Traumatismele obstetricale sînt de cele mai multe ori consecinţa

forţelor mecanice (compresiune sau tracţiune) care acţionează asupra

extremităţii craniene în timpul naşterii.
Aceste traumatisme pot fi rezultatul deficienţei actului medical sau
pot apărea chiar la un practician competent. Traumatismele obstetricale sînt
de natura mecanică, dar pot fi şi de natură chimică (hipoxică).
Incidenţa: estimată la 2-7‰ de nou-născuţi vii. Aceasta valoare este în
scădere datorită progreselor şi perfecţionării asistenţei la naştere.
Mortalitatea: 2-3% din totalitatea deceselor neonatale, 5-8/100.000
prin traumatism obstetrical şi 25/100.000 prin hipoxie.
Factori de risc:
Procesul naşterii fiind un complex de compresiuni, contracţii, torsiuni
şi tracţiuni, când dimensiunile fetale, prezentaţia sau imaturitatea fetală
complică aceste procese, asemenea forţe pot conduce la contuzii, edeme,
hemoragii, fracturi. La acestea se adaugă eventualul traumatism produs de
necesitatea în unele cazuri a intervenţiei forcepsului sau manevrelor manuale
de extracţie.
Următoarele circumstanţe pot creşte riscul traumatismelor la naştere şi
pot acţiona sinergic:
1. Primiparitatea
2. Talia mică a mamei
3. Vîrsta extremă a mamei (< 15 ani, > 30 ani)
4. Distocii de canal dur si/sau de canal moale
5. Travaliu prelungit sau precipitat
6. Oligohidramnios
7. Prezentaţii anormale
8. Manevre obstetricale (aplicaţie de forceps, ventuza obstetricală,
versiuni, extrageri).
9. Greutatea foarte mică la naştere sau prematuritatea extremă
10. Macrosomia
11. Hidrocefalia
12. Anomalii fetale.

1
 I. Traumatisme ale extremităţii cefalice

Caput succedaneum (bosa sero-sanguinolentă) este difuză, uneori

echimotică, tumefacţie edematoasă a ţesuturilor moi de la nivelul părţii
prezentate a craniului. Se poate extinde peste linia mediană şi peste liniile de
sutură. Edemul dispare în cîteva zile de viaţă. Tumefieri asemănătoare,
decolorate şi deformări ale feţei sînt observate în prezentaţia facială. Nu
necesită tratament specific, dar dacă există echimoze extinse este indicată
fototerapia pentru hiperbilirubinemie. Modelarea capului la nivelul oaselor
parietale sînt frecvent asociate cu bosa-sero-sanguinolentă şi devin mai
evidente după ce bosa se resoarbe. Rar o astfel de hemoragie poate duce la
şoc şi necesită transfuzie de sînge.
Cefalhematomul este o hemoragie subperiostală, limitată întotdeauna
de aria unui os cranian, nedepăşind niciodată linia suturilor. Nu există
decolare la nivelul scalpului şi tumefierea nu este de obicei vizibilă decît
după cîteva oare de la naştere, deoarece sîngerarea subperiostală este un
proces lent. Se poate asocia cu fractura craniană liniară, cu o frecvenţă de 5-
20%. Cefalhematomul se resoarbe în 2 săptămîni-3 luni în funcţie de
dimensiunile lui. Pot apărea calcificări după 2 săptămîni.
Cefalhematomul nu necesită tratament. La aceşti pacienţi trebuie
urmărite bilirubinemia şi hematocritul. Incizia şi drenajul sînt contraindicate,
deoarece există riscul infecţiei. Rar poate rezulta din sîngerare masivă
necesitînd transfuzie. De asemenea, poate fi asociat cu coagulopatie şi
hemoragie intracraniană.
Eritem, escoriaţii, echimoze şi necroza ţesutului adipos
subcutanat de la nivelul feţei sau pielii păroase a capului pot fi văzute după
aplicarea de forceps sau extracţie cu vacuum. Localizarea lor depinde de aria
de aplicare a forcepsului. Echimozele pot fi văzute după naştere laborioasă şi
ocazional la prematuri fără o cauză aparentă.
Hemoragiile subconjuctivale şi retiniene sînt frecvente şi peteşiile
de la nivelul capului sînt comune. Apar posibil secundar creşterii bruşte a
presiunii intratoracice în timpul pasajului toracelui prin canalul pelvi-genital.

2
 Fig.1 – Diagnostic diferenţial al bosei sero-sanguinolente (sus) cu
cefalhematomul (jos)

Fracturile oaselor craniului – pot apărea din cauza presiunii

realizate de forceps, simfiza pubiană, promontoriu. Fracturile lineare sînt cele
mai comune, fără simptomatologie şi nu necesită tratament. Fracturile cu
înfundare sînt asemănătoare cu senzaţia unei mingi de ping-pong, frecvent
sînt o complicaţie a aplicării forcepsului. Clinic nou-născutul este
asimptomatic dacă nu se asociază traumatism intracranian. Fractura osului
occipital aproape întotdeauna cauzează hemoragii fatale din cauza ruperii
principalelor sinusuri vasculare. Poate rezulta în timpul naşterii şi prezentaţiei

3
pelviene prin tracţiune cu hiperextensia coloanei vertebrale la nou-născutul cu
capul fixat în pelvis.
Majoritatea hemoragiilor extracraniene se rezolvă spontan, necesitînd
numai observaţie. Hemoragiile importante, care pot produce anemie şi
secundar hipotensiune şi hiperbilirubinemie necesită transfuzii de sînge şi
fototerapie pentru icter. Infecţia hematoamelor extracraniene este rară dacă
tegumentele sînt integre. Cefalhematoamele pot fi asociate cu fracturi
craniene şi este necesară radiografie craniană şi CT.

Hemoragiile intracraniene
Hemoragiile intracraniene sînt rezultatul traumatismului mecanic sau
hipoxic, rareori de la o leziune primară hemoragică sau anomalie congenitală
vasculară. Hemoragiile traumatice; hemoragia epidurală, subdurală sau
subarahnoidiană se datoresc unuia din următorii factori:
- disproporţie cap fetal-strîmtoarea inferioară a pelvisului matern
- canal pelvin rigid la primiparele în vîrstă
- naştere prelungită
- naştere precipitată
- prezentaţie pelviană
Hemoragia subdurală este masivă, adesea asociată cu rupturi ale
cerebelului. Hemoragia apare la nou-născutul la termen cît şi la prematur şi
este rezultatul rupturii unor vene mari şi sinusuri venoase, asociată cu ruperea
dura mater de pe o emisferă cerebrală sau cerebeloasă. Apare mai ales în
disproporţiile făt-bazin cînd structurile pelvine sînt extrem de rigide, ca la
primipare în vîrstă, cînd durata travaliului este fie scurtă, fie nu permite
dilatarea suficientă a structurilor pelvine, fie prea lungă supunînd capul fetal
la compresiune prelungită. În aceste condiţii se produce o alungire verticală
excesivă a capului cu elongaţie fronto-occipitală.
Există 3 varietăţi majore de hemoragie subdurală:
1. dilacerări tentoriale cu ruptura sinusului drept, venei lui Gallen, sinusului
lateral.
2. dilacerări ale cortului cerebral, cu ruptura sinusului inferior sagital,
3. ruptura venelor cerebrale superficiale.
Clinic:
Semnele clinice sînt în funcţie de varietăţile de hemoragie.
Dilacerările din teritoriul tentorial, cu hemoragie masivă intratentorială sînt
asociate cu perturbări neurologice încă din momentul naşterii.
Iniţial, nou-născutul de obicei la termen dezvoltă un sindrom pontin
cu:
o stupor,
o comă,
o deviaţii oculare,

4
o pupile inegal dilatate,
o răspuns pupilar la lumină inconstant,
o afectarea respiraţiei,
o rigiditate sau opistotonus, care pot fi semne iniţiale de diagnostic.
Pe măsură ce cheagul devine mai mare, coma devine mai profundă,
pupilele devin fixe şi dilatate, iar în final poate surveni stopul respirator cu
exitus. La cei ce supravieţuiesc, deteriorarea clinică din primele ore se poate
prelungi şi nou-născutul poate dezvolta hidrocefalie ulterioară.
Hemoragia subdurală deasupra convexităţii cerebrale se asociază cu
cel puţin 3 grade clinice:
Gradul I: grad minor de hemoragie fără semne clinice aparente,
Gradul II: pot apărea semne de leziuni cerebrale, în special convulsii ce pot fi
focale şi deseori se asociază cu hemipareză, cu devierea ochilor de partea
hemiparezei sau ochi ,,de păpuşă”.
Gradul III: faza clinică ar putea fi reprezentată de apariţia unei hemoragii
subdurale în perioada de nou-născut, cu puţine semne clinice (tahipnee, copil
suferind), care dezvoltă în următoarele cîteva luni efuziuni subdurale
cronice.
Evoluţia clinică a hemoragiei subdurale poate fi influenţată şi de
leziunile hipoxic-ischemice cerebrale care se pot asocia unui traumatism
obstetrical.
Diagnostic paraclinic:
Tomografia computerizată este tehnica de elecţie şi trebuie făcută la
toţi nou-născuţii suspectaţi. De altfel, leziunile mici sînt dificil de
diagnosticat şi prin tomografie.
Ultrasonografia craniană nu poate decela hemoragiile mici de fosă
posterioară localizate pe convexitatea cerebrală, dar poate diagnostica o
hemoragie mare.
Radiografia craniană poate diagnostica diastaza occipitală şi fractura
craniană.
Tratament:
Hemoragia de convexitate cerebrală poate fi decomprimată prin
puncţie subdurală şi prin craniotomie, mai ales dacă există semne clinice de
agravare sau de hernie transtentorială, cum ar fi pupilă fixă unilaterală.
Hemoragia masivă de fosă posterioară poate necesita craniotomie sau
aspirare de cheaguri, dar studii recente sugerează că intervenţia chirurgicală
poate să nu îmbunătăţească prognosticul pe termen lung în absenţa unor
semne neurologice majore.
Complicaţii şi prognostic:
Prognosticul nou-născutului cu distrucţii majore tentoriale sau ale
crosei cerebrale este prost. Decesul apare în 45% din cazuri, iar
supravieţuitorii prezintă în cea mai mare parte hidrocefalie sau alte sechele

5
neurologice. Nou-născuţii cu hemoragii subdurale uşoare, mici, sînt
neurologic normali în evoluţie, în proporţie de 50%. Un factor de gravitate îl
constituie asocierea cu leziuni hipoxic-ischemice.
Hemoragia subaponevrotică este mai puţin comună dar gravă. Este
cauzată de ruptura venelor emisare care leagă sinusurile durale de venele
scalpului. Sîngele se acumulează între aponevroza epicraniană şi periost.
Acest spaţiu virtual se poate extinde anterior pînă în zona supraorbitară,
posterior pînă la nivelul cefei şi lateral pînă la nivelul fasciei temporale. În
cazul nou-născuţilor la termen, acest spaţiu poate acumula pînă la 250 ml
sînge, caz în care este nevoie de corecţie volemică. De obicei se produce
după vacuum-extracţie. Mortalitatea în caz de hemoragie subaponevrotică
ajunge la 25%.

Traumatisme ale masivului facial

Fracturi ale mandibulei – nou-născuţii pot prezenta asimetrie
facială, echimoze, edem, crepitaţie, detresă respiratorie sau dificultăţi de
alimentaţie. Fracturile netratate pot duce la diformităţi incluzînd hipoplazie
de mandibulă şi malocluzie, probleme oculare, respiratorii şi de masticaţie.
Traumatisme nazale – compresiunile pe nas în timpul naşterii pot
produce edem al mucoasei, dislocaţii cartilaginoase şi deviaţii ale septului,
cauzînd detresă respiratorie şi stridor şi dificultăţi de alimentaţie.
Tratament – examen O.R.L. Edemul nazal se rezolvă în cîteva zile.
Traumatismele oculare – hemoragiile retiniene şi subconjunctivale
sînt frecvente în naşterea vaginală şi se rezolvă în 24-48 ore fără sechele.
Aplicarea de forceps poate fi responsabilă şi de injuriile periorbitare.
Tratament – examen oftalmologic pentru leziunile majore cum ar fi
hemoragii ale corpului vitros, fracturi orbitare.
Traumatisme ale urechilor – traumatismele urechii externe se pot
prezenta sub formă de hematoame. Rupturile cartilagiului se pot complica cu
pericondrita refractară. Traumatismele osului temporal pot duce la hemoragii
cu leziuni ale urechii interne şi dezarticulări ale oaselor
Tratament: consult O.R.L., aspirarea hematomului înainte de
organizarea acestuia, antibioterapie.
Traumatismele muşchiului sternocleidomastoidian
Torticolisul congenital se datoreşte fie poziţiei intrauterine, fie din
cauza leziunilor din timpul naşterii. Se poate observa de la naştere sau se
poate observa în primele 2-3 săptămîni de viaţă.
Tratament
- tracţiuni pasive de cîteva ori pe zi
- stimulare vizuală şi auditivă pentru a stimula mişcarea capului
Recuperarea se produce în 2-4 luni. Pînă la 20% pot necesita
intervenţie chirurgicală.

6
 II. Traumatismele coloanei şi măduvei

Leziuni ale coloanei şi măduvei, rar diagnosticate clinic, apar cînd

există distocii ale umerilor în prezentaţia cefalică şi dificultăţi în expulzia în
prezentaţia pelviană.
Leziunile apar mai frecvent la nivel C4 în prezentaţie cefalică şi la
nivel C7 – D1 în prezentaţie pelviană. Secţiunea medulară se poate însoţi sau
nu de fractură vertebrală. Hemoragia şi edemul pot produce simptomatologie
neurologică asemănătoare cu cea din secţiunea medulară, cu excepţia faptului
că nu sînt permanente.
Absenţa reflexelor arhaice, pierderea sensibilităţii, lipsa motilităţii,
apar sub nivelul leziunii, deşi poate persista reflexul de retragere greşit
interpretat ca şi motilitate activă prezentă. Dacă leziunea este severă, copilul
poate avea probleme respiratorii, şoc, hipotonie, hipotermie încă de la naştere
şi poate evolua rapid spre deces în cîteva ore înainte de instalarea semnelor
neurologice. Nou-născutul poate fi flacid sau hiperalert, cu lezarea plexului
brahial care poate trece neobservat în primele zile. Alţi nou-născuţi
supravieţuiesc mai mult timp, astfel încît în cîteva săptămîni sau luni apar
rigiditatea, hipertonia şi spasmul muscular. Hemoragia hemidurală este cea
mai comună complicaţie în cadrul traumatismelor de coloană cu edem şi
denervaţie temporală. Funcţiile motorii pot fi absente distal şi la nivelul
traumatismului, cu pierderea reflexelor, cu întreruperea controlului circulaţiei
periferice şi instabilitate termică. De asemenea, pot apărea constipaţia şi
retenţia urinară.
Diagnosticul diferenţial include malformaţiile congenitale şi
mielodisplazia asociată cu spina bifida ocultă. Diagnosticul este confirmat
ultrasonografic sau prin RMN.
Tratament
Pentru cei care supravieţuiesc, tratamentul este suportiv, incluzînd şi
ventilaţie mecanică.
Nou-născuţii cu leziuni permanente şi compresiuni datorate fracturilor
sau dislocărilor coloanei vertebrale au prognostic rezervat, care depinde de
timpul scurs pînă la îndepărtarea compresiuni.

III. Leziuni ale nervilor periferici

Paralizia de plex brahial

Leziunile plexului brahial apar mai frecvent în cazul nou-născuţilor
macrosomi în urma tracţiunii gîtului în lateroflexie pentru degajarea umerilor
în prezentaţia craniană, a întinderii braţelor rămase în urmă pe lîngă cap în
prezentaţia pelviană sau în urma tracţiunii excesive la nivelul umerilor.

7
 Lezarea plexului brahial poate afecta braţul cu sau fără afectarea
antebraţului şi mîinii. Totuşi, mai frecvent se întîlneşte paralizia întregului
membru superior. Aproximativ 45% se asociază cu distocia de umăr.
Paralizia uşoară de plex brahial este caracterizată prin flaciditatea
braţului şi absenţa reflexelor, uneori neputînd fi detectată la naştere.
Diagnosticul diferenţial se face cu leziuni cerebrale, fracturi şi
dislocări ale humerusului, fractura de claviculă.
Paralizia Erb-Duchenne
Leziunea este situată la nivelul discului dintre vertebrele C5-C6. Nou-
născutul nu poate face abducţia braţului din umăr, rotaţia externă a braţului şi
supinaţia antebraţului. Poziţia caracteristică constă în adducţia şi rotaţia
internă a braţului cu antebraţul în pronaţie. Capacitatea de extensie a
antebraţului este păstrată, dar reflexul bicipital este absent. Reflexul Moro şi
radial este absent de partea afectată. Motilitatea degetelor este păstrată în
afară de cazul cînd există afectarea radiculară inferioară a plexului brahial şi
reprezintă un semn de prognostic favorabil. Pot apărea şi tulburări senzoriale
la nivelul membrului afectat. Cînd este afectat şi nervul frenic, pot fi
observate modificări radiologice ale poziţiei diafragmului.
Paralizia Klumke
Este cea mai rară şi gravă formă de paralizie a plexului brahial.
Leziunile se produc la nivelul lui C7-C8 şi D1 avînd ca rezultat paralizia
mîinii dar şi ptoză şi mioză (sindromul Horner) dacă sînt lezate fibrele
simpatice din rădăcina D1.
Diagnostic: radiografii de umăr şi torace pentru a observa asocierea
cu paralizia de nerv frenic.
Tratament: constă în imobilizarea parţială şi poziţionarea corectă a
membrului pentru a preveni contractura. În paralizia radiculară superioară
braţul este adus la 90° cu rotaţie externă a umărului şi supinaţia antebraţului,
extensia uşoară a pumnului şi palma îndreptată spre anterior. Această
mobilizarea poate fi făcută cu un bandaj în primele 1-2 săptămîni şi poate fi
intermitentă în cursul zilei, în timpul somnului şi între mese. În paralizia
brahială inferioară pumnul trebuie fixat în poziţie neutră. În paralizia totală a
plexului brahial, principiile de tratament urmate sînt aceleaşi ca în paralizia
inferioară şi superioară.
Prognosticul depinde dacă rădăcinile nervului au suferit o întindere
sau rupere. Dacă paralizia a fost determinată de edem sau hemoragia fibrelor
nervoase, funcţia nervului se reia în cîteva săptămîni pînă la 6 luni, dar dacă
au fost determinată de ruptură, prognosticul este rezervat putînd apărea
modificări neurologice permanente.
O problemă serioasă este implicarea deltoidului, ceea ce determină
căderea umărului secundar atrofiei musculare. În general, paralizia radiculară
superioară are un prognostic mai bun decît cea inferioară.

8
 Paralizia facială
Paralizie de tip periferic (paralizia Bell), datorată fie presiunii
exercitate asupra nervului, în utero, fie în timpul travaliului, prin folosirea
forcepsului. Paralizia periferică este flască şi cînd este completă, implică
întreaga parte a feţei inclusiv fruntea. Cînd nou-născutul plînge, se mişcă doar
partea neparalizată a feţei, iar comisura bucală este căzută pe partea
respectivă. Pe partea afectată fruntea este netedă, ochiul nu se închide, pliu
nazo-labial este absent şi comisura orală căzută.
Paralizia facială centrală în timpul plînsului este de tip asimetric,
există pliu la nivelul frunţii pe partea afectată. Deoarece sînt implicate doar
2/3 inferioare ale feţei, gura este căzută. Există frecvent şi alte manifestări din
partea altor nervi cranieni în special nervul VI. Diagnosticul diferenţial se
face cu sindromul Möbius, absenţa congenitală a nervului facial, absenţa
congenitală a muşchiului facial, absenţa unilaterală a muşchiului orbicular şi
hemoragiile intracraniene.
Tratament
Se observă o îmbunătăţire în cîteva zile pînă la cîteva săptămîni cu
îngrijirea ochiului expus. In situaţia cînd paralizia persistă, este indicată
neuroplastia.

Paralizia de nerv frenic

Paralizia de nerv frenic este rezultatul lezării C3, C4 sau C5 cu
paralizia diafragmului. Din punct de vedere clinic, nou-născutul poate
prezenta cianoză, mişcări respiratorii neregulate şi laborioase. Abdomenul nu
expansionează în timpul inspirului, iar pulmonar murmurul vezicular este
diminuat pe partea afectată. Ridicarea diafragmului este absentă pe partea
afectată. Cele mai frecvente leziuni sînt unilaterale asociate cu paralizia
brahială superioară de aceeaşi parte.
Diagnostic: este stabilit radiologic sau ultrasonografic sau
fluoroscopic, care confirmă mişcarea paradoxală a diafragmului în timpul
inspirului.
Tratament: nu există tratament specific, copiii sînt aşezaţi pe partea
implicată, se administrează oxigen dacă este nevoie, iniţial alimentaţie
parenterală şi apoi alimentaţie enterală în funcţie de starea copilului. O
complicaţie care poate apărea este pneumonia. Recuperarea apare frecvent
spontan în 1-3 luni. Rareori este necesară plicatura chirurgicală a nervului
frenic în cazurile refractare.
Paralizii ale altor nervi periferici (ex. nervul recurent) apar rareori
izolat. Cel mai adesea sînt implicaţi în fracturi sau hemoragii intracraniene.

9
 IV. Traumatisme osoase

Fractura de claviculă
Este cea mai comună leziune ortopedică neonatală; fractura se
produce în timpul travaliului şi al expulziei. Fractura se produce în mod
particular cînd există o distocie a umerilor în prezentaţie craniană sau în caz
de întinderea braţelor rămase în urmă în naşterea în prezentaţie pelviană.
Simptome :
- Imobilitatea braţului de partea afectată
- Crepitaţii şi neregularităţi ale osului
- Echimoze aparente ocazional la nivelul fracturii.
- Reflex Moro absent de partea afectată
- Spasmul muschiului sternocleidomastoidian cu obliterarea fosei
spraclaviculare de partea fracturii.
În fracturile în lemn verde poate să nu existe o limitare a mişcărilor,
iar reflexul Moro poate fi prezent.
Diagnosticul diferenţial se face cu fractura de humerus şi paralizia de
plex brahial superior care pot fi responsabile de limitarea mişcărilor braţului
şi absenţa reflexului Moro de partea afectată. Diagnosticul se confirmă prin
radiografia claviculei.
Tratamentul constă în imobilizarea braţului şi umărului de partea
afectată cu prognostic favorabil. În 7 -10 zile se poate palpa calusul.

Traumatismele oaselor lungi

Mişcările spontane ale membrelor sînt de obicei absente. Reflexul
Moro este de asemenea absent la nivelul membrului afectat. Poate fi implicat
şi nervul respectiv.
Diagnosticul este radiologic, iar tratamentul este ortopedic, cu
reducerea fracturii, imobilizare şi tratamentul durerii.
Pentru fractura de femur, rezultate bune s-au obţinut cu tracţiunea
suspensie a ambelor extremităţi, chiar dacă fractura este unilaterală.
Prognosticul este bun pentru aceste tipuri de fracturi. Fracturile apărute la
nou-născutul prematur pot fi rezultatul osteopeniei.
Dislocarea şi decolarea epifizară sînt rareori rezultatul manevrelor
efectuate la naştere. Epifiza femurală proximală poate fi dislocată prin
manipularea excesivă a piciorului nou-născutului, de exemplu în prezentaţia
pelviană sau după versiune internă. Membrul inferior afectat poate fi
edemaţiat, uşor scurtat cu mişcări active limitate, mişcări pasive şi rotaţia
externă dureroase. Diagnosticul se confirmă radiologic. Prognosticul este bun
pentru afectările moderate cu riscul de a prezenta frecvente dislocări.

10
 V. Traumatismele viscerelor

Traumatisme intraabdominale sînt reprezentate de rupturi de splină,

rupturi subcapsulare cu hemoragii ale ficatului şi rupturi ale suprarenalei.
Factori favorizanţi pentru ruptura hepatică sînt macrosomia,
prematuritatea extremă, asfixia intrauterină, tulburări de coagulare,
hepatomegalia (izoimunizarea în sistem rH), masaj cardiac extern incorect
efectuat.
Ruptura hepatică duce în primul timp la formarea unui hematom
intracapsular, exprimată clinic prin semne nespecifice, datorate sîngerării,
cum ar fi alimentaţie dificilă, paloare, icter, tahipnee, tahicardie, ulterior
putîndu-se palpa o masă tumorală, în cadranul superior drept, însoţită de o
echimoză cutanată abdominală. Hematomul poate fi suficient de mare încît să
antreneze şoc hipovolemic şi deces prin ruperea hematomului în cavitatea
peritoneală (al doilea timp).
Diagnosticul se confirmă prin ultrasononografie.
Ruptura splenică este mult mai rară. Circumstanţe care pot favoriza
producerea acesteia sînt: naştere laborioasă sau precipitată, splenomegalie în
cadrul eritroblastozei fetale sau sifilisului congenital, macrosomie, tulburări
de hemostază, deficit de vitamina K, terapie maternă cu anticonvulsivante.
Clinic, ruptura splenică se manifestă cu tablou de hemoragie acută
intraperitoneală cu polipnee, paloare, tahicardie, colaps tensional. Există
distensie abdominală cu matitate declivă – hemoperitoneu – care se poate
manifesta prin coloraţie violacee a pielii în regiunea ombilicală şi hematom
scrotal, sau se poate palpa o masă în hipocondrul stâng.
Paraclinic –de elecţie – echografia abdominală şi computer
tomografie.
Tratament: - medical suportiv, transfuzie de sânge
- chirurgical: splenectomie urmată de antibioprofilaxie şi
vaccin antipneumococic sau splenectomie parţială cu sutură.
Prognosticul este în general nefavorabil.
Ruptura de glandă suprarenală cu hemoragie poate fi determinată
de traumatism obstetrical, hipoxie, stres major, infecţie gravă, 90% sînt
unilaterale, iar 75% sînt pe partea dreaptă. Frecvent se asociază cu tromboza
de venă renală. Hemoragia suprarenaliană apare destul de frecvent mai ales
după naşterea în prezentaţia pelviană a macrosomilor sau la nou-născutul din
mamă diabetică.
Hemoragia nu este fatală, în prima instanţă hematomul suprarenalian
cu calcificări secundare poate fi identificat radiologic sau necroptic.
Simptomatologia este reprezentată de cianoză şi şoc, palpîndu-se o
masă tumorală în flanc cu o echimoză tegumentară locală.

11
 Diagnosticul se pune ultrasonografic, iar tratamentul constă în
tratamentul insuficienţei renale acute şi al anemiei.

BIBLIOGRAFIE

1. Abdulhayoglu E. Birth Trauma. In Cloherty JP, Eichenwald EC, Stark

AR – Manual of neonatal care, 6th edition, 2008, Lippincott, Williams
and Wilkins
2. Gilmore MM. Traumatic deliveries. In Gomella TL – Neonatology:
management, procedures, on-call problems, diseases and drugs, 5th
edition, 2004, McGraw-Hill, 314-320
3. Rosenberg AA. Traumatic birth injury. NeoReviews 2003;4(10):e270-
e276.
4. Schwartz P. Birth injuries of the newborn: morphology, pathogenesis,
clinical pathology and prevention. Hofner Publishing, New York,
1961
5. Uhing MR. Management of birth injuries. Clin Perinatol 2005;32:19-
38
6. Volpe JJ. Injuries of extracranial, cranial, intracranial, spinal cord and
peripheral nervous system structures. In Volpe JJ – Neurology of the
newborn, 2008, Elsevier Health Sciences: 959-984

12