1.

POVESTEA LUI HARAP ALB ION CREANGĂ ESEU IPOTEZA Povestea lui Harap-Alb de
Ion Creanga este un basm cult (publicat in Convorbiri literare, 1877). FORMULAREA
ARGUMENTELOR Basmul cult este o specie narativa ampla, cu numeroase personaje
purtatoare ale unor valori simbolice, cu actiune implicand fabulosul/ supranaturalul şi supusa
unor stereotipii/ actiuni con-ventionale, care infatiţeaza parcurgerea drumului maturizarii de
catre erou. Conflictul dintre bine şi rau se incheie prin victoria forţelor binelui. Personajele
indeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in
basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj. Reperele
temporale şi spatiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente clişeele compozitionale,
numerele şi obiectele magice. In basmul cult, stilul este elaborat, se imbina naratiunea cu
dialogul şi cu descrierea. DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR Naratiunea la persoana a III-a
este realizata de un narator omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine adesea prin
comentarii sau reflectii. Spre deosebire de basmul popular, unde predomina naratiunea,
basmul cult presupune imbinarea naratiunii cu dialogul şi cu descrierea. „Creangă nu da
naratiunii sale simpla forma a expunerii epice, ci topeşte povestirea in dialog, reface
evenimentele din convorbiri sau introduce in povestirea faptelor dialogul personajelor" (Tudor
Vianu). Naraţiunea este dramatizata prin dialog, are ritm rapid, realizat prin reducerea
digresiunilor şi a descrierilor, iar individualizarea actiunilor şi a personajelor se realizeaza
prin amanunte (limbaj, gesturi, detalii de portret fizic). Dialogul are o dubla funcţie, ca in
teatru: sustine evolutia actiunii şi caracterizarea personajelor. Prezenta dialogului sustine
realizarea scenica a secventelor narative, „spectatori" ai maturizarii feciorului de crai fiind
atat celelalte personaje, cat şi cititorii. Tema basmului este triumful binelui asupra raului.
Motivele narative specifice sunt: superioritatea mezinului, calatoria, supunerea prin vicleşug,
muncile, demascarea raufacatorului (Spanul), pedeapsa, casatoria. Acţiunea se desfaşoara
linear; succesiunea secventelor narative/ a episoadelor este redata prin inlanţuire.
Coordonatele actiunii sunt vagi, prin atemporalitatea şi aspatialitatea conventiei: „Amu cică
era odată intr-o tară un crai care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare,
care era împărat intr-o altă ţară, mai depărtată. [...] Ţara în care împărăţea fratele cel mai
mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăiia istuilalt la altă margine”. Fuziunea dintre
real şi fabulos se realizează încă din incipit. Reperele spaţiale sugerează dificultatea
aventurii eroului, care trebuie sa ajunga de la un capat la celalalt al lumii (in plan simbolic: de
la imaturitate la maturitate). El paraseşte lumea aceasta, cunoscuta, şi trece dincolo, in
lumea necunoscuta.
2. 2. CONSTRUCŢIA SUBIECTULUI – MOMENTELE SUBIECTULUI Parcurgerea drumului
maturizarii de catre erou presupune un lanţ de acţiuni convenţionale/ momentele subiectului
(modelul structural al basmului): o situaţie iniţială de echilibru (expoziţiunea), o parte
pregătitoare, un eveniment care dereglează echilibrul iniţial (intriga), apariţia donatorilor şi a
ajutoarelor, acţiunea reparatorie/ trecerea probelor, refacerea echilibrului şi răsplata eroului
(dezno-dământul). Autorul porneşte de la modelul popular, reactualizeaza teme de circulaţie
universale, dar le organizează conform propriei viziuni, într-un text narativ mai complex decat
al basmelor populare. Cele trei ipostaze ale protagonistului corespund, in plan
compozitional, unor parti narative, etape ale drumului initiatic: etapa initiala, de pregatire
pentru drum, la curtea craiului - „fiul craiului, „mezinul (naivul), parcurgerea drumului initiatic -
Harap-Alb (novicele/ cel supus iniţierii), rasplata - impăratul (initiatul). Caracterul de
bildungsroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale
(concretizat in trecerea probelor) şi modificarea statutului social al protagonistului. Eroul nu
are de trecut doar trei probe, ca in basmul popular, ci mai multe serii de probe, potrivit
avertismentului dat de tata: „să te fereşti de omul roş, iar mai ales de omul spân, cât îi putea,
să n-ai de-a face cu dânşii că sunt foarte şugubeţi, Raul nu este întruchipat de fapturi
himerice, ci de omul însemnat, de o inteligenţă vicleană, cu două ipostaze: Spânul şi omul
roş/ Împăratul Roşu. „Cartea" primită de la Împăratul Verde, care neavând decat fete, are
nevoie de un moştenitor la tron (motivul imparatului fara urmaşi), este factorul perturbator al
situat iei initiale şi determina parcurgerea drumului (iniţiatic) de cel mai bun dintre fiii craiului
 (motivul superioritaţii mezinului). Trecerea podului urmează unei etape de pregatiri. Drept
rasplata pentru milostenia arătată Sfintei Duminici, deghizata în cerşetoare (îi daruieşte un
ban), mezinul primeste sfaturi de la aceasta sa ia „calul, armele şi hainele" cu care tatal sau
a fost mire pentru a izbândi. Se sugerează astfel că tânărul va repeta iniţierea tatalui, în
aceleaşi condiţii, ceea ce motivează „nemulţumirea" lui („Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a
prea venit la socoteală") şi sfaturile date din dorinţa de a-l proteja de pericolele pe care şi el
le-a traversat candva. Trecerea podului este urmată de ratacirea in padurea-labirint, simbol
ambivalent, loc al morţii şi al regenerarii, caci pentru tânăr se va încheia o etapa şi alta va
incepe: „de la un loc i se inchide calea şi încep a i se incurca cărările". Cum are nevoie de un
iniţiator, cele trei apariţii ale Spânului îl determină să încalce sfatul părintesc şi, crezând că
se află în „ţara spânilor", îl tocmeşte ca slugă. Încă naiv, „boboc în felul sau la trebi de
aieste", îi mărturiseşte ce 1-a sfătuit tatăl şi coboară în fântână, fără a se gândi la urmări.
Coborârea în fântână are, in plan simbolic, semnificatia grotei, spatiu al naşterii şi al
regenerării. Schimbarea numelui/ a identităţii reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va
fi condus de Spân. Personajul intră în fântână naiv fecior de crai, pentru a deveni Harap-Alb,
rob al Spânului (iniţiatorul). „Răutatea" Spânului îl va pune în situaţii dificile, a căror
traversare implica demonstrarea unor calitati morale necesare atunci cand va fi „mare si
tare". Juramantul din fantana include si conditia eliberarii (sfarşitul initierii): ,Jură-mi-te pe
ascuţişul paloşului tău ca mi-i da ascultare întru toate [...]; şi atâta vreme să ai a mă sluji,
până când îi muri şi iar îi învie". Decapitarea eroului este ultima treapta şi finalul iniţierii,
având semnificaţia coborârii în Infern a morţii iniţiatice: »A coborî în Infern însemnă a
cunoaşte o moarte iniţiatică, o experienţă susceptibilă de a întemeia un nou mod de
existenţă" (Mircea Eliade). Învierea este realizata de farmazoană, cu ajutorul obiectelor
magice aduse de c al. Eroul reintra in
3. 3. posesia paloşului şi primeşte recompensa: pe fata împăratului Roş şi imparatia. Nunta şi
schimbarea statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea eroului. Deznodamântul
consta in refacerea echilibrului şi răsplata eroului. În basm, sunt prezente numerele magice:
3, 12, 24, semne ale totalitatii. PERSONAJELE Personajele (oameni, dar şi fiinţe himerice cu
comportament omenesc) sunt purtatoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele
lor ipostaze. Conflictul dintre bine şi rau se incheie prin victoria fortelor binelui. Harap-Alb nu
are puteri supranaturale şi nici insuşiri exceptionale (vitejie, dârzenie, isteţime), dar
dobândeşte prin trecerea probelor o serie de calitati psiho-morale/ valori etice (mila,
bunatatea, generozitatea, prietenia, respectarea juramantului, curajul) necesare unui
imparat, in viziunea autorului. Spanul nu este doar o intruchipare a raului, ci are şi rolul
initiatorului, este „un rau necesar". De aceea calul nazdravan nu-l ucide inainte ca initierea
eroului sa se fi incheiat. UMORUL Placerea zicerii, verva, jovialitatea se reflecta in mijloacele
lingvistice de realizare a umorului: - exprimarea mucalită: „sa trăiască trei zile cu cea de-
alaltăieri - ironia: „Doar unu-i Împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea
lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită"; - porecle şi apelative caricaturale: Buzilă,
mangosiţi, farfasiţi; - diminutive cu valoare augumentativa: buzişoare, băuturică; -
caracterizari pitoreşti (portretul lui Gerila, Ochila etc.); - scene cornice: cearta dintre Gerila şi
ceilalţi, în casuta de arama; - expresii: „Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea" Oralitatea stilului
(impresia de zicere a textului scris) se realizează prin: - expresii onomatopeice [„şi odată
pornesc ei, teleap, teleap, teleap!"), verbe imitative şi interjecţii („Măi Păsărilă, iacătă-o, ia!
colo după luna, zise Ochila..."); - expresii narative tipice (şi atunci, şi apoi, în sfârşit, dupd
aceea); şi narativ; - exprimarea afectiva (implicarea subiectiva a nara¬torului): propoziţii
interogative (“Că altă, ce pot să zic?”) şi exclamative (“Mă rog, foc de ger era: ce să vă spun
mai mult!”), dativul etic („şi odată mi ţi-l înşfăcă cu dinţii de cap"); - inserarea de fraze ritmate
(portretul lui Ochila), versuri populare („De-ar şti omul ce- ar păţii/ Dinainte s-ar păzi!”) sau
versuri construite dupa model popular („Lumea de pe lume s-a strâns de privea,/ Soarele şi
luna din cer le râdea");. - exprimarea locuţionala: locuţiuni şi proverbe/ expresii idiomatice
(„Până l-am dat la brazdă, mi-am stupit sufletul cu dânsul. Numai eu îi vin de hac. Vorba
ceea: «Frica păzeşte bostănăria»"). CONCLUZIE Povestea lui Harap-Alb este un basm cult
 având ca particularităţi: reflectarea conceptiei despre lume a scriitorului, umanizarea
fantasticului, individualizarea personajelor, umorul şi specificul limbajului. Insa, ca orice
basm, pune in evidenta idealul de dreptate, de adevar şi de cinste.
4. 4. MOARA CU NOROC IOAN SLAVICI ESEU IPOTEZA Nuvela Moara cu noroc este o
proză realistă de analiză psihologică. FORMULAREA ARGUMENTELOR Moara cu noroc de
Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, un fir
narativ central; personajele relativ puţine pun în evidenţă evoluţia personajului principal,
complex, puternic individualizat. Se observă tendinţa de obiectivare a perspectivei narative,
impersonalitatea naratorului, naraţiunea la persoana a III-a, atitudinea detaşată în descriere,
veridicitatea. Este o nuvelă psihologică prin: tematică, modalităţi de caracterizare a
personajului şi de investigare psihologică, natura conflictului (interior). DEZVOLTAREA
ARGUMENTELOR (ilustrare/ exemplificări pe baza textului) Nuvela are un ritm epic
neomogen, prin modificări ale timpului povestirii; acţiunea se desfăşoară prin continue
acumulări şi izbucniri de tensiune epică. Naraţiunea realistă este obiectivă, realizată la
persoana a III-a de către un narator omniscient, omniprezent, neimplicat. Relatarea
evenimentelor nu se realizează totuşi în mod linear, iar înlănţuirea dintre capitole se face
prin tehnici epice diverse: dialogul (la începutul nuvelei), descriere la timpul prezent
(capitolele al II-lea şi al III-lea), semnalarea unei relaţii temporale de anterioritate faţă de cele
povestite înainte (capitolul al XVI-lea). Înlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile,
verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieţii (veridicitate) şi de obiectivitate.
TEMA NUVELEI Tema susţine caracterul psihologic al nuvelei: efectele nefaste şi
dezumanizante ale dorinţei de înavuţire, pe fundalul societăţii ardeleneşti de la sfârşitul
secolului al XX-lea. Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe perspective. Din
perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul social; din
perspectivă moralizatoare, prezintă consecinţele dramatice ale setei de înavuţire, scriitorul
considerând că goana după avere zdruncină tihna sufletească şi duce la pierzanie. Din
perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiţă care este sfâşiat de
dorinţe pe cât de puternice, pe atât de contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de o
parte şi dorinţa de a se îmbogăţi alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul nuvelei este
complex, de natură socială, psihologică şi morală. Titlul nuvelei este mai degrabă ironic.
Toposul ales, cârciuma numită Moara cu noroc înseamnă de fapt Moara cu ghinion, Moara
care aduce nenorocirea, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici ascunde abateri etice grave
(nelegiuirea şi crima). Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere
temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paşte, iar în final, apa şi
focul purifică locul. Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat, cu deschideri
bogate.
5. 5. Simetria incipitului cu finalul se realizează, prin descrierea drumului. Simbolistica iniţială a
drumului se completează, în final, cu sugestia drumului vieţii care continuă şi după tragedia
de la Moara cu noroc: „Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe". Subiectul nuvelei îl constituie
etapele şi efectele înfruntării dintre protagonist, Ghiţă, şi antagonist, Lică. Ghiţă se
dovedeşte la început harnic şi priceput, iar primele semne ale bunăstării şi ale armoniei în
care trăieşte familia nu întârzie să apară: „Sâmbătă de cu seară locul se deşerta şi Ghiţă,
ajungând să mai răsufle, se punea cu Ana şi cu bătrâna să numere banii, şi atunci el privea
la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi copilaşi, căci doi erau acum, iară bătrâna
privea la căteşipatru şi se simţea întinerită, căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi
nepoţi sprinteni, iară sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câştig făcut cu bine". Apariţia
lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc (intriga), un personaj ciudat, carismatic, şeful porcarilor
şi al turmelor de porci din împrejurimi, tulbură echilibrul familiei. Personajul este portretizat
de narator: „Lică, un om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa
lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese împreunate la mijloc. Lică era porcar,
însă dintre cei care poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi
bici de carmajin [...]". Orgoliul lui Lică e unul de stăpân care nu doar îşi subordonează
oamenii, dar se substituie destinului lor. Lică îşi impune încă de la început regulile: „Eu sunt
 Lică Sămădăul... Multe se zic despre mine, multe vor fi adevărate şi multe scornite. [...] Eu
voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face,
şi voiesc ca nimeni în afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles!". Ana, nevasta lui
Ghiţă, intuieşte că Lică este un „om rău şi primejdios". Cu toate că îşi dă seama că Lică
reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, Ghiţă nu se poate sustrage influenţei malefice pe
care acesta o exercită asupra lui, şi nici tentaţiei îmbogăţirii. Se anunţă desfăşurarea acţiunii.
Mai întâi, Ghiţă îşi ia toate măsurile de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi
cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi
angajează încă o slugă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad". Însă din momentul apariţiei lui
Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de familie, proces analizat cu
măiestrie de Slavici. Devine „de tot ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de nimic", „nu
mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el, iar când se
mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ. Devine
mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasă
faţă de Ana pe care o ocrotise până atunci, se poartă brutal cu cei mici. La un moment dat,
Ghiţă ajunge să regrete că are familie şi copii, pentru că nu-şi poate asuma total riscul
îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt redate frământările
personajului: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeul.. Ce să-mi fac dacă e în mine
ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în
spinare". Datorită generozităţii Sămădăului, starea materială a lui Ghiţă devine tot mai
înfloritoare, numai că omul începe să-şi piardă încrederea în sine. Tocmai de aceea devine
tot mai atent la imaginea pe care lumea o are despre el. Cu toate acestea, înţelegerea dintre
el şi Lică, marchează pentru Ghiţă începutul obişnuirii cu răul. Îşi
6. 6. îndeamnă soţia să joace cu Lică, aruncând-o definitiv în braţele acestuia, distruge
imaginea pe care ceilalţi o aveau despre el, ajungând să fie implicat în furtul de la arendaş şi
în uciderea unei femei şi a unui copil. Reţinut de poliţie, lui Ghiţă i se dă drumul acasă numai
pe „chezăşie". Prin faptul că jura strâmb la proces, acoperindu-i nelegiuirile lui Lică, Ghiţă
devine complice la crimă. Hotărăşte totuşi să-l dea în vileag pe Lică, cu ajutorul lui Pintea.
Nu este sincer însă nici cu Pintea şi acest lucru îi va aduce pieirea. Îi va oferi dovezi
jandarmului despre vinovăţia lui Lică, numai după ce îşi va putea opri jumătate din sumele
aduse de acesta. De fapt, greşeala lui Ghiţă este că nu reuşeşte să fie onest până la capăt
nici faţă de Lică, nici faţă de Pintea. Punctul culminant. Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a
degradării morale în momentul în care, orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se
răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la sărbătorile Paştelui, drept momeală, în braţele
Sămădăului. Speră până în ultimul moment ca se va produce o minune şi că soţia va rezista
influenţei malefice a acestuia. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă, care se înstrăinase de
ea şi de întreaga familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică deoarece, în
ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om", pe când Ghiţă „nu e decât muiere îmbrăcată în haine
bărbăteşti". Dându-şi seama că soţia l-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana. La rândul lui, Ghiţă
este ucis de Răuţ, din ordinul lui Lică. Iar Lică, pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, se
sinucide izbindu-se cu capul de un copac. „Sancţionarea drastică a protagoniştilor e pe
măsura faptelor săvârşite"(Pompiliu Mareea, Ioan Slavici, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1968) Deznodământul. Un incendiu teribil mistuie cârciuma de la Moara cu noroc
în noaptea de Paşti şi singurele personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi copiii, fiinţele
cu adevărat morale şi inocente din carte. Nuvela se încheie în mod simetric cu începutul,
prin vorbele bătrânei care pune întâmplările pe seama destinului necruţător: „Simţeam eu că
nu are să iasă bine; dar aşa le-afost dată". În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci
pe complexitatea personajelor. Ghiţă este cel mai complex personaj din nuvelistica lui
Slavici, al cărui destin ilustrează consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. Complexitatea şi
„capacitatea de a ne surprinde în mod convingător fac din Ghiţă un personaj „rotund".
Personajul evoluează de la tipicitate, sub determinare socială (cârciumarul dornic de avere),
la individualizare, sub determinare psihologică şi morală. El parcurge un traseu sinuos al
dezumanizării, cu frământări sufleteşti şi ezitări. Ezită între cele două cai simbolizate de Ana
 (valorile familiei, iubirea, liniştea colibei) şi de Lică (bogăţia, atracţia malefică a banilor), sau
în terminologie romantică: îngerul şi demonul. Se arată slab în faţa tentaţiilor şi sfârşeşte
tragic. Lică rămâne egal cu sine, un om rău şi primejdios. în schimb, Ana suferă transformări
interioare, care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine analize a psihologiei feminine.
Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare,
consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare indirectă).
De asemenea, realizează portrete sugestive (caracterizare directă); detaliile fizice relevă
trăsături morale sau statutul social (de exemplu, portretul Sămădăului). Mijloacele de
investigaţie psihologică sunt: scenele dialogate, monologul interior de factură tradiţională şi
acela realizat în stil indirect liber, notaţia gesticii, a mimicii şi a tonului vocii.
7. 7. LIMBAJUL PROZEI NARATIVE Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe. Modurile
de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ. Descrierea iniţială are,
pe lângă rolul obişnuit de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale, funcţie simbolică şi de
anticipare. Naraţiunea obiectivă îşi realizează funcţia de reprezentare a realităţii prin absenţa
mărcilor subiectivităţii, prin impresia de stil cenuşiu. Alături de funcţia esenţială de
reprezentare, în roman apare şi funcţia epică de interpretare/ semnificare. Dialogul
contribuie la caracterizarea indirectă a personajelor, susţine veridicitatea relaţiilor dintre
personaje şi concentrarea epică. Monologul interior, de factură tradiţională, monologul
interior adresat, stilul indirect liber sunt principalele mijloace de investigare psihologică a
personajului principal. Limbajul naratorului şi al personajelor valorifică aceleaşi registre
stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea. Înţelesul clasic-
moralizator al nuvelei este susţinut prin zicale şi proverbe populare sau prin replicile-sentinţe
rostite de bătrână la începutul şi la sfârşitul nuvelei. CONCLUZIE Opera literară Moara cu
noroc de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică, deoarece are toate trăsăturile acestei specii
literare: analizează conflictul interior al personajului principal, urmăreşte procesul înstrăinării
lui Ghiţă faţă de familie şi urmăreşte degradarea morală a acestuia produsă de ispita
îmbogăţirii.
8. 8. ION LIVIU REBREANU ESEU “Ion”, primul roman publicat de Liviu Rebreanu (în 1920),
este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române
interbelice. Considerat de Eugen Lovinescu “cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii
române”, romanul prezintă drama ţăranului ardelean integrat într-o societate pentru care
pământul este, mai mult decât un mijloc de subzistenţă, un criteriu al valorii individuale.
Opera literara “Ion” este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri,
cu un conflict complex, personaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra vieţii.
Este roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al
naraţiunii (la persoana a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient ştie mai
mult decât personajele sale şi, omniprezent, dirijează evoluţia lor ca un regizor universal,
conform unui destin prestabilit). Complexitatea mesajului textului poate fi dedusă după
atitudinile pe care romanul le generează la nivelul receptorului. În acest sens, sunt
cunoscute interpretările diferite ale criticilor Eugen Lovinescu, George Călinescu şi Nicolae
Manolescu. Astfel, pentru Lovinescu, romanul este unul modern, acţiunile personajului Ion
punând în valoare inteligenţa ascuţită a acestuia, mobilitatea deosebită pe care mintea sa o
are în a rezolva o situaţie socială extrem de complicată: “Ion e expresia instinctului de
stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, […] şi, mai ales, o voinţă
imensă”. La polul opus, George Călinescu interpretează textul într-un sens tradiţionalist,
afirmând că Ion nu este nimic altceva decât o brută, un individ primar, lipsit de inteligenţă,
avand doar o viclenie procedurală tipică fiinţelor inferioare: “Ion nu e însă decât o brută,
căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune… Nu din inteligenţă a iesit ideea seducerii, ci din
viclenia instinctuală, caracteristică oricarei fiinţe reduse.” Cu toate acestea, interpretarea cea
mai coerentă, în spiritual lumii textului, pare că o dă Nicolae Manolescu, aşezând inţelegerea
romanului într-o altă perspectivă. Din perspectiva lui Manolescu, atât Lovinescu cât şi
Călinescu se află în eroare, deoarece interpretările lor sunt făcute dintr-un unghi moral, etic.
Nicolae Manolescu spune că, de fapt, destinul lui Ion este unul tragic, că satul Pripas este o
 comunitate aflată în afara moralei, element care anulează orice posibilă interpretare din
perspectiva actelor morale. Cu alte cuvinte, Ion nu ar fi putut acţiona altfel decât a făcut-o,
faptele sale desfăşurându-se în normalul psihologic presupus de existenţa în acea
comunitate amorală, motiv pentru care Ion nu poate fi acuzat de cruzime. Tema romanului
este problematica pământului, analizată în condiţiile socio-economice ale satului ardelenesc
de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta lui Ion, un ţăran sărac, pentru a
obţine pământ şi consecinţele actelor sale. Relaţia organică dintre Ion şi pământ este fixată
chiar din capitolul al II-lea, secvenţa a doua, prin prezentarea drumului lui Ion la cosit.
Naratorul surprinde atât drumul lui Ion, cât şi instinctul său de proprietate şi legătura sa cu
pământul: “toată fiinţa lui arde de dorul de a a avea pământ mult, cât mai mult. Iubirea
pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogati şi veşnic s-a înarmat într-
o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost
mai drag ca o mamă…”. Pământul este pentru Ion o stihie, o forţă care îl cheamă, îi ordonă
mişcările şi îl face să se simtă stăpân în aceiaşi măsură în care este stăpânit. Deşi Ion o
iubeşte pe Florica, satisfacerea patimii pentru pământ se realizează prin intermediul
căsătoriei cu Ana, forţându-l astfel
9. 9. pe Vasile Baciu să-i cedeze pământurile. După căsătorie, “Ion ieşea deseori în hotar să-şi
desfeţe sufletul în priveliştea pământurilor lui. […] privea brazdele cu dragoste pătimaşă,
mormăind mândru de mulţumire: - Acum avem şi noi pământ, slavă Domnului, numai
sănătos să fiu să-l muncesc!”. Se evidenţiază astfel satisfacerea setei organice de pămant a
lui Ion. Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii şi de tema
destinului. Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru tema şi viziunea despre
lume, este titlul romanului – “Ion”, care pune în evidenţă personajul eponim. Ion devine,
astfel, exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat însă prin relaţia
organică cu acesta. În satul Pripas, căsătoria “sărăntocului” Ion cu Ana, o fată cu zestre, nu
este un fapt deosebit, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetaşului dobândiseră avere în
acelaşi mod. În ceea ce priveşte modalităţile de caracterizare a personajului principal, Ion
este caracterizat în mod indirect, prin acţiunile sale şi prin relaţia cu celelalte personaje. Ion
este un personaj eponim, realizat prin tehnica basoreliefului şi a contrapunctului, personaj
monumental, complex. Din perspectiva lui Eugen Lovinescu, acţiunile protagonistului pun în
valoare inteligenţa ascuţită a acestuia. Pe de altă parte, Călinescu afirmă că Ion este lipsit de
inteligenţă, avand doar o viclenie procedurală, tipică fiinţelor inferioare. De asemenea,
Călinescu susţine că Ion se dezumanizează treptat, în goana sa pătimaşă după pământ, iar
moartea sa este expresia intenţiei moralizatoare a scriitorului, demonstrându-se astfel
interpretarea textului ca roman tradiţionalist, construit pe o structură de natură moralistă,
eticistă, o interpretare care se opune, deci, structural interpretării lovinesciene, conform
căreia romanul “Ion” este unul modern. Nicolae Manolescu afirmă că “în centrul romanului se
află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”, patimă care îl face pe protagonist
să se folosească de femeie ca mijloc de obţinere a pământului. Cele două femei, conturate
antitetic, Ana şi Florica, simbolizează cele două patimi ale protagonistului: pământul şi
iubirea. Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradiţional, unde
averea condiţionează respectul comunităţii. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac:
“Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, coplşindu-l.”.
Mândru şi orgolios, conştient de calităţile sale, Ion nu-şi acceptă condiţia şi este pus în
situaţia de a alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei. Cele două chemari lăuntrice nu
îl pun într-o situaţie-limită, pentru că se manifestă succesiv, nu simultan. Echilibrul
compoziţional din “Ion”, de factură tradiţională, surprinde viziunea despre lume a autorului şi
evoluţia personajului central. Romanul este format din două părţi, “Glasul pământului” şi
“Glasul iubirii”. Astfel, romanul nu este doar echilibrat, ci şi simetric, pentru că titlurile celor
două părţi surprind cele două mari obsesii ale eroului: pământul şi iubirea. Simetria incipitului
cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas, loc al
acţiunii romanului. Personificat, drumul are semnificaţia simbolică a destinului. În opinia mea,
“Ion” este un roman care impresionează, atât prin structura narativă, cât şi prin construcţia
 personajului eponim. Consider că Ion este un rezultat al instinctelor lăuntrice, mereu dominat
de dorinţa de a stăpâni şi de a urca pe scara socială. Astfel, Liviu Rebreanu se evidentiază
prin construirea unei personalităţi complexe, cu un impact major asupra cititorului, un
personaj marcant al literaturii române. În concluzie, romanul “Ion” este o capodoperă a
literaturii române realiste interbelice, apreciat la aparitie de criticul Eugen Lovinescu drept
“cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”.
10. 10. MOROMEȚII MARIN PREDA ESEU Primul roman scris de Marin Preda, “Moromeţii”,
este alcătuit din două volume, publicate la doisprezece ani distanţă: în 1955, volumul I, iar în
1967, volumul al II- lea.Deşi modalităţile de exprimare artistică şi problematica celor două
volume diferă, romanul este unitar, deoarece reconstitue imaginea satului românesc în
perioade de criză, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Sunt prezentate
transformările vieţii rurale, ale mentalităţilor şi ale instituţiilor, de-a lungul unui sfert de secol,
şi se impune o tipologie nouă în proza românească.Ca formulă estetică, proza lui Marin
Preda se încadrază în realismul postbelic (neorealism). Romanul “Moromeţii” ilustrează
sfârşitul romanului doric, „renunţarea parţială la omniscienţă” (Nicolae Manolescu), întrucât
perspectiva naratorului obiectiv, care relatează la persoana a III-a, se completează prin
aceea a reflectorilor (Ilie Moromete, în volumul I, şi Ilie Moromete cu Niculae, în volumul al II-
lea), cat şi prin aceea a informatorilor (personaje-martori ai evenimentelor, pe care le
relatează ulterior altora, cum este, de exemplu, Parizianu, care povesteşte despre vizita lui
Moromete la băieţi, la Bucureşti sau Scămosul care l-a văzut pe Achim la Bucureşti). Efectul
este limitarea omniscienţei şi perspectiva mult mai clară asupra lumii şi vieţii ţăranului.În
ceea ce priveşte tema, romanul prezintă destrămarea - simbolică pentru gospodăria
ţărănească tradiţională – a unei familii dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliştea-Gumeşti.
Evoluţia şi criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii.
Astfel că romanul unei familii este şi o frescă a vieţii rurale din proximitatea şi de după cel
de-al Doilea Război Mondial. Există în primul volum al romanului câteva secvenţe narative
simbolice pentru tema destrămării familiei. De exemplu, scena cinei surprinde un moment
din existenţa familiei tradiţionale, condusă de un tată autoritar, dar dezvăluie tensiunile şi
conflictele din familie. Astfel, aşezarea în jurul mesei prefigurează tensiunile din familie: “Cei
trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi
fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. De cealaltă parte a mesei,
lângă vatră, […] stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar
lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca, şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete. […]
Moromete stătea parcă deasupra tuturor.” De asemenea, o altă secvenţă relevantă este
aceea a tăierii salcâmului, secventă care prefigurează destrămarea familiei, prăbuşirea
satului tradiţional, risipirea iluziilor lui Moromete. În viziunea criticului Eugen Simion salcâmul
“reprezintă, s-ar putea spune, unitatea, trăinicia Moromeţilor, fiind în lumea obiectelor ceea
ce reprezintă tatăl în viaţa familiei. E un arbore cu autoritate, dominator, un punct stabil de
referinţă.” Odată doborât se crează sentimentul de gol, de ruptură: “totul se făcuse mic.
Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici”. Un prim element al textului narativ,
semnficativ pentru prezentarea temei şi viziunii despre lume este simetria incipitului cu
finalul. Simetria compoziţională este dată de cele două referiri la tema timpului, în incipit şi în
paragraful final al volumului I. La început, timpul pare îngăduitor, “Se pare că timpul era
foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea fără conflicte mari”, pentru ca enunţul din finalul
volumului, “timpul nu mai avea răbdare”, să modifice imaginea timpului, care devine
necruţător. Imaginea timpului
11. 11. răbdator reprezintă doar o iluzie a lui Ilie Moromete, contrazisă de evenimentele
petrecute pe parcursul romanului.În ceea ce priveşte relaţiile temporale şi spaţiale, acţiunea
romanului se desfăşoară în Siliştea – Gumeşti, un sat din Câmpia Dunării în care existenţa
decurge de generaţii întregi “fără conflicte mari”, pe o perioadă de un sfert de veac şi
înfăţişează destinul ţăranului la confluenţa dintre două epoci istorice: înainte şi după al
Doilea Război Mondial. Acţiunea primului volum pune în prim-plan Moromeţii, o familie
numeroasă, măcinată de nemulţumiri mocnite. Ţăran de mijloc, Ilie Moromete încearcă să
 păstreze întreg, cu preţul unui trai modest, pământul familiei sale, pentru a-l lăsa apoi
băieţilor. Fiii cei mari ai lui Ilie Moromete, Paraschiv, Nilă şi Achim îşi doresc independenţa
economică, astfel cei trei pun la cale un plan care amplifică drumul către destrămare al
familiei. Aceştia fură oile, caii şi zestrea fetelor şi fug la Bucureşti, să-şi facă un rost,
punându-l pe Moromete în situaţia de a vinde o parte din pământ pentru a scăpa de
datorii.Astfel, conflictul principal este dezacordul dintre Ilie Moromete şi cei trei fii ai săi din
prima căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înţelege
lumea. Fii cei mari îşi dispreţuiesc tatăl fiindcă nu ştie să trasnforme în bani produsele
economiei rurale, precum vecinul Tudor Bălosu, care se adaptează mai uşor noilor relaţii
capitaliste. Cel de-al doilea conflict izbucneşte între Moromete şi Catrina , soţia lui.
Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soţiei, promiţându-i, în schimb,
trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor celor mari care îşi urau mama vitregă, dar mai
ales pentru că în satul tradiţional bărbatul este şeful casei, Moromete amână îndeplinirea
promisiunii. Din această cauză, femeia simte “cum i se strecoară în inimă nepăsarea şi sila
de bărbat şi copii”, găsindu-şi initial refugiul în biserică, dar în al doilea volum Catrina îl
părăseşte pe Ilie, după ce află de vizita lui la Bucureşti.În opinia mea, romanul “Moromeţii”
surprinde dramatic iluziea protagonistului că viaţa îşi poate continua cursul în tiparele
tradiţionale, în timp ce istoria modifică relaţiile de la nivelul vieţii de familie şi de la nivelul
comunităţii rurale, schimbând chiar rostul cele mai vechi şi numaroase clase, ţărănimea.
Viziunea despre lume se conturează în roman mai ales prin perspectiva personajului Ilie
Moromete asupra vieţii şi a întâmplărilor, personaj principal şi reflector al evenimentelor
prezentate. În volumul al doilea, Niculae devine reflector al mentalităţilor colectiviste, al lumii
de după război.
12. 12. MARA IOAN SLAVICI ESEU Romanul Mara este realist, fiindcă tema o formează
penetrarea relaţiilor de producţie capitaliste în viaţa satelor şi oraşelor din Transilvania, la
sfârşitul secolului al XlX-lea, ca şi în nuvela Moara cu noroc.Ideea este aceeaşi, adică
avariţia simbolizată de bani, este rădăcina răului în lume sau, altfel spus, aderarea la
conceptul „cârpe diem”, determină dezumanizarea şi pierderea sufletului. Subiectul este tot
acumularea primitivă de capital. Mara este o precupeaţă săracă, văduvă, cu doi copii, Trică
şi Persida. Din dragoste pentru copii, începe să pună zilnic câte un ban în trei ciorapi. Cu
timpul, suma adunată devine importantă şi^de aceea Mara ia în arendă podul de peste
Mureş, care leagă oraşele Lipova şi Radna. In acelaşi timp, ea îşi întinde sfera de acţiune la
Arad, apoi ia împreună cu Huber, starostele măcelarilor, în exploatare nişte păduri. Pentru a-
şi micşora cheltuielile determinate de creşterea copiilor, dar în acelaşi timp pentru că nu mai
vrea să cheltuiască banii strânşi pentru copii, Mara alege următoarele soluţii. Pe fata Persida
o dă la o mănăstire, unde-şi câştigă existenţa şi instrucţia muncind, aşa cum îi spune maica
Aegidia, iar pe băiatul Trică îl dă ucenic la Bocioacă, starostele cojocarilor din oraş. Treptat,
avariţia înlocuieşte dragostea faţă de copii şi Mara nu le dă banii atunci când aceştia au
nevoie de ei. Când Persida este cerută de Codreanu, un teolog din Arad, Mara refuză să-i
dea zestrea şi familia lui Codreanu va împiedica nunta. De aici va rezulta un destin
zbuciumat pentru Persida. Ea va reveni în Lipova, se va îndrăgosti de Naţl, băiatul lui Huber.
Căsătoria dintre cei doi tineri nu este acceptată de cele două familii din cauze sociale, etnice
şi religioase. Naţl este neamţ (sas), aparţine burgheziei, este protestant. Persida este
româncă, ortodoxă şi săracă. Se ajunge la un compromis. Cei doi tineri se căsătoresc fără
prezenţa familiilor şi pleacă cu banii daţi de Huber la Viena, unde Naţl deschide un magazin
cu produse de carne. Naţl, din cauza pasiunii pentru Persida, nu şi-a făcut stagiul de
călătorie prin diferite ateliere, aşa cum cereau regulamentele breslelor şi nu-şi putea da
examenul de meşter. După un timp, cei doi tineri se întorc în Lipova, dar nu sunt acceptaţi.
Naţl ia în arendă un han şi Persida devine, treptat, o avară ca şi Mara. Când Persida dă
naştere unui băiat, Huber se va hotărî să-i ierte şi să-i ajute. Mara doar le promite că le va da
bani. Trică are şi el nevoie de banii Marei, ca să scape de armată. Mara nu-i dă, el pleacă pe
frontul din Italia, este rănit şi se întoarce. Romanul se încheie cu momentul în care cei doi
cumnaţi, Naţl şi Trică, îşi dau examenul de meşteri în faţa breslei. Elementele romantice ca
 idila dintre Persida şi Naţl, fuga la Viena, rănirea lui Trică pe front sunt secundare în roman.
De aceea interpretarea romanului, ca un roman de dragoste, este superficială. Mara este un
roman major, realist, de problematică socială. El reflectă un proces istoric, acela al formării
societăţii burgheze, dar mai ales formarea unui mediu social mercantil, unde totul se vinde şi
se cumpără. Puterea este banul. De aceea, la un moment dat, Mara spune: „Eu pot, eu
am”.Devenită cămătar, Mara este bogată, dar umblă în aceleaşi haine ponosite. Ea este
respectată de toţi, fiindcă în societatea bazată pe bani, banul devine criteriu de apreciere a
conduitei. Caracterul moralizator este mai puţin evident ca în Moara cu noroc, dar lecţia
pierderii destinului este evidentă. Căsătorită cu Codreanu, Persida şi-ar fi păstrat candoarea
şi frumuseţea lăuntrică, dar aşa devine o avară dezumanizată. Titlul romanului şi al eroinei
este semnificativ. Mara este demonul avariţiei, care provoacă maya, adică strălucirea
valorilor materiale, pentru a determina pe cei slabi de înger să se prăbuşească în iad.
13. 13. IONA MARIN SORESCU ESEU „Iona”, piesa lui Marin Sorescu, publicată în anul 1968 în
revista “Luceafărul”, modifică fundamental concepţia despre teatru, propunând o nouă
viziune dramatică. Renunţând la sensul tradiţional al conceptului de teatralitate, această
creaţie ilustrează modernitatea viziunii soresciene prin renunţarea la recuzita complicată din
teatru clasic, folosind doar elemente decorative cu valoare simbolică: moara de vânt, undiţa,
acvariul. Tragedia este specia dramatică în care se dezvoltă un conflict prin intermediul
căruia un personaj extraordinar, eroul, se opune zeului (momentul de hybris al textului),
moment din care destinul eroului se derulează invariabil către moartea acestuia. Aceată
definiţie a tragediei este specifică lumii antice, civilizaţiei clasice greco-latine, în care
imaginea eroului ca apărător al oamenilor simpli era des cultivată. Conflictul tragic din
interiorul tragediei clasice pune în opoziţie formală omul şi zeul, existând în spaţiul acestei
tragedii o interfaţă între cele două entităţi: corul. Faţă de această construcţie a tragediei
clasice, prin care literatura reflectă mentalitatea epocii respective, tragedia modernă se
poziţionează diferit, în spiritul noilor valori ale lumii moderne. Astfel, dacă în tragedia clasică
raporturile de putere sunt clar conturate, eroul intrând în conflict prin hybris cu zeul, în
tragedia modernă decuplarea omului modern de la divinitate, de la credinţă, a făcut ca acest
conflict să fie rescris. În absenţa unu zeu, care să facă posibilă salvarea din absurdul
existenţei umane, omul modern resimte imposibilitatea configurării unui sens al existenţei ca
pe o absurditate a vieţii însăşi. Din această cauză omul modern încearcă să învingă
absurdul existenţei prin găsirea unui sens, prin salvarea prin semnificare a lumii. Această
încercare este, aşa cum vedem şi în textul lui Sorescu, sortită eşecului, iar acest lucru
constitue tragedia omului modern: a fi parte a unei existenţe absurde, într-o lume absurdă şi
a nu putea să te salvezi prin nimic. Textul lui Sorescu este o parabolă, configurând o
descriere simbolică a condiţiei omului modern în interiorul unei istorii de inspiraţie biblică.
Trebuie spus însă că din textul biblic nu se păstrează în parabola lui Sorescu decât foarte
puţine elemente: numele personajului, condiţia sa de pescar şi faptul că a fost înghiţit de
chit. În rest, textul lui Sorescu se dezvoltă într-o direcţie metafizică, în direcţia tragediei de
tip“fatum malus” şi nu într-o direcţie orientat teologică, aşa cum se plasa parabola biblică. În
ceea ce priveste tema, problema singurătăţii omului modern este cea care, în sine, induce
toate celelalte probleme pe care omul modern trebuie să le rezolve. În tabloul I Iona îşi
pierde ecoul, simbol al înstrăinării de sine. Dispariţia propriului ecou: “Gata şi cu ecoul meu...
/ Nu mai e, s-a isprăvit. / S-a dus şi ăsta. / Semn rău” pare a-i anula existenţa.Singurătatea
omului e efect al decuplării acestuia de la divinitate, în sensul refuzului de a mai considera
divinitatea o prezenţă dinamică, care se răsfrânge asupra existenţei umane, modulând-o.
Astfel, existenţa divinităţii este pusă sub semnul întrebării, în lumea modernă omul
raportându-se la zeu într-o manieră existenţialistă: Dumnezeu fie nu există, fie se manifestă
ca o absenţă, plasându-se extern în raport cu creaţia şi neinfluienţând-o în niciun fel. În
consecinţă, omul este singur în lume, în afara oricărei posibile salvări şi cu toate problemele
“pe masă”. Această situaţie în care omul modern se zbate singur să raspundă la toate
întrebările “ruseşti” este ceea ce amplifică
14. 14. sentimentul său de singurătate. Există în acest text o situaţie în care Iona ar fi putut
scăpa de izolarea sa fată de semeni, momentul în care prin scenă trec cei doi pescari, Iona
încercând să iniţieze o relaţie dialogică, însă acest lucru nu se realizează. Discutând tema şi
viziunea despre lume, spunem că elementele textului narativ sunt semnificative. Problema
configurării realităţii, a modului în care omul modern se gândeşte pe sine ca element al lumii
cunoscute, este sugerată simbolic prin prezentarea spaţială a lui Iona. Textul are o structură
simetrică în ceea ce priveşte plasamentul lui Iona în raport cu chitul, tablourile 1 şi 4
plasându-l exterior peştelui, pe când tablourile 2 şi 3 îl pleasează în burta acestuia. Aceste
poziţionări sunt relevante simbolic dacă avem în vedere percepţia generală a lui Iona cum că
toate lucrurile sunt peşti, căci dacă întreaga lume reprezintă o “închidere” atunci plasamentul
exterior/interior este irrelevant. De aici şi senzaţia că oriunde te-ai plasa eşti captiv.
Percepţiile spaţiale ale lui Iona sunt şi ele tulburate, simbolizând, încă o dată, această
incapacitate a omului modern de a defini domeniul realului. Iona întruchipează în mod
alegoric singurătatea şi căutările omului modern. Caracterizarea directă este realizată de
autor prin intermediul indicaţiilor scenice, care individualizează drama existenţială a
personajului. Fiecare tablou surprinde eroul în altă etapă a călătoriei şi a devenirii sale. Prin
multitudinea trăirilor, Iona devine imaginea generică a omului modern. Sugestive sunt
notaţiile autorului din primul tablou:“explicative”, “înţelept”,“imperativ”, “uimit”,“vesel”, “curios”,
“nehotărât”, “făcându-şi curaj”. În concordanţă cu aceste stări, limbajul personajului asociază
diverse registre stilistice: colocvial şi metaforic, ironic şi tragic, acest amestec fiind o
caracteristică a teatrului modern. În text, regăsim şi procedee moderne de caracterizare
precum introspecţia şi monologul interior: “Eu cred că există în viaţa lumii o clipă c ând toţi
oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la
mamă... până se ajunge la o singură mamă, una imensă şi bună...”. Din punct de vedere al
particularităţilor de construcţie, piesa Iona, subintitulată „tragedie”, conţine 4 tablouri în care
protagonistul, personaj creat după modelul biblic, rosteşte un monolog pe tema singurătăţii,
temă care se grefează pe o supratemă, a fiinţei umane aflate într-o dramatică luptă cu
destinul impus de o instanţă divină, întotdeauna absentă. În ceea ce priveşte limbajul, Iona
încearcă să înţeleagă cine este, făcând un efort de anamneză, încercând să definească
lucrurile fundamentale (familia, lumea, existenţa socială etc.), însă anamneza nu se produce
decât odată cu rostinea numelui: „- (Strigă) Ionaaa! […] – De fapt, Iona sunt eu”. Iona
rosteşte iluminat, aşa cum spune autorul în didascalii, iar rostirea produce realitatea
identităţii sale, produce anamneza de care personajul are atâta nevoie. În opinia mea,
tragedia „Iona” este o imagine a modului în care condiţia omului modern se reflectă în textul
literar, un text care armonizează poeticul cu dramaticul în incercarea de a oferi
spectatorului/cititorului un om în faţa întrebărilor fundamentale, o parabolă care ilustrează
indirect o situaţie de viaţă specifică tuturor gânditorilor din epoca modernă.
15. 15. FLOARE ALBASTRĂ MIHAI EMINESCU ESEU Poezia "Floare albastra" de Mihai
Eminescu (1850-1889) are la baza motivul poetic al "florii albastre", intalnit la romanticii
europeni pentru a ilustra sentimentul de dragoste sau chipul iubitei, precum si tending de
proiectare a iubirii in infinit. Desi nu s-a gasit nicaieri o insemnare facuta de Eminescu privind
preluarea acestui motiv literar, George Calinescu sustine ca este imposibil ca poetul roman
sa nu fi avut cunostinta de existenta acestuia in literatura germana, cu care a intrat in contact
in timpul studiilor de la Viena si Berlin. Semnificatia titlului. Motivul "florii albastre" se
intalneste la romanticul german Novalis si semnifica la acesta implinirea iubirii ideale dupa
moarte, intr-o alta lume, candva, cu speranta realizarii cuplului. In literatura italiana, in poezia
lui Leopardi, motivul "florii albastre" sugereaza puritatea iubirii si candoarea iubitei. Ca
element de recurenta, motivul "florii albastre" semnifica aspiratia spre iubirea ideala posibila,
proiectata in viitor, dar si imposibilitatea implinirii cuplului, idee imbogatita de poet cu accente
filozofice profunde privind incompatibilitatea a doua lumi diferite, din care fac parte cei doi
indragostiti. O alta interpretare pe care critica romaneasca a dat-o acestui motiv literar este
aceea a "florii de nu-ma-uita", simbol al credintei autohtone ca iubirea implinita ramane
mereu in amintirea, in mintea si sufletul omului indragostit. Poezia "Floare albastra" face
 parte din tema iubirii si a naturii, dar, spre deosebire de alte poezii de dragoste, aceasta
creatie este imbogatita cu profunde idei fdozofice, care vor capata desavarsire in poemul
"Luceafarul". Tema o constituie aspiratia poetului spre iubirea ideala, spre perfectiune, care
nu se poate implini, scepticism exprimat de ultimul vers al poeziei: "Totusi este trist in lume".
Ideea poetica exprima tristetea si nefericirea poetului pentru neputinta implinirii cuplului
iubirii. Structura textului poetic Poezia este alcatuita din patru secvente lirice, doua ilustrand
monologul Uric al iubitei, iar celelalte doua monologul lirico-filozoflc al poetului. Incipitul este
o interogatie retorted a iubitei, adresata barbatului visator, "cufundat in stele". Prima
secventa poetica (primele trei strofe) exprima monologul iubitei, care incepe prin situarea
iubitului intr-o lume superioara, o lume metafizica, el fiind "cufundat in stele/ Si in nori si-n
ceruri nalte", semnificand un portret al omului de geniu. El mediteaza asupra unor idei
superioare, semnificate prin cateva elemente ce simbolizeaza cultura, cunoasterea, istoria,
maretia, tainele si geneza universului, ca sugerare a inaitimii spirituale la care simte si
gandeste geniul: "campiile Asire", "intunecata mare", "Piramidele-nvechite". Iubita il cheama
in lumea reaia, indemnandu-l sa abandoneze idealurile metafizice si oferindu-i fericirea
terestra: "Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite!" Secventa a doua (strofa a patra) este
monologul Uric al poetului in care se accentueaza superioritatea preocuparilor si a gandirii
sale, prevestind finalul poeziei. Iubita este "mititica" si, desi poetul recunoaste ca "ea spuse
adevarul", se desprinde o usoara ironie privind neputinta lui de a fi fericit cu-acest fel de
iubire, atitudine exprimata cu superioritatea omului de geniu: "Eu am ras, n-am zis nimica".
Urmatoarea secventa poetica, (strofele 5-12) monologul Uric al iubitei, incepe printr-o
chemare a iubitului in mijlocul naturii, ale carei elemente specifice liricii eminesciene -
16. 16. codrul, izvorul, vaile, stancile, prapastiile- sunt in armonie desavarsita cu starile
indragostitilor: "-Hai in codrul cu verdeata,/ Und-izvoare plang in vale,/ Stanca sta sa se
pravale/ In prapastia mareata." Jocul dragostei este prezent si in aceasta poezie, gesturile
tandre, soaptele, declarable erotice, chemarile iubirii optimiste avand chiar o nota de veselie.
Toate acestea se constituie intr-un adevarat ritual erotic: " Si mi-i spune-atunci povesti / Si
minciuni cu-a ta gurita, / Eu pe-un fir de romanita /Voi cerca de ma iubesti." De remarcat
este faptul ca iubita isi face un scurt autoportret, din care reies fiorul si emotia intalnirii: "Voi fi
rosie ca marul,/ Mi-oi desface de-aur parul". Ideea izolarii cuplului de indragostiti de restul
lumii, idee intalnita frecvent si in alte poezii erotice, este accentuata si in aceste versuri:
"Caci va fi sub paiarie"; "Grija noastra n-aib-o nime,/ Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?". Arta
iubirii este descrisa de fata prin gesturi duioase, mangaietoare, ademenitoare: "Te-oi tinea
de dupa gat"; "Ne-om da sarutari pe cale". A patra secventa poetica (ultimeie doua strofe)
constituie monologul Uric al poetului, incarcat de profunde idei filozofice. Uimirea poetului
pentru frumusetea si perfectiunea fetei este sugerata de o propozitie exclamativa: "Ca un
stalp eu stam in luna!", iar superlativul "Ce frumoasa, ce nebuna" sugereaza miracolul pe
care il traise poetul in visul sau pentru iubita ideala. Punctele de suspensie aflate inaintea
ultimei strofe indeamna la meditatie privind implinirea iubirii ideale, perfecte, ce nu poate fi
realizata, idee exprimata in ultima strofa a poeziei: "Si te-ai dus dulce minune, Si-a murit
iubirea noastra - Floare-albastra! floare-albastra... Totusi este trist in lume!" Moartea iubirii
sugereaza neputinta implinirii cuplului, intrucat cei doi apartin unor lumi diferite. In penultimul
vers, repetitia motivului poetic cu valoare de simbol al iubirii absolute, "floare albastra",
semnifica tanguirea, tristetea si nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-si implini
idealul. Ultimul vers, "Totusi este trist in lume!", a starnit numeroase controverse, polemica
invartindu-se in jurul lui "totusi" sau "totul", intrucat manuscrisul poeziei s-a pierdut. Cel care
decide corectitudinea formei este Perpessicius, editorul operelor complete, care
argumenteaza faptul ca acest "totusi" este specific simtirii eminesciene care, chiar daca este
melancoiic si sceptic, in poeziile lui lasa mereu o raza de speranta pentru viitor, prin
proiectarea sentimentului intr-un candva, intr-un timp nedefinit. Eminescu nu ar fi putut, de
asemenea, sa fie atat de categoric, de ferm in afirmatia sa pentru intreaga lume si sa
exprime cu atata precizie tristetea omenirii, prin adverbul atat de definitiv "totul", avand in
vedere si faptul ca aspiratia spre iubirea absoluta este o trasatura definitorie proprie numai
 omului de geniu. Prozodia: ritmul este trohaic, masura de 7-8 silabe, iar rima imbratisata,
uneori asonanta "caldura/gura"; "frunze/ascunse". "Floare albastra" este nu numai o poezie
de dragoste, ci si o meditatie cu rezonante asupra aspiratiei catre absolut in iubire, intrucat
Eminescu suprapune peste tema erotica tema timpului, care este motivul fundamental al
intregii sale creatii romantic e.
17. 17. LUCEAFĂRUL MIHAI EMINESCU ESEU Poezia “Luceafărul” este considerată de către
critici ca fiind cea mai reprezentativă poezie pentru opera lirică eminesciană deoarece
aceasta conţine întreaga plajă tematică a discursului liric eminescian precum şi ideologia
romantică ce a modulat gândirea, inclusiv filosofică a lui Eminescu. “Luceafărul” se
încadrează în specia literară a poemului, specie de interferenţă a epicului cu liricul, de
întindere relativ mare, cu un conţinut filozofic şi caracter alegoric. Totodată, “Luceafărul” este
un poem romantic, realizat prin amestecul genurilor (epic, liric şi dramatic) şi al speciilor.
Asfel, lirismul susţinut de meditaţia filozofică şi de expresivitatea limbajului este turnat în
schema epică a basmului şi are elemente dramatice (secvenţele realizate prin dialog şi
dramatismul sentimentelor). Poezia “Luceafărul” pune în discuţie incompatibilitatea dintre
geniu şi omul de rând. Originalitatea textului eminescian constă, deci, în problematizarea
raportului de existenţă dintre fiinţa geniului şi a omului comun, în condiţiile în care povestea
Luceafărului, desfăşurată pe alte coordinate, a fost preluată de Eminescu urmând ca surse
de inspiraţie două basme: “Fata din grădina de aur” şi “Miron şi frumoasa fără corp”. Tema
romantică a poemului este problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea.
Iubirea se naşte lent din starea de contemplaţie şi de visare, în cadru nocturn, relizat prin
motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul. Astfel, compoziţia
romantică se concretizează prin opoziţia planurilor cosmic şi terestru, respectiv prin opoziţia
a două ipostaze ale cunoaşterii: geniul şi omul comun. Tema iubirii este ilustrată în text prin
două poveşti de dragoste care definesc iubirea în mod diferit; pentru Luceafăr iubirea este o
cale superioară de cunoaştere pentru care merită sacrificiul morţii (acceptând moartea
Luceafarul doreşte, de fapt, să cunoască ceva ce îi este interzis în interiorul planului său
existenţial, deci să cunoasca ceva de dincolo de lumea sa), pe când iubirea ilustrată în
tabloul al doilea, de Cătălin şi Cătălina, pune în lumină o definire a sentimentului mediata de
eros, iubirea şi erosul fiind cosubstanţiale, iubirea pentru omul comun împlinindu-se prin eros
în interiorul cuplului. Incipitul poemului, un prim element al textului poetic, semnificativ pentru
ilustrarea viziunii despre lume, conţine formula specifică basmului prin care c ititorul este
avertizat asupra structurii narative: “A fost odată ca-n povesti / A fost ca
niciodată”.Întâmplările sunt puse sub semnul unui timp mitic, în care faptele sunt unice şi
irepetabile. În aceste condiţii, fata de împărat va avea atributele unei fiinţe ieşite din limitele
comunului, particularizată prin unicitate în lumea în care trăieşte: “O prea frumoasă fată // Şi
era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele / Cum e fecioara între sfinţi / Şi luna între stele”.
De asemenea, un al doilea element al textului poetic, relevant pentru prezentarea viziunii
despre lume, este titlul poemului, care este, de fapt, motivul central al textului. Titlul susţine
alegoria pe tema romantică a locului geniului în lume, văzut ca fiinţă solitară şi nefericită,
opusă omului comun. Alegoria înseamnă că povestea, personajele, relaţiile dintre ele sunt
transpuse într-o suită de metafore, personificări şi simboluri. Totodată, titlul uneşte două
mituri: unul românesc, al stelei călăuzitoare şi altul grecesc,
18. 18. al lui Hyperion (“cel care merge pe deasupra”), sugerând natura duală a personajului de
tip romantic. În ceea ce priveşte motivele romantice de la începutul poemului: luceafărul,
marea, castelul, fereastra, oglinda, acestea susţin atmosfera de contemplaţie şi de visare în
care se naşte iubirea dintre Luceafăr şi fata de împărat. Motivul îngerului şi motivul
demonului sugerează chipurile sub care se arată Luceafărul, amplificând tensiunea lirică a
trăirii emoţiei erotice. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, a doua este
circumscrisă demonicului, dupa cum o percepe fata: “O, eşti frumos, cum numa-n vis / Un
demon se arată”. Zborul cosmic, motiv literar ce relevăsetea de iubire ca act al cunaoşterii
absolute, se intersectează cu nuanţate motive ale timpului. Zburând spre Demiurg, Hyperion
ajunge într-un spaţiu atemporal, care coincide cu momentul dinaintea naşterii lumilor: “Caci
 unde-ajunge nu-I hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte,/ şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri
a se naşte”. Pe de altă parte, în constituirea cuplului adamic, profunzimea pasiunii şi
unicitatea iubirii trăite îl scot pe Cătălin din ipostaza terestră: “ - O, lasă-mi capul meu pe sân,
/ Iubito, să se culce / Sub raza ochiului senin / Şi negrit de dulce; / Cu farmecul luminii reci /
Gândirile strâbate-mi, / Revarsă linişte de veci / Pe noaptea mea de patimi”. Totodată,
particularităţile prozodice ale textului sunt semnificative pentru ilustrarea viziunii despre
lume. Antiteza dintre planul terestru şi cel cosmic este sugerată, la nivel fonetic, de
alternarea tonului minor cu cel major, alternare realizată prin distribuţia consoanelor şi a
vocalelor. Muzicalitatea elegiacă, meditativă a celor 98 de strofe ale poemului, este dată
măsura versurilor (7 – 8 silabe, ritmul iambic, rima încrucişată. De asemenea, sunt prezente
asonanţele şi rima interioară (“una”–“luna”, “zare” – “răsare” , “plec” – “împle”). În opinia mea,
poemul “Luceafărul” însumează toate categoriile lirice din poezia anterioară a lui Eminescu
şi poate fi considerat un mit al poeziei şi al poetului, în măsura în care poezia sa nu este o
imitaţie a naturii, ci o transfigurare lirică a semnificaţiilor realităţii, iar simbolurile cu care
operează autorul sunt forme încifrate ale unor idei filozofico-poetice.
19. 19. PLUMB GEORGE BACOVIA ESEU Poezia a dat numele primului volum de versuri al lui
Bacovia, aparut in 1916. Urmarind celelalte patru volume care i-au urmat, se poate ajunge la
concluzia ca poezia “Plumb” poate fi considerata expresia concentrata a creatiei bacoviene,
si o adevarata definitie poetica a originalitatii lirismului celui mai mare poet simbolist al
literaturii romane. Forma de monolog tragic din aceasta elegie sporeste drama lumii
interioare a eului liric. Ea se consuma numai in doua catrene, cate compun poezia. Intreaga
stare de spirit se concentreaza in semnificatiile celor trei cuvinte-cheie: plumb-cavou-singur.
Pretextul sentimentului elegiac apartine realitatii exterioare si este moartea. Dealtfel, multe
din cuvintele folosite in poezie fac parte din aria semantica a acestei notiuni: sicrie, funerar,
cavou, mort, plumb. Printr-o simetrie perfecta a structurii compozitionale, datele lumii
exterioare devin simboluri ale vietii sufletesti, ravasita de durere: cavoul poate fi casa sau
orasul in care locuieste poetul; sau poate mediul, lumea meschina; daca nu cumva si
propriul trup in care salasluieste un suflet de plumb. Aceeasi metafora poate sugera,
deasemenea, imposibilitatea iesirii poetului dintr-un spatiu inchis, in care i se refuza
posibilitatea realizarii aspiratiilor sale spirituale. Motivul singuratatii, al izolarii totale, expresie
poetica a stariii de spirit a tuturor poetilor simbolisti, este liantul confesiunii lirice. Prin
repetarea, la inceputul versului al 3- lea al fiecarei strofe a constructiei: “Stam singur…”,
precum si prin frecventa persoanei I, inclusa in desinenta verbelor: “stam”, “am inceput”,
“sa(-l) strig”, sporeste emotia poetica, materializand lumea abstracta a simbolurilor.
Tensiunea dramatica se adanceste treptat, urmand o linie ascendenta. Imaginea statica de
la inceput, sugerata de semnificatia verbului “dormeam”, apoi una dinamica, sustinuta de
efectele auditive si onomatopeice ale cuvintelor: “scartaiau”, “sa strig” sporesc emotia
sufleteasca. Fiind concentrat asupra starii sale depresive, poetul amplifica decorul prin
paralelismul intre starea naturii, a lumii exterioare si lumea sufletului sau ravasit de durere:
“si era vant (…) si era frig”. In structura poeziei, cuvantul “plumb” staruie obsesiv, fiind
repetat de cate trei ori in fiecare strofa si asezat chiar in rima versului intai cu al patrulea. El
devine matafora-simbol, care sintetizeaza, prin variate conotatii, semnificatiile intregului
sistem de organizare a elementelor compozitionale. Astfel, plumbul poate sugera apasare
sufleteasca sfasietoare (prin greutate), monotonie si plictis (prin culoarea cenusie), precum si
impresia de cadere grea, fara ecou, catre un abis al sufletului - cavoul. Determinant al
substantivului concret, in trei situatii (“sicriele de plumb”, “coroanele de plumb”, “flori de
plumb”) cuvantul dezvaluie o realitate obiectiva austera si dezolanta, care copleseste
sufletul, condamnandu-l la solitudine perpetua. Insotind substantivul abstract, in doua cazuri
(“amor de plumb”, “aripile de plumb”) simbolul confera versului sensurile unei meditatii
profunde asupra conditiei umane, a unei imposibilitati in comunicarea cu universul de afara.
20. 20. JOC SECUND ION BARBU ESEU IPOTEZA Volumul Joc secund, publicat în 1930, se
deschide cu poezia [Din ceas, dedus...], al cărui titlu este înlocuit de editori, în 1964, cu titlul
volumului. Poezia are caracter de artă poetică şi aparţine modernismului barbian.
 ARGUMENTARE Cuvântul Joc" din titlu sugerează „o combinaţie a fanteziei, liberă de orice
tendinţă practică", iar asocierea adjectivului «secund» plasează jocul în zona superioară a
esenţelor ideale. „Arta lui Ion Barbu ne oferă cumva un soi superior de joacă, cu o convenţie
ale cărei reguli implică oarecum şi o «invitaţie la dans»; e ceva în ultimă instanţă ludic în
această operă de o atât de strictă disciplină." Referindu-se la caracterul de artă poetică, G.
Calinescu surprinde aspecte legate de sensul poeziei, dar şi de rolul poetului: „Aceste două
strofe sunt definiţia însăşi a poeziei: Calma creastă a poeziei este scoasă (dedusă) din timp
şi spaţiu, adică din universul real (din ceas), este nu un joc prim, ci un joc secund, o imagine
ireală într-o apă sau într-o oglindă. Poetul nu trăieşte la zenit, simbolul existenţei în
contingent, ci la nadir, adică din interior, în eul absolut, care nu e efectiv, ci numai latent.
Poezia e un cântec de harfe, răsfrânte în apă, sau lumina fosforescenţă a meduzelor care
sunt văzute numai pe întuneric, adică atunci când ochii pentru lumea întinsă se închid". La
nivel formal, poezia este alcătuită din două catrene. . în concepţia lui Ion Barbu, „prin oglindă
lumea intră în mântuit azur". Iar dacă lumea experienţei se înalţă în piramidă pană la „zenif
(punctul cel mai înalt pe verticală), răsfrângerea acesteia alcătuieşte „nadirul! ei (punctul cel
mai jos pe verticală). Din acest element neîntinat îşi extrage poetul materia inspiraţiei sale.
Poezia este pentru el negaţia lumii, sublimarea ei în idee, un joc desfăşurat pe un plan izolat
de viaţă, un „joc secund". Zenitul defineşte în mod metaforic spaţiul real, echivalent cu
punctul de maximă strălucire solară, iar nadirul simbolizează tot în manieră metaforică
universul artistic ce se reflecta în lumina asfinţitului. Substantivul „ceas" de la începutul
poeziei aparţine câmpului semantic al timpului, dar este timpul neclintit, fără curgere. Timpul
barbian este, după aprecierea lui Alexandru Paleologu, „dedus", „sustras oricărei prize a
temporalităţii curente". Primul vers al strofei întâi conţine epitetul metaforic situat într-o
inversiune „calmă creastă", figură de stil ce desemnează, lumea Ideilor în sensul pe care
Platon îl dădea acestui concept. „Arta, spunea Platon, considerată ca o copie a luc rurilor
reale, ele însele nişte copii ale ideilor eterne, este imitaţia unor imitaţii. Arta, ar fi, deci, o
răsfrângere la puterea a doua a realităţii. Aceasta este şi concepţia pe care şi-o însuşeşte
poetul Ion Barbu când îşi propune să evoce o lume reflectată în oglindă, căci cel ce priveşte
icoanele lămurite în apele ei înregistrează imaginile unor imagini. Dar pe când pentru Platon
această răsfrângere secundă face din artă o întruchipare mai depărtată de realitatea ideală
decât înseşi obiectele concrete care i-au stat drept model, poetul Jocului secund vede aici
tocmai un pas mai departe în procesul de transfigurare a lumii, căci pe această cale
imaginea se depărtează încă mai mult de substratul ei material. Prin urmare, arta este pentru
Barbu „un zbor invers", întors spre profunzimea elementelor lumii, spre esenţele nevăzute
ale lucrurilor.
21. 21. În strofa a doua, „într-o metaforă concentrată, Ion Barbu reia muzica de sfere
eminesciană, permutând marea de stele în oceanul lichid ce-şi plimbă aştrii scufundaţi
(meduzele) sub «clopotele verzi»". Finalul îl aduce pe poet din ipostaza intelectuală a lui
Hermes, în aceea lirică a lui Orfeu. „Cântecul său rămâne „ascuns", accesibil doar iniţiaţilor.
Organizarea metrică a poemului este de o mare simplitate, poetul evitând efectele muzicale
şi urmărind o cadenţă liniştită, mereu egală cu sine. Versurile sunt de 13-14 silabe, iambul
fiind singura unitate metrică a poemului. Rima poeziei este încrucişată. La nivel morfologic,
nu se observă urmărirea unor efecte speciale. Ar fi de remarcat conversiunea adjectivului
„adânc" în substantivul „adâncul, folosirea adjectivelor provenind din verbe la participiu, în
prima strofă {„dedus", „intrată") şi a unor infinitive lungi, în ansamblul poeziei {„înecarea,
„însumarea"), forme care exprimă efortul abstragerii, al ieşirii din limitata lume senzorială. La
nivel sintactic, se observă faptul că ambele strofe se reduc fiecare la câte o singură frază.
Prima strofă este eliptică de predicat, pe când a doua include coordonări şi subordonări de
propoziţii. La nivel lexical, se observă prezenţa termenilor abstracţi, neologici, familiari
matematicianului şi fireşti în limbajul ştiinţific: „dedus", „nadir", „latent, „însumarea". Prin
intermediul acestor termeni, se obţine un efect deosebit de imobilitate, de fixare a
elementelor, ca şi cum astfel ele ar putea fi mai profund contemplate. La nivel stilistic, este
de remarcat abundenţa metaforelor, ce justifică oarecum încifrarea textului: „ceas dedus",
 „calmă creastă", „măntuit azur", „nadir latent, „harfe resfirate", sau a inversiunilor: „calmă
creastă", „măntuit azur", dar şi a epitetelor: „ceas dedus", „cântec ascuns", „nadir latent,
„harfe resfirate", „clopotele verzi. Este de remarcat faptul că aceleaşi sintagme constituie
simultan figuri de stil diferite, ceea ce sustine concizia si incifrarea (ambiguitatea) limbajului
poetic. CONCLUZIE Poezia [Din ceas, dedus...] de Ion Barbu este o arta poetica aparinand
modernisului / ermetismului barbican, prin conceptie si limbaj incifrat, accesibila cititorilor
initiati.
22. 22. TESTAMENT TUDOR ARGHEZI ESEU „Testament” de Tudor Arghezi face parte din
seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioda interbelică. Este o artă
poetică deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară, despre menirea
literaturii, despre rolul artistului în societate. Este o artă poetică modernă, pentru că în cadrul
ei apare o triplă problematică, specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic,
estetica urâtului, raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică. Se poate vorbi despre o
prezenţă a preocupării argheziene de a formula crezul poetic „Testament”, fiind prima dintre
artele poetice publicate în diferite volume: Flori de mucigai, Epigraf. Tema poeziei o
reprezintă creaţia literară in ipostaze de meşteşug, creaţie lăsată ca moştenire unui fiu
spiritual. Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi
este lăsată drept unică moştenire „cartea”. Discursul liric având un caracter adresat, lirismul
subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi la nivelul expresiei
prin mărcile subiectivităţii: pronume personnale, adjective posesive, verbe la pers I şi a II-a
sg. În pozie eul liric apare în mai multe ipostaze: noi, eu, tatăl- fiu. Titlul poeziei are două
sensuri: unul denotativ şi altul conotativ. În propriu (denotativ), titlul desemnează un act
juridic întocmit de o persoană prin care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi
îndeplinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale. În viziune
religioasă cuvântul face trimitere la cele două mari părţi ale Bibliei, Vechiul Testament şi
Noul Testament, în care sunt concentrate învăţăturile proorocilor şi apostolilor adresate
omenirii. De aici derivă şi sensul conotativ al termenului pe care îl întâlnim în poezie. Astfel
creaţia devine o moştenire spirituală adresată urmaşilor- cititori sau viitorilor truditori ai
condeiului. Textul poetic este structurat în şase strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea
regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului. Discursul liric este organizat sub
forma unui monolog adresat/ dialog imaginar între tată şi fiu, între străbuni şi urmaşi, între
rob şi Domn. Metafora „carte” are un rol central în această artă poetică, fiind un element de
recurenţă. Cartea/ creaţia poetică şi poetul/ creatorul, se află în strânsă legătură cu verbele
la persoana I sg, având drept rol definirea metaforică a actului de craţie poetică, a rolului
poetului- „am ivit, am prefăcut, făcui, luai, am pus”. Incipitul, conceput ca o adresare directă
a eului liric către un fiu spiritual, conţine ideea moştenirii spirituale „ un nume-adunat pe-o
carte”, care devine simbol al identităţii obţinute prin cuvânt. Condiţia poetului este
concentrată în versul „decât un nume-adunat pe-o carte”, iar poezia apare ca un bun
spiritual. Formula de adresare, vocativul „fiule” desemnează un potenţial cititor, poetul
identificându-se , în mod simbolic, cu un tată, cu un mentor al generaţiilor viitoare. În a II-a
strofă „cartea”, creaţia elaborată cu trudă de poet, este numita hrisovul vostru cel dintâi,
cartea de căpătâi a urmaşilor. Cartea – hrisov, are pentru generaţiile viitoare valoarea unui
document fundamental, asemeni Bibliei, sau unei mărturii istorice, un document al existenţei
şi al suferinţei strămoşilor „Al robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n vine.” Ideea
centrala din cea de-a doua strofă este transformarea poeziei într-o lume obiectuală. Astfel
sapa, unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine condei, unealtă de scris, iar brazda
devine călimară, munca poetului fiind numai ca material întrebuinţat, altfel decât a
înaintaşilor ţărani. În viziunea lui Arghezi, prin artă, cuvintele se metamorfozează, păstrându-
şi însă forma expresivă.
23. 23. Strofa a IV-a debutează ca o confesiune lirică. Poetul poate face ca versurile lui să
exprime imagini sensibile, dar şi să stigmatizeze răul din jur „să înjure”, arta având funcţie
cathartică şi în acelaţi timp moralizatoare. Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează,
devine îndreptar moral, iar opera literară capătă valoare justiţiară. În strofa a V-a apare ideea
transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea, revolta socială sunt concentrate în
poezie, sombolizată prin vioara instrument mult mai reprezentativ pentru universul ţărănesc,
decât clasica lirică. Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, concept pe care îl
preia de fa scriitorul francez Charles Baudelaire. Prin versurile sale, Arghezi este un poet
modern, potrivit opiniei lui Hugo Friedrich. De asemenea pentru Arghezi, poezia reprezintă şi
un mijloc de răzbunare a suferinţei înaintaşilor. Ultima strofă, evidenţiază faptul că muza,
arta contemplativă „Domniţa”, pierde în favoarea meşteşugului poetic.Poezia este rezultatul
meşteşugului, „al trudei poetice”, „slava făurită”. În concluzie, opera literară Testament de
Tudor Arghezi este o artă poetică modernă pentru că poetul devine în concepţia lui Arghezi,
un născocitor, iar poezia presupune meşteşugul, truda creatorului. Pe de altă parte, creaţia
artistică este atât produsul inspiraţiei divinr cât şi al tehnicii poetice. Un alt argument în
favoarea modernităţii este faptul că Arghezi introduce în literatura română, prin această
creaţie literară, estetica urâtului, arta devenind un mijloc de reflectare a complexităţii
aspectelor existenţei.