acută. Prin administratea endonevrală a novocainei anestezia apare peste 3-5 min., iar
prin administrarea perinevrală – peste 10-15 min.
În prezent anestezia regională se întrebuințează larg în practica stomatologică, în special în
extracția dentară, în operațiile pe degete ( după Lucașevici) și ca o metodă suplementară în
anestezie prininfiltrație ( de ex. în operațttlr intratoracale – anestezia trunchiului simpatic
terminal, nervului pneumogastric, nervului splanhnic etc.)
Anestezia după Oberst-Lucașevici ( perinevrală ) (Des. 8.) se efectuează pe falange, folosind
sol.Novocaină sau sol. Lidocaină1-2% 5-10 ml. Trebuie badijonată toată mâina cu sol. Iodonat de
1%, apoi cu sol. Alcool etilic 70%; se delimitează falanga afectată cu un câmp steril; se aplică la
baz falangei ungarou improvizat dintr-o compresă sterilă; se badijonează falanga cu Alcool 96%
și din două puncte (partea laterală și mediană) se infiltrează anestezicul până la os. Anestezia
survine după 3-4 min. și durează 30-40 min.
Des. 8. Anestezia după Oberst –Lucașevici
Anestezia intraosoasă se întrebuințează în

intervenţiile chirurgicale pe membere ( osteomielită,
fracture, luxații,etc) de scurta durată (inferioare 1,5-2 ore
şi superioare 1-1,5 ore)
Tehnica:
- Pentru exsanghinare membrul se ridică în sus, după ce se aplică garoul ori manşeta unui
tensiometru mai sus de câmpul operator şi se umflă la o presiune cu 20-25 mm Hg peste
TA sistolică a bolnavului.
- După anestezia pelii, țesutului celulo-adipos subcutanat și a periostului, acul cu mandren se
introduce în regiunea epifizei ori metafizei prin stratul cortical la o profunzime 1,5-2 cm.
- Se injectează sol. Novocaină de 0,25 %,sau sol. Lidocaină de 0,5%.
- Cantitatea de soluție, necesară pentru anestezie, locul puncției și locul aplicării garoului
depind de regiunea care va fi anesteziată.
- Pentru anestezia plantei garoul se aplică pe treimea inferioară a coapsei, acul se introduce în
capul osului metatarsian sau în calcaneu și se introduce 50-60 ml sol. Novocaină de 0,25
%.
- Pentru anestezia gambei garoul se aplică pe treimea inferioară a gambei, acul se introduce
în capul osului metatarsian sau în calcaneu și se introduce 100-120 ml sol. Novocaină de
0,25 %.
- Pentru anestezia coapsei garoul se aplică pe treimea superioară a coapsei, acul se introduce
în condil și se introduce 120-150 ml sol. Novocaină de 0,25 %.
- Anestezia se instalează peste 10-15 min
Anestezia subarahnoidiană ( rahianestezia ) este anestezia de conducere produsă prin
acțiunea unui anestezic local întrodus în spațiul subarahnoidian al măduvei spinării.. Anestezicul
vind în contact cu rădăcinile spinale, soluția exercită o acțiune asupra lor. Substanțele utilizate:
- Sol. Novocaină 5% - 1,5 – 2 ml. foarte lent
- Sol. Sovcaină 1% de la 0,3 până la 1ml. foarte lent
38
- Sol. Lidocaină 2%
- Sol. Trimecain 1-2%.
Indicații:
- în afecțiunile localizate mai jos de nivelul diafragmului, care necesită un acces larg în
timpul operației, relaxare musculară și o anestezie de lumgă durată.,
- operații ginecologice,
- operații în cancerul rectal, și alte segmente a intestinului gros și subțire, -
pe stomac,
- ficat și căile biliare,
- membrele inferioare etc.
Contraindicații: absolute – atunci când efectuarea rahianestezieicreează un pericol direct pentru
viața bolnavului:
1. Șoc grav
2. Tensiune Arterială scăzută
3. Foliculite în regiunea puncției
4. Lezarea SNC
5. Deformațiile coloanei vertebrale
relative:
1. Decompensarea activității cardiace
2. Cașexia
3. Excitarea pronunțată a SN
4. Obezitatea
5. Vârsta precoce
6. Procese patologice cronice a coloanei vertebrale
Rahianestezia nu se recomandă bolnavilor cu hipotonie sau hipertonie pronunțată La bolnavii cu
hTA, rahianestezia provoacă scăderea catastrofală a TA.
În funcție de regiunea operației se alege nivelul anesteziei.
- Operații în regiunea perineală și a zonei anale – LIV-LV
- Operații pe membre inferioare, scrot,
hernii inghinale
și femurale, apendiceectomie, operații
ginecologice –
LIII – LIV sau LII - LIII
- Operații pe stomac, ficat, rinichi – ThXII
– LI sau ThXI
-ThXII (-rar)
Tehnica rahianesteziei:
1. Poziția bolnavului șezândă, la marginea mesei de
operații, cu capul flectat pe torace, umerii căzuți spre
înainte. (Des. 9.)
Des. 9. Puncția spinală în poziție șezândă 2. Poziția decubit lateral pe stânga, cu flectare a
genunchilor spre abdomen și a capului pe torace. - câmpul operator este prelucrat de 3 ori
consecutiv cu sol. Alcool etilic 70%, delimitarea cu câmpuri sterile.
- se punctează canalul rahidian, folosind un ac cu bizou;
- după înlăturarea bizoului se așteaptă până încetează picurarea lichidului cefalo-rahidian,
care se colectează în 2 eprubete.
- Se administrează sol.Sovcaină 1%-0,3-1ml lent
39
Evoluția rahianesteziei:
Rahianestezia evaluează în trei faze
Faza I – senzație de căldură ( fierbințeală ) în picioare însoțită de suprimarea succesivă a
diferitor varietăți de sensibilitate. De la 3 până la 20min.
La început se suprimă sensibilitatea dureroasă, apoi termică și tactilă. Bolnavii pot simți numai
contactul. Odată cu sensibilitatea în aceeaș ordine dispar și reflexele cutanate și tendinoase. Apar
tulburări remarcabile motorii, care se transformă în paraplegii provizorii.
Faza II – faza analgeziei totale și a relaxării musculare - apare peste 10-15 min. după injectarea
anestezicului și durează de la 45min. până la 1oră 20min. ( sol Novocaină ) și 2 1/2 – 31/2 ore
(Sovcaina). Starea generală a bolnavului este satisfăcătoare, uneori scade TA puțin și PS devine
accelerat.
Faza III – faza restabilirii mișcărilor, sensibilității și a reflexelor
Durează de obicei 20-30min.Restabilirea funcțiilor pierdute se face în ordinea inversă celei în
care au fost suprimate ( restabilirea mișcărilor, sensibilității tactile, sensibilității dureroase.
Atenție! Înainte de ai administra sol. de Novocaină, bolnavului i se va da o poziție declivă la 15o
cu bazinul mai jos decât extremitatea cefalică și, invers, cu partea cefalică mai jos dacă se
administrează asovcaina.
Se administrează 1-2ml de anestezic foarte lent.
Efectu se manifestă după 10-15min. și durează o oră în cazul Novocainei și 2-3ore pentru
Sovcaină.
Poziționarea greșită a pacientului poate avea urmări grave.
După anestezie pacientul trebuie să respecte un regim strict de pat, în decubit dorsal – 2 zile. !
Este categoric contraindicată badijonarea câmpului operator cu soluții care conțin Iod. Cea mai
mică cantitate a acestora, pătrunsă în canalul rahidian, declanșează arahnoidita. În complicații
cardiorespiratorii se va efectua:
- respirație „gură la gură” până la intubarea bolnavului
- respirație dirijată cu oxigen
Notă: Dacă proba la Novocaină este pozitivă, poate fi folosită sol. Lidocaină 2%, care are acțiune
anestezică mai accentuată , însă este mai toxică dar nu provoacă reacții alergice. Sol. Novocaină
poate fi înlocuită cusol. Trimecaină 1-2%, care are acțiune de trei ori mai puternică decât
Novocaina, dar este de 1,5 ori mai toxic.
Sol. Dicaină se utilizează în oftalmologie, ORL și pentru înlesnirea unor intervenții endoscopice.
Îngrijirea bolnavului după anestezia rahidiană
- Bolnavul în decubit dorsal cu capul mai sus de nivelul coloanei vertebrale. -
Regim la pat pe parcursul primei zile.
- Monitorizarea funcțiilor vitale.
- Se va supraveghea pansamentul.
Complicațiile:
- complicații în timpul efectuării rahianesteziei
- complicații în timpul ranianesteziei
- complicații tardive
1. Complicații în timpul efectuării rahianesteziei
- ruperea acului
- rănirea plexului venos ( picătură de sânge din ac )
40
( Dacă puncția este efectuată mai sus de vertebra LII nu trebuie să uităm de posibilitatea lezării
măduvei spinării )
2. Complicații în timpul rahianesteziei
- scăderea pronunțată a TA
- greață, vomă, transpirație rece, paloarea tegumentelor – au caracter neuroreflex și dispar
repede.
- în cazul anesteziei cu doze mari, jumătatea superioară în poziție declivă și retropulsia
capului poate apărea sincopa respiratorie. Asistenșa de urgență - respirația artificială în
decursul anesteziei centrului respirator, administrarea carbogenului ( 95% oxigen și 5%
bioxid de carbon ).
Sincopa respiratorie este precedată de propagarea anesteziei până la clavicule, excluderea
respirației toracice și apariția respirației de tip diafragmal. Dacă complicația este depistată la
timp, se poate salva viața bolnavului.
3. Complicații tardive
- meningita purulentă
- paralizii și pareze motorii
- meningismul
- cefalee (cea mai frecventă).
Cauzele cefaleei: întroducerea în lichidul cefalorahidiana substanței anestezice și a apei distilate
insuficient purificate, excitația meningelui cu Iod, instalarea meningismului din cauza pătrunderii
în meninge a infecției puțin virulente (asepsia riguroasă), dereglarea tensiunii lichidului
cefalorahidiancauzată de orificiul format în duramater și de scurgerea îndelungată a lichidului în
țesuturile învecinate.
4. Complicațiile anesteziei locoregionale. Asistența de urgență. Îngrijirea pacientului.

Complicațiile locale ale anestezicilor
Efectele locale sunt rezultatul tehnicii de înjectare. Aceste efecte cuprind :
1. durerea
2. echimoza
3. formarea de hematom
4. infecția
5. lezarea vaselor sangvine, nervilor
Durerea este întotdeauna simțită când se injectează un anestezic local. Pacienții pediatrici sau
cei foarte anxioși (fricoși) pot beneficia de premedicația cu un anestezic topic, care care va
elimina durerea inițială. Acele de diametru mic diminuă durerea asociată cu injecția. Disconfortul
asociat cu distensia țesuturilor la injecție este cauzată de volumul de fluid injectat. Pentru a limita
durerea, anestezicul trebuie administrat lent pentru a permite receptorilor de tensiune să se
acomodeze.
Echimoze sau hematom local este rezultatul perforației vaselor cutanate. Pot fi mai
pronunțate când pacientul are o diteză hemoragică sau când ia anticuagulante. Hematomul poate
necesita drenaj.
Infecția este o complicație locală care apare când nu se folosește o tehnică sterilă adecvată.
Lezarea nervului, deși rară apare în timpul infiltrației cu anestezicul local. Simptome: parestezii,
senzație de ace, dureri acute accesive. Deși paresteziile pot rămâne pentru o perioadă, la
majoritatea pacienților nervii se regenerează iar senzațiile se normalizează în timp.
41
Efectele cutanate adverse raportate la anestezicele cele mai folosite cuprind : prurit, durere,
paloare, eritem, edem, purpura, dermatita iritativă, dermatita de cntact urticarie de contact.
Complicațiile sistemice ale anestezicilor

Efectele sistemice apar când concentrațiile în sânge ale anestezicilor locale cresc la nivele
toxice.
Adăugarea unui vasoconstrictor (epinefrina) poate reduce absorbția sistemică. Intoxicația
sistemică se manifestă clinic prin reacții adverse ale sistemului nervos central și ale sistemului
cardiovascular. Pacienții pot acuza vertij, ușoară greutate a capului, parestezii, diplopie sau gust
metalic. Mulți acuză greață și/sau vărsături sau pot deveni foarte vorbăreți. Pe măsură ce
toxicitatea crește pacienții au dificultăți de vorbire, convulsii localizate musculare, tremor fin,
halucinații până la convulsii generalizate tonico-clonice și depresie respiratorie. Reducerea
contracțiilor cardiace, vasodilatație excesivă și hipertensiune.
Reacțiile alergice, șocul anafilactic sunt extrem de rare, mai ales în cazul anestezicilor amide –
sub 1% din reacțiile cauzate de anestezicile locale. Acestea nu sunt legate de doza administrată.
Semnele clinice– prurit, urticarie, edemul facial, respirație dificilă, cianoză, edemullaringian,
greață, vărsături și crampe abdominale. Asistența de urgență: trebuie acționat urgent cu
simpatomimetice (adrenalina în doze de 0,5 – 1ml. i/v), antihistaminice (Romergan 1fiolă i/v,
lent), corticoizi, calciu.
Obligațiunile asistentului medical la efectuarea unei anestezii locale

1. să cunoască substanțele anestezice locale, păstrarea și utilizarea lor;
2. să cunoască felurile anesteziei locale;
3. să pregătească bolnavul pentru anestezia locală în dependență de tipul ei;
4. să pregătească materiale necesate pentru anestezia locală;
5. să supravegheze bolnavul în timpul anesteziei;
6. să prevină, să depisteze și să acorde asistență de urgențăîn complicațiile posibile în timpul
anesteziei locale.
42
5. DESMURGIA
Planul:
1. Noţiune de desmurgie, pansament, pansare, bandaj şi bandajare. Clasificarea bandajelor.
2. Bandaje moi. Regulile de aplicare a bandajelor cu faşa din tifon.
3. Pachetul individual de pansament, folosirea lui.
4. Fașa elastică. Aplicarea feșii elastice pe membrul pelvin.
5. Tipurile imobilizării de transport.
6. Regulile de aplicare a atelei standard
1. Noţiune de desmurgie, pansament, pansare, bandaj şi bandajare.

Clasificarea bandajelor.
Desmurgia - este studierea regulilor de aplicare şi de
folosire a
bandajelor.
Pansament- materialul care se aplică pe plagă sau pe
alte părţi ale
corpului cu scop de tratament.
Pansarea- este aplicarea pansamentului .
Bandajul- este o faşa din tifon, până care se aplică cu
scop de
imobilizare sau de fixare a pansamentului pe corp.
Bandajare - este aplicarea bandajului.
Clasificarea bandajelor.
I. După tipul materialului bandajele se împart în:
1. Moi -din tifon, basma, cu emplastru, cu cleol.(Des. 10)
2. Tari - ghipsul, scrobiala, deştrogenii.
Des.10 Bandaj din retilast II. După modul de aplicare bandajele pot fi
1. Praştia(Des.11.) - ambele capete ale feşii se taie în două, lăsând mijlocul integru. Se aplică
mai frecvent pe nas, bărbie.
Des.10
Bandaj
PRAȘTIE
2. În forma literei T - o faşă la mijlocul căreia este legată
altă faşă. Se aplică În regiunea perineală.
3. Circular - tururile feşii se suprapun exact una deasupra alteia
4. Spirală(Des.11.)- fiecare tur următor îl acoperă pe jumătate
ori pe 1/3 pe cel precedent. Des.11
Bandaj spirală
5. Şerpuitor - tururile nu se ating unul de altul, ca deobicei se aplică la începutul bandajului
complicat pentru a menţine şerveţelele pe corp.
6. Bandajul încrucişat sau în formă de cifra 8.
7. În formă de spic(Des.14.)- - varietate a pansamentului în formă de 8.
43
Desmurgia
8. Evantai sau broască ţestoasă (Des.12.)- se aplică pe articulaţia cotului, genunchiului. Are
două varietăţi- divergent şi convergent.
9. Bandajul recurent sau pe mont(Des.13.)- - se fac câteva ture de fixare, apoi faşa fixată cu
degetele se răsuceşte sub un unghi de 900 şi se răsfrânge peste mont. Fiecare buclă se fixează
cu tur de fixare.
Des.12. Des.13. Des.14. Des.15.
10.Boneta Hipocrat.
11.Bandaj scufie (Des.16.)- o bucată
de faşă de 1m
lungime se trece prin regiunea creştetului capului. Cu
faşa se face primul tur de fixare peste ea, apoi se trece
peste legătoare pîna se acoperă toată suprafaţa. Capătul
feşii de tifon se leagă de legătoare.
Des.16. Bandajul Scufie
12.Bandajul unui ochi şi a ambelor
ochi. (Des.17.)
13.Bandajul căpăstru- pentru acoperirea bărbiei şi
imobilizarea mandibulei.
Des.17. Bandaje pe ochi. III. După mecanismul de acţiune.
a) Protector(aseptic) - prevenirea infecţiei secundare a plăgii.
b) Medicamentos- de fixare a medicamentelor în plăgi septice, leziuni termice, în infecţie
chirurgicală aerobă, anaerobă, etc.
c) Compresiv (Des.18.)- a opri hemoragii,
- procese inflamatorii în stadiu de
infiltraţie,
- boala varicoasă,
- limfostază,
- profilaxia tromboemboliilor,
- sindromul compresiei
îndelungate,
- traumatisme închise.
Des.18. Bandaje compresive
d) Ocluziv (Des.19.) - de etanşare a plăgii (bandaj special pentru plăgi în piept, cu un

pneumotorax deschis).
44
Des.19. Bandaj ocluziv
e) De imobilizare (Des.20.)
– pentru
transportarea accidentaţilor
cu leziuni
traumatice a ţesuturilor
moi, oaselor,
articulaţiilor- entorse,
luxaţii, fracturi,
amputaţii, plăgi vaste; leziuni termice:
combustii degerături; procese
patologice ale oaselor şi articulaţiilor,
ale vaselor sangvine şi limfatice. Des.20. Bandaje de imobilizare - pentru
tratarea:
1. Leziunilor mecanice închise a ţesuturilor moi: sindromul de compresiune, leziuni ale
nervilor.
2. Leziunilor ale oaselor, articulaţiilor: rupturi de ligamente, luxaţii, fracturi; 3.
Afecţiunilor ale oaselor, articulaţiilor: tumori, tuberculoza osteoarticulară. 4. Infecţiilor
chirurgicale: osteomielită, artrită, panariţiu, flegmon, abces a membrului. 5. Maladiilor
congenitale ale aparatului locomotor
f) Extensie(Des.21.) - de susţinere cu
tracţiune
– pentru transportarea accidentaţilor
cu leziuni
traumatice a ţesuturilor moi,
oaselor,
articulaţiilor- entorse, luxaţii,
fracturi,
amputaţii, plăgi vaste; leziuni termice:
combustii degerături; procese patologice ale
oaselor şi articulaţiilor, ale vaselor sangvine şi
limfatice.- atela Diterix
-pentru tratarea:
1. Leziunilor ale oaselor : fracturi
cu
deplasare;
2. Leziunilor termice gr III-IV
3. Maladiilor congenitale ale aparatului
locomotor – atela Beler
Des.21. Bandaje pentru extensie
i) Corecţie - corectarea distorsiunilor.
2. Bandaje moi. Regulile de aplicare a bandajelor cu faşa din tifon.

Pe degete se aplică bandaje cu fașa din tifon de 3, 5, 7 cm
Pe cap, braţ, antebraţ, picior, mâină de 10, 12 cm
45
Desmurgia
Pe gambă, sân, cutia toracică de 14, 20 cm.

Regulile de aplicare a bandajelor cu faşa din tifon.
1. Bolnavului i se creează poziţie comodă. În dependenţă de regimul activ ori pasiv bolnavul
trebuie să fie aşezat sau culcat în poziţie orizontală.
2. În timpul bandajării a/m trebuie să se afle în faţa bolnavului, ca să-i observe starea
generală. 3. Partea ce urmează a fi bandajată să se afle la nivelul pieptului persoanei care
execută bandajarea.
4. Pansamentul trebuie să acopere toată suprafaţa lezată.
5. Faşa din tifon nu trebuie aplicată prea strâns, pentru a nu afecta circulaţia sangvină şi
limfatică.
6. Faşa din tifon nu trebuie aplicată nici prea larg, ca să alunece de pe suprafaţa lezată. 7. De
regulă bandajarea se efectuează de la periferie spre centru, de jos în sus, şi de lastânga spre
dreapta (rareori invers)
8. Faşa de fixare (de regulă) se va fixa în mâina dreaptă, ca în timpul bandajării să se poată
regula tururile, folosind degetul mare. Capătul liber se află în mâina stângă. 9. Orice bandaj
începe cu turul de fixare (de sprijin), şi fiecare tur următor trebuie să-l acopere cu 1/3 sau 2/3
pe cel precedent (excepţie fac unele tipuri de bandaje).
10. Bandajul trebuie să aibă un aspect estetic (atenţie la risipă de material).
11. Se fixează bandajul:
a. -printr-o cusătură
b. -se prinde cu un ac de siguranţă
c. -se taie capătul feşii în 2 părţi care se leagă.
12. Nu se recomandă fixarea bandajului pe proiecţia plăgii.
3. Pachetul individual de pansament, folosirea lui.

Pachetul individual de
pansament(Des.22) conţine
2 pernuţe din vată şi tifon fixate de o
faşă, o
pernuţă este fixată la capătul feşii iar
a doua este
mobilă. Materialul de pansament este
steril şi se
găseşte în 2 pachete.
1. Interior - din hârtie cerată.
2. Exterior - din membrana cauciucată.
Membrana cauciucată se deface pe linia de
tăietura şi se scoate apoi se
desface membranainternă, se despart pernuţele la
distanţa necesară şi se aplică pe
plagă cu
suprafaţa de jos, neatinsă de
mină. În plăgile
tangenţiale se aplică una pe
orificiul
de intrare, alta pe orificiu de ieşire şi se
fixează cu tifonul.
Des.22. Pachetul individual de pansament 4. Fașa elastică. Aplicarea feșii elastice pe
membrul pelvin
Bandajul elastic este aplicarea bandajului spirală cu fașa elastică
Obiectivul: realizarea presiunii asupra venelor în regiunea membrului pelvin cu scop de
micșorare a stazei venoase, profilaxia tromboemboliei postoperatorii.
46
Indicaţii Varicele membrului pelvn, sindrom posttromboflebitic, sindromul compresiuni

îndelungate, perioada postoperatorie- micșorarea riscului tromboemboliei postoperatorii.
Regulile de aplicare:
- Se aplică dimineaţa, înainte de a se ridica în poziţie ortostatică,
- Se ridică membrul pelvin în poziție verticală pentru 1 min.
- Se efectuiază 2 ture circulare în jurul labei piciorului la nivelul bazei degetelor. - Se rulează
fașa în formă de spirală, spre coapsă, adică fiecare tur acoperă pe jumătate turul precedent.
- Bandajul se termină cu ture circulare.
- Se fixează cu clame.
- Seară înainte de culcare, bandajul elastic se scoate.
5. Tipurile imobilizării de transport

Imobilizarea de transport este starea de repaos ce se creează regiunii lezate/afectate pe
perioada transportării bolnavului într-o instituţie sanitară, realizată cu ajutorul atelelor standarde
sau mijloacelor improvizate.
Tipurile imobilizării de transport sunt:
1. Imobilizarea cu atele de transport(atela Kramer, Diterix, atele pneumatice, din masă
plastică).
2. Imobilizarea prin mijloace improvizate (beţe, scînduri, umbrele, nuiele, etc).
3. Imobilizarea primitivă- se folosesc părţile sănătoase ale corpului.
Imobilizarea de transport se aplică cu scop:

- de a împiedica mişcările active şi pasive a regiunii lezate/afectate,
- de a menţine axarea corectă a membrului,
- de a diminua durerile,
- de a evita complicaţiile, pe care le poate provoca mişcarea în focar a unui fragment osos
fracturat.
- crearea condiţiilor pentru transportare.
Indicaţii:
1. Leziuni traumatice a ţesuturilor moi, oaselor şi articulaţiilor, entorse, uxaţii, fracturi, amputaţii,
plăgi vaste.
2. Leziuni termice- combustii, degerături.
3. Procese patologice ale oaselor şi articulaţiilor, ale vaselor sangvine sau limfatice.
6. Regulile de aplicare a atelei standard

1. Imobilizarea se execută la locul accidentului sau în secţia de internare a spitalului.se interzice
transportarea accidentatului fără imobilizare.
2. Înainte de imobilizare se execută manevrele de prim ajutor (la locul accidentului):
3. Degajarea traumatizatului din focar;
4. Efecutarea în caz de necesitate a manevrelor de resuscitare cardiorespiratorie şi cerebrală;
5. Aplicarea garoului sau a pansamentului compresiv în cazul prezenţei hemoragiei; 6.
suprimarea sindromului algic - administrarea preparatelor analgezice;
47
Desmurgia
7. Înainte de utilizare atela se căptuşeşte cu un strat din vată şi tifon apoise acoperă cu muşama
pentru evitarea murdăririi ei.
8. Atelele de transport înainte de a fi aplicate se modelează conform reliefului anatomic al
membrului sănătos al accidentatului.
9. Atelele de transport se aplică peste îmbrăcămintea/încălţămintea victimei. În caz de leziuni
deschise, hainele se îndepărtează, fiind tăiate cu foarfece pe la cusături.
10. Se imobilizează 2 sau 3 articulaţii vecine (una proximală, iar alta distală) regiunii
lezate/afectate.
11. Imobilizarea de transport trebuie să fie simplă pentru a putea fi utilizată de persoanele mai
puţin instruite.
12. Atelele de transport se fixează cu feşi de tifon.
13. În lipsa atelelor fabricate pentru imobilizare de transport se folosesc mijloace improvizate -
tifoane, basma, curea, haine, scânduri, beţe,umbrele, nuiele etc.
De reţinut! când este accidentat membrul superior indiferent de nivelul traumatizării, trebuie
scoase de pe degete inelele (se invită să o facă bolnavul, iar dacă nu poate singur va fi ajutat de
salvator). Dacă inelul se află pe degetul fracturat, se taie inelul cu aprobarea bolnavului (în
instituţia specializată).
48
6. HEMOTRANSFUZIA. SISTEMA GRUPELOR SANGVINE AB0 ŞI RHEZUS FACTOR
Planul:
1. Noțiune de hemotransfuzie. Căile de hemotransfuzie
2. Rolul transfuziei şi perfuziei în reechilibrare hidroelectrolitică a organismului. Indicaţiile şi
contraindicaţiile în transfuzii şi perfuzii.
3. Sistema grupelor sangvine AB0 şi Rh factor. Determinarea grupelor sangvine cu ser-test,
cu ţoliclon.
4. Etapele pregătirii de operaţie – hemotransfuzia. Rolul asistentului medical. 5.
Clasificarea produselor sangvine:
6. Reacţiile şi complicaţiile posibile în transfuzii şi perfuzii.
1. Noţiuni de transfuzie şi perfuzie. Căile şi modurile de transfuzie.

Substituirea şângelui cu componentele sau cu derivatele lui în organizm se numeşte –
transfuzie.
Administrarea substituenţilor sângelui se numeşte - perfuzie.
Scopurile transfuziei şi perfuziei sunt variate, dar pot fi unite în două grupuri: 1. Cantitative –
constau în umplerea patului vascular şi lichidarea deficitului volumului sângelui circulant.
2. Calitative – constau în acţiunea reologică, restabilirea capacităţii de oxigenare şi de
coagulare a lui.
Metodele şi căile de transfuzie şi perfuzie.
Metodele de transfuzie:
1. Directă – este transfuzia sângelui integral care se efectuiază direct de la donator la bolnav.
Se face rar în cazuri extremale, când viaţa bolnavului este în pericol, iar alte metode nu sunt
accesibile..
2. Indirectă – transfuzia de componente sau derivate ale sângelui pregătite din sângele
donatorului şi conservate în prealabil şi administrate la necesitate. Această metodă are o largă
răspîndire.
Căile de transfuzie:
Sângele se administrează prin mai multe căi
1. Intravenoasă - cea mai utilizată cale.
2. Intraarterială – în jet sub presiune în moarte clinică.
3. Intraosoasă – în cazurile când transfuzia i/v este dificilă. Se face în substanţa spongioasă a
oaselor (stern, osul calcaneu, aripa osului iliac, etc.)
Modurile de transfuzie:
1. Autotransfuzie, care poate fi efectuată în mai multe variante:
a) Reinfuzie – prin recoltarea sângelui revărsat în cavitatea peritoneală (la bolnavele cu
sarcină ectopică întreruptă, la bolnavii cu ruptura splinei) sau pleurală (la bolnavii cu plăgi a
plămânului, diafragmei, cordului, aortei). Sângele este recoltat din cavitate şi reinfuzat prin
intermediul unei truse cu filtru.
b) Autohemotransfuzie – sângele bolnavului luat cu câteva zile până la operaţie, conservat
prin adăugarea citratului de natriu (4% - 10 ml la fiecare 100 ml de sânge), păstrat la temperatura
+80 şi transfuzat în timpul operaţiei.
49
Hemotransfuzia. Sistema grupelor sangvine AB0 şi Rhezus factor
c) Autohemotransfuzia sângelui supus iradierii cu raze ultraviolete sau lazer în caz de sepsis,
plăgi imense, arsuri, etc.
2. Exsanguinotransfuzie, sub care subînţelegem evacuarea parţială sau totală a sângelui din
vasele bolnavului (din artere şi transfuzia 24 concomitentă (în vene) a acelueaşi volum de sânge
de la donator. Scopul acestui tip de transfuzie este înlăturarea toxinelor pătrunse în sânge. Este
indicată în caz de şoc hemolitic posttransfuzional, icter hemolitic la nou-născuţi, alte intoxicaţii.
3. Transfuzia sângelui cadaveric. S-a constatat, că după moarte sângele nu se coagulează din
cauza procesului de difibrinare. V.N.Şamov şi M.H.Costiucov în experienţă au dovedit că sângele
cadaveric poate fi colectat în primele 8 ore după moarte. Colectat în condiţii sterile este păstrat la
temperatura de +40C fără nici un conservant şi după un control bacteriologic poate fi transfuzat.
Pentru prima dată sângele cadaveric, colectat de la un bolnav în vârsta de 60 de ani, decedat în
urma insuficienţei cardiace a fost transfuzat unui tânăr cu şoc hemoragic (î-şi tăiase venele de la
mâini) de către ilustrul chirurg sovetic S.S.Iudin la 23 martie 1930 în clinica Institutului
„N.V.Sclifosovski”. Tânărul a primit 400 ml de sânge cadavric şi peste câteva zile a părărsit
clinica devenind sănătos.
4. Transfuzia sângelui placentar, retroplacentar şi colectat în urma emisiei de sânge în criza
hipertonică sau insuficienţa cardiacă. În prezent acest sânge se utilizează mai frecvent pentru
prepararea substituienţilor naturali – masă eritrocitară, preparate de albumină etc
2. Rolul transfuziei şi perfuziei în reechilibrare hidroelectrolitică a

organismului. Indicaţiile şi contraindicaţiile în transfuzii şi perfuzii.
Acţiunea sângelui transfuzat asupra organismului este variată şi de cele mai dese ori
complexă. Deosebim acţiune substituientă, stimulatoare, inactivantă, imunobiologică şi nutritivă.
1. Acţiunea substituientă se reduce la restabilirea volumului sângvin circulant cu toate funcţiile
sale: menţinerea tensiunii arteriale, transportarea oxigenului, restabilirea hematocritului şi
volumul
proteinic. În acest scop se aplică doze mari – 1000-2000 ml, iar uneori şi mai mult. 2. Acţiunea
de stimulare se reduce la creşterea tonusului vascular, ameliorarea regeneraţiei sângelui şi
ţesuturilor, sporirea activităţii fagocitare, mobilizarea sângelui din depozite şi ca urmare
normalizarea funcţiei tuturor organelor şi sistemelor. În acest scop se vor transfuza doze mijlocii
– 250 ml de sânge cu un interval de 3-5 zile.
3. Acţiunea hemostatică se manifestă prin micşorarea sau chiar oprirea definitivă a sangvinării,
mecanismul fiind aglomerarea de factori hemostatici, ridicarea tonusului aparatului neuro
muscular al peretelui vascular şi stimularea producţiei factorilor hemostatici în organism- în acest
scop se recomandă doze mici (100-150 ml) de sânge proaspăt (cu păstrarea până la 24 ore, după
care trombocitele mor), sau masă trombocitară.
4. Acţiunea de inactivare se manifestă prin diminuarea concentraţiei toxinelor, fixarea
substanţelor otrăvitoare şi eliminarea lor cu urina. Însă pentru un efect veritabil se efectuează
exsanguinotransfuzia cu renovarea completă a sângelui.
5. Acţiunea imunobiologică se bazează pe sporirea activităţii fagocitare a leucocitelor, fortificarea
producerii de anticorpi, restabilirea reactivităţii normale a organismului. În acest scop se aplică
doze mijlocii (250-300 ml) de sânge proaspăt (transfuzie directă) cu interval de 2-3 zile. 6.
Acţinea nutritivă se reduce la restabilirea volumului de proteine, cantităţilor de microelemente,
electroliţi, lipide, glucoză, vitamine.
Indicaţiile în transfuzii şi perfuzii.
1. Anemie acută posthemoragică;
50
2. Intoxicaţi exogene şi septice grave;

3. Pregătirea preoperatorie a bolnavilor extenuaţi;
4. Intraoperator în intervenţii grave ce sunt însoţite de hemoragii mari;
5. Şocul traumatic hipovolemic sau operator;
6. În anemii cronice;
7. În perioada de reanimare şi terapie intensivă.
Contraindicaţiile în transfuzii sunt legate de pătrunderea în organism a unei cantităţi mari de
produse de descompunere a proteinelor. Aceasta interesează organele de dezintoxicare şi de
excreţie (ficat, rinichi). Transfuzia sângelui provoacă schimbări profunde în proteinele
organismului, ea activează, evoluţia proceselor în organism. Tot odată creşte brusc volumul
sângelui circulant, ce reprezintă un efort în plus asupra sistemului cardiovascular. În legătură cu
aceasta pentru transfuzii sunt şi unele contraindicaţii, ca:
Absolute:
1. Insuficienţa cardiopulmonară acută, însoţită de edem pulmonar;
2. Infarct al miocardului În caz că persistă o hemoragie masivă sau şoc traumatic, atunci
contraindicaţii absolute nu există şi sânge e necesar de transfuzat.
Relative:
1. Tromboze acute şi embolii.
2. Dereglări grave a circulaţiei cerebrale: contutii şi comoţii cerebrale.
3. Endocardită septică.
4. Viciile cardiace.
5. Miocardite şi miocardioscleroze cu insuficienţă vasculară gr. II, III.
6. Boala hipertonică gr. III.
7. Dereglări grave a funcţiei hepatice şi renale.
8. Maladii alergice- astm bronsic, exema, edem Quinke.
9. Reumatism.
10.Tuberculoză acută şi diseminată, TBC activ în stadiu infiltrativ
3. Sistema grupelor sangvine AB0 şi Rh factor.

Determinarea grupelor sangvine cu ser-test, cu ţoliclon.
Sursa principală a sângelui sunt donatorii care după proprietăţile sângelui se împart în 4 grupe.
Grupa sangvină e stabilă, în cursul vieţii nu se schimbă. Grupa sangvină reprezintă un caracter
biologic determinat genetic şi depinde de setul de antigene (aglutinogene), conţinut în eritrocite
şi în anticorpii antieritrocitari (aglutinine) di serul sanguin.
Igr.- 0(I) Eritrocitele nu conţin aglutinogen, iar serul conţine aglutininile şi .α β
II gr.- A (II ) Eritrocitele conţin aglutinogenul A, serul aglutininile β
III gr.- B (III) Eritrocitele conţin aglutinogenul B, serul aglutininile α
IV gr - AB (IV) Eritrocitele conţin ambii aglutinogeni AB, serul nu conţine aglutinine.
Grupa Aglutinogen Aglutinine Frecvenţa

0(I) 0 (zero) α β 36%
A(II) A β 40%
B(III) B α 17%
AB(IV) AB 0 (zero) 7%
Se consideră că în sistemul AB0 aglutinogenul A se uneşte numai cu aglutininele α, iar
51
aglutinogenul B numai cu aglutininele β.

La întâlnirea aglutinogenului A cu aglutininele α şi aglutinogenului B cu aglutininele β se
produce reacţia de aglutinare, se petrece hemoliza eritrocitelor (distrugerea celulelor sangvine).
Determinarea grupelor sangvine cu seruri-izohemoaglutinante (hemotest). Serurile
izohemoaglutinante standard se pregătesc din sânge uman, înainte de utilizare se verifică
valabilitatea după următoarele criterii:
1. Serul trebuie să fie străveziu, fără semne de descompunere;
2. Pe fiecare flacon trebuie să fie indicate: grupa, termenul de valabilitate, titrul, locul şi
timpul de preparare.
Pregătirea materialelor:
1. Seruri-hemotest etalonate (două serii de test de gr. 0(I), A(II), B(III),), pentru gr. AB(IV) de
o singură serie.
O(I) – fără culoare
A(II) – culoare albastră
B(III) - culoare roşie
AB(IV) – culoare galbenă
Se verifică eticheta pe care este scrisă grupa, seria, titrul, termenul de valabilitate, transparenţa,
locul şi timpul de preparare.
2. Placa emailată pe care sunt scrise grupele sangvine şi 2 serii;
3. 7 pipete, 7 baghete de sticlă;
4. Sol. Alcool 70%, vată;
5. Seringa monouzuală, garou, pernuţă suport pentru articulaţia cotului;
6. Mănuşi.
În prezent pentru determinarea grupelor sangvine sângele se colectează din venă cu seringa
monouzuală pentru profilaxia infecţiilor serologice.
Tehnica efectuării.
Se va determina în sala de tratamente la t° 18-22°. Se recoltează sânge din venă în 2 eprubete
(una pentru determinarea grupelor sangvine şi a Rhezus factorului, alta pentru determinarea
probelor de compatibilitate – se pune în frigider). Se depune sângele cercetat în godeul al VII.
1. Se degresează placa emailată cu alcool.
2. Pe placa emailată se scrie numele persoanei investigate.
3. Sub fiecare simbol (grupă şi seriă) se depune câte 0,1 ml (o picatură mare) de ser
izohemaglutinant standard de grupa corespunzatoare cu instalarea imediată a pipetei
în flaconul respectiv.
Cele două serii de seruri standard sunt aranjate în două rânduri una sub alta. 4.
Picăturile de sânge cercetate (0,01 ml) se depun cu o baghetă de sticlă/plastic alaturi
de picatura de ser izohemaglutinant standard. Coraportul dintre picatura de sânge ăi
volumul serului izohemaglutinant standard trebuie să fie 1:10.
5. Picatura de sânge se amestecă cu cea de ser cu bagheta, folosind de fiecare dată altă
baghetă pentru omogenizare. Ulterior placa este agitată prin înclinarea repetată, cu
pauze de 1-2 minute între agitari. Reacţia este monitorizată timp de 5 minute. 6. Pentru
a preveni aglutinarea aparentă, dupa 3 minute se adaugă câte 0,05 ml solutie
fiziologică, se omogenizează, apoi se urmăreşte reacţia până la 5 minute
Peste 5 min se citeşte rezultatul.
52
Controlul şi interpretarea rezultatelor reacţiei.

Reacţia de hemaglutinare poate fi pozitivă sau negativă. În cazul reacţiei pozitive apar
aglutinate mici de culoare roşie. În cazul reacţiei negative amestecul ramâne omogen
colorat în roşu. La cercetarea cu utilizarea serurilor izohemaglutinante standard putem
obţine 4 variante a reacţiei:
1. Daca serurile celor trei grupe au rămas omogen colorate în roşu fără
semne de aglutinare, atunci sângele cercetat aparţine grupei 0 (I).
2. În cazul apariţiei aglutinării cu serurile grupelor 0 (I) şi B (III) şi
absenta cu serul grupei A (II), sângele aparţine grupei A (II).
3. Dacă reacţia e pozitivă cu serurile grupelor 0 (I) şi A (II), şi negativă cu serul grupei B
(III) sângele aparţine grupei B (III).
4. Rezultatele pozitive cu serurile celor trei grupe indică că sângele
cercetat aparţine grupei AB (IV). În cazul dat, e necesar un control suplimentar cu serul
standard al grupei AB (IV). Pentru aceasta pe placă în godeul al VII se depune 0,1 ml
ser grupa AB (IV) şi se adaugă 0,01 ml sânge cercetat.
Aceste doua picături se amestecă şi reacţia se monitorirzează 5 min, periodic agitînd placa.
Absenţa aglutinării în această picătură denotă că sângele cercetat este de grupa AB (IV). Această
variantă de testare a grupei sanguine se foloseşte pentru investigare izoserologică în instituţiile
medicale ca metodă prealabilă.
Varianta II – proprie.
1. Dacă aglutinarea nu a avut loc nici întru-un godeu – sângele este de gr. I. 2. Dacă aglutinarea a
avut loc în în godeul gr.I şi III, şi lipseşte cu ser de gr.II – sângele este de gr. II.
3. Dacă aglutinarea a avut loc în godeul gr. I şi II, şi lipseşte cu ser de gr.III – sângele este de gr.
III.
5. Dacă aglutinarea a avut loc cu serul de gr, I, II, III se presupune că sângele este de gr. IV.
Pentru verificare se picură ser de gr. IV în godeul al 7-lea, se amestecă cu o picătură de
sânge examinat. Dacă lipseşte aglutinarea, sângele este de gr. IV.
Rezultatul se arată medicului, apoi se înscrie pe formular special. Medicul obligator
semnează formularul.
Formularul cu rezultatul şi cu eprubeta cu sânge colectat se trimite în laboratorul clinic
pentru determinarea în condiţii de laborator.
Determinarea grupelor de sânge cu ajutorul anticorpilor monoclonali
anti - A, anti - B si anti – AB. (Ţoliclon)
Altă metodă de determinare a grupelor de sânge este cu anticorpi monoclonali anti-A, anti
-B şi anti – AB. (Ţoliclon). Ei sunt obţinuţi din conţinutul ascitic ai şoarecilor imunizaţi,
care conţin anticorpi specifici.
Pregătirea materialelor:
1. 1 flacon cu anticorpi monoclonal anti - A.
2. 1 flacon cu anti anticorpi monoclonal anti - B.
3. 1 flacon cu anti anticorpi monoclonal anti – AB.
4. placa emailată cu godeuri.
5. 3 pipete, 3 baghete de sticlă.
6. sol. Alcool, vată.
53
7. Seringa monouzuală, garou, pernuţă suport pentru articulaţia cotului;

8. Mănuşi.
Tehnica efectuării.
1. Placa emailată se degresează, se înscrie numele persoanei investigate.
2. Se folosesc numai 3 godeuri de pe placa emailată.
3. În primul godeu se picură o picatura mare (0,1 ml) de reagent cu anticorpi monoclonali anti-A.
4. În al doilea godeu se picură o picatura mare (0,1 ml) de reagent cu anticorpi monoclonali anti
B.
5. În al treilea godeu se picură o picatura mare (0,1 ml) de reagent cu anticorpi monoclonali anti
A şi anti- B.
6. Alături se amplasează o picatura mica de sânge cercetat (0,03 ml)
7. Se amestecă picaturile cu baghete, se omogenizează conţinutul picăturilor prin înclinarea
plăcii. 8. Evaluarea rezultatul se face peste 3 min.
Controlul şi interpretarea rezultatelor reacţiei.
1. În cazurile absenţei aglutinării cu anticorpii monoclonali anti-A, anti-B şi anti-
AB se constată apartenenţa sângelui cercetat la grupa 0 (I);
2. Dacă hemaglutinarea este constatată cu anticorpii monoclonali anti-A şi
anti- AB, se apreciază apartenenţa sângelui cercetat la grupa A (II);
3. Aglutinarea eritrocitelor cu anticorpii monoclonali anti-B şi anti-AB
denotă apartenenţa sângelui la grupa B (III);
4. În cazurile aglutinării eritrocitelor cu anticorpii monoclonali anti-A, anti-B şi anti-AB se
constată apartenenţa sângelui la grupa AB (IV).
Pentru a exclude aglutinarea spontană nespecifică a eritrocitelor se amestecă o picatura
mare de soluţie fiziologică (0,1 ml) cu o picatură mică (0,01 ml) de sânge al pacientului.
Absenţa aglutinării în această proba martor, confirmă corectitudinea reacţiei. 5. Se arată
medicului, se scrie pe formular, se semnează de medic.
6. Formularul şi eprubeta cu sânge colectat se trimite în laboratorul clinic.
Citirea rezultatelor - proprie.
1. Dacă aglutinarea nu a avut loc nici întru-un godeu - sângele este de gr. I. 2. Dacă aglutinarea a
avut loc în godeul cu ser monoclonal anti A - sângele este de gr. II. 3. Dacă aglutinarea a avut loc
în godeul cu ser monoclonal anti B – sângele este de gr. III. 4. Dacă aglutinarea a avut loc în
ambele godeuri cu seruri monoclonale – sângele este de gr. IV. Verificarea gr. IV cu ţolicloane nu
se face.
Factorul Rhezus: este o substanţă antigenă de origine proteică străină, care se conţine în sângele
a majoritatea oamenilor planetei - 85%. Aceşti oameni se numesc Rhezus factori pozitivi (Rh+).
Iar restul 15% a populaţiei globului pământesc nu au în sânge această substanţă antigenă şi se
numesc Rhezus factori negativi (Rh-). Acest factor a fost depistat pentru prima dată în
eritrocitele maimuţei Macacus rezus. De aici provine denumirea lui.
Dacă se transfuzează sânge Rh pozitiv bolnavilor cu sânge Rh negativ, în sângele lor se
formează Rh-anticorpi (adică organismul se sensibilizează). Transfuziile repetate de sânge Rh
pozitiv celor cu Rh negativ duce la o reacţie gravă posttransfuzională, care poate duce la moarte
(Rhezus-conflict).
Deaceia persoanele cu Rh pozitiv pot transfuza sânge numai persoanelor cu Rh (+) . Cei cu Rh(-)
pot transfuza atât celor cu sânge Rh (+ ), cât şi cu sânge Rh (-).
54
O însemnătate deosebită o au gravidele cu Rh negativ. Fătul poate prelua Rh-pozitiv şi atunci în

organismul gravidei se formează Rh-anticorpi manifestat prin icterul hemolitic al nou-născutului
sau eritroblastoza. La sarcinile repetate (a doua, a treia) titrul Rh-anticorpilor se măreşte şi poate
provoca naştere prematură sau moarte intrauterină a fătului.
Determinarea factorului Rh se face în laboratorul clinic.
4. Etapele pregătirii de operaţie – hemotransfuzia. Rolul a/m.

Pregătirea bolnavului pentru transfuzie:
De la bolnav se ia:
1. Temperatura corpului;
2. Ps, TA;
3. Se observă culoarea tegumentelor şi prezenţa/lipsa erupţiilor cutanate;
4. Se pregăteşte psihologic;
5. Se colectează urina şi sânge pentru examenarea în laboratorul clinic.
Transfuzia de sânge se face într-o ordine strictă.
1. Se determină grupa sangvină şi factorul rezus al primitorului. Pentru aceasta se colectează
sânge din venă în 2 eprubete. Dintr-o eprubetă se va determina grupul sanguin, apoi se va
trimite în laborator pentru verificarea grupei şi determinarea Rh-factor. Cealaltă eprubetă se
pune în frigider pentru a determina probele compatibilităţii;
2. Se comandă sângele corespunzător din secţia de transfuziologie, se scoate recipientul
(containerul) cu component al sângelui din frigider ((t°+4-6°), se face analiza macroscopică
a sângelui din recipient(container):
a) Se citeşte eticheta – gr. sangvin, factorul Rezus, data colectării, NP donatorului, semnătura
persoanei responsabilă de conservare;
b) Se verifică ermiticitatea şi integritatea recipientului;
c) Controlul conţinutului recipientului – culoarea, transparenţa. Orice modificare a
componentului sângelui (cheaguri, scimbarea culorii şi transparenţei) îl face să fie
contraindicat. Dcă recipientu a fost o perioadă în frigider se formează 3 straturi – la fund
eritrocitele de culoare brună, la mijloc –leucocitele de culoare cenuşie,deasupra plasma
de culoare galbenă transparentă.
3. Se determină grupul sanguin din recipient, pentru siguranţă;
4. Se efectuiază probele compatibilităţii
- Proba (testul) compatibilităţii individuale (0AB);
- Proba (testul) compatibilităţii după sistemul Rezus factor;
- Proba biologică.
Efectuarea testului de compatibilitate după sistemul 0AB înainte de hemotransfuzii (in
vitro).
Materiale şi utilajul necesar:
1. Pentru determinarea compatibilităţii cu componente eritrocitare se pregăteşte serul pacientului
şi eritrocite din containeul destinat transfuziei;
2. Pentru determinarea compatibilităţii cu componente de plasmă – se pregăteşte eritrocitele
pacientului şi plasma din containerul destinat transfuziei.
3. Solutie 0,9% NaCl
4. Placi albe de plastic sau faianta (cu suprafata hidrofila, aderenta)
5. Pipete Pasteur
55
6. Baghete de plastic (capace de la ace) sau sticla

7. Cronometru sau ceas.
Tehnica determinării:
1. Se marchează în partea de sus a plăcii Numele, Prenumele, grupul 0AB al pacientului
şi Numarul şi grupul 0AB al componentului din container.
Pentru compatibilitatea componentelor eritrocitare.
2. Aplicati o picatură mare (0,1 ml) de ser al pacientului şi alaturi o picatură mică (0,01
ml) de eritrocite din containerul destinat transfuziei în proporţie 1:10
Pentru compatibilitatea componentelor de plasmă.
1. Aplicaţi o picatură mare (0,1 ml) de plasmă din containerul destinat transfuziei şi alaturi o
picatură mică (0,01 ml) eritrocitele pacientului în proporţie 1:10.
2. Amestecaţi eritrocitele cu serul (plasma) cu baghetă separată, curataă, uscată până la
omogenitate.
3. Agitaţi lent, periodic placa până la expirarea a 5 min.
Citirea rezultatelor:
1. Dacă picatura după 5 minite rămâne omogen colorată, fără semne de aglutinare sângele este
compatibil după 0AB.
2. Dacă în picatură dupa 5 min apar semne de aglutinare care nu dispar la adăugarea Sol. NaCl
de 0,9% (excluderea fenomenului agregării) sângele este incompatibil dupa 0AB. Efectuarea
testului de compatibilitate după sistemul Rh înainte de hemotransfuzii (in vitro). Materiale
şi utilajul necesar:
1. Pentru compatibilitate cu componente eritrocitare - serul pacientului si eritrocite din container
destinat transfuziei;
2. Pentru compatibilitate cu componente de plasma - eritrocitele pacientului şi plasma din
container destinată transfuziei;
3.Sol. 10% gelatină;
4. Sol. 0,9% NaCl;
5. Baie de apă sau termostat la 46-48°C;
6. Pipete Pasteur;
7. Eprubete 10 ml;
8. Cronometru sau ceas
Tehnica determinării:Se marchează pe eprubetă Numele, Prenumele, grupul 0AB al pacientului
şi Numarul şi grupul 0AB al componentului din container.
Pentru determinarea compatibilităţii componentelor eritrocitari.
1. Plasaţi o picătură (0,05 ml) de eritrocite din containerul destinat transfuziei, două picături
(0,1ml) de jelatină încălzită prealabil până la stare lichidă şi două picături (0,1 ml) de ser
al pacientului.
Pentru determinarea compatibilităţii componentelor de plasmă
1. Plasaţi două picături (0,1 ml) de jelatină încălzită prealabil până la stare lichidă, o picătură
(0,05ml) de eritrocite ale pacientului, două picături (0,1 ml) din containerul cu plasmă
destinat transfuziei.
2. Eprubeta se agită pentru a omogeniza conţinutul.
3. Plasaţi eprubeta în baie de apă pentru 10 min, (sau în termostat pentru 30 min) la 46-48°C.
4. Dupa incubare eprubeta se extrage şi se adaogă 5-8 ml sol. NaCl 0,9%. 5. Conţinutul se
agită prin răsturnarea repetată a eprubetei.
56
6. Rezultatul se citeşte vizual cu ochiul liber sau cu lupa.

Citirea rezultatelor:
⮚ Dacă în erubetă se observă aglutinarea eritrocitelor sub forma de suspensie de aglutinate
mici pe fundal transparent – Testul este incompatibil.
⮚ Daca in erubeta lichidul ramâne uniform colorat fara semne suspenzie de aglutinare –
Testul este compatibil.
II. Testul de compatibilitate după sistemul Rh (proprie): Pe eprubetă se marchează NP
pacientului şi grupul ABO şi grupul ABO al containerului. Se picură o picătură (0.05 ml) de
eritrocite din container în eprubeta cu 2 picături de Gelatină10% încălzită prealabil până la stare
lichidă şi 2 picături (0,1 ml) de ser al pacientului.Eprubeta se agită pentru a se omogeniza
conţinutul, apoi sse plasează pe baia de aburi pentru 10 min la 46- 48°C. După ce se scoate se
adaugă 5-8 ml sol. Na Cl 0,9 %, se agită bine prin răsturnarea repetată a eprubetei, se citeşte
rezultatul. Dacă în eprubetă se observă aglutinarea eritrocitelor sub formă de suspensie de
aglutinată pe fondal transparent – testul este incompatibil. Dacă în eprubetă lichidul rămâne
colorat uniform fără semne de aglutinare – testul este compatibil.
Proba biologică (in vivo).
Proba biologică se efectuează în modul urmator: Sângele se încălzeşte la t° 37°C - prin
expunere la temperatura camerei, sau în echipamentspecial pentru încălzire. Se montează trusa
pentru transfuzie, se umple sistemul pentruperfuzii cu ser. Fiziologic. Apoi se face venepuncţia,
se fixează sistemul pe corp cu benzidin leucoplast, se schimbă acul în recipientul cu component
sanguin. În jet se transfuzează10-15 ml de concentrat de eritrocite, plasmă şi alte
componente.Peste 3 minute de la începutul transfuziei se micşorează jetul sangvin la minimum şi
sedetermină starea bolnavului:
- culoarea şi umeditatea tegumentelor;
- ritmul şi amplituda respiraţiei frecvenţa şi amplitudinea pulsului;
- lipsa sau prezenţa dispneei, hiperemiei şi cianoza feţei;
- lipsă de acuze etc.
Procedura se efectuează încă de 2 ori. Lipsa reacţiei la bolnav dupa 3 reprize de control dă
dovadă că sângele este compatibil şi se face prelungirea transfuziei.
Containerul cu restul de conţinut transfuzat (10-15 ml) se păstrează în frigider 48 ore
(pentru verificare în caz de apariţie a complicaţiilor).
În caz de apariţie a unor semne clinice de reacţie la transfuzie, aceasta din urmă se
întrerupe, şi bolnavului i se acordă ajutorul necesar.
Sângele integru (ST)

Sângele integru este sângele prelevat de la un donator selecţionat şi recoltat pe anticoagulant,
într-un recipient steril şi apirogen şi este în principal utilizat ca materie primă pentru
prepararea produselor sanguine labile. Sângele integru proaspăt prelevat nu-şi păstrează toate
proprietăţile decât o perioada limitată de timp.
Component sanguin – component obşinut din sânge integru.
Derivat sanguin – oţinut din componentul sanguin.
Preparat biomedical - obţinut din sânge sau plasmă cu scop curativ
5. Clasificarea produselor sangvine:

În funcţie de acţiunea produselor sangvine asupra organismului se disting:
57
I. Componente sangvine
1. Concentrat eritrocitar;
2. Concentrat de leucocite (granulocite);
3. Concentrat de plachete (trombocite);
4. Plasmă proaspăt congelată.
II. Derivate sângelui:
1. Concentrat eritrocitar deleucocitat;
2. Concentrat eritrocitar deplasmatizat;
3. Concentrat eritrocitar resuspendat;
4. Concentrat eritrocitar fenotipat;
5. Concentrat de plachete iradiat;
6. Concentrat de plachete deleucocitat;
7. Crioprecipitat congelat.
III. Preparate sangvine diagnostice:
1. Ser standard izohemoaglutinant anti-0AB;
2. Ser standard anti-Rhezus;
3. Ser univesal;
4. Eritrocite standarde.
IV. Preparate biomedicale
1. Sol. Albumină 5%, 10%, 20% ;
2. Trombină;
3. Imunoglobulină umană normală;
4. Imunoglobulină umană antistafilococică;
5. Imunoglobulină umană anti-Rhezus;
6. Peliculă izogenă de fibrină;
7. Membrană TachoComb, TachoXIL.
Substituenţii sângelui
I. Sol. de dezintoxicare – cristaloizi, ameliorează micdocirculaţia, posedă acţiune
de dezintoxicare, de restabilire a echilibrului hidrosalin:
1. Ser Fiziologic;
2. Sol. de Glucoză 5%
3. Sol. Ringher;
4. Sol. Ringher - LOK.
5. Hemodeză, etc.
II. Sol. de deşocare –măresc volumul plasmei, ameliorează hemodinamica.
1. Refortan.
2. Haes 3%, 6%.
3. Gelofuzin.
4. Gelatinol sol. coloidală;
5. Dextran.
6. Macrodex;
7. Reopoliglucină sol. micromoleculară.
8. Poliglucină.
III. Soluţiile de alimentaţie parenterală – sol. macromoleculare :
58
1. Dextran (Macrodex)
2. Sol. de aminoacizi:
a) Aminofuzin.
b) Aminoplasmol – Hepa.
c) Aminosteril – KE.
d) Aminosol.
e) Infuzol – proteică.
3. Sol. de gelatină:
a) Haemacel.
b) Plasmagel.
c) Marisang.
Flezubin – enteral prin sonda nazogastrică.
6. Reacţiile şi complicaţiile posibile în transfuzii şi perfuzii.

Majoritatea complicaţiilor în transfuzii de sânge sunt cauzate de greşelile comise în procesul de
pregătire sau realizare a transfuziei .
Complicaţiile în transfuzie:
I. Şocul transfuzional (hemotransfuzional, hemolitic) – este cea mai gravă complicaţie
cauzată de incompatibilitatea individuală 0AB sau Rh-incompatibilitate. Complicaţie cauzată
de greşeli comise:
1. în determinarea grupei sangvine;
2. în determinarea factorului Rhezus;
3. în determinarea compatabilităţii individuale ;
4. în determinarea compatabilităţii de Rh factor ;
5. în determinarea probei biologice ;
În aşa caz apare hemoliza eritrocitelor, incompatibilitatea componenţilor proteici ai plasmei
sângelui donatorului şi a primitorului, ceea ce duce la dereglări grave ale funcţiilor vitale a
organelor.
Manifestările clinice:
În timpul transfuziei sau peste un timp oarecare (mai des în primele 1-30 minute, mai rar la
sfârşitul a 24 ore ) apar:
- Semne de nelinişte;
- Cefalee, vertije;
- Senzaţia de constricţie şi apăsare în piept;
- Frison puternic;
- Dureri puternice în regiunea lombară (reg. rinichilor);
- Dureri în reg. inferioară a abdomenului;
- Greaţă, vomă;
- Hiperimia feţei care trece în paloarea tegumentelor;
- Cianoză, transpiraţii reci;
- 10.Ps se accelerează, T/A scade;
În majoritatea cazurilor peste 1-2 ore starea bolnavului se ameliorează, însă această ameliorare
este aparentă şi de scurtă durată, după care starea bolnavului se agravează brusc: - Apoi se
constată pierderea conştiinţei;
- Creşte temperatura corpului;
59
- Apare icterul progresiv;

- Paralizia sfincterilor;
- Uneori survine moartea din cauza insuficienţei renale ca rezultat al intoxicaţiei cu produse
ale hemolizei eritrocitelor şi distrugerii proteinelor plasmei.
Asistenţa de urgenţă:
1. Întreruperea rapidă a transfuziei, menţinerea unei linii venoase şi administrarea, sol.
perfuzionale (ser fiziologic, sol. Glucoza, soluţii macromoleculare-Refortan, Gelofuzin,
Reopoliglucină);
2. A/m chemă de urgenţă medicul şi îndeplineşte cu stricteţe indicaţiile;
2. Efectuarea imediată a blocajului novocainic paranefral;
3. Efectuarea măsurilor antişoc:
- Administrarea sol. Adrenalină hidrocloridă 0,1% 0,75-1,0 s/c sau 0,5-0,75 i/v în perfuzii. -
Administrarea corticosteroizilor – Dexametazon 8-12-16mg i/v, Prednizolon i/v în perfuzii ; -
Administrarea antihistaminicilor – Taveghil, Suprastin ;
4. Administrarea preparatelor cardiotonice şi spasmolitice;
5. Este indicată sangvinotransfuzia şi transfuzii de plasmă;
6. Încălzirea bolnavului prin administrarea sol. CaCl 10%-10,0 i/v, termofoare,
învelirea pacientului etc;
Dacă tratamentul de mai sus nu este efectiv se face hemodializa cu aparatul rinichi artificiali.
Altă variantă corectă
Pacientul necesită măsuri de asistenţă medicală urgentă:
1. Sistarea transfuziei;
2. Chemarea medicului şi a altor a/m în ajutor;
3. Pregătirea unei perfuzii cu sol. Fiziologică şi conectarea ei la cateterul venos; 4.
Pregătirea unei perfuzii cu sol. Glucosae 10% - 500ml (în rezultatul hemolizei
eritrocitelor Kaliul din ele difundează în sânge. Se instalează o hipercaliemie care
poate induce aritmii cardiace cu dezvoltarea stopului cardiac. Glucoza leagă Kaliul);
5. Administrarea i/v urgentă a
- sol. Suprastin 20 mg,
- sol. Prednizolon 90 -120 mg;
- analgetic opioid sol. Promedol 20mg (cu decontarea ulterioară);
- sol.Ca gluconat 1% - 10ml;
6. Aplicarea măştii cu oxigen (deoarece se instalează o hipoxie hemică acută); 7.
Aplicarea cateterului urinar (este necesar de monitorizat diureza şi culoarea urinei.
Urina în acest caz va fi roşie din cauza hemoglobinuriei. Când urina va deveni de
culoare obişnuită, putem presupune evoluţia benignă a şocului transfuzional); 8.
Administrarea repetată de corticosteroizi şi antihistaminice.
9. Dacă a survenit stopul cardiac se va recurge imediat la resuscitarea cardiorespiratorie
conform protocolului ABC;
10.Monitorizarea continuă a pacientului;
11.Încălzirea pacientului.
II. Complicaţiile provocate de greşeli în tehnica de transfuzie şi
nerespectarea regulilor asepsiei :
1. Embolia gazoasă;
2. Tromboembolia;
60
3. Dilatarea cardiacă acută – este provocată de transfuzia rapidă a sângelui sau

substituienţilor lui;
4. Dezvoltarea procesului septic în nerespectarea regulilor
asepsiei.
III. Complicaţiile legate de examinarea insuficientă a donatorului sau bolnavului şi
neglijarea datelor examinării şi a contraindicaţiilor pentru transfuzie. Aici se referă -
infectarea bolnavului cu SIDA, hepatită virală, sifilis,
malarie.
Neglijarea contraindicaţiilor duce la agravarea nefritei, hepatitei,
decompensarea cardiacă etc.
IV. Sindromul transfuziei masive de sânge: apare la transfuzia rapidă a unei cantităţi mari de
sânge conservat cu Citrat (mai mult de ½ din volumul sângelui – şoc citrat). Bolnavul e
neliniştit, tegumentele sunt palide, acoperite cu transpiraţii, apar tulburări hemodinamice,
convulsii.
Profilaxia după transfuzia a fiecărei doze de 500 ml de sânge se întroduce 10ml. sol. CaCl
10% la fiecare 500ml sânge, care neutralizează citratul de Na.
V. Sindromul sângelui hemolizat: în transfuzii masive de sânge conservat, colectat de la
mai mulţi donatori.se instalează incompatibilitate imunologică, urmată de agregarea
eritrocitelor.
Bolnavul reacţionează prin dispnee, cianoză, hematurie, icter.
În asemenea cazuri se face
1. Întreruperea transfuziei cu anunţarea medicului, menţinerea unei linii venoase;
2. Injectarea s/c a 0,75-1 ml. de Adrenalină;
3. Perfuzii i/v cu sol. perfuzante;
4. Administrarea preparatelor antihistaminice,
5. Administrarea cardiotonicelor;
6. Administrarea preparatelor hormonale Dexametazon 8-16 mg;
7. Oxigenoterapia;
8. Administrarea sol. CaCl 10% - 10,0
Reacţiile în transfuzii: pot fi clasificate în:
1. Febrile;
2. Hemolitice;
3. Anafilactice.
Reacţii febrile (pirogenetice) hemotransfuzionale :
Apar din cauza pătrunderii substanţelor pirogene, care sunt provocate de allo anticorpi
antileucocitari. Pot fi reacţii: uşoare, medii şi grave.
Apare:
- frisonul;
- ridicarea temperaturii corpului;
- cefalee;
- tahicardie;
- crampe musculare;
- greaţă, vomă etc.
Profilaxia: Respectarea strictă a regulelor de recoltare şi transportare a sângelui, tehnicii
transfuziei şi sterilizarea aparatajului. La momentul actual se folosesc sisteme pentru perfuzii
61
care se utilizează o singură dată, se livrează sterile în pungi individuale din material plastic.
Tratamentul este simptomatic.
1. Ventilarea corpului cu ventilator;
2. Hidratarea cu lichide reci;
3. Administrarea remediilor antipiretice;
4. Administrarea remediilor antihistaminice, cardiotonice etc.
Reacţiile anafilactice:
Apare stare de nelinişte, prurit, urticărie, tulburări respiratorii, tahicardie etc. Poate să se
declanşeze Edemul Qvinche sau şocul anafilactic.
Asistenţa de urgență:
1. Întreruperea imediată a transfuziei;
2. Anunţarea medicului şi îndeplinirea indicaţiilor;
3. Menţinerea liniei venoase şi perfuzarea sol. Fiziologice;
4. Administrarea de corticosteroizi, antihistaminece, cardiotonice;
5. Inhalaţii cu O2 umezit.
62
7. MANAGEMENTUL PREOPERATORIU AL PACIENTULUI CHIRURGICAL
Planul:
1. Perioada preoperatorie. Definiție, scop, sarcini.
2. Fișa medicală a pacientului chirurgical.
3. Particularitățile de pregătire a pacientului pentru operație programată și urgentă.
4. Particularitățile pregătirii preoperatorii a copilului și a pacientului în etate.
1. Perioada preoperatorie. Definiție, scop, sarcini.
Perioada preoperatoare cuprinde intervalul de timp din momentul internării bolnavului

în secţia de chirurgie până la operaţie.
Ea se împarte în două etape:
I. De diagnostic, se precizează diagnosticul, se determină starea organelor şi sistemelor, se
stabilesc indicaţiile operatoare.
II. De pregătire preoperatoare (se pregăteşte bolnavul de operaţie).
Durata perioadei preoperatoare variază în funcţie cu gradul de urgenţă, de starea bolnavului şi de
gravitatea operaţiei iminente. De exemplu, în afecţiunile chirurgicale acute (apendicită acută,
ulcer gastric perforant, ileus, sarcină extrauterină ş.a)- când evoluţia accelerată a procesului
patologic prezintă un pericol direct pentru viaţa bolnavului- perioada de pregătire preoperatoare
trebuie redusă la minimum, în timp ce pregătirea bolnavului pentru pneumonectomie, impusă de
vre-un proces purulent la plămân însoţit de manifestări de intoxicaţie gravă, pregătirea
bolnavului istovit de cancer esofagian ori pulmonar etc, solicită 10-30 zile, pentru diminuarea
intoxicaţiei şi ameliorarea funcţiilor tuturor organelor şi sistemelor lui. Scopul principal al
perioadei preoperatoare constă în reducerea la minimum a riscului intervenţiei chirurgicale.
Sistemul de măsuri profilactice, efectuate în scopul combaterii unor eventuale complicaţii în
timpul intervenţiei chirurgicale şi după ea constituie pregătirea preoperatoare.
Medicul chirurg nu trebuie să uite nici pentru o clipă pericolul ce-l prezintă intervenţia, deaceea,
pregătindu-l pe bolnav pentru operaţie, el trebuie să facă tot posibilul de a-l reduce la minimum.
Studierea perseverentă a tulburărilor funcţionale a organismului bolnav, lichidarea lor, crearea
unor rezerve de posibilităţi funcţionale ale organelor şi sistemelor bolnavului constituie problema
principală în perioada preoperatoare. A doua problemă în această perioadă este evitarea infectării
eventuale a plăgii. Înaintea operaţiei se va ţine cont nu numai de o eventuală hemoragie ci şi de
starea mecanismelor compensatoare ale bolnavului, de măsura, în care reacţionează el la
instituirea unei anemii acute, deoarece profunzimea tulburărilor hemodinamicii depinde de aceşti
doi factori. Prin urmare, riscul operator prevăzut la timp şi măsurile profilactice luate pentru
reducerea lui la minimum constituie baza pregătirii preoperatoare a bolnavului.
Sarcinile perioadei preoperatorii sunt: 1. Stabilirea diagnosticului, precizarea indicaţiilor şi
contraindicaţiilor operatoare. Alegerea procedeului chirurgical şi metodei de anestezie. 2.
Evidenţierea complicaţiilor existente şi afecţiunilor asociate.
63
Managementul preoperatoriu al pacientului chirurgical
3. Determinarea stării şi gradului deficienţei funcţionale a organelor şi sistemelor bolnavului. 4.

Efectuarea unor măsuri curative, ce ar putea contribui la ameliorarea funcţiilor deficiente ale
organelor şi sistemelor bolnavului şi la vindecarea bolilor asociate şi a complicaţiilor. 5. Crearea
unor rezerve funcţionale ale organelor şi sistemelor, intensificarea forţelor imunobiologice ale
organismului bolnav. 6. Efectuarea unor măsuri cu caracter general, menite să reducă pericolul
unei eventuale infecţii endogene (băi, bărbierit, evacuarea tractului gastro-intestinal, etc) Acest
şir de probleme trebuie rezolvat, ţinându-se cont în mod riguros, de particularităţile individuale
ale bolnavului, de caracterul afecţiunii lui şi de gravitatea intervenţiei chirurgicale iminente.
Paralel cu pregătirea preoperatoare generală a unui grup de bolnavi, cu afecţiuni analoage (de
exemplu, spălături ale stomacului pentru bolnavii cu stenoză pilorică, administrarea aciduluui
clorhidric- în achilie, evacuarea totală a intestinului- în operaţiile pe colon, tendinţa de lichidare a
inflamaţiei perifocale în supuraţiile cronice pulmonare etc) şi pregătirea generală a tuturor
bolnavilor cu indicaţii operatoare (somnul suficient şi profund în ajunul operaţiei, o baie de
curăţenie, câmpul operator bine ras, alimentaţia redusă în ziua operaţiei, profilaxia carenţei de
vitamine etc) Rezistenţa organismului şi procesele de regenerare se intensifică odată cu saturarea
organismului cu vitamine. Deaceea în pregătirea preoperatorie trebuie inclusă şi administrarea
vitaminilor B1, C, K, etc Acest lucru e necesar nu numai pentru că la bolnavii epuizaţi se observă
aproape întotdeauna o carenţă de vitamine, ci şi pentru că pătrunderea vitaminilor în organism
prin alimentaţie este redusă, iar administrarea abundentă a soluţiei clorurosodice izotonice şi a
glucozei contribuie la apariţia carenţei de vitamine. Examinând starea bolnavului şi pregătindu-l
pe acesta pentru operaţie, medicul trebuie să ţină cont de starea organelor şi sistemelor lui de la
care intervenţia chirurgicală solicită o încordare exagerată.
Sistemul nervos. Cruţarea sistemului nervos al bolnavului, adică evitarea supraexcitaţiei
determină, în mare măsură, evoluţia procesului patologic. Starea psihică şi comportarea
bolnavului sunt determinate în mare măsură, nu numai de evoluţia afecţiunii, ci şi de mediul
înconjurător şi de caracterul procesului curativ. Durerea şi tulburările de somn traumatizează
grav sistemul nervos al bolnavului. Deaceea combaterea durerii şi insomniei (administrarea
calmantelor, preparatelor de brom, somniferelor) trebuie să ocupe un loc important în pregătirea
preoperatoare a bolnavului. Medicul trebuie să cruţe sistemul nervos al bolnavului în tot cursul
tratamentului, deoarece psihicul acestuia solicită o atitudine prudentă, mai ales în perioada
preoperatoare, când el se frământă sufleteşte. În asemenea clipe relaţiile dintre medic şi bolnav
capătă o deosebită importanţă. Uneori sunt suficiente doar câteva cuvinte pentru ca medicul să
spulbere îndoielile chinuitoare ale bolnavului în perioada preoperatorie.
Sistemul cardiovascular şi sistemul hematopoietic, compoziţia sângelui. Pregătirea
bolnavului cu activitatea cardio-vasculară normală pentru o operaţie mică ori de însemnătate
mijlocie nu solicită măsuri speciale şi ce limitează doar la câteva zile de aflare la spital. În cazul
unei activităţi cardio-vasculare slăbite (asurzirea zgomotelor cardiace, scăderea tensiunii arteriare,
paloarea tegumentelor) fără modificări organice din partea inimii se administrează, de obicei,
subcutanat câte 1 ml soluţie de stricnină 1:1000 timp de câteva zile, iar intravenos câte 20-40 ml
soluţie de glucoză de 40 % în combinaţie cu acid ascorbic. Având în vedere, că operaţiile majore
sunt însoţite, de obicei, de hemoragii grave ce pot duce la anemie acută în timpul intervenţiei
chirurgicale sau în perioada preoperatoare, medicul trebuie
64
să reuşească printr-o perioadă preoperatoare a bolnavului, să lichideze fenomenele de anemie, să

obţină o ameliorare a compoziţiei sângelui şi activarea organelor hematopoietice. În acest scop e
foarte important regimul raţional, dieta, transfuzii repetate de sânge conservat în doze mici. Se
ştie că bolnavii a căror hemoglobină din sânge e mai joasă de 25-40% suportă rău operaţia. Ei
pot avea complicaţii grave atât în timpul operaţiei (şoc, hipoxemie), cât şi în perioada
postoperatoare (regenerare dificilă a ţesuturilor, dezvoltarea infecţiei etc). Deaceea bolnavilor
anemizaţi, fără urgenţe chirurgicale, li se face o pregătire specială, menită să sporească la
maximum conţinutul hemoglobinei din sânge. Se administrează, de obicei, transfuzii de sânge,
mai întâi în jet filiform în doze medii(350-500 ml), iar pe urmă- picătură cu picătură. În felul
acesta se poate obţine sporirea conţinutului de hemoglobină până la 60-65% şi ameliorarea
funcţiei organelor hematopoietice. Se mai administrează acestor bolnavi preparate de fier,
hemostimulină, vitamina B12 etc În anemie acută (ulcer gastric sângerând, ruptură a trompei
uterine în sarcina tubară ş.a) transfuzia de sânge se face înainte de operaţie, în timpul ei şi după
ea.
Organele respiratorii. În perioada postoperatoare complicaţiile pulmonare se întâlnesc la 5-
10% bolnavi. Ele duc la letalitate considerabilă. În operaţiile planificate din timp pregătirea
plămâinilor prevede lichidarea bronşitelor acute şi cronice, proceselor de inflamaţie ale căilor
respiratoare superioare şi ale sinusurilor paranazale (rinită, sinuzită, etc.) Asigurarea unei
respiraţii normale, profunde până la operaţie, în timpul ei şi după ea este o importantă măsură
pentru evitarea complicaţiilor pulmonare postoperatoare. În acest scop bolnavul trebuie să facă
exerciţii de respiraţie şi de expectoraţie, care îi vor fi de folos în perioada postoperatoare.
Bolnavul trebuie să fie activ, să se scoale din pat cât mai devreme posibil. În felul acesta el va
contribui la profilaxia complicaţiilor pulmonare postoperatoare.
Tractul gastrointestinal. Cavitatea bucală conţine o floră bacteriană numeroasă şi variată,
bogată în microbi patogeni, numărul cărora creşte considerabil în tonzilitele cronice, în sinuzite şi
caria dentară. După operaţii majore, în special la bolnavii deshidrataţi, când activitatea secretoare
a glandelor salivare scade considerabil, asanarea naturală a cavităţii bucale devine dificilă. Ca
urmare se dezvoltă fulgerător flora din cavitatea bucală, putînd provoca grave complicaţii:
parotidită, stomatită, pneumonie etc. În perioada preoperatoare este necesară asanarea cavităţii
bucale.
Este de dorit ca până la operaţie să se facă o evacuare totală a intestinului pentru a se evita
posibilitatea unei infecţii endogene. S-a constatat prin cercetări experimentale şi clinice, că
purgativele duc la scăderea consecutivă a tonusului peretelui intestinal. Inaniţia (foamea) şi
purgativele duc la dezechilibrul acido-bazic al sângelui. În ţesuturi se formează compuşi acizi, ce
duc la acidoză, care se manifestă din punct de vedere clinic printr-un tablou de intoxicaţie gravă,
însoţită de vărsătură, meteorism, retenţie a urinei etc. Deaceea inaniţia
şi purgativele nu mai sunt folosite decât in cazurile exclusive (în operaţiile la colon). Clisma
evacuatoare e indicată în ajunul operaţiei numai în caz de constipaţie. Pentru a preveni acidoza
postoperatoare, bolnavului i se poate da în dimineaţa zilei de operaţie un pahar cu ceai dulce, care
se rezoarbe repede în stomac şi nu constituie nici o pedică pentru administrarea narcoticilor. În
tulburările funcţionale ale ficatului riscul operaţiei sporeşte considerabil, deaceea explorarea
perseverentă a acestui organ înaintea operaţiei este strict obligatorie. Reducerea raţiei alimentare
înainte de operaţie şi după ea duce la diminuarea şi chear la
65
dispariţia rezervelor de glicogen din ficat: scăderea considerabilă a nivelului de zahăr agravează
starea bolnavului şi încetineşte procesele reparative.
În perioada preoperatoare este necesară crearea rezervelor de glicogen în ficat. În acest scop
bolnavilor caşectizaţi şi astenici li se administrează o serie de injecţii intravenoase de glucoză şi
vitamina C. Din partea rinichilor se cere o supraîncordare atât în timpul operaţiei, cât şi în
perioada de pregătire preoperatoare. Administrarea înainte de operaţie a medicamentelor,
lichidelor în cantităţi mari şi transfuziile de sânge sporesc efortul rinichilor ca şi eliminarea
produselor de dezagregare a ţesuturilor şi a sângelui transfuzat în operaţiile majore. Deaceea în
perioada preoperatoare trebuie întreprinsă o explorare minuţioasă a rinichilor,folosindu-se în acest
scop nu numai cercetările de laborator, ci şi probele funcţionale necesare. Legătura strânsă dintre
funcţiile ficatului, rinichilor
şi sistemului cardio-vascular impun evaluarea stării rinichilor şi posibilităţilor lor funcţionale,
ţinându-se cont de funcţiile ficatului şi sistemului cardio-vascular.
Pielea. Inspecţia atentă a pielii de pe întreagă suprafaţă a corpului bolnavului în perioada
preoperatoare permite uneori să se pună în evidenţă afecţiuni (eczemă, furunculoză, piodermie,
erupţii purulente, escoriaţii, etc), ce solicită un tratament până la operaţie. Mai pot fi evidenţiate şi
urme ale unor procese inflamatoare suportate recent, care impun amânarea operaţiei (cu 2-4
săptămâini) până va fi redus la minimum riscul ei ori tratamentul infecţiei latente. Se ştie, că în
primele două săptămâini după vindecarea proceselor inflamatorii flora microbiană se cuibăreşte
în căile limfatice şi, în operaţiile efectuate atât în apropierea fostului focar de inflamaţie, cât şi în
regiunile mai îndepărtate, ea poate duce la diferite complicaţii din partea câmpului operator, iar
generalizându-se, poate duce la septicemie. Pregătirea pelii bolnavului pentru operaţie constă în
efectuarea unei băi de curăţenie şi schimbarea albiturilor în ajunul zilei de operaţie. Pregătirea
câmpului operator se face în dimineaţa zilei de operaţie, chiar în apropierea ei imediată, deoarece
escoriaţiile şi zgîrâieturile posibile din timpul rasului se pot inflama, impunând amânarea
operaţiei. Itensificarea mecanismelor imunobiologice exercită o influenţă directă asupra reuşitei
intervenţiei chirurgicale. Una din manifestările acestor mecanisme o constituie numărul de
leucocite şi activitatea lor fagocitară (indicele fagocitar). În cazul evoluţiei favorabile a procesului
inflamator leucocitoza şi activitatea fagocitară a leucocitelor se menţin la un nivel înalt.
Transfuzia de sânge intensifică activitatea fagocitară a leucocitelor de 6-8 ori. (Е. П.
Медведева). La bolnavii chirurgicali se observă deseori tulburări ale metabolismului proteic.
Există hipoproteinemii preoperatoare, din timpul operaţiei şi postoperatoare. Hipoproteinemiile
preoperatoare se întâlnesc la bolnavii caşectizaţi în stenozele gastrice, intestinale, în procesele
supurative cronice, la bolnavii în stare de anemie, şoc etc În timpul operaţiei hipoproteinemia
apare în urma traumatismului grav, însoţit de dezagregări masive ale proteinelor, în hemoragii şi
în intoxicaţia cauzată de narcoză. Hipoproteinemiile postoperatoare se pot dezvolta din cauza
inaniţiei (foamei), pierderilor mari de proteină survenite în urma dezagregărilor ei sub acţiunea
temperaturii înalte a bolnavului ori a complicaţiilor postoperatorii. Nivelul proteinelor din sânge
şi fracţiile lor componente trebuie studiate în perioada preoperatoare. În hipoproteinemie
pregătirea preoperatoare prevede normalizarea componenţei proteice a serului sangvin, ceia ce se
poate obţine prin transfuzii repetate de sânge, administrarea plasmei, serului sangvin, serului
heterogen (BC-8) şi a hidrolizaţilor proteici (L-103 ş.a).
66
Perioada preoperatoare e cu atât mai lungă cu cât mai gravă şi mai complicată e operaţia.
Studierea curbelor termice şi pulsului, comportării bolnavului, a poftei de mâncare, somnului,
efectuarea unor explorări complecte, sistematizarea şi analiza tuturor materialelor necesare
pentru stabilirea diagnosticului, impun uneori o perioadă preoperatoare destul de lungă.
Observaţiile clinice trebuie să excludă bolile infecţioase posibile, în perioada lor de incubaţie, de
exemplu gripa. Fiind observate la timp manifestările prodromale ale bolii infecţioase din
perioada preoperatoare, se pot evita complicaţiile postoperatoare grave. În timpul explorării şi
pregătirii preoperatoare a bolnavului este necesară gimnastica medicală generală. Complexul
trebuie să alterneze exerciţiile de gimnastică generală cu cele de gimnastică respiratorie şi să fie
destul de simplu pentru ca să poată fi reţinut şi executat de sinestătător. Dacă explorările şi
analizele necesare pentru operaţii se fac la policlinică, bolnavii necesită o supraveghere clinică
de cel puţin 2-3 zile.
2. Fișa medicală a pacientului chirurgical.

Fișa de observație clinică reprezintă un act cu triplă semnificație:
1. Document medical și științific;
2. Medico-judiciar;
3. Contabil.
Fișa medicală cuprinde următoarele compartimente:
I. DATELE DE PAŞAPORT
Numele de familie, prenumele
Vârsta sexul
Profesiunea şi specialitatea
Domiciliul
Data şi ora îmbolnăvirii
Data şi ora adresării la medic
Diagnosticul de trimitere
Diagnosticul de internare
Diagnosticul clinic
Diagnosticul la externare
a) de bază
b) complicaţii
c) afecţiunile asociate
II. ACUZELE BOLNAVULUI

A reflecta plângerile bolnavului în ziua de examinare. Mai întâi e necesar de a descrie
simptomele majore care au impus bolnavul să se adreseze la medic şi să se interneze apoi de
ordin general. E necesar de a caracteriza amănunţit fiecare simptom: timpul şi condiţiile
apariţiei, caracterul, localizarea simptomului dureros, iradierea durerilor, intensitatea, durata, a
indica ce duce la diminuarea sau dispariţia lor.
La expunerea acuzelor de a le grupa după provenienţa lor comună şi pe sisteme. III.
ISTORICUL ACTUALEI BOLI
A descrie debutul bolii şi dinamica ei la examinare. Când s-a îmbolnăvit.
67
Debutul acut sau treptat (insidos). Cu ce simptome a început boala şi consecutivitatea

manifestării lor, rezultatele de laborator şi instrumentale, unde şi cu ce s-a tratat bolnavul până în
prezent, şi eficacitatea tratamentului.
În evoluţia cronică a bolii se descriu perioadele de acutizare (timpul şi frecvenţa
acutizărilor, cauza acutizărilor, durata, tratamentul administrat, eficacitatea lui) şi starea
bolnavului în perioada de remisiune.
Starea bolnavului în timpul ultimei adresări la medic, motivele adresarii. Cauzele internării la
spital. Măsurile de tratare efectuate la spital şi eficacitatea lor, dinamica simptomelor pe
parcursul tratamentului.
Descrierea prescurtată a istoricului bolii asociate.
IV. ANAMNEZA (ISTORICUL) VIEŢII
1. Date succinte biografice- unde s-a născut bolnavul, al cîtelea copil a fost în familie,
cum a crescut şi s-a dezvoltat. Unde şi cum a învăţat. Condiţiile de trai până în prezent.
Alimentarea (caracterizarea calitativă şi cantitativă, regularitatea, întrebuinţarea hrănii reci
(uscate), în grabă).
2. Activitatea de muncă. Vârsta, condiţiile încadrării în câmpul muncii, condiţiile de
muncă (durata,
nocivităţile profesionale etc, condiţiile habituale). Gradul efortului fizic, însemnătatea muncii
intelectuale. Respectarea regimului de muncă şi odihnă. Folosirea zilelor de muncă şi
concediilor. Practicarea sportului.
3. Antecedentele personale fiziologice - perioada de începere a maturizării sexuale. La
femei: când a
început prima menstruaţie, când s-au stabilit, la cîte zile se repetă, durata cantitatea eliminărilor
menstruale (abundente, insuficiente). Când s-a căsătorit. Numărul sarcinilor, a naşterilor, a
avorturilor (indicaţiile avortului), cum au decurs naşterile (la bolnavă sau la soţia bolnavului).
Când a apărut perioada de menopauză (la femei).
4. Deprinderile nocive - cât şi de când fumează. Abuzul de băuturi spirtoase (de care, în
ce cantitate, cât de des) şi folosirea substanţelor narcotice. Folosirea abundentă a lichidelor. Alte
deprinderi dăunătoare.
5. Antecendentele personale – afecţiunile şi traumele din trecut (din copilărie până în
prezent). Gravitatea evoluţiei bolilor din trecut. Evidenţierea în trecut a ulcerilor, erupţiilor,
durerilor nocturne a picioarelor, afoniei pe un timp îndelungat. Contarctul cu bolnavul de
tuberculoză şi alte boli infecţioase, supartarea sifilisului şi hepatitei. Deplasări în localităţile
epidemiologic nefavorabile.
6. Anamneza alergologică – nesuportarea unor medicamente, vaccine, seruri, a unor
produse alimentare. Manifestarea nesuportărilor: urticaria sau alte apariţii pe piele, prurit cutanat,
edeme localizate sau difuze, acces de astm etc.
E necesar de a clasifica de asemenea cum suportă bolnavul contractul cu diferite
substanţe chimice, înţepături de insecte. Dacă nu se schimbă starea bolnavului în perioada de
înflorire a anumitor tipuri de plante.
7. Anamneza de asigurare socială – continuitatea în muncă (generală şi fără întreruperi
în legătură cu boala respectivă) – pierderi temporare a capacităţii de muncă, confirmată prin fişa
medicală în ultimile 12 luni. La pierderea stabilă a capacităţii de muncă; când este confirmată de
expertiza medicală, ce grad de invaliditate i s-a determinat termenul următor al expertizei
medicale. Prezenţa poliţei de asigurare medicală.
68
8. Antecendentele eredo-colaterale – vârsta şi starea sănătăţii (sau cauza morţii)

părinţilor, copiilor bolnavului şi a altor rude apropiate (bunici, fraţi, surori). Relaţiile în famlilie.
Dacă nu au suferit părinţii sau rudele apropiate de boli venerice, psiho-neurologice,
alergice, endocrine, boli ale schimbului de substanţe, alcoolism, neoplasme, boli hemopoetice,
deasemenea lezarea acelor organe şi sisteme, în care au fost depistate dereglări patologice la
bolnavul examinat.
V. STAREA PREZENTĂ A BOLNAVULUI
1. Inspecţia generală.
Starea generală a bolnavului: satisfăcătoare, de gravitate medie, gravă. Conştiinţa bolnavului:
clară, tulburări de comnştiinţă – stupor, sopor, comă, delir, halucinaţii.
Poziţia bolnavului: activă, pasivă, forţată. Dacă poziţia e forţată de descris amănunţit. Expresia
feţei: obişnuită, tristă, iritată, trismus, edemaţiată, faţa Hipocratică, acromegalică, ftizică, în luna
plină, nefrotică, etc.
Tipul constituţional: normostenic, astenic, hiperstenic. Conformaţia corpului: talia, masa
corporală bolnavului.
Tegumentele şi mucoasele vizibile:
pielea- culoarea (roză, hiperemică, palidă, pămîntie, cianotică, icterică, brun-cenuşie sau
cafenie), umiditatea şi turgorul pielii. Modificări patologice - erupţii, depigmentaţie, leziuni de
grataj. Ulceraţii, fistule, cicatrici, steluţe vasculare, xantome.
mucoase vizibile- culoarea (roză, hiperemică, palidă), umiditatea, Modificări patologice. Părul:
tipul de pilozitate, elasticitatea, satrea părului (luciu, elasticitatea, caderea, etc.). Ungiile:
forma, suprafaţa, cu aspect de sticlă de ceas, fragile şi alte dereglări trofice, striaţii şi stratificare.
Ţesutul adipos subcutanat: Repartizarea uniformă, neuniformă, regiunile de depuneri a
ţesutului adipos subcutanat mai exagerat. Gradul de nutriţie - satisfăcător, diminuat, exagerat
(grosimea pliului în regiunea Traube (la bărbaţi) şi în regiunea inghinală (la femei)). Edeme:
localizarea şi răspîndirea, caracteristicile.
Ganglioni limfatici: submaxilari, cervicali, supraclaviculari şi subclaviculari, axilari, cubitali,
inghinali, poplitea. Forma, dimensiunile (în cm), consistenţa, suprafaţa, mobilitatea, concreşterea
între ei sau cu ţesuturile adiacente, durerea, starea pielii deasupra ganglionilor. Capul: forma,
dimensiuni (microcefalee, hidrocefalee), proporţionalitatea, evudenţierea punctelor dureroase
prin apăsarea în regiunile anterioare ale feţei (supraorbitale, infraorbitale, sinusurilor frontale şi
maxilare, şi apofizelor mastoide).
Gîtul: proporţionalitatea, prezenţa sau lipsa deformaţiilor. Pulsaţia patologică a arterelor
carotide. Turgescenţa venelor. Prezenţa glandei tiroide mărite (guşa), edem local. Muşchii:
gradul de dezvoltare, tonusul, prezenţa atrofiilor locale, induraţii, durere în timpul palpării.
Oasele: prezenţa deformaţiilor, durere la apăsare şi percuţie. Schimbarea degetelor sub formă de
beţişoare de tobă (degetele hipocratice).
Articulaţiile: forma, dimensiuni, schimbarea configuraţiei, edem şi hiperemia ţesuturilor
ambiante, durere, crepitaţia, limitarea mobilităţii la mişcările active şi pasive, dureri în momentul
palpării.
69
VI. DIAGNOSTICUL PREZUMTIV

Argumentarea diagnosticului prin analiza consecutivă şi aprecierea acuzelor bolnavului, a
datelor istoricului actualei boli. Aprecierea acţiunii unor momente din anamneza vieţii (condiţiile
de muncă şi de trai, caracterul alimentaţiei, intoxicaţii etc), antecendentelor personale şi
eredocolaterale. Este important de a determina caracterul procesului patologic, etiologia,
(infecţioasă, traumatică, tumorală, vasculară, ereditară etc).
Analiza şi aprecierea datelor examenului obiectiv (pe sisteme) şi formularea diagnosticului
preliminar. Argumentarea pe scurt a complicaţiilor bolii principale. Argumentarea pe scurt a bolii
asociate.
VII. PLANUL EXAMENULUI DE LABORATOR, INSTRUMENTAL ŞI SUPLIMENTAR
După interogarea bolnavului şi după examenul obiectiv, care ne permit să determinăm
diagnosticul preliminar, apare necesitatea de a efectua un control suplimentar ( de labortor şi
instrumental) pentru a confirma presupunerea iniţială şi a argumenta diagnosticul clinic. Este
necesar de a indica care investigaţii trebuie aplicate bolnavului şi cu ce scop. Analiza sângelui:
generală, biochimică etc. Analiza urinei: generală, pentru determinarea diastazei, proba Zimniţki
etc. Examenul maselor fecale. Analiza sputei, conţinutul gastric şi duodenal, lichidului pleural,
ascitic şi a altor lichide.
VIII. REZULTATE EXAMENULUI DE LABORATOR, INSTRUMENTAL ŞI
SUPLIMENTAR
IX. DIAGNOSTICUL DIFETENTIAL
X. DIAGNOSTICUL CLINIC
XI. TRATAMENT
XII. EVOLUTIA ZILNICA A BOLII
XIII. EPICRIZA
XIV. PROGNOSTICUL
3. Particularitățile de pregătire a pacientului pentru operație programată și urgentă.

Pregătirea pacientului pentru operație programată.
Pacientul se va prezenta la secția de internare, având rezultatele explorărilor necesare, realizate
în centrul medico-consultativ.
- Biletul de trimitere pentru spitalizare, cu precizarea diagnosticului, avizat de medicul
chirurg de la centrul medico-consultativ.
- Examenul clinic desfășurat al sângelui.
- MRS.
- Examenul sângelui pentru SIDA și reacția Vasserman(RV).
- Grupa de sânge și Rh-factor.
- MFG sau examenul radiologic la necesitate.
- Consultația gincologului pentru femei.
- Consultația medicului stomatolog și ORL.
- După 40 de ani consultația oftalmologului.
Asistentul medical în secția de internare/punctul traumatologic:
1. Completează foaia de observație( datele personale).
2. Examinează bolnavul, pentru a depista pediculoza și scabia.
3. Precizează anamneza alergologică.
70
4. Precizează dacă bolnavul nu a suferit de hepatită virală

5. Ia bolnavului pulsul, TA și temperatura.
Asistentul medical în secția cu paturi:
1. Examinează bolnavul, pentru a depista pediculoza și scabia.
2. Înregistrează bolnavul în registrul secției.
3. Familiarizează bolnavul cu regimul din secție.
4. Conduce bolnavul în salon, făcându-i cunoștință cu ceilalți bolnavi.
5. Efectuiază probele la Penicilină și Novocaină.
6. Seara, în ajunul operației previne bolnavul să nu mănânce și să nu folosească multe lichide
după ora 18.00.
7. Efectuiază clisma evacuatorie, conform indicației medicului.
8. Efectuiază premedicația serală prescrisă de medicul anesteziolog.
9. Dimineața, înainte de intervenția chirurgicală efectuiază clisma evacuatorie. 10. Efectuiază
toaleta câmpului operator (la necesitate): se epilează zona de intervenție prin raderea
pilozităților cu un aparat de ras individual, pe o suprafață largă (15/25 cm); se interzice
folosirea cremelor depilatoare; se dezinfectează zona rasă cu alcool medicinal sau betadină.
11. Insistă ca bolnavul să se urineze
12. Efectuiază premedicația matinală prescrisă de medicul anesteziolog cu 30-40 de minute
înainte de intervenția chirurgicală. Urmărește ca bolnavul să fie transportat pe brancardă,
dezbrăcat, bine învelit, cu capul înainte.
13. Asistenta medicală va sta în dreapta bolnavului sau lângă piciore pentru al
supraveghea. Împreună cu bolnavu se transmit:
- Foia de observație.
- Clișeele radiologice la necesitate
Pregătirea pacientului pentru operație urgentă.
În secția de internare/ punctul traumatologic este necesară evaluarea stării generale a
bolnavului de pe brancardă, pentru a decide următorii pași algoritmici:
- Starea de conștiență.
- Dacă este aplicat garoul- constatarea rezervei de timp pentru activitate. -
Ia bolnavului pulsul, TA, respirația și temperatura.
- Transferul corect de pe brancardă pe canapea
- Poziționarea corectă a bolnavului.
- Inhalarea O2 umezit la necesitate.
- Aplicarea pungii cu gheață la necesitate.
- Solicitarea laborantului pentru efectuarea analizelor necesare.
- Efectuarea examenelor paraclinice la necesitate.
- Colectarea și trimiterea urinei la laborator pentru analiză.
- Examinează bolnavul, pentru a depista pediculoza și scabia.
- Precizează anamneza alergologică și notarea în fișa de observație.
- Constatarea din anamneză a bolilor infecțioase suportate.
- Prelucrarea sanitară parțială
- Completarea fișei de observație clinică și notarea: datele buletinului de identitate, data și ora
îmbolnăvirii, data și ora adresării la medic,data și ora transportării în secția de triaj, data și
ora transportării în secția cu paturi.
71
Asistentul medical în secția cu paturi:

- Va pregăti un pat funcțional cu lengerie curată.
- La transferul bolnavului de pe brancardă pe pat, se va regla înălțimea patului în așa mod încât
să fie mai joasă cu 8-10cm față de brancardă.
- Se va poziționa corect bolnavul în pat, în funcție de patologie.
- Se va conecta bolnavul la o sondă nazală cua O2 umezit (la necesitate). -
Efectuiază probele la Penicilină și Novocaină.
La necesitate:
- Se va reface volumul de sânge circulat conform prescripțiilor medicului. -
Se va efectua spălătura gastrică.
- Se va întroduce cateterul vezical continuu (la necesitate).
- Se va aplica punga cu gheață(la necesitate).
- Se va efectua clisma evacuatorie, conform indicației medicului.
- Efectuiază toaleta câmpului operator (la necesitate).
- Efectuiază medicația preoperatorie prescrisă de medicul curant.
- Transportarea în sala de operație.
4. Particularitățile pregătirii preoperatorii a copilului și a pacientului în etate. Pentru

operațiile programate, copilul va fi internat dacă prezintă toate explorările, trimiterea în care se
indică vaccinurile efectuate și certificatul ce confirmă lipsa contactului cu boli infecțioase în
ultimele 21 de zile.
La completarea fișei medicale este obligatoriu consimțământul părinților, confirmat prin
semnătură.
În operațiile de urgență, în lipsa părințfi luată de către un consiliu din 2-3medici, dacă
patologia prezintă risc vital pentru copil.
Ultima alimentație la sugari va fi cu 4-5 ore înainte de operație.
Bolnavii în etate reprezintă contingentul de risc, deoarece patologia chirurgicală este frecvent
asociată cu alte afecțiuni: diabetul zaharat, hipertensiunea arterială, etc.afecțiunile asociate
necesită tratament de corecție.
Pentru intervenții programate, tratamentul intensiv se va efectua sub supravegherea medicului
de familie în condiții de ambulator și se va prelungi în perioada preoperatorie. Pentru
intervențiile chirurgicale de urgență, tratamentul intensiv de corecție , va avea scopul de
excluderea a pericolului vital.
72
8. MANAGEMENTUL INTRAOPERATORIU AL PACIENTULUI CHIRURGICAL
Planul:
1. Intervenţia chirurgicală. Definiţie. Tipurile de intervenţii chirurgicale. 2.
Responsabilităţile de serviciu ale asistentului medical în sala de operaţii 3.
Poziţiile pacientului pe masa de operaţie.
4. Instrumentarul chirurgical.
1. Intervenţia chirurgicală. Definiţie. Tipurile de intervenţii chirurgicale. Perioada de

intervenţie chirurgicală - intervalul de timp de la transportarea bolnavului în sala de operaţii şi
până la transferarea în salonul postoperator.
Intervenţia chirurgicală - acţiunea mecanică exercitată asupra ţesuturilor şi organelor
bolnavului cu scop de tratament sau diagnostic.
Hotărârea cu privire la necesitatea unei intervenţii chirurgicale traumează grav sistemul nervos
al bolnavului, deoarece nimeni nu poate fi indiferent faţă de intervenţia chirurgicală. Nu toţi
oamenii îşi dau pe faţă deopotrivă frământările sufleteşti, pentru ca intervenţia chirurgicală să fie
făcută cu succes e foarte important ca medicul să studieze particularităţile individuale, starea
sistemului nervos şi să-i inspire încredere în reuşita operaţiei. În închipuirea bolnavului operaţia
trebuie să fie simplă şi uşor suportabilă. Pentru orice medic, însă, orice operaţie va rămâne o
intervenţie chirurgicală serioasă, ce ascunde în sine anumite complicaţii, al căror pericol trebuie
prevăzut şi evitat la timp. În timpul oricărei intervenţii chirurgicale pot avea loc următoarele
complicaţii:
▪ Accidentele de anestezie;
▪ Hemoragia;
▪ Şocul;
▪ Infecţia;
▪ Lezarea posibilă a vre-unuiorgan, ce exercită funcţii importante.
Hemoragia depinde de amplitudinea şi gravitatea inttervenţiei chirurgicale, putînd oscila de la
câteva picături până la 1,5litri şi mai mult( de exemplu în pneumonecrectomii în procesele
purulente avansate din plămâni). În afară de sângele perdut de bolnav în timpul operaţiei, se ţine
cont şi de tulburările circulatorii apărute în urma anemiei acute şi de gradul de participare şi de
eficacitatea mecanismelor compensatoare.
Şocul precoce complică mersul operaţiei, însă luarea la timp a unor măsuri raţionale de prevenire
şi aplicarea unui tratament corect micşorează considerabil riscul intervenţiei chirurgicale.
Infecţarea plăgii în timpul operaţiei s-a redus datorită asepsiei şi folosiirii antibioticelor. În orice
intervenţie chirurgicală trebuie avute în vedere două surse principale de infectare a plăgii:
exogenă şi endogenă. Respectarea strictă a regulilor asepsiei reduce la minim riscul infectării
plăgii. Lezarea posibilă a vre-unui organ, ce exercită funcţii importante necesită cunoaşterea la
perfecţie a anatomiei topografice, distingerea ţesuturilor lezate şi a modificării corelaţiei anatomo
topografice dintre ţesuturi şi organe, provocate de boală, reduce riscul unor astfel de leziuni, în
timpul operaţiei. Aceste calităţi se dezvoltă desigur treptat, pe măsură ce medicul chirurg
acumulează experienţă.
Reuşita intervenţiei chirurgicale depinde în primul rând de indicaţia bine determinată.
73
Managementul intraoperatoriu al pacientului chirurgical
Indicaţia operatoare este una dintre cele mai dificile probleme, care solicită cunoaşterea
pronosticului în diferite metode de tratament. Pronosticul depinde de caracterul afecţiunii, de
gradul de dezvoltare, de starea funcţiei organelor şi sistemelor bolnavului, de vârsta lui. La
stabilirea indicaţiei operatoare în fiecare caz aparte e necesar să se ţină seama atât de pronosticul
afecţiunii în tratamentul conservator ori chirurgical, şi de starea bolnavului, cât şi de posibilităţile
chirurgului, de utilajul medical şi de amenajarea sălii de operaţie. Înainte de operaţie chirurgul
trebuie să-l studieze bine pe bolnav, să studieze amănunţitfoaie de observaţie, să facă concluzia
preoperatoare în care să menţioneze:
- Diagnosticul bine motivat;
- Indicaţia operatoare;
- Planul operaţiei cu specificarea anesteziei şi particularităţilor de pregătire preoperatorie a
bolnavului
În felul acesta se vor putea evita operaţiile, ce prezintă vre-un risc nejustificat pentru bolnav
ori nu-i vor aduce nici un folos.
Reuşita unei operaţii depinde de succesiunea etapelor după cum urmează: 1.
Instalarea bolnavului pe masa de operaţie;
2. Toaleta câmpului operator şi delimitarea lui cu ajutorul unor cearşafuri sterile;
3. Anestezia;
4. Calea de acces operator;
5. Manevra chirurgicală;
6. Încheerea operaţiei.
Tipurile de intervenţii chirurgicale

I.Toate intervenţiile se împart în:
1. Sângerânde-se încalcă integritatea tegumentelor.
2. Nesângerânde-nu se încalcă integritatea tegumentelor.
II.După tipul operaţiei:
- Curative
- De diagnostic
III. După caracterul intervenţiilor:
1. Radicale - au scopul de a vindeca prin înlăturarea focarului patologic sau a organului lezat.
exemplu: splinectomia.
2. Paliative - se alină suferinţele, de prelungire a vieţii când vindecarea nu este posibilă.
IV. După gradul de urgenţă:
1. Extrem de urgentă(imediată) - amânarea pe câteva ore sau minute pune în pericol viaţa
bolnavului.
2. Urgentă - operaţii care nu pot fi amânate pe timp îndelungat, din cauza evoluţiei accelerate
a bolii.
3. Planificată - sunt programate din timp şi pot fi efectuate oricând.
2. Responsabilităţile de serviciu ale asistentului medical în sala de operaţii 1. de

sala de operaţie, de pregătire preoperatorie,camera pentru autoclav şi magazie 2. de
instrumentar şi pregătirea lui de operaţie.
3. de materialul de operaţii şi pansament şi pregătirea lui.
4. lengeria de operaţie şi sterilizarea ei.
74
5. materialul de sutură şi pregătirea lui.
6. aprovizionarea cu medicamentele necesare pentru operaţie
7. deserveşte chirurgul cu instrumentele şi necesarul în cursul operaţiei. Instrumentele se
oferă chirurgului în două moduri direct în mâna chirurgului sau le plasează la îndemâna
chirurgului să le ia singur. Instrumentele se oferă atent, cu partea de lucru(cu mânerul),
pentru a nu răni mâina chirurgului.
8. pregăteşte şi aranjează instrumentele după felul lor, precum şi după etapele operaţiei.
9. este obligată să cunoască perfect tehnica operaţiei în întregime.
10. să controleze rezistenţa firului de sutură.
11. dacă în timpul operaţiei instrumentul s-a atins de vre-un obiect nesteril, chirurgul trebuie
s-ă fie informat, iar instrumentul îndepărtat din câmpul de operaţie.
12. să numere instrumentele şi scutecele înainte şi după operaţie.
13. tot necesarul se serveşte cu instrumentul.
Asepsia în timpul operaţiei
1. Pregătirea corectă a participanţilor de operaţie.
2. Izolarea la timp a plăgii
3. Materialul de pansament, instrumentele folosite se înlătură într-un lighian.
4. Schimbarea la timp a mănuşilor de cauciuc defectate.
5. Dacă faţa chirurgului transpiră, atunci infirmiera îi şterge picăturile cu un şerveţel steril. 6.
Dacă chirurgul sau ceilalţi participanţi s-au atins de obiecte nesterile, acest loc va fi acoperit cu
un scutec steril, sau se va schimba tot echipamentul.
7. Toţi participanţii la intervenţie trebuie să se afle la distanţe de 1m.de la masa sterilă. 8. La
anumite etape ale operaţie se vor dezinfecta mănuşile cu sol.de furacilină sau cu apă oxigenată
3%
9. În sala de operaţie nu se vorbeşte tare şi mult ,ci numai strictul necesar.
10. Mişcarea personalului prin sala de operaţii este limitată.
3. Poziţiile pacientului pe masa de operaţie.

Poziţia corectă a pacientului ( Des.23.)pe masa de operaţie crează comodităţi maxime pentru
medicul chirurg, uşurează accesul spre focarul patologic şi executarea manevrelor chirurgicale,
contribuie la prevenirea unor eventuale complicaţii, legate de supraoboseala bolnavului ori de
comprimarea organelor şi şesuturilor importante.
Pacientul poate fi culcat pe masa de operaţie în poziţiile următoare: 1.Poziţia orizontală pe
spate(în decubit dorsal)- este cea mai frecventă, fiind comodă pentru majoritatea operaţiilor pe
tractul gastrointestinal, cutia toracică, membre. Pacientul este culcat pe masa de operaţie pe o
saltea compactă de cauciuc, acoperită cu un cearşaf; sub cap se pune o pernă de muşama. Fixarea
pacientului este obligatorie, mai sus de genunchi picioarele se fixează cu curele speciale sau cu
cearşaf. O mâină se fixează, iar a doua se lasă liberă pentru controlarea pulsului şi tensiunii
arteriale. Fixarea pacientului este obligatorie pentru a preveni mişcările lui neaşteptate şi căderea
de pe masă, în special în timpul narcozei. De asupra capului se fixează un arc metalic, acoperit
cu un cearşaf steril, pentru delimitarea câmpului operator de căile respiratorii ale pacientului. În
operaţiile la nivelul regiunii cervicale(traheostomie, rezecţia glandei tiroide etc), pacientul stă
culcat pe spate sub umeri se întroduce un sul, care asigură răsturnarea(deflexia) capului.
75
Managementul intraoperatoriu al pacientului chirurgical
În operaţiile la stomac, pancreas, ficat şi căile biliare sub regiunea lombară se întroduce un sul
sau un dispozitiv special, montat la masa de operaţie. La extirparea sânului pacienta este culcată
puţin pe o parte cu mâina abdusă sub un unghi drept.
2.Poziţia în decubit lateral este indicată în operaţiile la organele toracice. Mâina pacientului se
fixează cu un dispozitiv special. Partea superioară a trunchiului se ridică puţin. În decubit lateral
se fac operaţiile pe rinichi. Sub regiunea lombară se întroduce un sul, piciorul de deasupra se
îndoie
în articulaţia genunchiului şi coxo-femorală, iar piciorul dedesubt, culcat pe masă ,se întinde.
3.Poziţia pe abdomen(în decubit ventral) se foloseşte în operaţiile pe coloana vertebrală, fese,
fosa craniană posterioară. Capul pacientului se fixează pe un suport special sau se întoarce lateral.
4.Poziţia declivă cu extremitatea cefalică coborâtă (poziţia Trendelenburg) se foloseşte în
operaţiile la nivelul organelor pelviene. În această poziţie intestinul se deplasează în partea
superioară a abdomenului şi nu astupă câmpul operator. Masa se înclină sub un unghi de 450.
Partea inferioară a mesei se îndoie şi de ea se fixează picioarele bolnavului. 5.Poziţia
perineală(ginecologică) se
foloseşte
în operaţiile la nivelul perineului,
anusului şi
vaginului. Persoana bolnavă este
culcată astfel
ca fesele să se găsească la capătul
mesei,
picioarele se ridică, se depărtează
şi se fixează
pe suporturi speciale .
Des. 23. Poziția bolnavului pe masa de
operație
Locul membrilor echipei operatoare în
cursul operaţiei.
Numărul şi locul membrilor echipei de operaţie variază în raport cu felul operaţiei. De regulă, în
operaţiile abdominale chirurgul stă în dreapta bolnavului, primul asistent din partea opusă, al
doilea –în stânga chirurgului, al treilea –în dreapta primului .
În operaţiile toracice pacientul se află în decubit lateral, iar chirurgul se găseşte în spatele lui;
poziţia asistenţilor este aceeaş. Asistentul medical de operaţie se află cu măsuţa la picioarele
bolnavului la o distanţă comodă pentru a oferi instrumentele necesare chirurgului. Brigada de
anesteziologie se situiază la căpătâiul pacientului.
Calea de acces operator trebuie să permită o expunere maximă a focarului patologic ori a
organului lezat şi să reducă la minimum lezarea ţesuturilor.
Manevra chirurgicală sau procedeul operator constituie etapa principală a intervenţiei
chirurgicale. prin el se exercită anumite acţiuni asupra focarului patologic ori organului lezat:
deschiderea colecţiei purulente, extirparea organului lezat.
Încheerea operaţiei constă în restabilirea raportului dintre organe şi ţesuturi (peritonizarea,
suturarea etajată a plăgii operatoare).
4. Instrumentarul chirurgical,
Instrumentarul chirurgical, folosit pentru operaţii,se împarte în două grupe mari: 1. Instrumentar
general, necesar aproape pentru toate operaţiile(instrumente pentru incizia ţesuturilor,
instrumente pentru realizarea hemostazei în plagă, instrumente auxiliare - raci de câmp, pense
cîrlige, cornţanguri, instrumente pentru suturarea ţesuturilor.) 2. Instrumentar special folosit
numai pentru anumite operaţii(ortopedice, neurochirurgicale, urologice , etc.)
76
După tipul utilizării, toate instrumentele se împart în mai multe grupe:

1. Instrumente pentru deschiderea ţesuturilor moi:
- bisturiu;
- foarfece;
- cuţit pentru amputare;
- ace chirurgicale.
2. Instrumente pentru deschiderea ţesuturilor tari:
- linguriţă osoasă;
- daltă plată;
- daltă scobită;
- osteotom;
- răzuşe osoase;
- ciupitoare de oase;
- cleşte osoase.
3. Instrumente pentru fixare şi hemostază:
- pense hemostatice Coher, Bilrot;
- pensă chirurgicală;
- pensă anatomică;
- raci, cornţang;
- ecrazoare intestinale;
- pense intestinale mo.
4. Instrumente pentru îndepărtarea marginilor plăgii:
- depărtătoare de plagă: Farabef, Miculici;
- oglinzi hepatice şi abdominale;
- rectoscop.
5. Instrumente pentru protejarea ţesuturilor de diferite leziuni:
- spatula Reverden;
- sonda canelată;
- sonda butonată.
6.Instrumente pentru unirea ţesuturilor(pentru aplicarea suturilor):
- portacul Hegar;
- diferite tipuri de ace;
- ace atraumatice;
- agrafele Mişel.
77
Managementul postoperatoriu al pacientului chirurgical. Complicaţiile postoperatorii
9.MANAGEMENTUL POSTOPERATORIU AL PACIENTULUI CHIRURGICAL

COMPLICAŢIILE POSTOPERATORII
Planul:
1. Noţiune de perioadă postoperatorie. Fazele perioadei postoperatorii.
2. Pregătirea salonului postoperator şi transportarea bolnavilor din sala de operaţie. 3.
Particularitățile de îngrjire postoperatorie a copilului şi a pacientului în etate. 4. Aspecte
deontologice ale activității asistentului medical în echipa multidisciplinară. 5. Complicațiile
postoperatorii. Cauzele, semnele clinice, asistența de urgență, îngrijirea pacientului.
1. Noţiune de perioadă postoperatorie. Fazele perioadei postoperatorii. Perioada

postoperatorie – este intervalul de timp de la finisarea operaţiei până la externarea bolnavului din
secţia de chirurgie şi restabilirea capacităţii de muncă. Durata acestei perioade este diferită în
fiecare caz şi mult depinde de caracterul maladiei, volumul intervenţiei chirurgicale şi de starea
bolnavului.
Asistentei medicale îi revine un rol important în îngrijirea bolnavului în perioada
postoperatorie. Realizarea corectă şi la timp a indicaţiilor medicului şi atitudinea atentă faţă de
bolnav crează condiţiile necesare pentru vindecarea lui rapidă. Pentru fiecare chirurg sunt
cunoscute 2 tipuri de evoluţie a perioadei postoperatorii – fără complicaţii şi cu complicaţii.
Obiectivele:
1. Monitorizarea funcţiilor organelor şi sistemelor de importanţă vitală: respiraţia, starea de
conştienţă, pulsul, TA, temperatura, eliminările fiziologice, etc.;
2. Profilaxia complicaţiilor, precum şi depistarea precoce a manifestărilor clinice în cazul în care
acestea survin;
3. Stimularea funcţiilor imunofiziologice, pentru a accelera procesul de vindecare;
4. Prevenirea asocierii infecţiei secundare ori acutizarea celor cronice;
5. Prevenirea sechelelor tardive;
Suportul psihoemoţional al bolnavului cu genericul “totul este posibil” şi vindecarea este în
mâinile bolnavului”.
Fazele de evoluţie.
Durata perioadei postoperatorii poate varia de la pacient la pacient, chiar cu acțiuni similare. Este
vorba despre calitățile individuale ale corpului și caracteristici ale răspunsul său la stres al
pacientului.
Reacţiile postoperatorii reprezintă „reacţia de adaptare" a organismului la noile condiţii şi au la
bază excitarea sistemului nervos vegetativ şi a axului hipofizo-supra-renalian. Din acest punct de
vedere, perioada postoperatorie evoluează în următoarele faze:
- catabolizantă, durează 3-4 zile şi este dominată de sistemul nervos simpatic, de secreţia de
adrenalină şi de cortizon. La trezirea din anestezie bolnavul este palid, tahicardic, cu
tendinţă la vomă, respiraţie superficială, normo- sau uşor hipertensiv, are dureri la nivelul
regiunii operaţiei. În zilele următoare suferinţa plăgii operatorii se atenuează, apare
balonarea prin pareză intestinală, subfebrilitate, inapetenţă, greţuri, uneori vărsături,
eventual sughiţ şi retenţie de urină. Se mobilizează greu, respiraţia se menţine
superficială, evită efortul de tuse, este indiferent la mediu.
78
- de tranzitie: începe din ziua 4-5 postoperator. Starea generala se ameliorează brusc, febra
scade, balonarea abdomenului cedează, bolnavul emite gaze. Se reiau micţiunile normale
şi diureza este satisfăcătoare. Au dispărut greţurile şi vărsăturile, revine pofta de mâncare.
Respiraţia devine amplă, pulsul regulat, plin, tensiunea arterială este normală. Se
mobilizează şi interacţionează cu mediul, cu aparţinătorii,cu ceilalţi bolnavi. Plaga
operatorie nu mai este dureroasă.
- anabolizantă, se caracterizează prin dominaţie vagală, prin secreţie de mineralocorticoizi şi
androgeni şi prin evoluţie spre vindecare. Denutriţia, legata de pregătirea preoperatorie şi
disconfortul postoperator, reacţia organica la intervenţie au făcut ca bolnavul să piardă în
greutate.
- şi forţă fizica. Bolnavul se simte astenic, lipsit de vigoare. A pierdut circa 3-4 kg îngreutate.
Reluîndu-şi alimentaţia orală, bolnavul câştigă în greutate până la 1 kg săptămânal, ceea
ce face ca în circa o lună să-şi revină ponderal. de revenire la normal a curbei ponderale si
capacitaţii de efort: Pacientul este încă astenic, oboseşte şi transpiră la efort, are uneori
ameţeli. Alimentarea corectă face ca în circa două luni să-şi recapete mobilitatea şi forţa
de muncă.
2. Pregătirea salonului postoperator şi transportarea bolnavilor din sala de operaţie.

Pregătirea salonului şi patului bolnavului. Înca din timpul operaţiei se pregăteşte salonul şi patul
pentru primirea bolnavului. Pentru a-i proteja sistemul nervos, dupa operaţie este bine sa fie plasat
într-o camera cât mai izolată, cu puţine paturi. Lumina să fie redusă şi difuză; în primele ore se va
pastra chiar o stare de semiobscuritate. Dacă intervenţia s-a facut în narcoza şi bolnavul doarme în
primele ore lumina semiobscură il va ajuta în perioada de trecere la somnul fiziologic. -
Temperatura optimă în salon 22-25 0C. O temperatura prea ridicata produce transpiratie si o
usoara tahipnee, ceea ce contribuie la deshidratarea bolnavului.
- Instalaţie de oxigen centralizat.
- Dimineaţa se face curăţenia umedă (sol. apă oxigenată 6%, sol. Septabic de 0,3% -
Se include lampa de cuarţ pentru 30 min.
- Patul se acoperă cu cearşaf curat, musama, şi se încalzeste cu termofoare electrice sau sticla cu
apa calda, care se vor indeparta din pat la sosirea bolnavului pentru a nu-i produce
vasodilatatie generalizata cu scaderea consecutiva a tensiunii arteriale sau arsuri.
În salon trebuie să funcţioneze o instalaţie centralizată de oxigen.
Transportarea bolnavului.
1. Bolnavul se transportă pe brancardă învelit călduros cu o plapumă în decubit dorsal, cu capul
întors pe o parte, însoţit de medicul anesteziolog. Brancarda este condusă cu extremitatea
cefalică înainte.
2. Se va avea grijă ca bolnavul să nu fie traumatizat suplimentar, ca pansamentul aplicat să nu se
deplaseze, ca suplimentul ghipsat să nu se strice.
3. Căruciorul cu brancarda se aşează cu căpătâiul sub un unghi drept faţă de capătul pentru
picioare al patului.
4. Se transferă de pe brancardă pe pat în braţe de către trei persoane.
5. Este culcat fără pernă cu capul pe o parte.
6. Pe plaga postoperatorie asistentul medical aplică punga cu gheaţă
Poziţionarea corectă a pacientului pe patul funcţional.
79

Suport de Curs Chirurgie NS 3 Ani

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs Chirurgie NS 3 Ani

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Profilaxia infecţiei nosocomiale.

MINISTERUL SĂNĂTĂȚII, MUNCII ȘI PROTECȚIEI SOCIALE AL

MINISTERUL SĂNĂTĂȚII, MUNCII ȘI PROTECȚIEI SOCIALE AL

COLEGIUL DE MEDICINĂ ORHEI

Chirurgie generală cu Nursig

Prezentul suport de curs urmăreşte scopul de a contribui la implementarea metodologiilor

Activitatea practică chirurgicală pune, frecvent şi pretutindeni, probleme grave, deseori de

Pentru antrenarea și dezvoltarea abilităților practice, efectiv cunoştinţele teoretice, trebuie

Acest suport de curs este un rezultat al gândirii multidisciplinare realizat în dorinţa de a fi

1. PROFILAXIA INFECŢIEI NOSOCOMIALE

1. Noţiune de infecţie nosocomială.

1. Noţiune de infecţie nosocomială.

2. Măsurile sanitaro-antiepidemice de profilaxie a infecţiei nosocomiale conform Ghidului

3. Sursele şi căile de răspândire a infecţiei.

Antisepsia – este un complex de măsuri orientate spre distrugerea microorganismelor în

Antisepsia poate fi:

II. Săruri ale metalelor grele:

cauterizarea ţesuturilor aberante, în tratamentul fistulelor. Sărurile de argint: colargol şi protargol

Streptocid, ftalazol, sulfadimezin, biseptol – remedii chimioterapeutice cu efect

4. La necesitatea tratamentului îndelungat cu antibiotice, acestea trebuie să fie schimbate la

Preparate ce stimulează imunitatea specifică: anatoxinele antistafilococice şi antitetanice;

2. PROFILAXIA INFECŢIEI NOSOCOMIALE

1. Asepsia, definiţie. Metodele de realizare a asepsiei - dezinfecţia, sterilizarea.

În acest scop pot fi utilizate şi alte produse etichetate de producător si autorizate ca

2. Măsurile organizatorice în realizarea asepsiei.

cercetare şi experi-mentare. Toate aceste deşeuri se consideră infecţioase conform Precauţiunilor

Des.2. Containere pentru deșeuri periculoase.

Containerele/vasele de colectare a deșeurilor infecțioase și generale trebui să fie plasate în

3. Metodele de sterilizare. Controlul sterilizării.

Incinerarea Deșeuri cu potențial contaminat. chimici:

ă Autoclavarea - P-1,1 atm, t-1200C, T-45 Material de pansament, control

min - P-1,5 atm, t-1270C,

chirurgicale reutilizabile, etc) to are, benzi

chirurgicale reutilizabile, etc) textilelor

obiecte din cauciuc, obiecte din (autoclavare

R plastic, truse pentru transfuzii și

din cauciuc, din metale coroziv

T-3 ore Sol.C4-4,8%,

e Vapori de Sol. Formaldehidă Tuburi de cauciuc, instrumente

Oxid de Doza-1000mg/dm3, t-350C - Instrumente ascuțite, articole din

4. Decontaminarea presterilizatorie a instrumentelor chirurgicale.

5. Igiena mâinilor. Decontaminarea chirurgicală a mâinilor.

5. Succesiv prin mișcări

Des. 4. Tehnica, prin care este realizată dezinfectarea igienică

6. Pregătirea şi decontaminarea câmpului operator

Profilaxia infecției prin implantare.

1. Noțiune de durere, anestezie. Tipurile anesteziei.

2. Anestezia generală. Definiție, clasificarea. Substanțele anestezice utilizate.

Substanțe anestezice utilizate

3. Evoluția anesteziei generale.

Indicațiile anesteziei generale:

Contraindicațiile anesteziei generale:

Anestezia prin inhalare - administrarea substanței anestezice prin caile respiratorii. La

4. Pregatirea bolnavului pentru anestezie prin inhalare.

Anestezia generală combinată. În prezent în operațiile complicate se aplică, de regulă,

5. Complicațiile anesteziei generale. Asistența de urgență.

Complicații în timpul intubării:

Complicații în anestezia orotraheală

- Semnele dereglării ventilației pulmonare;

1. Anestezia locoregională. Definiție, tipurile. Substanțele anestezice utilizate.

1. Anestezia locoregională. Definiție, tipurile. Substanțele anestezice utilizate.

Tipurile de anestezie locoregională:

7. respectarea baremurilor de dotare materială și medicamentoasă pentru tratamentul