ÎNAINTE DE PRIMA ÎNTÂLNIRE

O voce gâtuită de emoție se recomandă ca fiind mama unui băiat de 7 ani care ”are o problemă”.
- Aș vrea să vă rog să ne primiți la dvs., băiatul meu are o problemă și dna doctor G. mi-a spus să vin la
dumneavoastră. Mi-a sunat în urechi expresia ”ne primiți”, mă întrebam dacă e emoția (simțeam că mama
e speriată) responsabilă de o posibilă atitudine de poziționare în inferioritate. Poate că dna doctor care mă
recomandase îi inspirase încredere în mine, poate era un amestec din toate acestea.
- Sigur, putem programa o întâlnire. Vreți, vă rog, să-mi spuneți, despre ce e vorba? Am nevoie în primul
rând să știu ce fel de problemă se manifestă, cât este de urgent să ne vedem.
- Băiatul meu a început de vreo lună și jumătate să clipească des dintr-un ochi. L-am întrebat de ce face așa,
i-am spus să nu mai facă. Spune că nu poate, ba chiar, când îl întreb ceva despre asta, parcă face și mai
des. Copiii râd de el la școală. Aș vrea să venim cât mai repede puteți.
- Înțeleg, vom stabili împreună imediat. Spuneți-mi, ați fost doar la medicul de familie sau ați consultat și
alți medici?
- Am fost la neurolog la Iași, am fost și la psihiatru, sunt înebunită, totți spun că nu e de specialitatea lor,
doamna dr G spune și ea că un psiholog rezolva asta. De aia ne-a trimis la dvs. Eu nu știu ce să cred,
nimeni nu-mi spune ceva, copilul meu o să se mai facă bine?
- Haideți să ne uităm la ce date avem până acum: neurologul și psihiatrul nu au găsit o boală, dna doctor de
familie spune că un psiholog l-ar putea ajuta pe copil. Nu știu să vă spun acum exact ce se întâmplă cu
copilul, pare însă că este într-adevăr o situație de competența psihologiei. Copilul mai are și alte
manifestări în afară de acest clipit?
- Nu, clipește și atât. Și nu mai e așa vesel cum era înainte.
- Ați spus că ați venit la neurolog la Iași, să înțeleg că nu sunteți din Iași?
- Nu, suntem din satul X ( cam la 45 de km de Iași).
- În regulă, haideți să stabilim în funcție de programul nostru când ne putem vedea. Înainte de asta, spuneți-
mi, tatăl copilului ce spune despre această situație? Ați putea veni toți trei?
- Nu v-am spus, eu am decis să divorțez și nu mai locuim împreună. Tatăl copilului spune că el ( copilul) s-
a îmbolnăvit din cauza mea. Femeia, o tânără după voce, plânge, încearcă să vorbească printre sughițuri.
Nu vorbesc cu el decât strictul necesar, e…face o pauză lungă… el e cam violent. Nu știu dacă o să vrea
să vină, nu cred, i-am spus deja ce mi-a spus dna dr G și a zis că mai bine să-mi bag eu mințile-n cap.
- Înțeleg, atunci veniți doar dvs. Și băiatul, vom vedea ulterior.
Am continuat prin a lua date despre vârsta mamei și a copilului, am discutat despre costul ședințelor și am
stabilit prima întâlnire luând în calcul faptul că din satul în care locuiau și până în Iași există doar două curse
de microbuz pe zi, iar cei doi aveau nevoie să se încadreze în timp și ca ajungă la mine dar și ca să se
întoarcă acasă.
Am întrebat însă și când a luat decizia de a se despărți, în ce stadiu sunt din acest punct de vedere. Am aflat
că s-a hotărât în urmă cu două luni și că toți în sat se uită la ea ca la ”o nebună căreia i s-a urât cu binele”.
-Dar eu nu mai pot, doamnă, nu mai pot să stau să iau bătaie, să fiu la cheremul lui.
- Băiatului când i-ați spus, cum a aflat de faptul că vă despărțiți? Aflasem anterior că cei doi, părinții,
fuseseră plecați în Anglia, acolo au muncit împreună o vreme, în acest timp copilul a stat la bunici dar
suferea că nu e cu ei.
- După vreo două săptămâni i-a spus taică-su, copilul a venit plângând la mine să mă întrebe. Aș fi vrut să-i
spun eu, taică-su i-a spus că sunt nebună și că vreau să- despart.
Un calcul simple m-a făcut să mă gândesc la posibilitatea ca băiatul să fi dezvoltat un tic la aflarea veștii că
părinții se despart, veste comunicată într-un mod nesănătos de tată.
M-am întrebat ulterior dacă mama are și scopuri ascunse. Se întâmplă ca la divorț părinții să solicite
psihologului evaluări pentru copii. Am vrut să lămuresc și acest aspect încă de la telefon pentru a ști dacă nu
cumva e cazul să direcționez băiatul către un alt coleg. Mama mi-a spus că nu vrea decât ca băiatul ei ”să se
facă bine”.
Alte posibile ipoteze pe care mi le-am formulat:
- băiatul a asistat la violențe fizice și/sau emoționale în familie și în familia extinsă ( bunicii cu care stă acum
împreună cu mama) sau la școală
- școala, ca mediu stresant - cum percepe că se descurcă ( băiatul este în clasa întâi)
S-a confirmat ulterior prima ipoteză în care copilul a suferit un șoc emoțional când a aflat că părinții se
despart ( și modul brutal în care i s-a spus), posibil ”teren” vulnerabil anterior deoarece și bunicii se ceartă
destul de des. În plus, suferința emoțională din perioada în care a fost departe de părinți, când aceștia lucrau
în afara țării, a contribuit la sensibilizarea psihicului. Simptomul, ticul, a dispărut după 6 ședințe, efectuate la
un interval de 7-10 zile. Au fost și ședințe individuale, lucru specific pentru ticuri, împreună cu ședințele
mamă-fiu- terapeut în care am recadrat despărțirea celor doi soți și am descoperit împreună cum și-ar putea
recontrui viața în noul context.
La scurt timp după divorț, mama a plecat cu băiatul în Anglia, tatăl râmânând în țară. Din când în când
primesc fotografii cu un băiat care zâmbește din toată inima. Mama are o nouă relație și a solicitat la un
moment dat câteva ședințe online pentru a învăța cum să prezinte într-un mod sănătos copilului faptul că are
acea relație.