Subdiiviziunea Pseudocoelomata

(gr. pseudo - fals, koiloma – cavitate)

Încrengătura Nematoda

(gr. nematos – fir, aţă)

La Pseudocoelomata
blastocelul original al
embrionului persistă ca spaţiu
ori cavitate a corpului între
enteron şi peretele corpului.
Din cauza că această cavitate
este lipsită de căptuşeala
peritoneală, întâlnită la
celomatele adevărate, ea se
numeşte pseudocel, iar
Fig. 1. Planul general de structură al pseudocelomatelor animalele ce o posedă –
pseudocelomate (Fig. 1).

Grupează animale cunoscute sub denumirea populară de viermi cilindrici, deoarece în

secțiune transversală conturul corpului este circular. Au dimensiuni cuprinse între câțiva mm și până
la 8 m (Placentonema gigantissima, specie parazită în placentă la balene). Sunt animale cu simetrie
bilaterală, corpul este nesegmentat, acoperit de o cuticulă bine dezvoltată. Datorită dezvoltării
cuticulei, corpul acestor animale este lipsit de cili. Atunci când există cili, aceștia sunt restrânși doar
pe anumite regiuni ale corpului. Aparatul reproducător se caracterizează prin faptul că este mult mai
simplu constituit față de aparatul reproducător de la platelminți, iar sexele sunt separate. Creșterea
se realizează prin năpârliri succesive, deoarece cuticula nu este extensibilă.

Încrengătura se caracterizează prin următoarele trăsături:

1. Corpul este nesegmentat.

2. Au cavitatea primară a corpului, reprezentată prin niște fisuri între organelle interne, ce se
mărginesc nemijlocit cu țesuturile din jurul lor.
3. Spre deosebire de viermii plați, majoritatea viermilor cilindrici sunt unisexsuați și aparatul
lor sexual este mai simplu.
4. Sistemul circulator și respirator lipsesc.
5. Aparatul excretor lipsește complet ori este reprezentat prin glande epiteliale modificate.
6. Sistemul nervos este de tip ortogon și strâns unit cu tegumentul, organele de simț sunt slab
dezvoltate.
7. În componența aparatului digestiv intră intestinul posterior și orificiul anal.
Ecologia şi modul de viaţă. După numărul de specii (zeci de mii!) nematodele alcătuiesc cel
mai mare grup de viermi. Până în prezent au fost descrise peste 28 de mii de specii, din care peste
16.000 sunt paraziți. O mulţime de viermi cilindrici trăiesc pe fundul mărilor în componenţa faunei
bentonice, începând cu Antarctida şi terminând cu Oceanul Îngheţat de Nord. Multe nematode
1
trăiesc în apele dulci, altele s-au adaptat la viaţa în sol, totodată, ultimele predomină după numărul
de indivizi. Fără participarea nematodelor nu are loc nici un proces de putrefacţie. Ca animale
parazitare viermii cilindrici practic se întâlnesc în toate organele animalelor şi plantelor. În calitate
de paraziţi ai păsărilor şi insectelor, se poate spune, că ei s-au adaptat şi la mediul aerian.

După capacitatea de adaptare la condițiile de trai printre animalele metazoare, viermii

cilindrici pur și simplu nu au concurenți. În privința aceasta ei pot fi comparați numai cu bacteriile și
cu organismele monocelulare. Aşa universalitate de adaptări într-o mare măsură se explică prin
dezvoltarea la nematode a cuticulei externe dense, care măreşte rezistenţa lor de a supraviețui. În
afară de aceasta, forma corpului şi caracterul deplasării
nematodelor s-au dovedit a fi valabile pentru viaţa în diferite
condiţii – de la precipitatele bentonice şi sol până la ţesuturile
plantelor şi animalelor.

Cu toate că mediul de trai la care s-au adaptat

nematodele este foarte variat, aceşti viermi posedă o organizare
unică şi destul de constantă.

Morfologia externă. Corpul nematodelor tipic

Fig. 2. Aspectul extern al
Ascaris sp.
viermiform, alungit, cilindric şi ascuţit la ambele capete –
fusiform (Fig. 2). În secţiune transversală corpul este rotund
(Fig. 1). La capătul anterior al corpului este situată gura, mai
aproape de extremitatea posterioară, pe partea ventrală, se
găseşte orificiul anal. De-a lungul corpului la majoritatea
nematodelor trec 4 linii longitudinale: 2 laterale şi 2 la mijlocul
părţii dorsale şi ventrale. Pe partea ventrală a corpului, în afară
de aceasta, se găseşte nefroporul (în urma gurii), iar la femelă –
şi orificiul genital. De obicei, corpul nu are nici un fel de anexe,
în afară de nişte ridicături nu prea mari şi nişte perişori.

Înveliţul corpului. La exterior nematodele sunt acoperite cu o cuticulă pluristratificată

compusă (Fig. 3). Cuticula reprezintă
scheletul extern original al
nematodelor, care împreună cu
presiunea osmotică internă
alcătuieşte organul de sprijin pentru
muşchii somatici (hidroscheletul).
Cuticula îndeplineşte de asemenea şi
funcţia de protecţie a nematodelor de
acţiunile mecanice şi chimice.
Sub cuticulă este situat
hipodermul, care are structură Fig. 3. Schema structurii cuticulei pluristrtificate la
celulară ori reprezintă produsul de nematode

2
contopire a celulelor epiteliului tipic primar al larvei, numit sincitiu. Conform celor patru linii
longitudinale, hipodermul formează patru proeminenţe longitudinale, orientate spre interiorul
corpului. Sub hipoderm se găsesc muşchii, care la nematode formează numai un singur strat,
alcătuit din fibre longitudinale. Stratul muscular este întrerupt de proeminenţele hipodermale, de
aceea el formează 4 fascicule musculare longitudinale. În timpul contractărilor fasciculare dorsale şi
cele ventrale funcţionează ca muşchi antagonişti, datorită cărui fapt corpul nematodei poate să se
îndoaie numai în direcţie dorso-ventrală. Astfel viermele, de regulă, se deplasează pe o parte.
Funcţional partea ventrală a corpului va fi una din părţile laterale ale nematodei – dreaptă ori stângă.
Fibrele musculare au o structură foarte originală.

Fiecare celulă musculară este alungită şi filiformă (de ex., la ascarida-calului atinge 0,5 cm
în lungime), de la centrul căreia pe partea orientată spre cavitatea corpului se evidenţiază o
proeminenţă (anexă) veziculară (Fig. 4). Marginile fibrei conţin microfibrile contractile, pe când
centrul ei şi proeminenţa veziculară sunt alcătuite din citoplasmă; în anexă este situat şi nucleul
celulei musculare.

Fig. 4. Schema structurii corpului şi a secţiunii transversale prin corpul ascaridei

În interiorul sacului muscular-cutaneu se află cavitatea largă a corpului, numită cavitate
primară sau pseudocel (Fig. 4). Istoria dezvoltării, precum şi caracterul pereţilor cavităţii vorbesc
despre faptul că aceasta este cavitatea primară a corpului, care se mărgineşte nemijlocit cu organele
din jurul ei.

Pe lângă funcţia de sprijin, indicată mai sus, cavitatea primară a corpului mai joacă un rol
însemnat în procesele schimbului de substanţe. Prin cavitatea corpului are loc transportul
substanţelor asimilate din hrană, de la intestin spre muşchi şi spre aparatul sexual. Tot prin ea într-o
măsură oarecare are loc eliminarea produselor dezasimilate spre organele de excreţie. Astfel,
cavitatea primară a corpului îndeplineşte totodată şi funcţia mediului intern al organismului, prin
analogie cu aparatul circulator.

3
 În cavitatea corpului, este o substanţă lichidă, care la unele nematode, de exemplu la ascarida
calului, are proprietăţi caustice datorită unui conţinut de acid valerianic.

În general, pentru nematode este caracteristică particularitatea comună a histologiei – lipsa

complectă de formaţiuni ciliate (chiar şi spermatozoizii sunt lipsiţi de flagel).

Aparatul digestiv. Orificiul bucal este situat la capătul anterior al corpului, fiind înconjurat
de trei buze: una dorsală şi două laterale-ventrale. Intestinul reprezintă un tub drept, care trece de-a
lungul corpului (Fig. 4). Regiunea lui anterioară – faringele – este compusă din cavitatea bucală
(stoma) şi faringele propriu-zis, de obicei numit esofag. Cavitatea bucală poate avea o structură
diferită. La unele forme răpitoare şi zooparazite ea este înzestrată cu dinţi chitinoşi. Stoma
nematodelor fitoparazite este transformată într-un organ înţepător-sugător în formă de stilet, care
poate fi scos din orificiul bucal cu ajutorul unor muşchi speciali, numiţi protractori.

Esofagul are pereţi musculari groşi, adesea înzestraţi cu bulbi. Lumenul lui are formă
triunghiulară şi este tapetat cu o cuticulă ce se prelungeşte din stratul extern. În pereţii esofagului
sunt situate glandele digestive. Astfel, faringele nematodelor reprezintă o porţiune a intestinului, în
care sunt concentrate funcţiile lui motoare şi glandulare.

Faringele trece în intestinul mediu endodermal, cu pereţii subţiri şi alcătuiţi dintr-un strat de
celule epiteliale cilindrice, situate pe membrana bazală. Mai departe urmează intestinul posterior
scurt, care se formează, ca şi esofagul, pe calea invaginării ectodermului embrionar.

La unele nematode intestinul în mod diferit poate să se reducă. Aşa, de exemplu, la filarii
(Filaria sp.) capătul posterior a al intestinului este închis şi orificiul anal lipseşte, la trihinelă şi la
alte nematode esofagul are aspectul unui rând simplu de celule înalte, străpunse de un canal îngust
intracelular etc.

Nutriţia. Nematodele libere se nutresc mai ales cu diferite organisme mici, cele parazite – cu
sucurile animalelor-gazde; unele nematode se nutresc cu sângele gazdei; un şir de nematode pătrund
în interiorul plantelor şi se nutresc cu ţesuturile lor. La nematodele parazite ale plantelor se observă
digestia extragastrală. Cu ajutorul stiletului ele împroaşcă în ţesuturile plantelor secretul glandelor
digestive cu acţiune puternică fermentativă, aşa că începutul digestiei are loc în afara organismului
viermelui. În intestinul nematodei prin lumenul îngust al stiletului pătrunde de acum hrana
semilichidă şi semidigerată.

Sistemul nervos. regiunea centrală a sistemului nervos (Fig. 5) este alcătuită din inelul
nervos periesofagian, care înconjoară regiunea anterioară a faringelui, cu inelul nervos sunt legate
celulele nervoase ganglionare. De la inelul nervos spre părţile anterioară şi posterioară pornesc
cordoanele nervoase. Spre partea anterioară cel mai des duc 6 comisuri nervoase scurte. Spre cea
posterioară se îndreaptă de asemenea 6 cordoane, dintre care două, ce trec prin fasciculele dorsal şi
ventral, incomparabil sunt mai masive decât celelalte.

Ambele cordoane nervoase principale se unesc între ele prin numeroase comisuri nervoase,
care au aspect de semicercuri subţiri, ce înconjoară corpul ba din dreapta, ba din stânga.
4
 Cordonul dorsal inervează ambele fascicule musculare dorso-laterale, iar cel ventral –
corespunzător pe cele ventrale.

Organele senzitive. În legătură cu modul de viaţă săpător (la formele libere) ori parazitar, la
nematode organele
senzitive sunt slab
dezvoltate, de obicei,
organele senzoriale sunt
în formă de papile tactile
situate câte două pe
fiecare buză. Perişorii
senzitivi cu rol tactil sunt
distribuiţi mai ales în
jurul gurii, iar la masculi
de asemenea şi pe
regiunea codală. Pe
părţile laterale ale capului
sunt situate amfidele –
organe cu rol
hemoreceptor (Fig. 5).
Ele reprezintă pur şi
simplu o pungă cu un
orificiu în formă de fantă Fig. 5. Diagrama amfidei Caenorhabditis elegans
şi cu o invaginare
răsucită, sunt inervate de un fascicul de fibre speciale. Amfidele sunt bine dezvoltate mai ales la
masculii nematodelor. Fasmidele sunt glande unicelulare laterale, codale, cu rol tactil.Unele
nematode marine în regiunea faringelui pot avea ochi primitivi, reprezentaţi prin nişte pete
pigmentate, în care uneori este evidenţiată cupa pigmentară şi lentila cuticulară situată de asupra ei.

Aparatul excretor al nematodelor este destul de

original. El este alcătuit din glande epiteliale
(hipodermale) monocelulare, ce au înlocuit
protonefridiile, care au dispărut la nematode în legătură
cu dispariţia cililor. Nematodele, de obicei, au o glandă
cervicală (Fig. 6). Glanda excretoare este formată din:
- două canalicule dispuse longitudinal în cele două linii
laterale ale corpului
- doua ramificaţii anterioare se desprind de la aceste
canalicule, se unesc şi se deschid la exterior intr-un Fig. 6. Schema structurii glandei
- orificiu excretor unic. excretoare la nematode
La unele nematode libere ea este foarte mare şi
are un canal excretor (ea este completată cu glande mai mici, situate pe laturile corpului). La
majoritatea nematodelor terestre şi parazitare glanda cervicală este legată cu canalele lungi
5
excretoare, situate în proeminenţele laterale ale hipodermului. La ascarida-calului, care atinge 40 cm
în lungime, astfel de aparat excretor este format dintr-o celulă gigantică.
Canalele laterale servesc pentru eliminarea produselor lichide din corpul nematodelor. La
nematode mai există şi organe fagocitare speciale, în care se reţin şi se acumulează diferite produse
insolubile ale schimbului de substanţe,
precum şi corpurile străine, de
exemplu, bacteriile, care pot nimeri în
organism. Prin urmare, particulele
insolubile, acumulate în organele
fagocitare, nu sunt eliminate din corp,
dar numai înlăturate în aşa mod din
circuitul vital al organismului. Astfel
de organe se numesc “rinichi
acumulatori”; ei au aspectul unor
celule mari stelate (la ascarida-calului
sunt în număr de patru, Fig. 7). Ele
sunt situate în cavitatea corpului de-a B
lungul canalelor excretoare laterale, în
treimea anterioară a corpului. Dacă se
va introduce în cavitatea corpului unei
ascaride pulbere de carmin, fărâmițată A
şi dizolvată într-o soluţie fiziologică de
Fig. 7. Aspectul celulelor fagocitare la ascarida
sare de bucătărie, apoi peste câteva ore
aproape toate particulele colorantului calului Parascaris equiorum
se vor aduna în celulele fagocitare.
Aparatele circulator şi respirator la nematode lipsesc. Un interes deosebit prezintă
metabolismul nematodelor endoparazite, ce trăiesc în intestine şi în alte organe interne ale
animalelor, găsindu-se permanent în condiţii insuficiente de oxigen. În legătură cu aceasta un rol
însemnat în metabolismul lor revine proceselor anaerobe de descompunere a glicogenului, care ca şi
la viermii plaţi paraziţi serveşte pentru nematode drept sursă energetică de bază. Rezervele de
glicogen la viermii cilindrici se depun mai ales în hipoderm. Produsele finale ale proceselor
metabolice vor fi acizii organici, mai ales acidul butiric şi cel valerianic. Prezenţa acizilor
menţionaţi determină însuşirea caustică a lichidului celomic al ascaridei, care irită membranele
mucoase ale omului, dacă acest lichid nimereşte pe ele, de exemplu, în timpul disecţiei viermelui.
Aparatul sexual. Nematodele, de regulă, sunt unisexuate şi în majoritatea cazurilor posedă
dimorfismul sexual bine exprimat după aspectul exterior (Fig. 2).
În general, organele sexuale sunt reprezentate prin două tubuşoare, situate în cavitatea
corpului, care conţin celule sexuale în diferite stadii de dezvoltare. La femele glandele sexuale şi
ductele de obicei, sunt pare, la masculi unul din ducte deseori se reduce.
Drept exemplu, vom analiza aparatul sexual al ascaridei.
Organele sexuale feminine (Fig. 8) se încep cu orificiul sexual impar, situat pe partea
ventrală a corpului. El duce într-un canal scurt şi îngust, numit vagin, care ulterior se ramifică,
6
trecând în două tubuşoare largi sau utere.
Ele sunt pline cu ouă fecundate, ce se
găsesc pe cale de dezvoltare. Fiecare uter
treptat se subţiază şi trece pe neobservate
într-un oviduct, care conţine ouă încă
nedezvoltate şi lipsite de membrană
cochilieră. Fiecare oviduct, la rândul lui,
subţiindu-se, trece într-un ovar filiform
subţire, ce reprezintă un tubuşor compact
fără lumen. Pereţii acestui tubuşor sunt
alcătuiţi dintr-un strat epitelial, ale cărui
celule se sprijină cu capetele lor interne
în axa gelatinoasă, ce trece prin mijlocul
ovarului; fiecare ovar este orb la capăt.
Masculii au un singur testicul
filiform, ce trece treptat într-un canal
larg, numit spermiduct. Spermiductul,
formând zigzaguri, se îndreaptă în
direcţie posterioară şi continuă cu un
canal scurt, dar mai larg, numit vezică
seminală, care serveşte pentru
depozitarea spermatozoizilor. Posterior el Fig. 8. Schema structurii sistemului sexual
se subţiază şi se transformă într-un feminine la ascarida omului Ascaris lumbricoides
tubuşor subţire, dar musculos, numit
canalul ejaculator; ultimul se deschide în intestinul posterior în vecinătate cu orificiul anal. Tot
acolo, din partea dorsală, se deschide bursa copulatoare pară, în care se găsesc două (mai rar una)
spicule copulatoare. Capetele lor ies prin orificiul anal la exterior şi servesc în calitate de organe
auxiliare în timpul copulaţiei.

La multe nematode masculii, în afară de spicule, au şi bursă copulatoare, care reprezintă

nişte invaginări laterale lăţite şi turtite ale cozii. Pe aripile bursei, de obicei, se găsesc organe
senzoriale în formă de creste îngroşate sau papile. Bursa, ca şi spiculele, uşurează fixarea masculului
de orificiul sexual feminin în timpul copulării.

Spermatozoizii nematodelor sunt lipsiţi de flagel (sunt atipici!) şi după formă amintesc nişte
piramide mici, baza cărora este capabilă de a emite mici pseudopode. Fecundarea este internă.
Înmulţirea are loc exclusiv pe cale sexuată.

Dezvoltarea. Majoritatea nematodelor se înmulţesc prin depunerea ouălor, însă există şi

forme vivipare. Ciclul vital la majoritatea speciilor este comparativ simplu: lipseşte alternarea
generaţiilor. Numai în rare cazuri, de exemplu, la Rhabdias bufonis, care parazitează în plămânii
broaştei, se observă heterogonia. Ovulele depuse ori larvele sunt eliminate la exterior, iar pentru

7
dezvoltarea de mai departe ele au nevoie să nimerească în alt individ al speciei date. Există, însă,
multe specii de nematode, la care o parte din ciclul vital decurge în corpul gazdei intermediare.

Dezvoltarea embrionară a nematodelor se caracterizează prin segmentarea determinată, prin

simetria bilaterală a ovulului segmentat şi prin evidenţierea foarte timpurie a primordiului sexual.
Segmentarea întotdeauna este completă şi neuniformă (Fig. ). segmentarea determinată se începe
deja cu stadiul de doi blastomeri: cel mai mare blastomer, numit ectoblast, reprezintă primordiul
ectodermului, pe când celălalt – primordiul sexual, însă, în afară de aceasta, mai conţine şi alte
primordii. În segmentările ulterioare acest blastomer se eliberează de primordiile somatice şi capătă
numai valoare sexuală. Gastrulaţia are loc printr-o invaginare modificată (epibolie).

Din ouăle fecundate ies larvele, care după aspectul exterior de acum seamănă cu formele
mature, deosebindu-se de ele mai puţin decât, de exemplu, larvele multor trematode şi cestode.
Creşterea şi metamorfoza larvei sunt însoţite de un şir de năpârliri, în urma cărora cuticula veche
este lepădată şi înlocuită cu alta nouă.

Nematodele, mai ales cele mici, au un număr constant de celule. Aşa, la o specie au fost
stabilite 68 de celule musculare, 200 – nervoase, 120 – epidermale şi 172 – intestinale. La formele
mai mari unele sisteme de organe, de asemenea, au un număr constant de celule – la ascaride, de
exemplu, sistemul nervos este alcătuit din 162 de celule. Fenomenul dat este legat cu caracterul
determinat, care stă la baza formării unor organe dintr-un constant de celule. Din cauza aceasta
nematodele nu sunt capabile de a regenera.

Ecologia şi importanţa patologică a nematodelor – paraziţi ai omului,

animalelor domestice şi plantelor de cultură. Nemtodele libere sunt larg răspândite,
constituind şi numărul cel mai mare de specii ale clasei, dar fără o însemnătate practică mare.
Reprezentanţii acestei clase sunt organisme mici cu lungimea nu mai mare de 2-3 cm. Unele din ele
pot trăi în condiţii, s-ar părea, neprielnice pentru viaţă. Aşa, anghilula acetică – Anguillula aceit
trăieşte în soluţii acide, de exemplu în oţetul ce fermentează.

Nematodele parazite de asemenea sunt numeroase (până la 3000 de specii!)şi se întâlnesc în

diferite organe atât ale animalelor nevertebrate şi vertebrate, cât şi ale plantelor.

Mulţi viermi cilindrici paraziţi se deosebesc de formele libere prin dimensiunile lor mai
mari, depăşind uneori lungimea de 1 m, iar în cazuri excepţionale chiar mai mult de 8 m
(Placentonema gigantissima parazitează în placenta caşalotului).

Multe nematode se întâlnesc în corpul omului şi au pentru el o mare importanţă patogenă.

Unul dintre viermii intestinali răspândiţi ai omului este tricocefalul – Trichocephalus trichiurus
(Fig. 9), care trăieşte în intestinul orb, mai rar în intestinul gros. Acest vierme este de culoare albă,
are lungimea de 35-40 mm şi capătul anterior subţire filiform, cu care el pătrunde adânc în
membrana mucoasă a intestinului. Fiindcă pătrunde adânc în epiteliul intestinal, tricocefalul poate fi
expulzat cu greu din corpul omului.

8
 Tricocefalul are o răspândire universală, iar în unele localităţi, de exemplu din Italia, atacă
toată populaţia. Infectarea are loc în timpul consumului apei sau hranei infectate cu ouă de tricocefal
(mai ales cu legume rău spălate). Importanţa patologică a tricocefalului nu este mare.

Fig. 9. Morfologia şi ciclul de dezvoltarea al tricocefalului Trichocephalus trichiurus

а) femelă; b) mascul: 1 – orificiu anal; 2 – oviduct.; 3 – intestin; 4 – esofag; 5 – orificiu
genital; 6 – vagin; 7 – uter; 8 – ovar; 9 – spermiduct; 10 – testicul; 11 – canal ejaculator.
c) ciclul de dezvoltare: 1 – forme mature în organismul gazdei, 2 – ou fecundat; 3 – ou
invazional cu larvă matură; 4 – factorul de transmitere.
Cu mult mai periculoasă este anchilostoma-duodenală (Ancylostoma duodenale) – un
vierme mic roşiatic, care abia-abia atinge 10-18 mm în lungime. Acest vierme este agentul anemiei
palide, răspândite mai ales în părţile tropicale şi subtropicale şi în Europa de Sud. Aflându-se mult
timp în corpul omului, parazitul provoacă o anemie atât de puternică, încât poate duce la moartea
lui.

Cu ajutorul dinţilor chitinoşi din cavitatea bucală anchilostoma pătrunde în membrana

mucoasă a intestinului şi se nutreşte cu epiteliul lui, precum şi cu sângele din capilarele sanguine. În
afară de aceasta, o acţiune dăunătoare, probabil, au şi toxinele eliminate de parazit.

Ouăle anchilostomei împreună cu excrementele sunt eliminate în exterior, apoi dezvoltarea

lor de mai departe are loc în solul umed ori în apă. Aproximativ peste 24 ore din ouă ies larvele; ele
năpârlesc de două ori, apoi devin capabile de a infecta omul. Infectarea, de obicei, are loc pe o cale

9
destul de complicată şi anume: larvele pătrund activ în pielea omului, nimeresc în sânge, cu sângele
sunt duse în plămâni, ies din plămâni în căile respiratorii şi în faringe, de unde sunt înghiţite şi în aşa
mod ajung până în intestinul subţire.

Anemia palidă este caracteristică pentru anumite grupe de oameni. Ea atacă mai ales
oamenii, care îndeplinesc lucrări de excavare (la fabricile de cărămidă, în mine, la construcţia
tunelurilor) şi atunci când ei se adună în grupe mari şi pentru mai mult timp.

Unul dintre cei mai mari viermi cilindrici din intestinul omului este limbricul sau ascarida
(Ascaris limbricoides). Masculii ating 15-25 cm în lungime, iar femelele şi mai mult – 20-40 cm.
Ascarida este răspândită pretutindeni, însă în unele ţări, este extrem de frecventă, infectând toată
populaţia (100%). De obicei numărul de ascaride nu este mare, însă se cunosc cazuri, când la un
pacient au fost găsite până la 900 de ascaride.

Dauna provocată de acest parazit poate avea caracter local – dureri în regiunea abdomenului,
catar, scăderea poftei de mâncare etc. – şi caracter general – toate fenomenele însoţitoare pot fi
explicate numai prin eliminarea toxinelor de către ascaridă în lumenul intestinului.

La copii ascaridele se urcă activ în stomac, în esofag şi faringe, apoi ies la exterior prin gură
ori prin cavitatea nazală, ori pătrund în trahee, constituind pentru copil un pericol de a se înăduşi.
Expulzarea ascaridei din organism se înfăptuieşte cu ajutorul santoninei, o substanţă pregătită din
limbricăriţă, însoţită de folosirea ulterioară a purgativelor. Eficiente sunt hexilrezorcina şi terapia
oxigenată.

Ciclul
vital. Ouăle,
fiind
eliminate din
intestinul
omului, se
dezvoltă în
mediul umed
şi peste o
lună conţin
deja larve
tinere. Ouăle
ascaridei sunt
foarte
rezistente. Se
cunosc
cazuri, când
ouăle, fiind
ţinute 4-5 ani Fig. 10. Schema ciclului vital al ascaridei omului Ascaris lumbricoides
în formalină,
10
nu-şi pierdeau vitalitatea. Infectarea omului are loc în procesul înghiţirii ouălor invazionare
împreună cu apa murdară sau cu hrana. Larvele străpung peretele intestinului, nimeresc în vene şi
împreună cu curentul sangvin, prin vasele sangvine ale circuitului mic, ajung în plămâni; larvele trec
consecutiv din sânge în alveolele pulmonare, în bronhii, trahee şi în cavitatea bucală a gazdei, iar de
aici împreună cu saliva – din nou în intestin. Numai după o astfel de migare complicată larvele
ascaridei se reţin în intestin, cresc până ating forma matură.

Răspândirea la scară largă a ascaridei în unele ţări depinde, după cum aceasta are loc de
obicei, de particularităţile condiţiilor de trai ale poporului. În Japonia la îngrăşarea solului se
folosesc inclusiv şi excrementele umane, în urma căreia are loc parcă semănatul artificial al
câmpurilor cu ouă de ascaride.

Oxiurul copiilor (Enterobius vermicularis, Fig. 11) este un viermişor mic cu lungimea de 5-
10 mm. Capătul posterior al masculului este răsucit în spirală, iar cel al femelei este drept şi ascuţit.

Fig. 11. Oxiurul (Euterobius virmicularis)

A – structura femelei de oxiur: 1 – gura; 2 – veziculă; 3 – esofag; 4 – bulbul esofagian; 5 –
intestin; 6 – ovar; 7 – orificiu anal; 8 – uter; 9 – orificiu genital.
B – Ciclul vital: 1 – femelă genital matură în organismul gazdei; 2 – ou imatur; 3 – ou matur; 4 –
factorul de transmitere.

11
 Oxiurii trăiesc în intestinele subţire şi gros ale omului, mai frecvent la copii. Femelele
fecundate se cobor în regiunea sfincterului, unde trăiesc un timp îndelungat, provocând o mâncărime
insuportabilă. Embrionii ies din ouă doar atunci, când nimeresc din nou în intestinul omului
împreună cu hrana infectată.

Trichina (Trichinella spiralis, Fig. 12) trăieşte o perioadă din viaţă sa, ca şi speciile
anterioare, în intestin, cealaltă perioadă – în muşchii animalului-gazdă; în corespundere cu aceasta
se deosebesc două stadii: intestinal şi tisular. În calitate de gazde pentru trichină servesc diferite

Fig. 12. Schema structurii şi a ciclului vital al trichinelei Trichinella spiralis

A – Morfologia trichinelei:
1 – mascul; 2 – larvă; 3 – femelă.
B – Căile de răspândire a trichinelei:
1 – izvorul natural; 2 – larvele trichinelei în ţesutul muscular; 3 – focar sinantrop.
mamifere (carnivorele, paricopitatele, insectivorele, rozătoarele, pinipedele), inclusiv şi omul, căruia
îi provoacă o boală specifică, numită trichineloză. Infectarea oamenilor cel mai des are loc de la
porc, mai rar – de la animalele sălbatice.

Controlând carnea de porc infectată cu trichine, în ea pot fi găsiţi nişte corpusculi ovali nu
prea mari – capsule, înăuntrul cărora stă răsucit în spirală un viermişor mic (0.5 mm!). Acesta şi este

12
“trichina musculară” tânără. În caz dacă carnea cu trichine va fi sterilizată insuficient, adică rău
fiartă sau prăjită şi folosită în alimentaţie de către gazdă (omul, porcul, şobolanul etc.), capsulele se
vor descompune în intestinul ei şi trichinele tinere, care vor ieşi din ele, se vor aduna în intestinul
subţire. Numărul de trichine în corpul omului poate să fie enorm.

În intestinul subţire trichinele cresc şi peste trei zile devin mature. Are loc copularea dintre
masculi şi femele, după ce femelele fecundate se fixează cu extremitatea anterioară de peretele
intestinului. Trichinele sunt atât ovipare, cât şi vivipare. În decursul vieţii (ele trăiesc aproximativ
două luni!) femela produce până la 2000 larve. Larvele tinere pătrund în vasele limfatice, apoi şi în
aparatul circulator. Curentul sanguin le poartă prin diferite regiuni ale corpului. Ulterior prin
mişcările proprii active larvele pătrund în fibrele musculare striate, unde se nutresc şi, în sfârşit,
distrug fibrele. Peste două săptămâni trichinele se liniştesc, se răsucesc în spirală şi treptat se
înconjoară cu un ţesut conjunctiv, formând capsule.

Aproximativ peste un an de zile după formarea capsulei pe pereţii ei începe să se depună

bicarbonat de calciu, datorită cărui fapt ea devine albă ca varul.

În aşa mod noi vedem, că tot ciclul vital al trichinei decurge în organismul-gazdă, fără ca ea
să iasă în exterior. În intestinul gazdei viermii ating maturitatea sexuală, pentru care fapt el este
considerat gazdă finală, însă, când larvele parazitului pătrund în muşchi, acelaşi individ al gazdei
devine intermediar.

Schema ciclului vital al trichinei, descrisă mai sus, în caz de cădere bruscă a rezistenţei
organismului, poate să se modifice. Larvele numai ce născute ale parazitului, pătrunzând în
microvilozităţile intestinului, nu trec mai departe în vasele sangvine, dar pe loc, foarte rapid, termină
dezvoltarea şi se întorc înapoi în lumenul intestinului, unde ating maturitatea sexuală. Aceasta duce,
pe de o parte, la multiplicarea numărului de trichine în intestin şi prelungeşte termenul de infectare
intestinală, iar pe de altă parte, intensifică infectarea muşchilor.

Omul se infectează cu trichine de la porci, însă aceasta este o cale secundară de răspândire a
lor, deoarece trichinele, care nimeresc în corpul omului, în cele din urmă, sunt sortite pierii. Porcii se
molipsesc, mâncând şobolani morţi sau resturi de abator, iar şobolanii se infectează, mâncând alţi
şobolani, care au pierit cauza trichinelozei.

Simptomele îmbolnăvirii de trichineloză se manifestă imediat după pătrunderea femelelor în

pereţii intestinului prin dereglările gastro-intestinale şi prin inflamarea feţei. Imediat după
îmbolnăvire apar frisoane, apoi se ridică temperatura, uneori până la 40o C şi chiar mai mult. Se simt
de asemenea dureri de cap, în diferite regiuni ale corpului, o slăbiciune totală, dureri musculare în
timpul palpării diferiţilor muşchi, rigiditate musculară, mai ales în timpul rumegării, înghiţirii, rotirii
ochilor. Boala poate ţine până la o lună şi jumătate, iar în caz de infectare gravă poate duce la deces.

În calitate de măsuri profilactice contra trichinelozei se aplică controlul sanitar obligatoriu al

porcilor, pregătiţi pentru vânzare, cercetând la microscop diferite bucăţele de carne. Porcii
sacrificaţi, infectaţi de trichine, de obicei, sunt nimiciţi. Este necesar să se respecte curăţenia în

13
timpul întreţinerii porcilor, să se ia seama ca ei să nu mănânce şobolani morţi sau resturi de porci
sacrificaţi.
Vestitul vierme-dragon (Dracunculus medinensis) este răspândit mai ales în regiunile
tropicale. Acest parazit periculos al omului este filiform şi de culoare albă, atinge în lungime 32-100
cm. Parazitează în ţesutul conjunctiv, producând abcese subdermale. Abcesele, de obicei, conţin câte
o femelă încolăcită în spirală, aproape tot corpul căreia constituie un uter enorm cu un număr infinit
de embrioni. Masculii au dimensiuni foarte mici (doar 2 cm!).
Abcesele apar cel mai des pe picioare, mai rar – pe mâini şi pe alte părţi ale corpului. Din
abcesul deschis, de obicei, iese capătul dragonului răsucit în spirală; imediat după aceasta femela
naşte o mulţime de larve, care ies din rană la exterior.
Dezvoltarea de mai departe a larvelor are loc în apă, unde ele sunt înghiţite de către gazda
intermediară – ciclopul (Cyclops). Larva (microfila) pătrunde în celomul ciclopului şi se dezvoltă,
ajungând până la 1mm în lungime. Infectarea omului poate avea loc dacă el va bea apă, în care se
găsesc ciclopi infectaţi. Se ştie, că pentru a deveni mature larvele au nevoie de aproximativ un an.
Pericolul îmbolnăvirii de dragon constă în posibilitatea de a murdări rana, dacă viermele se va rupe
în timpul extragerii lui din abces. În asemenea cazuri conţinutul dragonului se varsă în rană,
provocând dureri insuportabile şi inflamaţii grave.
Aplicarea consecutivă în complex a măsurilor de combatere a dragonului (curăţirea bazinelor
de apă, obligatoriu fierberea ori filtrarea apei de băut, evidenţa tuturor bolnavilor şi tratarea lor,
eutanasia sau tratarea câinilor bolnavi, instalarea conductelor de apă ş.a. măsuri) a permis de a
nimici complet acest parazit în multe regiuni ale globului.
O altă nematodă, anume filaria-lui-Bancroft (Wuchereria bancrofti), provoacă la om
elefantiazisul, o boală răspândită în regiunile tropicale şi subtropicale. Filariile mature cel mai des se
întâlnesc în glandele şi vasele limfatice. În urma trombozei vaselor limfatice are loc procesul de
inflamare a pereţilor, ceea ce duce la imobilitatea limfei. Locurile puternic infectate se măresc
considerabil în dimensiuni (Fig. 13).
Femelele produc un număr enorm de larve, fiecare având aproximativ câte 0.3 mm în
lungime. Ele au fost numite microfilarii nocturne, deoarece apar noaptea în sângele periferic, iar
ziua pătrund în profunzimea corpului şi se menţin în vasele pulmonare, în inimă şi rinichi. Astfel de
periodicitatea este legată de particularităţile de transmitere a paraziţilor, care are loc prin intermediul
gazdelor intermediare, şi anume a diferitor ţânţari hematofagi. Când ţânţarii sug în amurg ori
noaptea sângele agentului de filarii, larvele nimeresc în stomacul ţânţarului, iar apoi în cavitatea
corpului. Acolo ele cresc şi la urma urmei se adună la baza trompei de înţepat a insectei. Sugând
sânge de la omul sănătos, ţânţarul străpunge pielea cu ajutorul perişorilor înţepători de pe trompă; în
acest timp larvele de filarii ies din trompă şi se implantează activ în piele, nimerind apoi în sânge.
Nematodele parazitează nu doar pe animale, dar şi pe plante. Aşa, Meloidogune incognita –
nematoda-galicolă sudică este un parazit obişnuit al rădăcinilor, care atacă multe specii de plante.
Cele mai mari daune ea le aduce legumicultorii. În regiunile sudice se întâlneşte pe mai mult de
jumătatea suprafeţelor de terenuri agricole, în regiunile nordice – doar în sere, atacând mai ales
castraveţii şi roşiile. Nematoda-galicolă se caracterizează printr-un dimorfism sexual puternic
pronunţat: masculii au aspect de nematodă, femelele inactive în ţesuturile rădăcinilor devin
periforme. Daune majore aduc mai ales femelele, pe când masculii, terminând dezvoltarea, pătrund
14
 Fig. 13. Ciclul de dezvoltare al filariei-lui-Bancroft Wuchereria bancrofti
1,2 – mascul şi femelă maturi; 3 – gazda principală – omul; 4 – 6 – stadii de dezvoltare ale
microfilariilor în organismul omului;, 7 – microfilarii în sângele periferic; 8 – ţânţari Culex,
Aedes – gazde intermediare; 9 – larvă invazională din trompa gazdei intermediare.
din plantă în sol şi mai mult nu se nutresc. În afară de aceasta, la nematode-galicole este larg
răspândită partenogeneza. Pe rădăcinile plantelor-gazde nematodele provoacă umflături-gale, în care
se afundă paraziţii. Femelele depun ouă. Ultimele se încleie cu secretul unor glande speciale,
formând la capătul posterior al corpului o pungă ovariană (ooteca). Larvele, dezvoltându-se, ies în
sol şi atacă plantele vecine. În condiţii favorabile are loc dezvoltarea generaţiilor una după alta
încontinuu, provocând vătămări grave radiculare. Din cauza nematodelor-galicole pierderile de
recoltă constituie 40-60%. Pentru combaterea lor în sere se aplică preparate chimice şi temperatura
înaltă (afânarea solului cu vapori de apă ş.a.). Pe terenurile agricole se aplică asolamentul cu
includerea plantelor imune la aceste boli.
Alt parazit al rădăcinilor Heterodera schachtii – nematode sfeclei – se localizează pe
rădăcinile diferitelor soiuri de sfeclă, mai ales atacă puternic sfecla-de-zahăr. Această nematodă, ca
şi cea galicolă, se caracterizează prin dimorfismul sexual bine pronunţat, legat cu imobilitatea
femelelor.
Clasificarea nematodelor. Nematodele se împart în două subclase, care se deosebesc în
primul rând prin structura diferită a organelor de simţ şi a aparatului excretor:
1. Adenoforele (Adenophorea)
2. Nematodele secernente (Secernentea).
15