Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova

Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”

Facultatea: Pedagogie

Catedra: Ştiinţe ale Educaţiei

Specialitatea: Educaţie pentru carieră universitară

Moscaliova Ecaterina

Referat
Relaţia dintre pedagogie şi ştiinţele educaţiei

Conducător ştiinţific:
Cojocaru Maia
doctor în pedagogie,
conferenţiar universitar

Chişinău, 2010
 Pedagogia este ştiinţa specializată în studiul educaţiei. Demersurile întreprinse pentru
conturarea statutului său epistemic sunt reflectate direct şi indirect în numeroasele definiţii propuse
în literatura de specialitate. Reproducem aceste definiţii avînd în vedere două categorii de resurse
bibliografice fundamentale: cărţi de specialitate din domeniul ştiinţelor sociale şi umane şi
dicţionare din domeniul ştiinţelor educaţiei:

1. Pedagogia este o ştiinţă socială analitică – plasată în aceeaşi categorie cu economia,

dreptul, psihologia, filozofia – ce îşi propune, la nivel ideal, să cuprindă întregul proces de
formare prin care fiinţele umane se adaptează la societate;

2. Pedagogia este o ştiinţă a comunicării, alături de filologie, lingvistică şi semiologie, care

analizează raporturile dintre informare şi formare realizabile în diferite contexte
socioumane, prin raţionalizarea acţiunii în sens teleologic (orientare spre un scop) şi
tehnologic (organizare a interacţiunii subiect-obiect);

3. Pedagogia este o ştiinţă socioumană care are ca obiect specific „educaţia care, în sens
general cuprinde instruirea, învăţarea, formarea, dezvoltarea”, fiind studiată prin metode
proprii, din perspectiva unor legi proprii care anticipează evoluţia fenomenelor de cercetare.

Dicţionarele de specialitate sunt centrate pe analize şi sinteze care au ca scop definirea

pedagogiei drept domeniu specific al cunoaşterii. Iată cîteva definiţii ale pedagogiei din
persepectiva evoluţiilor istorice acumulate în domeniul ştiinţelor educaţiei:

1. Pedagogia este o „ştiinţă socială cu statut academic ce studiază educaţia ca proces de

perfecţionare a omului, cu un obiect propriu de cercetare (educaţia), pe care îl examinează
sub un unghi particular”, printr-un sistem de cunoştinţe şi metode proprii;

2. Pedagogia este „ştiinţa educaţiei cu caracter normativ care elaborează teorii, modele şi,
principii ce vizează dinamica şi armonizarea situaţiei pedagogice”;

3. Pedagogia este „ştiinţa care are ca obiect de studiu specific educaţia, explicată şi interpretată
printr-o metodologie specifică, ordonată şi reglementată printr-o normativitate specifică”;

4. Pedagogia este ştiinţa despre educaţia copiilor, care încorporează cîteva domenii diferite ale
cunoaşterii. Pe de o parte, în măsura în care abordează problema dezvoltării la copil, ea se
încadrează în ciclul ştiinţelor biologice, adică naturale. Pe de altă parte, întrucît orice
educaţie îşi propune anumite idealuri, obiective şi norme pedagogice, ea trebuie să aibă
legătură cu filozofia şi ştiinţele normative”.
 Ştiinţele educaţiei – studiază nucleul funcţional-structural al activităţii de formare-dezvoltare
a personalităţii printr-o metodologie specifică, angajată conform unor principii şi legităţi specifice
care anticipează şi ordonează desfăşurarea probabilă a fenomenelor educaţionale, proiectate la nivel
de sistem şi de proces.

Ştiinţele educaţiei valorifică cercetările întreprinse în cadrul unor discipline înrudite, situate,
de regulă, în categoria ştiinţelor socioumane: filosofia, psihologia, sociologia, economia,
politologia, logica, antropologia etc. Aceste discipline nu fac parte din categoria ştiinţelor
pedagogice deoarece ele studiază fenomenul educaţiei doar tangenţial, la nivelul cîmpului
psihosocial care înconjură acţiunea educaţională sau doar din perspectiva unui element component
al acţiunii educaţionale.

Extinderea numerică a ştiinţelor educaţiei impune ordonarea acestora în funcţie de anumite

criterii de clasificare riguroase, adaptate la specificul domeniului. Se are în vedere două asemenea
criterii:

a) raportarea la obiectul de studiu specific pedagogiei – educaţia (avînd ca subsistem

principal – instruirea);

b) raportarea la metodologia de cercetare folosită în mod predominant pentru explicarea şi

înţelegerea / interpretarea educaţiei şi a principalului său subsistem instruirea.

Cînd Claparede folosea pentru prima data sintagma „ştiinţele educaţiei”, în 1912, nu-şi
închipuia ce impact va avea acest joc de cuvinte cîteva decenii mai tîrziu. Dacă, pentru moment,
ştiinţele educaţiei s-au dovedit o expresie comodă, chiar atrăgătoare, ea a creat încă şi mai multe
complicaţii terminologice şi epistemologice decît pedagogia. Cinci situaţii pot fi reţinute în acest
sens:

1. Ştiinţele educaţiei ca negare a pedagogiei

Dintotdeauna, fără o anumită explicaţie, pedagogia a fost înconjurată de resentimente şi

dispreţ. Astfel remarcînd două atitudini. Pe de o parte, renunţarea pur şi simplu la termenul de
pedagogie, cu speranţa că acesta ne scuteşte de conotaţiile sale defavorabile. A doua tendinţă, mai
dificilă, constă într-o psihanaliză a suspiciunii populare faţă de pedagogie.

2. Ştiinţele educaţiei ca disciplinele auxiliare ale pedagogiei

Alţi autori consideră că pedagogia este atît de prestigioasă, încît nu vom putea niciodată
renunţa la ea. Contribuţia ştiinţelor educaţiei este acceptată doar ca „ştiinţe pedagogice”, ca ramuri
specializate sau anexe ale pedagogiei generale. Ar exista astfel un cîmp al „pedagogiei sistematice”
în jurul căruia gravitează sateliţii disciplinelor auxiliare, de exemplu pedagogia sistematică,
pedagogia istorică, pedagogia socială, pedagogia comparată, pedagogia internaţională şi pedagogia
prospectivă.

3. Ştiinţele educaţiei ca program de formare interdisciplinară

Începînd din 1912 „ştiinţele educaţiei” au devenit un domeniu de studii universitare. Pocesul
s-a intensificat în anii ’60, cînd formarea specialiştilor a fost înlocuită cu o pregătire mai flexibilă şi
specializată, care a primit numele de „ştiinţele educaţiei”. Pe de o parte, nevoia de aprofundare a
dus la abordări specializate, pe componente şi domenii chiar în interiorul catedrelor de pedagogie.
Pe de altă parte, educaţia fiind un domeniu deschis şi amplu, s-a apelat la specialişti din alte ştiinţe
umane, care să susţină cursurile de economia educaţiei, semiotica educaţiei, psihanaliza educaţiei
etc.

4. Ştiinţele educaţiei ca mini-ştiinţe autonome

Întîrzierea şi controversele interne ale pedagogiei, pe de o parte, vastitatea unui obiect acre
nu poate fi acoperit de o singurăn ştiinţă, pe de altă parte, au încurajat împrumuturile din exterior.
Educaţia devenind cîmpul de aplicaţie al unor ştiinţe umane deja constituite, numite „ştiinţe” ale
educaţiei. Educaţia este parcelată în mini-obiecte şi colonizată de ştiinţe minuscule care, de fapt, nu
sunt decît variantele pedagogice ale ţtiinţelor donatoare: psihologia educaţiei, sociologia educaţiei
etc.

5. Ştiinţele educaţiei ca expresie a pluralismului pedagogic

În locul segmentării artificiale în mini-obiecte, educaţia paote fi interpretată din diverse

perspective, fără să-şi piardă unitatea şi coerenţa. Obiectul rămîne unul singur, dar va fi studiat cu
metode şi instrumente conceptuale diferite, ca o realitate multidimensională şi multireferenţială.
Toate ştiinţele pot fi mai mult sau mai puţin „ale educaţiei”. Fenomenul formării umane este atît de
complex şi de vast, încît poate fi abordat cu mijloacele oricărei ştiinţe. Unele sunt însă, mai
„pedagogice” decît altele. Este vorba, în primul rînd, de ştiinţele umane care, fiecare, tratează
educaţia din propriul unghi de vedere: psihologia, sociologia, istoria, economia, lingvistica etc.

Ştiinţele educaţiei în oricare din cele cinci variante expuse mai sus, împrumută de la
psihologie doar unele cunoştinţe, metode sau tehnici de rezolvare a problemelor.
 Pentru a lua cunoştinţă cu alte realizări importante din sfera pedagogiei, vom vorbi despre
perioada de înflorire a teoriilor despre educaţie:

1. Pedagogiei, privită ca teorie a formării omului, i s-a atribuit totdeauna caracterul de

disciplină normativă, pentru că elementul ei fundamental l-au costituit regulile de educaţie.
Condiţiile de studiu i-au obligat pe cercetători să nu se mărginească numai la sudiul despre
normarea actelor, ci să încerce descrieri de condiţii şi fapte de educaţie. Astfel a procedat Wilhelm
Rein, unul dintre reprezentanţii iluştri ai pedagogiei clasice, explicînd în tratatul său scopuri şi
sisteme de educaţie şi practici pedagogice. Această confuzie a punctelor de vedere trebuia să
impună o clarificare, ceea ce a influenţat la desfacerea pedagogiei în două: de o parte să rămînă
pedagogia ca ştiinţă normativă a educaţiei, pe de altă parte să se întemeieze ştiinţa educaţiei, ca
disciplină nouă. Prima urmează să aibă ca obiect de studiu normele educative, a doua trebuie să se
constituie ca un fel de sociologie a educaţiei, pentru a explica sistemele şi tipurile de educaţie,
apariţia, decăderea şi legile lor de evoluţie.

2. Iniţiatorul scindării pedagogiei în cele două ramuri este E. Durkheim, continuatorul

acestei acţiuni este Fritz Blattner. Durkheim în examinarea acestui subiect interesant, ia ca punct de
plecare educaţia, pentru a dovedi că ea poate fi considerată ca un fenomen sau „lucru” şi că în
consecinţă, ea e accesibilă unei cercetări sociologice. Considerată astfel, educaţia care se face, nu
poate fi obiectul pedagogiei, deoarece „obiectul ei nu-i nici acela de a descrie, nici de a explica ceea
ce este sau a fost, ci de a determina ceea ce trebuie să fie. Ea nu-şi propune să exprime fidel realităţi
date, ci să proclame percepte de conduită; ea se preocupă de „felurile de a concepe educaţia, nu de
maniere de a o practica”. Blattner, al doilea reprezentat, examinează acestă temă într-un studiu
destul de întins. În lucrarea sa, el încearcă să stabilească o delimitare între pedagogie şi ştiinţa
educaţiei, exagerîndu-se rolul celei dintîi; astfel, pentru el „pedagogia e o încercare de a arăta cum
adevărata ordine de dincolo poate fi realizată în viaţa umană, cum necondiţionatul poate fi introdus
în condiţionat”. El încearcă să indice obiectul noii discipline, prin definiţii şi distincţii, care unora
nu le par prea clare la prima vedere, apoi prin indicarea obiectului noii disciplini. În vederea
stabilirii obiectului ştiinţei educaţiei, Blattner mai întîi studiază genurile posibile de gîndire
pedagogică, pentru a conchide că ele sunt trei: gîndirea educatorului, gîndirea pedagogică şi
gîndirea care studiază educaţia, fiecare avînd un anume obiect. Prima e activitatea de reflexie, de
fiecare moment, a educatorului, cînd el îşi exercită profesia. Gîndirea pedagogică are rolul de a
reflecta şi de a crea teorii despre educaţie, iar gîndirea care studiază educaţia este cu totul diferită de
precedentele. Angajată în studiul realităţii educative, ea doreşte să o oglindească astfel, încît ea să-i
poată spune: „tu aşa eşti!”.
 Concluzie

Ca acţiunea omului asupra omului, pedagogia nu are acces decît la lumea materială, luma
artificială şi lumea morală. Eforturile sale constructiviste rămîn întotdeauna limitate datorită
contrîngerilor inerente oricărei acţiuni umane: sunt limitele bine cunoscute ale timpului şi spaţiului,
ale naturii şi materiei, ale raţiunii şi limbajului. Cantonîndu-se la necesitate, fiinţă şi individualitate,
pedagogia nu are cum să ajungă la esenţele transcendentale, care sunt libertatea, spiritul şi
personalitatea.

Definirea epistemologiei interne a ştiinţei educaţiei nu are nici o şansă de validare externă
dacă perpetuăm vechiul mecanism al pedagogiei, cu pretenţiile sale de factotum al formării umane.
Comunitatea intelectuală a privit întotdeauna cu îngăduinţă spiritul romantic, exaltarea pentru o
cauză, excentricitatea şi orgoliul creatorilor.

Bibliografie:

1. Bîrzea, Cezar. Arta şi ştiinţa educaţiei. EDP. Bucureşti, 1998. 218 p.

2. Bărsănescu, Ştefan. Unitatea pedagogiei contemporane ca ştiinţă. Iaşi, 1936. 397 p.

3. Cristea, Sorin. Fundamentele pedagogiei. Polirom, 2010. 385 p.

4. http://www.google.com