Sunteți pe pagina 1din 7

UNIVERSITATEA „ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE


PROGRAMUL DE STUDII: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

Referat la disciplina:
Acte de stare civilă

Tema: Filiaţia

Cadru didactic: lect.dr. Bălăneasa Cristina Student: Nazare Alexandru

Anul de studiu:III

Grupa:II

SUCEAVA 2021
Studiu de caz
6.1. Stabilirea paternități. Excepția prescripției dreptului material la acțiune
„Judecătoria Târgu Bujor, secția civilă, sentința civilă  nr. 510/14.09.2017
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Bujor , județul Galați sub nr. /2016,
reclamanta B  E , în numele și ca reprezentant legal al minorei N  M  L , născută la data de  , a
chemat în judecată pe pârâtul B  I , pentru stabilirea paternității, în sensul că acesta este tatăl
copilului său N  M L , să se încuviințeze ca minora să poarte numele pârâtului, să fie obligat
pârâtul să plătească copilului pensie de întreținere.
A solicitat de asemenea obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii a învederat următoarele :
A trăit  cu pârâtul și a întreținut relații intime cu acesta în perioada noiembrie 2006 -  martie
2007 perioadă în care a rămas însărcinată.
I-a adus la cunoștință pârâtului, acesta a observat că este gravidă, a recunoscut că el este tatăl
copilului situație recunoscută de pârât de mai multe ori în fața părinților ei dar după nașterea
copilului acesta nu a fost de acord ca numele său și prenumele să fie trecute pe certificatul de
naștere al copilului, cu alte cuvinte nu a fost de acord cu recunoașterea copilului.
Copilul a fost înregistrat sub nr. /01.10.2007 iar la rubrica mama N  E iar la rubrica tata este
trasată o linie.
În drept și-a întemeiat acțiunea pe dispoziția. art. 424 și urm. din Codul civil, art. 524 din
Codul civil și art. 82 din Codul civil.
În dovedirea acțiunii a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului și proba
testimonială cu doi martori.
Pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii introductive și a
invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru următoarele :
Prin cererea principală s-a solicitat stabilirea paternității sale în ceea ce privește pe minora N 
M  L  născută la data de , copil ce are statutul unui copil născut în afara căsătoriei, el nefiind
căsătorit niciodată cu reclamanta.
Deși temeiul juridic al acțiunii este întemeiat pe dispoziției art. 424 și 524 din Noul Cod civil,
în realitate, discutând de un copil născut la data de 28.09.2007, temeiul juridic este reprezentat
de dispozițiile articolului 60 din Codul familiei, în forma sa nemodificată ce prevede că,
acțiunea de stabilire a paternității din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de 1 an de la
data nașterii copilului.
Având în vedere data nașterii copilului – 28.09.2007, această acțiune se subscrie dispoziției
art. 60 din Codul familiei în vigoare la momentul nașterii minorei, și astfel, având în vedere că
de la momentul nașterii și până la momentul introducerii acțiunii  - anul 2016 – au trecut
aproape 9 ani, a apreciat că dreptul la acțiune este prescris.
A arătat că nici nu a conviețuit cu reclamanta și nici nu a avut în îngrijire acest copil, astfel că
nu este incident nici unul din cazurile ce întrerup cursul prescripției.
A avut cunoștință despre nașterea acestui copil însă niciodată nu au fost discuții despre
paternitatea acestuia, fiind doar un alt copil născut în comunitatea rurală din care provine.
În drept și-a întemeiat cererea pe dispoziției art. 205 Cod procedură civilă.
În dovedirea susținerilor a solicitat proba cu înscrisuri și martori.
Reclamanta prin apărător a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care solicită
respingerea excepției și să se constate că temeiul juridic al acțiunii în stabilirea paternității
este prevăzut de art. 424 și 524 din Noul Cod civil iar dacă pârâtul prin apărător solicită ca
temeiul juridic să fie reprezentat de dispozițiile Codului familiei atunci temeiul juridic este
art. 60 alin. 4 din Codul familiei.
Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța constată că
este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea de față, reclamanta B  E  – în numele și ca reprezentant legal al minorei N  M 
L  , a solicitat instanței stabilirea paternității minorei, în sensul că pârâtul B  I  este tatăl
acesteia.
Potrivit dispozițiilor art. 47 din  Legea nr. 71/2011 „Stabilirea filiației, tăgăduirea paternității
sau orice altă acțiune privitoare la filiație este supusă dispozițiilor Codului civil și produce
efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuți după intrarea lui în vigoare”.
Cum minora a fost născută la data de .2007, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009,
în speță sunt aplicabile dispozițiile Codului familiei, respectiv art. 60 alin. 1 Codul familiei,
potrivit căruia acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în
termen de 1 an de la data nașterii copilului.
Art. 60 Codul familiei, în forma în vigoare la data nașterii minorei, a fost modificat prin art. I
pct. 5 din Legea nr. 288/2007, prin care s-a introdus alineatul 4, care a precizat că acțiunea
aparținând copilului nu se prescrie în timpul vieții acestuia.
Totodată art. II al Legii nr. 288/2007 a prevăzut că dispozițiile privind acțiunea în stabilirea
paternității copilului din afara căsătoriei sunt aplicabile și în cazul copiilor născuți înainte de
intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată.
Cu privire la art. II al Legii nr. 288/2007, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr.
1345/9.12.2008, în sensul că este neconstituțional.
S-a reținut în considerentele deciziei că prevederile art. II din Legea nr. 288/2007 contravin
dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 15 alin. 2, neconstituționalitatea reglementării
rezultând din faptul că legea nouă se aplică și copiilor născuți înainte de intrarea ei în vigoare,
din vreme ce aceasta se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi.
În urma pronunțării acestei decizii a Curții Constituționale, obligatorie potrivit art. 31 alin. 1
din Legea nr. 47/1992, s-a tranșat definitiv problema referitoare la categoria de copii cărora le
este aplicabilă Legea nr. 288/2007 – doar celor născuți după intrarea în vigoare a acestui act
normativ.
Dispoziția legală incidentă în cauză este art. 60 alin. 1 Codul familiei, în forma în vigoare la
momentul nașterii minorei N M  L , aspect ce reiese atât din principiile aplicării legii civile în
timp ( al neretroactivității și al aplicării imediate a legii civile noi, tuturor situațiilor născute
după intrarea ei în vigoare, cu excepția ultra activității legii civile), cât și cele statuate cu titlu
obligatoriu prin decizia nr. 1345/4.12.2008 a Curții Constituționale.
Față de cele ce preced, instanța va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune și
va respinge acțiunea ca fiind tardiv formulată.
Prin decizia civilă nr. 699/25.05.2017 pronunțată de Tribunalul Galați a fost admis apelul, a
fost respinsă excepția prescripția dreptului material la acțiune, a fost anulată sentința civilă nr.
510/14.09.2016 pronunțată de Judecătoria T . B  și s-a reținut cauza spre rejudecare, pentru
evocarea fondului și completarea probatoriului.
Pentru a hotărî astfel, s-a reținut referitor la aplicarea legii civile în timp, că în mod corect a
reținut instanța de fond că potrivit art. 47 din Legea nr. 71/2011 stabilirea filiației, tăgăduirea 
paternității  sau  orice  altă  acțiune  privitoare  la  filiație  este  supusă  dispozițiilor Codului
Civil și produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor  născuți după intrarea lui
în vigoare.
 Așadar, s-a apreciat că dispozițiile Codului familiei sunt aplicabile în speță, deoarece minorul
este născut la o dată anterioară datei la care a intrat în vigoare noul Cod Civil.
Tribunalul a reținut că, inițial, art. 60 alin. 1 din Codul familiei a prevăzut că acțiunea în
stabilirea paternității se prescrie în termen de 1 an de la nașterea copilului.
Prin Legea nr. 288/2007 s-a modificat alin. 1 al articolului menționat, numai în ce privește
prescripția dreptului la acțiune. Astfel, s-a introdus un alineat final - alin. 4 - prin care s-a
prevăzut "acțiunea aparținând copilului nu se prescrie în timpul vieții acestuia."
Totodată art. II al Legii nr. 288/2007 a prevăzut că dispozițiile privind acțiunea în stabilirea
paternității copilului din afara căsătoriei sunt aplicabile și în cazul copiilor născuți înainte de
intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată.
Tribunalul a reținut că într-adevăr cu privire la art. II al Legii nr. 288/2007, Curtea
Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 1345/9.12.2008, în sensul că este
neconstituțional cu motivarea că ele „contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 15
alin. (2), neretroactivitatea fiind un principiu constituțional, prevăzut în mod expres,
legiuitorul neputând adopta norme juridice cu aplicare retroactivă, în materie civilă, indiferent
dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale. Astfel, neconstituționalitatea
reglementării rezultă din faptul ca legea nouă se aplică şi copiilor născuți înainte de intrarea ei
în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de soluționare, de vreme ce aceasta se aplică unui
drept născut sub imperiul legii vechi”.
Conform art. 11 alin. 2 din Constituție „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac
parte din dreptul intern”, iar potrivit art. 20 alin. (2) din aceeași Lege fundamentală, „dacă
există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,
la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu
excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”
Tribunalul a reținut că argumentul că legea nu poate fi aplicată retroactiv și copiilor născuți
înaintea momentului intrării ei în vigoare, nu poate să constituie o justificare rezonabilă și
obiectivă, deoarece ar fi combătută prin evocarea obligației pozitive a statului de a-și crea și
respectiv adapta legislația în vederea asigurării respectării egale a drepturilor resortisanților
săi și tot astfel, obligația negativă, de a se abține de la orice tratament discriminatoriu. Dreptul
material la acțiunea în stabilirea paternității este și trebuie să fie în mod egal recunoscut
tuturor subiecților de drept aflați în această situație juridică, indiferent de data nașterii, fără a
considera că legea ar retroactiva, deoarece aplicabilitatea imediată a textului s-ar asigura doar
de la momentul intrării normei juridice în vigoare, inclusiv în cazul situațiilor obiective și
durabile a copiilor existenți, născuți înainte.
Astfel cum s-a reținut în mod constant, o soluție contrară, în lipsa unor justificări obiective și
rezonabile, reprezenta o veritabilă violare a dispozițiilor art. 8 și art. 14 în Convenția
Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 20 decembrie 2007 dată în Cauza
Phinikaridou contra Cipru, a reținut că „sarcina Curții era aceea de a determina dacă statul
respondent a respectat obligațiile pozitive în gestionarea acțiunii reclamantului de
recunoaștere judecătorească a paternității. O perioadă limită în sine nu era incompatibilă cu
dispozițiile Convenției, iar în procesele de paternitate era justificată de dorința de a asigura
certitudinea juridică şi finalitatea în relațiile de familie. Întrebarea era dacă natura termenului
limită și/sau maniera în care a fost aplicat era compatibilă cu dispozițiile Convenției și dacă a
fost păstrat un echilibru just între drepturile și interesele contrarii. Printre factorii relevanți
avuți în vedere în acest caz, au fost existența unor mijloace alternative de reparație sau
prevederea unor excepții în cazurile în care cunoașterea realității biologice a avut loc după ce
termenul limită a expirat. Curtea a analizat dacă prezumția legală putea să prevaleze realității
sociale și biologice și dacă a fost compatibilă cu obligația de a asigura respectarea efectivă a
vieții private și de familie. Deși nu a existat o abordare uniformă în legislația statelor
contractante, un număr semnificativ de state nu au impus copiilor o perioadă limită de
deschidere a unui proces de paternitate (spre deosebire de situația în care reclamantul era
tatăl) și o tendință poate fi percepută în direcția unei mai bune protejări a dreptului copilului
de a i se stabili paternitatea.
Curtea a avut dificultăți de a accepta perioade limită inflexibile aplicabile indiferent de
cunoașterea de către copil a factorilor relevanți și a considerat că o distincție trebuia făcută
între cazurile în care copilul nu a avut oportunitatea să cunoască faptele și acelea în care nu a
inițiat procedurile în timpul termenului limită prevăzut de lege din alte motive. În cauza de
față, a rezultat clar din hotărârea Curșii Supreme că s-a acordat o importanță  mai mare
interesului general și drepturilor și intereselor prezumtivului tată și ale familiei sale, decât
dreptului reclamantului de a-i fi dezvăluite originile. Chiar având în vedere marja de apreciere
a statului, aplicarea unui termen limită rigid în exercitarea procedurilor de paternitate, fără a
avea în vedere circumstanțele individuale ale cauzei și în special cunoașterea de către copil a
faptelor interesând paternitatea, a adus atingere chiar esenței dreptului reclamantului la
respectarea vieții sale private”.
În mod similar, prin hotărârea din 27.10.1994 - cazul Kroon și alții contra Olandei - Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „respectul față de viața de familie cere ca
realitatea biologică și socială să prevaleze asupra unei prezumții legale care lovește frontal
atât faptele stabilite cât și dorințele persoanelor în cauză, fără a aduce beneficii reale cuiva.”
În acord cu deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut că, în cauză,
pentru a se stabili realitatea biologică, reclamantului trebuie să i se asigure accesul la justiție,
proces în cadrul căruia ar trebui să se administreze în acest scop probe legale, utile, pertinente
și concludente, or prin respingerea acțiunii sale ca fiind prescrisă, acesta nu-și va mai putea
îndeplini niciodată dorința privind stabilirea filiației.
Față de aceste considerente, având în vedere că instanța de fond s-a dezinvestit pe o excepție,
potrivit art. 480 alin. 3 Codul de procedură civilă a admis apelul, a anulat sentința apelată, a
respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a reținut cauza pentru evocarea
fondului.
Instanța a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, raportul de expertiză medico-legală
fiind depus la dosarul cauzei.
Prin decizia civilă nr. 1391/28.11.2017 Tribunalul G a constatat următoarele:
În ceea ce privește dispozițiile legale aplicabile în cauză, instanța reține că se aplică noul Cod
civil doar în ceea ce privește obligația legală de întreținere, potrivit art. 5 alin. 2 din Legea nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil și nu în ceea ce privește stabilire filiație,
întrucât s-a stabilit că dispozițiile noului Cod civil se aplică doar în cazul copiilor născuți după
intrarea în vigoare a acestuia.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 56 din Codul familiei, filiația față de tatăl din afara căsătoriei
se stabilește prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.
În acest ultim caz, pentru stabilirea paternității trebuie să se dovedească atât faptul că pretinsul
tată a avut relații sexuale cu mama copilului în timpul legal al concepției, cât și faptul că din
aceste relații a rezultat copilul.
În prezenta cauză, minora N  M –L  s-a născut la data de .2007 și are filiația stabilită doar față
de mamă, reclamanta N  E , astfel cum reiese din certificatul de naștere al minorei , care
solicită stabilirea filiației și față de tată, pârâtul B  I .
Din susținerile ambelor părți, instanța reține că părțile au avut o relație de prietenie, iar din
concluziile raportului de expertiză medico-legală, examen ADN, efectuată la solicitarea
reclamantei  că pârâtul este tatăl biologic al minorei N  M –L .
Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 59 și 60 din
Codul familiei, instanța reține că acest capăt de cerere este fondat, urmând a  constata că
pârâtul B  I  este tatăl minorei N  M –L.
Pe cale de consecință instanța va dispune și modificarea actului de naștere al minorei în sensul
celor reținute anterior. În acest sens se va comunica o copie de pe prezenta hotărâre către
Primăria T  B , județul G .
În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata unei pensii de
întreținere în favoarea minorei, conform art. 516 Codul civil „obligația de întreținere există
între (...) rudele în linie dreaptă”, iar potrivit art. 499 Codul civil tatăl și mama sunt obligați în
mod solidar să dea întreținere copilului lor minor, potrivit cu nevoia acestuia și cu mijloacele
celui care urmează a o plăti, conform art. 529 Codul civil.
Prin urmare, avându-se în vedere dispozițiile art. 516 cu referire la art. 499 Codul civil, ce
reglementează obligația de întreținere cu caracter general și cu caracter special dintre părinți și
copii lor minori, instanța apreciază drept întemeiată și această cerere.
Instanța are în vedere dispozițiile art. 529 al. 2 Codul civil, conform cărora atunci când
întreținerea este datorată de către unul dintre părinți, aceasta se stabilește până la o pătrime
din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii și o jumătate pentru trei sau
mai mulți copii. În cauză pârâtul a arătat că mai are doi copii în întreținere, fiind depuse în
acest sens certificatele de naștere a minorilor B  D –M  și B  L –A , astfel că va fi avut în
vedere pentru stabilirea pensiei procentul de 50% din venit, pentru cei trei copii.
Față de faptul că minora se află în nevoi, față de dispozițiile art. 527 Codul civil, potrivit
cărora la stabilirea pensiei de întreținere se ține seama de veniturile, bunurile și posibilitățile
pârâtului de realizare a acestora, instanța consideră întemeiată cererea reclamantei și urmează
să o admită şi să oblige pârâtul să plătească reclamantei pentru minoră, lunar, pensie de
întreținere în procent de 16% din venitul net.
Referitor la momentul de la care se impune obligarea pârâtului la plata respectivei pensii,
instanța reține că hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit paternitatea produce efecte şi
pentru trecut, până la concepția copilului, având caracter declarativ, astfel încât instanța va
dispune obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere de la data introducerii acțiunii şi
până la majoratul minorei, în condițiile în care nu s-a dovedit că tatăl ar fi contribuit în vreun
mod la cheltuielile de creștere și educare a minorei până în acest moment.
În ceea ce privește capătul de cerere referitor la încuviințarea ca minorei să poarte numele de
familie al pârâtului, instanța reține ca potrivit dispozițiilor art. 64 alin. 2 Codul familiei, în
cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, instanța judecătorească
va putea da încuviințarea copilului să poarte numele acestuia din urmă. 
Pentru a încuviința copilului să poarte numele tatălui, instanța va avea în vedere în primul
rând interesul copilului.
Or, în cauza de față, instanța reține că nu s-a făcut dovada faptului că este în interesul minorei
să poarte același nume cu tatăl său având în vedere împrejurarea că părinții săi nu au o relație,
că pârâtul s-a opus acestei cereri, motiv pentru care instanța va respinge acest capăt de cerere
ca neîntemeiat.

Comentariu speță:
În această acțiune reclamanta operează, în instanță pârâtul, pentru a stabili
paternitatea copilului, dar și pentru tăgada paternității și pensia de întreținere.
Prin cerere reclamanta solicită și plata cheltuielilor de judecată de către pârât.
În perioada conceperii copilului a avut relații intime cu pârâtul, acesta dovedind cu
martori, și părinții reclamantei, deoarece pârâtul a recunoscut în fața lor că a luat la cunoștință
că este însărcinată.
După nașterea copilului, pârâtul nu a dorit să-și înregistreze copilul la oficiul de stare
civilă , deci nu a fost de acord cu recunoașterea acestuia.
Pârâtul a contestat acțiunea deoarece, el nu era căsătorit cu reclamanta, așa încât reiese
că copilul este născut în afara căsătoriei. Reclamanta a intentat acțiunea după aproape 9 ani, și
dreptul la acțiune se prescrie dacă nu este pusă în acțiune până la termenul de un an, de la data
nașterii copilului.
Solicitantul a dezvăluit că nu a conviețuit cu mama copilului, și că nu au discutat
niciodată despre paternitatea acestuia.
Instanța a operat în favoarea mamei, deoarece stabilirea filiației față de tată aparținând
copilului nu se prescrie atâta timp cât copilul este în viață.
S-au determinat dispozițiile Codului familiei care sunt aplicabile în speță deoarece
dreptul la recunoaștere a paternității, trebuie să fie recunoscut tuturor copiilor aflați în situație
juridică, indiferent de data nașterii.
Instanța a dispus efectuarea expertizelor de specialitate, raportul de expertiză medicală
a fost depus la dosarul cauzei.
Potrivit Codului familiei, filiația față datată se stabilește prin recunoaștere voluntară,
sau prin hotărâre judecătorească.
În acest caz, pentru stabilirea filiației față de tată, trebuie să se dovedească că pretinsul
tată, și mama au avut relații intime în timpul legal concepției, cât și faptul că din aceste relații
s-a născut copilul.
Din conversațiile celor doi a reieșit că, părțile u avut o relație de amiciție iar din
raportul medical, examenul ADN efectuat pârâtului, acesta are ascendenți adică pe minora în
cauză.
Obligă pe pârât la plata pensiei de întreținere în favoarea minorei, aceasta se stabilește
până la o pătrime din venitul lunar al părintelui, iar aici pârâtul are obligația de a plăti o pensie
de întreținere în procent de 16 la sută din venitul net al reclamantului. Această pensie va fi
plătită până ce copilul va împlinii vârsta de 18 ani.
Instanța va încuviința minorei, să poarte numele tatălui. În acest caz, instanța a făcut
dovadă că minora, nu are interes să poarte numele tatălui, pârâtul s-a opus acestei cereri, și
deșii părinți nu au o relație, instanța a respins această cerere ca fiind neîntemeiată.