Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Specificul Etic Al Relației Elev
Specificul Etic Al Relației Elev
Rolul conducător in procesul de educație îl are fără îndoiala școala, dar in calitatea sa
de cel mai apropiat colaborator al școlii, familia. Dialogul cu familia este unul din elementele
indispensabile ale reușitei școlare. Dintotdeauna școala a colaborat cu părinții în diverse
forme, dar astăzi din punct de vedere a cerințelor sociale, apare mai mult ca niciodată
necesitatea întăririi legăturii dintre școala și familie.
Cunoașterea cerințelor specifice ale scolii, valorificarea muncii elevilor, urmărirea
activității de învățare în modul familial, contribuie la îmbunătățirea acestei legături și
diminuând sursele de neînțelegere, plasează părinții și elevii în relații de încredere cu mediul
școlar.
Școala si familia sunt cei doi piloni de rezistență ai educației, pentru a-și exercita cu
succes rolul în viața copiilor, familiile trebuie încurajate prin acțiuni sociale specifice, care
favorizează derularea optima a relațiilor educaționale. Personalitatea profesorului este
”izvorul și reglatorul” actului educativ iar scopul formal al educației nu este decât acela al
formarii omului responsabil, a se conduce singur pe calea binelui, a adevărului, a dreptății si
a frumosului.
Pentru a deveni om cu adevărat, pentru a se cunoaște pe sine, elevul trebuie să caute
să își satisfacă trebuințele psihosociale specifice, cum sunt nevoia de identitate, de
apartenență la grup, de acceptare si apreciere din partea celorlalți, nevoia de statut si de
participare.
Obiectivul principal al acțiunii educative este formarea personalității elevului, care
este urmărit atât in familie, cat si in școala, astfel încât sarcinile școlare si ale familiei in
materie de educație si instruire se împletesc si se sprijină reciproc; astfel se impune tot mai
mult implicarea cadrelor didactice in relații de cooperare cu părinții copiilor.
Rolul profesorului nu se reduce doar la educația de la catedra, ci presupune o
activitate de acest gen in fiecare relație cu elevii si familiile acestora, desfășurând o munca
de dezvoltare, de conducere si de îndrumare. O relație eficienta profesor-părinte-elev
presupune o ascultare activa, implicarea familiei in acțiunile extrașcolare ale copilului,
cultivarea si practicarea tolerantei fata de un punct de vedere diferit.
Comunicarea cadrului didactic cu familia elevului se poate face prin:
• Activități de informare si consiliere a părinților
• Lectoratele cu părinții
• Adunări comune părinți-elevi
• Comunicarea prin posta
• Comunicarea prin telefon
Cunoașterea elevilor si a grupurilor de elevi este una dintre principalele arii de
conținut ale pregătirii tuturor cadrelor didactice, iar pentru realizarea acestui deziderat este
nevoie de o colaborare strânsă intre scoală si familie. O preocupare permanenta in întâlnirile
cu părinții este identificarea dificultăților pe care le întâmpina aceștia in comunicarea cu
proprii copii, precum si prezentarea unor mijloace de optimizare a comunicării dintre acestia.
Astfel, colaborarea cu familia este așezată pe un fundament solid.
Pentru a exista o relație optima si autentica intre partenerii implicați in procesul
instructiv-educativ este necesara asumarea responsabilități de fiecare persoana implicata in
acest demers. Nu se poate vorbi separat de aceste relații care se formează de-a lungul
timpului petrecut in scoală, proasta funcționare a unui tip de relație, pune in dificultate si
celelalte relații. Un alt aspect important al relațiilor care iau naștere in tot acest demers
formativ este relația dintre elevi si profesori.
Relațiile dintre profesor si clasa se polarizează, in general in sentimente de simpatie,
încredere reciproca, sau, dimpotrivă, de antipatie, neîncredere si chiar ostilitate de cele mai
multe ori. Sunt si cazuri când contactul dintre profesor si elev nu trece de zona indiferentei:
clasa nu exista pentru profesor și nici profesorul pentru clasa.
Inițiativa trebuie sa aparțină însă profesorului, care ținând seama de legea esențiala a
relațiilor afective interumane potrivit căreia simpatia si bunăvoința nasc simpatie si
bunăvoință, antipatia si ostilitatea trezesc sentimente de aceiași calitate, trebuie sa conducă,
sa dirijeze aceste relații si sa le structureze pe colaborare si cooperare reciproca.
Relația dintre profesor si elev trebuie sa fie întemeiata pe faptul ca profesorul are
rolul de îndrumător, de coordonator al activității elevului si in care elevul poate sa găsească
la un moment dat mai mult decât un profesor, un om, o călăuza in drumul lui prin viată. De
la profesor pornește totul: daca acesta este agresiv sau încearcă sa umilească copilul sau sa îl
încurce mai ales in prezenta celor din jur, elevul va acționa ca atare, ori va răspunde violent,
luând in batjocura cadrul didactic, ori se va retrage in sine, refuzând sa mai comunice,
dezvoltând astfel pe parcursul timpului blocaj emoțional.
În relația cu profesorul, elevul are nevoie de aprecierea personalității sale in
dezvoltare, de consolidarea stimei de sine, de răspuns afectiv din partea profesorului si a
colegilor, nevoia de securitate pe termen îndelungat, precum si nevoia de apartenență la un
grup si de acceptare din partea acestora. In stabilirea relației cu elevii, profesorul are ca
misiune sa ii unească pe elevi si sa ii mobilizeze pentru a putea deveni un întreg.
Încrederea elevilor in propriile forțe si stima de sine pot fi obținute prin încurajarea
fiecărei performanțe minore a fiecărui elev în parte, acest lucru ar trebui sa însemne
învățarea sistematizata si personalizata. Recompensa ar trebui sa primeze în locul pedepsei.
Raporturile dintre profesor si elev nu prezintă numai o latura intelectuala. Factorul afectiv
are o importanță deosebita asupra randamentului intelectual al elevului. Crearea de buna
dispoziție in clasa reprezintă o condiție necesara in evitarea eșecului școlar. Fiecare lecție
este recomandat sa se desfășoare într-un climat afectiv particular, securizant, dispoziția
afectivă a elevilor fiind coordonată de cadrul didactic.
1. cod inaccesibil” – codul este limba, şi mai ales nivelul la care apelează atât
emițătorul, cât și receptorul pentru a se înțelege. Astfel că, dacă profesorul
împachetează esența într-o formă inaccesibilă sau greu accesibilă elevilor, aceștia nu
vor putea comunica, nu-i vor putea răspunde profesorului.
2. „absența feedback-ului/feedback dificitar”. Soluţia înlăturării celor două bariere în
relația profesor-elev este aceea de a adapta codul, limbajul la particularitățile
individuale ale elevilor și de a solicita un feedback permanent. Când se observă
absența acestuia, activitatea trebuie oprită pentru întreaga clasă sau pentru elevul cu
probleme, după caz.
3. „motivaţia deficitară a receptorului”, adică a elevului. În timpul lecției, dacă elevul
nu este motivat, interesat de informațiile predate, acesta poate să își găsească
diverse preocupări, de aceea e important să trezim interesul lor pentru fiecare oră în
parte.
4. „climat de muncă necorespunzător”- gălăgia, agitaţia duc la perturbarea orei şi elevii
nu mai pot urmări mesajul; neurmărirea acestuia duce la neînțelegerea lui, iar pentru
a evita această agitație, barieră, e nevoie ca toți elevii să fie prinși în lucru;
5. „neînţelegerea semnificaţiei şi intenţionalităţii comportamentului celuilalt” –
acesta e punctul ce duce la ruperea relației profesor-elev. Dacă între cei doi nu există
o apropiere şi o înțelegere, totul se duce de râpă; în acest sens profesorul trebuie să
rupă această barieră şi să fie atent la fiecare elev, de la fiecare să aștepte atât cât îi
poate oferi, nu mai mult, pentru că riscă să-şi arunce elevul în derizoriu. Aici trebuie
să amintim, ca mijloc de remediere, de un sistem de notare al profesorului bine
întemeiat, dar şi de o transparență în notare.
6. „atitudine excesiv de critică sau de necritică în faţa celorlalţi” – bariera aceasta
poate fi înlăturată încet pornind de la sistemul transparent de notare, pentru că
profesorul trebuie să-şi noteze elevii în funcție de cât au învățat într-un moment dat,
nu să-şi creeze preconcepții, cu unii elevi să fie excesiv de critic, iar cu alții excesiv de
lejer.
Neîncrederea, dezamăgirea sau imposibilitatea cooperării pot fi eliminate dacă se
analizează zilnic această relație şi mai ales dacă profesorul va folosi metode cât mai
diversificate în predare, iar notarea se va face atunci când elevul a fost activ, pentru
motivarea acestuia.
7. „iluzia profesorului ideal / elevului ideal”- trebuie pornit de la ideea că nu există nici
profesor, nici elev ideal, aceștia doar pot tinde spre ideal, de aceea profesorul trebuie
în permanență să-şi amintească şi să-i amintească şi elevului despre acest lucru. Cei
doi poli trebuie să-şi autoregleze comportamentul şi trebuie să realizeze un joc de
rol, cu scopul de a se putea înțelege unul pe celălalt.
8. „insuficienta antrenare a elevilor în procesul de predare a cunoștințelor” – totul
depinde de noi, profesorii; dacă nu vom fi activi şi nu le vom induce elevilor pofta de
a activa, de a participa la oră, aceștia vor cădea în dezamăgire, blazare. De aceea,
trebuie să purtăm un dialog viu cu elevii, să le punem în față diferite probleme în care
să se implice, îndreptând astfel cunoștințele teoretice înspre aplicare, iar totul va fi
pentru ei mult mai fascinant.
9. „competiţia” este o barieră în relația elevului cu ceilalți colegi din clasă şi, în viitor, în
societate. Dacă tot timpul îi angrenăm în competiții, aceștia s-ar putea să devină
individualiști, acum şi mai târziu, de aceea trebuie să ştim să înlăturăm această
barieră atunci când apare. Elevii trebuie să vadă competiția ca pe un joc, ca pe o
activitate cu caracter cooperant, de aceea, acest gen de activități e foarte bine de
realizat în grupe, şi nu individual.
10. „stilul de conducere al profesorului (autoritar/permisiv). Această barieră constă în
cele două extremități la care recurg de obicei profesorii, aceștia pot fi „buni”, iar
elevii profită de această lejeritate şi uită că au de îndeplinit unele sarcini de școală
sau că între ei şi profesori există o treaptă. Acest comportament riscă să se extindă
nu numai în relația cu acel profesor, ci în relația elev-profesor, în general. De cealaltă
parte, profesorii autoritari își predau foarte bine materia, sunt respectați de elevi, dar
materia predată de aceștia nu este înțeleasă, pentru că elevii nu îndrăznesc să-şi
lămurească anumite neclarități, nu îndrăznesc să-i pună profesorului întrebări care l-
ar ajuta, ei doar o memorează şi atunci procesul de învățământ nu mai este axat pe
competente.
Bibliografie:
1. Bunescu Ghe., Alecu G. , Badea D. – Educaţia părinţilor . Strategii şi programe,
E.D.P.,
2. Daniel Hameline, Profesori şi elevi, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978;
3. Ecaterina Adina Vrasmas – Consilierea şi educaţia părinţilor , Editura Aramis,
2002;
4. Elena Truţa, Sorina Mardar, Relaţia profesor-elevi: blocaje şi deblocaje, Editura
Aramis, Bucureşti, 2005;
5. Emil Stan, Profesorul între autoritate şi putere, Editura Teora, Bucureşti, 1999;
SARCINĂ DE LUCRU:
Profesorul x este cadrul didactic al clasei a II-a. Comportamentul acestuia față de clasa de
elevi este unul distant: copiii nu sunt întâmpinați cu un salut atunci când vin la școală, li se
aduc reproșuri atunci când zâmbesc, sunt frecvent etichetați, iar discuțiile nu
au deschidere spre dezvoltare personală a elevilor. În aceste condiții un elev care știe să-și
rezolve sarcinile de lucru în bancă, atunci când iese la tablă se blochează.
Ce abilități sau competențe îi lipsesc acestui cadru didactic?