Ilovepdf Merged

Transfer/ contratransfer.
Notiuni elementare de
psihanaliza
Etica. Principii de etica
medicala in practica psihiatrica
aplicativa
Medicul ca pacient.
• Propriul adevar despre sine insusi-il
poate obtine doar prin dialog cu cei din
jurul sau, prin confruntarea opiniilor tuturor
acestora, intr-o sinteza care nu are sens
decat atunci cand se refera la aspiratii!
• Rolul medicului, statutul sau face parte
dintr-o formula operationala bolnav-medic-
societate- bolnav.
Sindromul de “burn-out”.
• Practica medicala si relatia medic-pacient
are si ea nocivitatea ei, poate contribui la o
anumita uzura psihologica a medicului.
• Cu fiecare pacient intra intr-un nou mediu
structurat, in care trebuie sa-si
construiasca un loc al sau=> travaliu ce
implica consum emotional, diferit de la
medic la medic si de la caz la caz dar
constant!
Transfer- contratransfer
• Fiecare noua situatie , fiecare configuratie
familiala sau conjunctura existentiala se poate
suprapune peste amintiri dureroase ale
medicului, neneutre inca, desi ele nu sunt
intotdeauna constientizate.
• Efect blocant, disconfortant mai ales cand nu se
produce constientizarea cauzei reale a reactiei
medicului, ducand la situatii conflictuale cu
bolnavii, la rejectarea lor, la plictis neprofesional,
disconfort afectiv…
• Pacientul transfera asupra terapeutului sentimente care
au fost initial incercate in relatiile cu alte persoane
importante de obicei din copilarie, cel mai adesea
parintii. Pozitiv/negativ
• Terapeutul trebuie sa ramana impartial si totusi sa se
preocupe cu adevarat de cele mai intime probleme ale
pacientului sau.
• Combinatie detasare- preocupare
• Uneori medicul poate raspunde intr-un mod care nu
reprezinta o simpla reflectare a calitatilor pacientului, ci
un transfer asupra pacientului de idei si sentimente
legate de alte persoane din viata sa= contratransfer.
• Avantaj/ dezavantaj
Michael Balint psihoterapie
• A initiat grupuri de terapie cu medicii
• 1956 lucrarea “Medicul, pacientul sau si
boala”.
• Balint a fost psihanalist, materialul
informatic era reprezentat de productia
verbala a grupurilor; acest material era
prelucrat, analizat conform teoriei
psihanalitice.
Psihodrama Moreno
• Scenete ce reproduc momente de
consultatie sau alte interferente cu
pacientii care-I deranjeaza.
• Anne Cain
• A.A.
Definitia sdr. BURN-OUT
• 1974 Freudenberger H.J., Triada:
• 1.retragere, detasare emotionala;
• 2. relatii interumane dezumanizate;
• 3.sentimentul esecului profesional.
• 1994, KARAZMAN aplica aceasta definitie personalului medical.
Subliniaza urmatoarele notiuni: stima de sine, stress, frica de ceilalti,
calitatea vietii, neajutorare dobandita, vulnerabilitate,
autocunoastere, rolul managerului, psihoterapie.
• Obstacole frecvente generatoare de secatuire, epuizare sunt
suprasolicitarea intr-o munca de rutina, compromisurile, climatul
managerial, absenta spiritului de corp, conflict, neputinta, stress
organizational,informational si social.
Metode de masurare burn-out
• Maslach 1996:
• -1.epuizarea este cel mai frecvent raportata,
este calitatea centrala a acestui sindrom si
manifestarea sa cea mai evidenta.
• Dar nu si suficienta; determina=>2.indepartarea
emotionala si cognitiva a unei persoane fata de
munca sa, probabil cu scopul de a face fata
incarcarii, responsabilitatii de la locul respectiv
de munca.
burn-out -Maslach 1996
• 2.indepartarea emotionala si cognitiva a unei persoane
fata de munca sa, probabil cu scopul de a face fata
incarcarii, responsabilitatii de la locul respectiv de
munca. In cadrul muncilor ce implica relationarea
interumana, cerintele emotionale de la locul de munca
pot obosi capacitatea de implicare a unui furnizor de
servicii precum si responsivitatea acestuia la nevoile
recipientului de servicii.
• Depersonalizarea este o incercare de a pune distanta
intre sine si recipientul serviciilor prin ignorarea activa a
calitatilor ce-I fac persoane unice si angajate in
actiune.cererile acestora sunt mai usor de efectuat cand
sunt considerati ca si obiecte impersonale la locul de
munca al fiecaruia.
• In afara serviciilor sociale, interumane, oamenii
utilizeaza distantarea cognitiva prin dezvoltarea
unei atitudini indiferente sau cinice cand sunt
epuizati sau descurajati.
• Distantarea este o reactie imediata la epuizare
care a fost observata in studiile de burn-out prin
stransa legatura EPUIZARE-> CINISM,
DEPERSONALZARE.
burn-out Maslach 1996
• 3.Ineficacitatea, reducera capacitatii de
finalizare a sarcinii- relatie complexa cu
celelalte doua
• =>sentimentul esecului profesional.
Informarea pacientului.
-Responsivitate si angajament
.
• -Psihoeducatia
• Adevar si secret profesional
• Gravitatea diagnosticului
• Individualizarea cazului
• Minciuna alba, de buna intentie, in situatii
de urgenta: internare obligatorie in risc
vital
• Patologie rezultata in urma adulterului
Medicul vazut de pacienti.
-Despre prestigiul medicilor si al medicinei; psihologia
sociala a succesului medical
•.
elemente de etica si deontologie
• Intregul corp de conduite care privesc
medicul in practica profesiei sale
• Unele sunt scrise, prevazute legal, altele ,
cum este juramantul lui Hipocrate
–nepenalizate legal, altele cutume
obligatorii in fata confratilor, altele
oblgatorii in fata societatii.
• Respectarea colegilor, onorabilitatii acestora ca
persoane si ca profesionisti, respectarea credibilitatii lor
profesionale; respectarea competentelor; trimiterea la
specialistul cu maxima competenta in boala dominanta
pe care o are bolnavul.
• Ex. Cazurile de supapa sociala; neabandonarea
pacientului.
• Legislatia ce reglementeaza asistenta medicala a
populatiei, functionarea retelei sanitare si raporturile
fundamentale, cu posibile consecinte juridice dintre
medic si pacient.
• Medicul – cetatean exemplar!
responsabilitatea medicului,
constiinta profesionala
• “Cine imi da mie dreptul de a dispune de un semen al
meu?”
• “Decat viu, mutilat si mirosind a …, mai bine mort.”
• Rolul de medic= rol social, investitura oficiala, este unul
din rolurile care in momente deosebite confera
sacralitate gestului si mintii umane=>obligatia morala de
a lupta pentru viata in orice conditii, pentru orice fiinta
umana, de unde si dreptul nostru de a transa in favoarea
vietii o situatie de maxim pericol respectand demnitatea
constiintei de sine a semenului aflat in pericol; obligatia
de a incerca tot ce este legal si moral posibil pentru a
forta opinia unui suferind spre directia a ceea ce din
punctul profesiunii noastre este mai bine, de a incerca sa
impunem solutia medicala optima vietii.
Norme juridice ale responsabilitatii
medicale
• Orice act medical, inainte de a fi un fapt este o
stare atitudinala care precede decizia si implica:
• O atitudine teoretica, apartenenta la o
paradigma a cunoasterii omului,
• O atitudine practica, dependenta de evolutia
cunoasterii tehnice,
• O atitudine moral-antropologica( sacralitatea
vietii, libertatea umana, demnitatea umana,
deontologia actului medical)
• O atitudine juridica
Consimtamantul informat
• Studiile de cercetare, studiile fara
beneficiu terapeutic nu sunt lipsite de
supraveghere legala.
• Pasi stricti in evaluarea potentialilor
subiecti.
• Lipsa timpului, numarul mare de pacienti
in asteptarea tratamentului= dificultati in
dorinta medicului de a comunica eficient
cu pacientul.
• Primele reglementari legale declansate ca
urmare a campaniei naziste din timpul primului si
celui de-al doilea razboi mondial.
• Codul de la Nurenberg, declaratia de la Helsinki,
Conventia de la Oviedo, prevederile
CIOMS(Council for International Organizations
of Medical Sciences).
• WWW.bioetica.ro.
NOTIUNI ELEMENTARE DE
NEUROPSIHOLOGIE CLINICA
SI EVALUARE INTELECTUALA
A PACIENTULUI ADULT
CURS
Continutul temei
• 1-Date psihometrice
• 2-modificari cognitive in depresie si
dementa
• 3-evaluare neuropsihologica elementara
Date psihometrice
• Psihometria a adus servicii imense in practica,
consolidandu-si o pozitie de varf in cadrul
ramurilor psihologiei.
• Desi nu e scutita de critici nici acum, a facut
progrese imense pe linia indeplinirii unor inalte
standarde stiintifice.
• Presiuni(Kaplan, Saccuzzo 1993):1-probleme
profesionale, 2-probleme morale, 3-probleme
etice, 4-probleme sociale.
Bilant al realizarilor in toate domeniile
psihodiagnosticului(Cohen, Swerdlik si
Phillips,1996)
• 1.trasaturile si starile psihologice exista(notiuni ce se refera la modul dupa care un
individ difera de altul-comparatie-necesita o persoana medie ipotetica sau alt reper).
• 2.Trasaturile si starile psihologice pot fi cuantificate si masurate.
• 3.variate moduri de abordare in masurarea diferitelor aspecte ale aceluiasi lucru pot fi
folositoare
• 4.masurarea poate oferi raspunsuri la anumite probleme legate de viata cotidiana a
subiectului.
• 5. masurarea poate evidentia fenomene care reclama atentie si studii suplimentare.
• 6. variate surse de date sunt parte a procesului de masurare.
• 7. variate surse de eroare sunt parte a procesului de masurare.
• 8. testele si alte tehnici de masurare au calitati si slabiciuni.
• 9.testul referitor la un comportament prognozeaza conduite care nu sunt legate de
test.
• 10. testarea comportamentului cotidian prognozeaza conduita viitoare a subiectului.
• 11. testarea si masurarea pot fi realizate intr-o maniera corecta, neinfluentata de
prejudecati sau de alti factori.
• 12.testarea si masurarea se fac in beneficiul societatii.
Tendinte si directii
• Teoria raspunsului la item
• Teoria starilor si a trasaturilor latente
• Evaluarea potentialului de invatare/
perceputa antagonist cu evaluarea
psihometrica=>a) antrenamentul in timpul
testului,b)procedeul pre-test- invatare-
post-test.
Depresie, dementa
modificari cognitive
• Test MMSE
• Teste depresie (HAM- D, MADRS,…)
Inteligenta, aptitudini
• Teste individuale de masurare a
inteligentei( Tesul BINET-SIMON,
WECHSLER ADULT INTELLIGENCE
SCALE).
• Teste de grup.
PSIHOLOGIE MEDICALA
MG-VI
.
Etica. Principii de etica

medicala in practica psihiatrica
aplicativa
Medicul ca pacient.
• Propriul adevar despre sine insusi- doar
prin dialog cu cei din jurul sau, prin
confruntarea opiniilor tuturor acestora,
intr-o sinteza care nu are sens decat
atunci cand se refera la aspiratii!
• Rolul medicului, statutul sau face parte
dintr-o formula operationala bolnav-medic-
societate- bolnav.
Sindromul de “burn-out”.
• Practica medicala si relatia medic-pacient
are si ea nocivitatea ei, poate contribui la o
anumita uzura psihologica a medicului.
• Cu fiecare pacient intra intr-un nou mediu
structurat, in care trebuie sa-si
construiasca un loc al sau=> travaliu ce
implica consum emotional, diferit de la
medic la medic si de la caz la caz dar
constant!
• Fiecare noua situatie , fiecare configuratie
familiala sau conjunctura existentiala se poate
suprapune peste amintiri dureroase ale
medicului, neneutre inca, desi ele nu sunt
intotdeauna constientizate.
• Efect blocant, disconfortant mai ales cand nu se
produce constientizarea cauzei reale a reactiei
medicului, ducand la situatii conflictuale cu
bolnavii, la rejectarea lor, la plictis neprofesional,
disconfort afectiv…
• Pacientul transfera asupra terapeutului sentimente care
au fost initial incercate in relatiile cu alte persoane
importante de obicei din copilarie, cel mai adesea
parintii. Pozitiv/negativ
• Terapeutul trebuie sa ramana impartial si totusi sa se
preocupe cu adevarat de cele mai intime probleme ale
pacientului sau.
• Combinatie detasare- preocupare
• Uneori medicul poate raspunde intr-un mod care nu
reprezinta o simpla reflectare a calitatilor pacientului, ci
un transfer asupra pacientului de idei si sentimente
legate de alte persoane din viata sa= contratransfer.
• Avantaj/ dezavantaj
Michael Balint psihoterapie
• A initiat grupuri de terapie cu medicii
• 1956 lucrarea “Medicul, pacientul sau si
boala”.
• Balint a fost psihanalist, materialul
informatic era reprezentat de productia
verbala a grupurilor; acest material era
prelucrat, analizat conform teoriei
psihanalitice.
Psihodrama Moreno
• Scenete ce reproduc momente de
consultatie sau alte interferente cu
pacientii care-I deranjeaza.
• Anne Cain
• A.A.
• Maslach 1996:
• -1.epuizarea este cel mai frecvent raportata,
este calitatea centrala a acestui sindrom si
manifestarea sa cea mai evidenta.
• Dar nu si suficienta; determina=>2.indepartarea
emotionala si cognitiva a unei persoane fata de
munca sa, probabil cu scopul de a face fata
incarcarii, responsabilitatii de la locul respectiv
de munca.
• 2.indepartarea emotionala si cognitiva a unei persoane
fata de munca sa, probabil cu scopul de a face fata
incarcarii, responsabilitatii de la locul respectiv de
munca. In cadrul muncilor ce implica relationarea
interumana, cerintele emotionale de la locul de munca
pot obosi capacitatea de implicare a unui furnizor de
servicii precum si responsivitatea acestuia la nevoile
recipientului de servicii.
• Depersonalizarea este o incercare de a pune distanta
intre sine si recipientul serviciilor prin ignorarea activa a
calitatilor ce-I fac persoane unice si angajate in
actiune.cererile acestora sunt mai usor de efectuat cand
sunt considerati ca si obiecte impersonale la locul de
munca al fiecaruia.
• In afara serviciilor sociale, interumane, oamenii
utilizeaza distantarea cognitiva prin dezvoltarea
unei atitudini indiferente sau cinice cand sunt
epuizati sau descurajati.
• Distantarea este o reactie imediata la epuizare
care a fost observata in studiile de burn-out prin
stransa legatura EPUIZARE-> CINISM,
DEPERSONALZARE.
burn-out Maslach 1996
• 3.Ineficacitatea, reducera capacitatii de
finalizare a sarcinii- relatie complexa cu
celelalte doua
• =>sentimentul esecului profesional.
Informarea pacientului.
-Responsivitate si angajament
.
• -Psihoeducatia
• Adevar si secret profesional
• Gravitatea diagnosticului
• Individualizarea cazului
• Minciuna alba, de buna intentie, in situatii
de urgenta: internare obligatorie in risc
vital
• Patologie rezultata in urma adulterului
Medicul vazut de pacienti.
-Despre prestigiul medicilor si al medicinei; psihologia
sociala a succesului medical
•.
• Intregul corp de conduite care privesc
medicul in practica profesiei sale
• Unele sunt scrise, prevazute legal, altele ,
cum este juramantul lui Hipocrate
–nepenalizate legal, altele cutume
obligatorii in fata confratilor, altele
obligatorii in fata societatii.
• Respectarea colegilor, onorabilitatii acestora ca
persoane si ca profesionisti, respectarea credibilitatii lor
profesionale; respectarea competentelor; trimiterea la
specialistul cu maxima competenta in boala dominanta
pe care o are bolnavul.
• Ex. Cazurile de supapa sociala; neabandonarea
pacientului.
• Legislatia ce reglementeaza asistenta medicala a
populatiei, functionarea retelei sanitare si raporturile
fundamentale, cu posibile consecinte juridice dintre
medic si pacient.
• Medicul – cetatean exemplar!
responsabilitatea medicului,
constiinta profesionala
• “Cine imi da mie dreptul de a dispune de un semen al
meu?”
• “Decat viu, mutilat si mirosind a …, mai bine mort.”
• Rolul de medic= rol social, investitura oficiala, este unul
din rolurile care in momente deosebite confera
sacralitate gestului si mintii umane=>obligatia morala de
a lupta pentru viata in orice conditii, pentru orice fiinta
umana, de unde si dreptul nostru de a transa in favoarea
vietii o situatie de maxim pericol respectand demnitatea
constiintei de sine a semenului aflat in pericol; obligatia
de a incerca tot ce este legal si moral posibil pentru a
forta opinia unui suferind spre directia a ceea ce din
punctul profesiunii noastre este mai bine, de a incerca sa
impunem solutia medicala optima vietii.
Norme juridice ale responsabilitatii
medicale
• Orice act medical, inainte de a fi un fapt este o
stare atitudinala care precede decizia si implica:
• O atitudine teoretica, apartenenta la o
paradigma a cunoasterii omului,
• O atitudine practica, dependenta de evolutia
cunoasterii tehnice,
• O atitudine moral-antropologica( sacralitatea
vietii, libertatea umana, demnitatea umana,
deontologia actului medical)
• O atitudine juridica
subiecti.
cu pacientul.
discernamantul
• O definitie operationala:
• =functia psihica de sinteza care se
manifesta in capacitatea subiectului de a
concepe planul unei actiuni, scopul ei,
ordinea etapelor desfasurarii ei si
rezultatul( consecintele) care decurg din
savarsirea ei.
• Este capacitatea subiectului de a organiza
motivat activitatea sa.
discernamantul
• -in el se exprima libertatea de vointa a
subiectului de a savarsi acte conform cu
necesitatea social-istorica, norme pe care
subiectul si le-a insusit si le respecta ca o
comanda sociala interiorizata, ca o datorie
morala a cetateanului civilizat fata de
convietuirea sociala.
discernamantul
• Aceasta functie depinde de doi factori:
• 1. structura personalitatii subiectului;
• 2.structura constiintei acestuia in
momentul comiterii faptei.
Structura personalitatii
• 5 parametri:
• 1. gradul de dezvoltare intelectuala
• 2. gradul de instructie generala si profesionala
• 3.gradul de educatie familiala si institutionala,
• 4.experienta de viata a subiectului,
• 5.prezenta unui factor organic cerebral,
somatovisceral, susceptibil de a scadea nivelul
personalitatii: toxici, traumatici, dismetabolici,
involutivi.
Structura constiintei. Nivele:
• =nivelul la care functiona in acel moment
si raportul ei cu structura constiintei din
momentul expertizei
• Se pot distinge 4 nivele:
• 1.constiinta elementara, care asigura :
nivelul de veghe, vigilenta, prezenta
temporo-spatiala.
Structura constiintei -Nivele:
• 2.constiinta operational-logica, prin care
procesele intelectuale, perceptuale si de
gandire au coerenta si reflecta obiectiv
realitatea.
• 3.constiinta axiologica, de optiune a
valorilor dupa criteriile sociale curente.
• 4.constiinta etica, prin care subiectul este
in stare sa discearna binele si raul pe care
faptele sale le pot produce societatii.
Nivele de constiinta
• Precizarea nivelelor de constiinta trebuie
facuta pentru cele doua momente: -al
comiterii faptei si cel al expertizei.
Constiinta bolii
-lipsa constiintei bolii presupune un proces pe mai multe
trepte,
-pornind de la lipsa oricarei informari a existentei unei
anumite probleme, a unui anumit factor de risc;
-urmeaza apoi etapa de incertitudine, de respingere
vehementa iar uneori acceptare neconditionata si
actiune decisa in vederea schimbarii.
-Constiinta bolii deplina permite un grad mare de libertate
personala, autonomie, abilitati de rezolvare a
problemelor individului.
-Insa nu oricine poate duce povara constienta a unei boli
psihice. Nu oricine poate accepta dependenta de alte
persoane
.
•.
PERTURBĂRI ALE
CONDUITELOR SOCIALE
02.NOV.2012
Conduita socială
• Este constituită din ansamblul atitudinilor
şi acţiunilor prin care individul se
adaptează la coexistenţa lui în cadrul unei
comunităţi respectându-i acesteia normele
scrise şi nescrise de organizare şi
convieţuire.
Conduita
• Conduita este un răspuns la o motivaţie,
punând în joc componente psihoafective,
motorii şi fiziologice.
• De exemplu comunicarea este o conduită
psihosocială care vizează să-i transmită
celuilalt (celorlalţi) o informaţie, prin
intermediul limbajului, mimicii, gesturilor,
atitudinilor, reacţiilor, comportamentului.
Conduita
• Conduita este determinată de condiţiile
sociale, de experienţa de viaţă, de
educaţie, de gradul de cultură, de
însuşirile psihice ale persoanei, de
caracterul şi de temperamentul individului;
dar şi de gradul său de organizare şi
dezvoltare neuropsihică definitivă sau
tranzitorie.
la baza dezvoltării conduitei sociale
stă învăţarea
• Încă din mica copilărie, la baza dezvoltării
conduitei sociale stă învăţarea care se
referă, în special la dezvoltarea unui
comportament în sensul adaptării
armonioase în raport cu interiorizarea unor
norme şi reguli; fiind vorba de asimilarea
experienţei sociale de către subiect,
asimilarea implicată în formarea
personalităţii.
Conduita socială este foarte strâns
legată de conduita morală
• Conduita socială este foarte strâns legată
de conduita morală, la baza căreia se află
o serie unitară de comportamente
individuale, care concretizează, în
acţiunile omului, valori, principii şi norme
morale determinate şi care este apreciată
conform concepţiei etice fundamentale a
unei conduite umane.
abaterea (devianţa)
• De altfel, cum aproape toate conduitele
comportamentale umane se desfăşoară
prin referinţe la un sistem de norme,
abaterea (devianţa), în psihopatologie se
referă la diferenţa care apare între
comportamentul unui individ şi cel al
restului colectivităţii sau la o devianţă faţă
de comportamentul considerat normal.
Cauzele abaterilor sau devianţelor
de la normă
• sunt de natură antropologică şi sociologică, ele
fiind rezultatul interacţiunii dintre personalitate
(factori biologici, psihogeni, socio-culturali, care
concură la dezvoltarea individului) şi mediul ei
de existenţă grupul social (familia, comunitatea
cu particularităţile lor economice, etnice cultural -
ocupaţionale), la care mai putem adăuga încă
odată starea de sănătate mentală a individului în
momentul comiterii abaterii de la conduitele
sociale normale.
„acting-out“
• În cadrul abaterilor psiho-patologice de la
conduitele sociale normale, ne vom referi
şi la noţiunea de „acting-out“ (trecere la
act), utilizată de FREUD pentru a defini
comportamentul neaşteptat şi neadaptat al
unui pacient pe parcursul psihanalizei sau
al unui tratament psihoterapeutic.
Acting-out
• Acting-out-ul se desfăşoară în mod
simultan cu „abreacţia“, ambele având un
caracter impulsiv. Deci, trecerea la act are
un caracter impulsiv, relativ rupt de
sistemele de motivaţie obişnuite ale
subiectului izolabil în cursul afectivităţilor
sale care în mod curent poate lua formă
auto sau heteroagresivă.
Acting-out
• În trecerea la act, psihanalistul (independent de
semnificaţia sensibil diferită pe care o dă acestui
termen în cura psihanalitică) percepe
întoarcerea pulsiunilor refulate,
• pe când psihiatrul consideră că pacientul până
atunci controlat trece de la o tendinţă, de la o
intenţie conştientă sau inconştientă la realizarea
unui act general agresiv, violent sau delictuos.
Conduite patologice
• Dacă conduitele pe care o să le amintim
dobândesc o semnificaţie patologică şi
justifică o orientare psihiatrică, aceasta
este esenţiala prin dezordinile mintale
carora li se asociază.
• unele din aceste conduite putând fii de
registru medico-legal, penal exclusiv sau
să se înscrie într-un context socio-cultural
care-i modifică semnificaţia.
tulburărilor conduitei sociale
• În cadrul tulburărilor conduitei sociale se
înscriu: sinuciderea, tentativa de
sinucidere, echivalenţele suicidare ce
acoperă toate conduitele care duc un
subiect să se sinucidă.
• Lăsând la o parte discuţiile asupra naturii
instinctului de conservare şi protecţie de
sine şi a progeniturilor remarcăm faptul că
suicidul, parasuicidul, automutilarea şi alte
vicii cu acţiune lent distructivă a sănătăţii
psihosomatice se întâlnesc în întreaga
istorie umană şi în toate civilizaţiile.
• Dintre circumstanţele care provoacă
consultarea unui bolnav mintal, trebuie să
reţinem, cu mare atenţie, tentativele
suicidare.
• este actul antisocial şi antipersonal cel
mai frecvent, care reprezintă o urgenţă
pentru că trebuie să facem imediat tot ce
se poate pentru a evita recidiva.
Tentative suicidare
• Cele mai utilizate mijloace autolitice sunt:
spânzurarea, înecarea, intoxicarea,
aruncarea de la înălţimi, arme albe, arme
de foc şi altele.
se pot distinge :
• Tentative de suicid bine organizate din punct de vedere tehnic şi
care eşuează numai în mod accidental;
• Tentative prost organizate care lasă loc unei soluţii favorabile;
• Tentative cu şantaj şi de alte tipuri de manipulare; şi
• Tentative de suicid bizare, discordante, întâlnite de obicei în
schizofrenii.
• În privinţa a ceea ce pare a fi o tentativă de suicid putem fi
predispuşi să ne gândim adeseori la:
• tentativă de crimă camuflată, fie că victima este terorizată sau chiar
„complice” (sado-masochism sau punerea la punct a unor afaceri);
• o autosuprimare accidentală;
• punere în scenă, o regizare, o încercare teatrală nesinceră sau
destinată să acopere un act delictuos.
Raptusul suicidar,
• aproape imprevizibil, se întâlneşte, de
obicei la pacienţii depresivi cu episoade
majore (melancoliforme) şi la schizofrenici.
De altfel, trebuie să ştim că, mai ales pe
depresivi, nimic nu-i opreşte de la
sinucidere, nici prietenia, nici convingerile
religioase, nici considerentele de ordin
familial şi nici alte motivaţii.
impulsuri suicidare inexplicabile
• În faţa unor impulsuri suicidare inexplicabile, întâlnite la
adolescenţi, trebuie să ne gândim că ele ar putea
constitui debutul unei schizofrenii. Semnificaţia şi
cauzalitatea sinuciderii unui adolescent nu sunt niciodată
univoce şi pentru fiecare caz în parte trebuie făcut
bilanţul elementelor de bază şi a celor conjuncturale, şi
abia apoi definirea actului suicidar. Fiecare caz constituie
un comportament individual la un moment dat
semnificativ, şi în funcţie de care se va adapta atitudinea
psihoterapeutică dublată de studierea antecedentelor
subiectului, a mediului său familial, a situaţiei sale
prezente care, trebuie să ducă la găsirea celor mai
propice măsuri suicido-profilactice.
Fuga
• Fuga face parte din tulburările de
comportament şi se caracterizează prin
părăsirea bruscă, inopinată şi nemotivate
de obiectiv a domiciliului obişnuit, cu
rătăciri mai mult sau mai puţin prelungită
şi, de asemenea, mai mult sau mai puţin
bine coordonate.
fuga
• Circumstanţele de apariţie sunt diferite,
putând fi o consecinţă a unor modificări de
conştiinţă sau se poate instala fără
modificările acesteia.
• Fuga adolescentului, intempestivă şi
nemotivată sau absurd motivată, poate
face parte din simptomatologia de debut a
schizofreniei.
În funcţie de durata lor putem
distinge:
• Fuga de durată scurtă cu reîntoarcerea promptă
la domiciliu sau încercări de reîntoarcere;
• Fugi lungi întrerupte doar de un incident
independent de voinţa fugarului;
• În funcţie de starea de conştiinţă se pot întâlni:
• Fugi automate bruşte şi amnezice sau care lasă
puţine amintiri;
• Fugi lucide, mai mult sau mai puţin premeditate,
amnezice şi efectuate fără anomalii ale
desfăşurări lor.
fuga
• Elementele de care trebuie să ţinem cont în
cazul unei fugi sunt: durata sa, amintirea pe care
o păstrează fugarul în stare lucidă, obnubilat sau
încurcat în explicaţiile sale în momentul în care a
fost găsit, organizarea fugii, rătăcirea
dezordonată sau coordonată a călătoriei,
eventualitatea actelor delictuale, în special
furturi, scopul mărturisit sau plauzibil,
spontaneitatea bruscă, sau pregătirile; bagaje,
bani, bilete de tren, etc.
Fuga trebuie diferenţiată de
vagabondaj,
• care este un fel de a trăi caracterizat prin lipsa
unui domiciliu stabil şi a unui loc de muncă,
trăind din experienţe şi din cerşit. Vagabonzii
formează, mai ales în marile oraşe o minoritate
marginală în care se pot găsi indivizi cu tulburări
psihice, mai mult sau mai puţin grave. Odată cu
dezinstituţionalizarea psihiatrică în marile
metropole au apărut adevărate grupe de
vagabonzi schizofrenici şi alţi bolnavi psihici care
nu au reuşit să se reintegreze în viaţa
socio-profesională.
Fugile adulţilor (amnezice,
absurde şi rătăcirile)
• Fuga amnezică întâlnită mai frecvent sub
forma „automatismului ambulator epileptic”
ce corespunde unei echivalenţe
psihomotorie prelungită, amnezică şi
necoordonată. În timpul desfăşurării ei,
există o anumită conştiinţă imediată, care
explică faptul că epilepticul este capabil să
îndeplinească unele acte eficace.
Fugile adulţilor
• Dar aici există toate formele intermediare dintre
„deambulare” (plimbare) „automată” ca un robot,
şi anumite deplasări aproape organizate.
Amnezia, absenţa motivaţiei, bruscheţea
impulsivă a începutului, terminarea la fel de
bruscă şi cu dezorientare „unde sunt?”,
obnubilare, existenţa antecedentelor şi uneori
decursul fugii a unei crize comiţiale tipice
uşurează diagnosticul. Totuşi, mai există „fugile
lungi” în stări secunde cu dublă personalitate
întâlnită la subiecţi histrionici.
Fuga absurdă
• - prost organizată, fără scop şi motivaţie, se
întâlneşte la oligofreni şi la demenţi (în special la
cei cu boala Altzheimer) la care fugile sunt
acompaniate uneori şi de delicte (consumaţii
într-un restaurant fără să plătească, furturi, etc).
• Rătăcirea, în afara demenţilor, debililor,
confuzilor şi a unor copii mici (scăpaţi de sub
observaţiile părinţilor sau a altor persoane) se
pot întâlni şi în episoadele maniacale. Aici este
vorba de o fugă fără un plan fixat, în acelaşi timp
impulsivă şi legată de nevoia de mişcare şi de
realizarea unor proiecte.
Fuga impulsivă
• inopinată şi absurdă cu motivaţii
halucinator-delirante se întâlneşte frecvent
la schizofrenici, la care poate constitui
chiar forma ei de debut;
Fuga deliranţilor
• Fuga deliranţilor, motivată şi realizată cu scopul de a se
pune la adăpost şi pentru a se îndepărta cât mai mult de
persecutorii lor, transformă bolnavii în migratori care se
stabilesc într-un loc pe o perioadă mai lungă sau mai
scurtă de timp, adică până în clipa în care sunt regăsiţi
persecutori, urmând o nouă schimbare a domiciliului. La
alţi persecutaţi , fuga corespunde unui „raptus”, cu
instalare bruscă sub influenţa unei creşteri delirante de
ameninţări, în cursul unei perioade floride a delirului.
Deliranţii aflaţi în această situaţie pot deveni periculoşi.
Fuga emotiv-caracterială
• este realizată cu scopul soluţionării,
negândite raţional, a unor dificultăţi. Ea se
întâlneşte la persoane instabile,
dizarmonic structurate, mitomani şi
nevropaţi, şi pot constitui primele
manifestări ale debutului unor maladii
psihice.
Fugile copiilor şi adolescenţilor
• reprezintă o formă aparte a formelor de
tulburări de comportament, fiind frecvent
întâlnite în psihopatologia infantil-juvenilă.
• În declanşarea lor intervin o serie de
factori ca de exemplu: impulsivitatea şi
uşurinţa traducerii psihomotorii a emoţiilor
la această vârstă, idealismul imaginativ,
condiţiile ambientale.
• La copii şi adolescenţi fără tulburări psihice, fugile au, de
obicei, un caracter reactiv, fiind caracterizate prin
inteligibilitate, legibilitate adecvată şi proporţionalitatea
cu motivele conjuncturale vizibile. Aici, este vorba de fugi
reactive, favorizate (determinate) de carenţe
afectiv-familiale, frustrări încă din mica copilărie,
destrămarea căsniciei părinţilor, conflicte intrafamiliale,
neglijarea inconştientă sau conştientă a copiilor, trăirea
sentimentului de dezinteres şi abandon, pretenţiile prea
mari ale părinţilor faţă de posibilităţile reale ale copiilor,
severitatea şi pedepsele fizice şi/sau psihice repetate,
frica de aceste pedepse şi altele.
Claustrarea
• se caracterizează prin refuzul bolnavului de a
participa la viaţa socială, refuz pe care-l pune în
practică prin restrângerea câmpului existenţei
sale la un spaţiu foarte limitat şi închis. Pentru a
avea o claustrare patologică, trebuie să existe în
acelaşi timp:
• Refuzul conştient sau inconştient al vieţii în
societate şi stabilirea unei bariere materiale între
el şi restul lumii;
• Refuzul de-a primi vizita medicului este
frecventă şi constituie un semn sigur de
morbiditate
două tipuri de claustrare
• De altfel, există două tipuri de claustrare: activă
şi pasivă.
• În primul tip, bolnavul îşi stabileşte relaţiile cu
lumea pe un fond de ostilitate, fie că este
agresivă faţă de persecutori fie că îi este frică de
ei, „el se apără şi se protejează“. În delirul de
persecuţie este vorba de o claustrare activă
dublată de măsuri de apărare şi protecţie.
Această claustrare este adeseori periculoasă
pentru că ea împreună cu fuga, suicidul şi
omucidere fac parte din tetrada reactivă gravă a
persecutatului aflat în stare de panică.
Speofilia
• este o claustrare în grote şi peşteri, întâlnită de obicei la
deliranţii pseudo-mistici şi a schizofrenicilor. Ea se
apropie foarte mult de claustrarea „eremitică”,
caracterizată printr-o instalare într-un loc ascuns (în
pustiu sau în deşert). Se întâlneşte uneori la deliranţii
mistici sau mizantropici. Anumiţi bolnavi psihici se
claustrează în vehicule, remorci, camping, cu deplasări
nocturne, reunind astfel caracterele fugii cu cele ale
claustrării. Există cazuri de claustrare în doi (cupluri),
sau chiar mai mulţi. Claustrarea, mai mult sau mai puţin
prelungită, reprezintă elementul esenţial a unei grave
dezadaptări, şi ca atare are o valoare semiotică
primordială, atrăgând după sine trecerea la măsuri
terapeutice bine individualizate în vederea reinserţiei lor
într-o existenţă socială adecvată fiecărui caz în parte.
În general fugile sunt caracterizate
• prin abandonarea domiciliului şi/sau a
locului de muncă ca efect al unei pulsiuni
irezistibile de a pleca. Instalarea lor
inopinată, fără un scop precis, limitată în
timp, surprind anturajul şi pot constitui
primele solicitări de asistenţă psihiatrică.
De regulă, sunt rare fugile inconştiente şi
amnezice (automatisme epileptice), sau
semiconştiente (stări secunde şi
crepusculare).
• Fugile conştiente ale adultului se manifestă atât
în unele circumstanţe nefavorabile, cât şi în
funcţie de cauze foarte variate: la personalităţi
dizarmonic structurate, iar instabilitatea de fond
favorizează trecerea la actul impulsiv. La
deliranţi, este vorba de a scăpa de o ameninţare
imaginară, iar la demenţi şi la confuzi se
întâlnesc, de obicei, rătăciri (numite totuşi fugi),
manifestate prin plimbări fără nici un ţel pe un
fond de dezorientare temporalo-spaţială.
impulsia
• Impulsia este o reacţie involuntară,
bruscă, necontrolată şi neintegrată într-o
activitate raţională (acte violente, crize de
mânie cu tendinţe clastice etc).
impuls
• În psihiatrie impulsurile importante sunt
cele care ajung la comiterea unor acte
antisociale. În faţa unei impulsii, problema
esenţială este legată de precizarea
determinismului cauzal, împrejurările
favorizante şi gradul de incoercibilitate.
impuls
• Există toate gradele, de la actul automat în
întregime (om - robot), până la executarea
cu un anumit caracter impulsiv a actelor,
mai mult sau mai puţin premeditate şi
acceptate ca posibile, dar a căror
îndeplinire cuprinde un element important
de impulsie inadecvat stăpânită.
impulsurile //compulsii
• În psihiatrie, impulsurile pot fi îndreptate contra
lucrurilor (piromania de exemplu) sau contra
persoanelor (agresiune, om-ucidere). La
schizofrenici, epileptici, alcoolici, personalităţi
dizarmonic structurate, paranoici, etc, impulsiile
se instalează pe neaşteptat.
• Ele se deosebesc de compulsii prin faptul că se
instalează în mod spontan, fără a fi precedate de
nici o luptă anxioasă interioară. În contextul celor
expuse mai sus, ne vom opri doar asupra
câtorva din ele, cu semnificaţii mai importante
pentru psihiatrie şi medicina legală.
Cleptomania
• este caracterizată prin impulsia obsedantă de a
• fura, în absenţa oricărei necesităţi materiale şi
chiar a oricărei dorinţe de a poseda obiectul.
Comportamentul cleptomanic este adesea
iterativ şi determină în mod inevitabil, după un
anumit timp, consecinţe juridice şi
medico-legale. Aceste acte impulsive se
întâlnesc rar şi mai frecvent la femei, la fetişişti,
debili mintali, schizofrenici, demenţi, toxicomani
(în-stare necesitate, motivată de a-şi procura
drogul) şi epileptici.
exhibiţionism)
• Atentate la moravuri (exhibiţionism) impulsie
morbidă de a-şi expune organele genitale în
locuri publice (frecventate în special de sexul
opus).
• Ca perversiune sexuală, exhibiţionismul se
integrează într-o structură nevrotică, nefiind
decât un simptom. La demenţi şi confuzii cu o
ţinută vestimentară neîngrijită, exteriorizarea
organelor genitale nu reprezintă un act de
exhibiţionism.
Dromomania (sinonim: poriomania,
vagabondaj
- a umbla de colo-colo),
- este o tulburare de comportament strâns legată de cea a fugii, cu
care adeseori este identificată.
- Spre deosebire de vagabondaj, dromomania constă în impulsiunea
imperioasă a individului de satisfacere a nevoii de schimbare a
domiciliului prin deplasarea într-o direcţie oarecare, fără a calcula
riscurile actului său. Impulsiunea se instalează brusc, inopinat şi
uneori este intermitentă, cu o anumită periodicitate.
- Deci, este vorba de un impuls obsedant de a călători, de a pleca cu
primul mijloc de circulaţie (tren, avion, autobus etc), indiferent unde.
Regăsim aici ciclul tulburării anxios-obsesionale care se încheie prin
uşurarea caracteristică a bolnavului îndată ce mijlocul de circulaţie
s-a pus în mişcare.
Dromomania
• Dromomania se întâlneşte mai frecvent la
persoane dizarmonic structurate de tip
instabil, paranoici, debili mintali,
toxicomani şi schizofrenici. Dromomania
poate constitui şi unul dintre primele
simptome de debut al schizofreniei, şi se
întâlneşte destul de frecvent la oligofreni
(copii şi adulţi), identificându-se uneori cu
vagabondajul.
Piromania
• este trăită de subiect sub forma unei
impulsii obsedante de a provoca incendii.
• Ea se întâlneşte la oligofreni, epileptici
aflaţi în stări secunde, persoane
dizarmonic structurate şi impulsive,
schizofrenici şi paranoici. La aceştia din
urmă actul incendiar este totodată o
manifestare şi o consecinţă a delirului şi
halucinaţiilor.
Piromania
• De altfel, piromanul este un obsedat care
cedează impulsului de a asista la un incendiu,
profitând de un colaps al controlului sau chiar
voluntar.
• Dată fiind severitatea codului penal faţă de
incendiul voluntar, considerat ca fiind un atentat
deosebit de grav contra proprietăţii şi în cazuri
mai grave ca şi crimă, deoarece riscă să ducă la
moartea unor persoane (chiar fără să fi existat
tendinţa de om-ucidere). Expertiza psihiatrică
medico-legală este întotdeauna obligatorie.
Crima
• Crima, în sensul de omucidere, violare
foarte gravă a legii şi a normelor de
conduită morală. Întâlnită destul de rar în
psihopatologia psihiatrică, ea este
determinată de diferite forme de
manifestare a tulburărilor mintale. Din
punct de vedere psihiatric, crimele ar
putea fi dihotomizate în:
Crima
• -patologice (comise de bolnav psihici), şi
• -celelalte, comise de subiecţi fără tulburări
mintale.
Crima
• Ne mulţumim să-l punem pe seama tulburărilor
de dispoziţie, de caracter, agresivitate nevrotică,
a crizei de adolescenţă, când de fapt aceste
tulburări nu sunt primitive ci simptomatice pentru
debutul schizofreniei;
• - Când manierismul, explicaţiile întortochiate,
ciudăţenia, alteraţiile de mărturisiri şi retragere,
pseudo-cinismul autistic şi chiar sindromul
GANSER ne orientează înspre simulare sau
perversitate. De altfel, actele impulsive ale
schizofrenicilor se situează printre cele mai
periculoase.
Infanticidul (pruncuciderea)
• de către mamă imediat după naştere, comis de
obicei, într-un climat psihopatologic dovedeşte
prezenţa tulburărilor instinctuale majore,
episoade delirante şi halucinatorii, caracteristice
unor psihoze puerperale. De asemenea, trebuie
semnalat suicidul altruist al pacienţilor cu
episoade depresive majore melancoliforme, care
odată cu ei antrenează înspre moarte şi membrii
anturajului lor (cu motivaţia delirantă de a-i salva
de la nenorocirile grave ce urmează să se abată
asupra lor).
prevenţia
• După cum rezultă din cele expuse, în patologia
psihiatrică se întâlnesc mult mai frecvent decât
omuciderea, violenţele, fugile, abandonarea
locului de muncă, suicidul, automutilările,
rănirile, etc, prezente mai ales la persoanele
dizarmonic structurate, schizofrenici, depresivi,
maniaci, epileptici, deliranţi, alcoolici, etc, iar
depistarea, diagnosticarea şi instituirea unei
terapii individualizate joacă un rol semnificativ în
prevenţia acestor comportamente antisociale.
.
• DIAGNOSTICAREA SI TRATAREA
BOLILOR=>prevenirea acestor
comportamente antisociale.
•!
clasificare a suicidului DURKHEIM
în 1897
• Cea mai frecventă clasificare a suicidului
întâlnită în literatura de specialitate este
cea elaborată de DURKHEIM în 1897,
care se bazează pe date statistice, criterii
socio-culturale şi relaţionale, delimitând
astfel următoarele 4 forme:
• egoist, altruist, anomic şi fatalist.
Sinuciderea egoistă
• Sinuciderea egoistă, considerată a fi determinată
de o integrare socială inadecvată a subiectului,
se întâlneşte mai frecvent la persoane solitare,
ce s-au desprins de comunitate, singure şi fără
suport social, situaţie care pune în pericol
necesitatea de a trăi şi a conservării vieţii însăşi.
Altfel spus, suicidul egoist este o rezultantă a
lipsei de integrare a individului în grupul său.
Cauza principală a suicidului egoist este
individualismul excesiv; ea coexistă cu suicidul
anomic, generat de variate motive sociale.
• Egoismul şi anomia joacă un rol important în
sinuciderile personalului sanitar dar şi la alte
categorii profesionale (avocaţi, furnizori, actori
etc.). Individualismul excesiv ne ajută să
explicăm incidenţa ridicată de sinucideri şi a
consumului de droguri la persoanele cu o
pregătire strălucită în facultăţi presti-gioase, dar
a căror capacităţi şi calităţi, după ani de zile de
la absolvire, nu au fost răsplătite (în conformitate
cu cele învăţate în timpul studenţiei), iar
posibilităţile sale nu s-au validat.
• . DURKHEIM evidenţiază faptul că familiile
cu un număr mai mare de membri şi cu
relaţii armonioase reprezintă cele mai
bune condiţii de încadrare socială şi de
“imunitate” antisuicidară, în timp ce la
societăţile în care concurenţa şi tendinţele
egoiste individualiste sunt foarte
accentuate şi prevalenţa suicidului este
mai ridicat.
Suicidul altruist
• Suicidul altruist are un caracter şi o motivaţie diametral
opuse suicidului egoist, fiind vorba de un veritabil suicid
de sacrificiu pentru standarde sociale superioare.
Preocupările şi impulsul social izvorăsc dintr-o integrare
excesivă în cadrul grupului social care la un moment dat
cere individului să-şi sacrifice viaţa. Ataşamentul faţă de
scopul social este atât de mare, încât obligaţiile faţă de
grup apar mai presus de interesele personale, iar
individul este suficient de slab pentru a nu se putea
opune cerinţei grupului, adică Eul social domină Eul
individual, impunându-i atitudinea de urmat
Suicidul anomic
• Suicidul anomic, este generat de diminuarea sau
pierderea orientării sociale în care a trăit sau trăieşte
subiectul în mod obişnuit. În acest context suicidul se
poate realiza în două condiţii, fie prin lărgirea bruscă a
orizontului (achiziţii bruşte şi pe neaşteptate de bogăţii)
sau îngustarea lor la fel de bruscă şi pe neaşteptate
(pierderea de persoane iubite, bunuri materiale, funcţii
sociale, eşecuri legate de standardele lor morale de
viaţă, etc.) situaţii la care individul nu poate face faţă. Un
exemplu de suicid anomic ni-l oferă şi istoria Egiptului
Antic, Cleopatra, fiica regelui Ptolomeu al XII-lea,
născută în anul 69 î.e.n. în Alexandria, care vorbea 8
limbi şi avea o cultură bogată, a devenit faraon la vârsta
de 18 ani şi a domnit 22 de ani până în anul 29 î.e.
Suicidul fatalist
• Suicidul fatalist este realizat de persoane a căror viitor
este întunecat şi fără perspective categorice în care sunt
incluşi prizonierii, condamnaţi la detenţie ani îndelungaţi
sau pe viaţă şi cei cu maladii incurabile şi handicapante.
Despre acest tip de suicid, DURKHEIM face unele
referiri doar într-o notă din subsolul paginii 276,
considerând că el ar fi determinat dintr-o organizare
excesivă, ca şi în suicidul sclavilor sau “al soţilor foarte
tineri”. În acest context autorul delimitează două
particularităţi ale vieţii colective şi anume:
• integrarea membrilor comunităţii într-un ansamblu unitar
şi
• intervenţia reglatoare a societăţii asupra conduitelor şi
sentimentelor membrilor săi.
Marile probleme ale psihologiei medicale au fost legate de studiul formelor
de integrare a funcţiilor neurofiziologice necesare organizării psihismului. Dar
psihologia are ca obiect particular “fiinţa umană” în măsura în care se
construieşte ca o totalitate individuală care subordonează acţiunilor şi relaţiilor
sale funcţiile corporale, şi în special funcţiile bazale ale sistemului nervos. Cu
toate că psihologia medicală presupune fiziologie şi neurofiziologie, ea nu se
confundă cu ele. Este la fel de imposibilă studierea psihologiei omului fără a ţine
seama de organismul său, şi în special de organizarea sistemului său nervos, ca
şi studierea ei neţinând cont decât de mecanica creierului sau de fizica
funcţionării sale. În privinţa legăturilor cu fenomenele care constituie viaţa psihică
(instincte, emoţii, pasiuni, memorie, inteligenţă, voinţă, etc.), au un anumit număr
de probleme filosofice fundamentale ce sunt clasice şi bineînţeles, mereu
actuale. Din expunerea ce urmează se vor desprinde principiile fundamentale ale
unei psihologii dinamice, adică ale unei psihologii care, fără a se confunda cu
neuro-fiziologia, se fondează pe corporeitatea structurii bazale a vieţii psihice şi
care, fără a se reduce la simple relaţii ale omului cu ambientul său, se fondează
pe organizarea structurală internă şi progresivă a persoanei umane. Organizarea
vieţii psihice, structura conştiinţei, construcţia personalităţii, operaţiile care sunt la
baza cunoaşterii noastre a lumii obiective şi a comunicării noastre cu ceilalţi,
toate ideile noastre, toate acţiunile noastre, totodată, dependente şi de
organismul şi de mediul exterior. Astfel, încât aproape de inteligenţă, de caracter,
de sentimente, de concepţia despre lume şi de relaţiile cu universul care ne
înconjoară, se pune fără încetare, în psihologie, problema de a şti ce este
înăscut, preformat, constituţional, instinctiv sau ce este ceva deprins, consecutiv
experienţei şi acţiunii medicului, ceea ce este de fapt “natura omului”; în această
privinţă aspectele moderne ale psihologiei nu se acomodează deloc cu ideea pe
care o au behavioriştii (WATSON) sau pavloviştii (PAVLOV) şi mai ales o parte
din socio-psihologii culturalişti (COOPERLAING, LEVI-STRAUSS, etc.), care
consideră că omul este produsul mediului şi mai ales al culturii în care s-a născut
şi trăieşte. De altfel, trebuie să recunoaştem că formarea acestei experienţe
depinde de propria activitate a subiectului; admitem că omul se formează. Altfel
spus, am putea defini psihologia ca fiind ştiinţa organizării individului, care în
acelaşi timp permite şi reflectă experienţa sa, deoarece viaţa psihică nu este nici
o pură virtualitate şi nici o pură reflexie. Aşa cum, pe de altă parte, o fiinţă vie se
distinge de un obiect fizic prin autonomia sa vitală, iar psihismul este cea mai
înaltă expresie a acestei autonomii, trebuie să admitem că viaţa psihologică se
desfăşoară nu ca o înlănţuire de fenomene care se determin, ci ca o desfăşurare
a actelor unui subiect după dinamica internă a liberului său arbitru. Astfel, încât
viaţa psihică trebuie considerată ca ansamblul de fenomene care constituie
istoria personală a omului prin ideile şi limbajul său, istorie ce are un sistem de
valori care devine lumea sa. Acestea sunt principalele probleme ale psihologiei.
1.6.-Prezentarea schematică a dezvoltării neuro-psihice a vieţii.
Formele structurale ale vieţii psihice se organizează în cursul dezvoltării
ontogenetice, astfel încât structurile sale fundamentale integrate prin evoluţia şi
organizarea sistemului nervos ajung la maturitate la vârsta adultă, în timp ce în
cursul întregii existenţe structurile superioare şi labile îşi urmează organizarea
funcţională, dinamică şi integrativă.
1.7.-Dezvoltarea embrională.
În acelaşi timp în care se dezvoltă sistemul nervos cerebro-spinal, se
construiesc sisteme funcţionale reflexe şi începe dezvoltarea cu foiţa externă a
blastodermei (axa neurală). Studiul funcţional embrionar a contribuit la
observarea dezvoltării funcţiei nervoase embriologice.
Astfel, în luna a doua se constituie “arcul nervos spinal” a cărei funcţionare
este esenţială ritmică şi alternantă (virtual locomotrică). Aceste mişcări sunt la
rândul lor stimuli pentru o serie de mişcări (excitaţie neuroceptivă).
Puţin mai târziu stimulii labirintici provoacă mişcări bilaterale şi simetrice care
prezintă caractere de reflexe de apărare sau de fugă. Această fază corespunde
dezvoltării formaţiunilor rombencefalice (bulb). Totodată, apar şi reflexele bucale
(ocluziunea buzelor, sugere). Progresiv semnalului arcului spinal i se suprapun şi
se combină elementele funcţionale care manifestă acţiunea calotei
mezencefalului, a creierului mic şi mai târziu a nucleilor cenuşii centrali.
1.8.-Dezvoltarea post-natală şi maturizarea sistemului nervos.

La naştere sistemul nervos central este incomplet dezvoltat, ca de altfel şi
restul corpului, aflându-se în starea de maturizare. Rareori se întâmplă ca
morfologic să fie aproape terminat; în aceeaşi situaţie se află şi histogeneza,
adică constituirea şi stabilirea grupărilor de neuroni derivaţi din neuroblaste, care
este aproape terminată. Maturizarea sistemului nervos începe cu experienţa,(
mediul exterior) şi ca atare va forma şi întreţine cu ea legături între subiectiv şi
obiectiv, despre care am semnalat mai sus că ar constituii fundamentul şi sensul
vieţii psihice.
Maturizarea sistemului nervos se exteriorizează prin următoarele 4
aspecte:
1.8.1.-Mielogeneza, care începe cu luna a IV-a a vieţii intra-uterine,
iar mielina îşi face apariţia la nivelul zonei cefalice de unde coboară în mod
progresiv spre zonele caudale. Astfel, la finalul vieţii intrauterine mielinizarea se
întinde în părţile palido-mezencefalocerebralo-tegmento-bulbospinale, iar după
naştere, mielinizarea începe din zonele cortico-cerebrale, coborând apoi în mod
treptat spre cele caudale. În acest moment influenţa scoarţei cerebrale începe să
se exercite ca diferenţiere, inhibare şi condiţionare a reflexelor subcorticale şi
spinale (mielinizarea marii căi piramidale sau cortico-spinale şi a analizatorilor
perceptivi corticali).
Deasemenea, mielinizarea centrilor limbajului începe să se
dezvolte încă din luna a V-a a vieţii fetale, după apariţia scizurii lui Ronaldo.
Dealtfel, de la 3 la 5 ani câmpurile mielogenetice, corespunzând exersării
limbajului şi a marilor sisteme a gnosiilor şi praxiilor, ajung la o maturizare
completă. Acesta este momentul îm care devin posibile operaţiile de coordonare
senzo-motrice şi integrarea schemelor ideo-verbale sau motrice în timpul şi
spaţiul în care se desfăşoară procesul limbajului şi comunicaţiilor inter-subiective.
1.8.2.-Dinamismul relaţiilor interneuronale. Din cele expuse,
mielinizarea axonilor este condiţia sau semnul funcţionării sistemului nervos,
adică, a transformărilor şi comunicaţiilor influxului nervos: accesare pentru
conducerea sistemelor sale funcţionale. Acest sistem este constituit din releuri
sinaptice axo-dendritice şi axono-somatice ale căror contacte şi întreruperi se
află sub dependenţa numeroşilor mediatori biochimici (adrenalină, acetilcolină) şi
a regulatorilor enzimatici (colină-esterază-serotonină). De fapt, dinamismul
intersinaptic şi cronaxic se află la baza funcţionării sistemului nervos, aflându-se
sub dependenţa factorilor energetici (acid glutamic, acid adenosin-trifosforic) şi
metabolici care integrează maturizarea sistemului nervos în procesul general de
dezvoltare a organismului.
1.8.3.-Ontogeneza activităţii electrice.

Maturizarea bioelectrică se exteriorează prin trecerea de la o
activitate nediferenţiată la o organizare diferenţiată. La prematuri (de la 6 la 8 luni
în viaţa intrauterină) nu există diferenţe între traseul de veghe şi de somn; în timp
ce la noul născut, aflat în primele 3 luni de la naştere, potenţialele electrice sunt
de voltaj slab cu o pondere grafo-elemente de frecvenţă joasă.
Dar după vârsta de 3 luni traseul de veghe încetează de a mai fi uniform,
observându-se schiţarea reacţiei de oprire.
Iar la vârsta de 6 luni activitatea occipitală devine ritmică în momentul în care
copilul atinge prehensiunea voluntară, în timp ce la vârsta de 1 an apar primele
forme de hipersincronie paroxistică de adormire cu traseu cu vârfuri lente, vârfuri
centrale difuze.
Aproximativ la 3 ani, traseul se aseamănă cu cel al fazei de adormire a
adultului (aplatizare, descărcări teta).
Perioada dintre 1 şi 3 ani se caracterizează prin ritmul delta (cu semnificaţia
de căutare a liniştii şi odihnei); de 3 la 8 ani ritmul teta, cu elemente de frustrări
şi căutarea plăcerilor (constituind forma de organizare caracteristică.
De la 8 la 10 ani, ritmul alfa (8-12 c/s), cu ponderea posterioară ca la adult,
caracterizează veghea şi disponibilitatea.
1.9.-Dezvoltarea psihologiă de la copilărie la vârsta adultă.

În paralel şi în relaţie cu această organizare a sistemului corpului şi în
special a creierului, subiectul îşi organizează psihismul aşa cum îşi organizează
şi corpul.
Psihicul nu poate apărea brusc odată cu naşterea, acest adevăr însă nu poate fi
decât cu greu confirmat prin date şi experienţe ştiinţifice.
Copilul nu vine pe lume cu un creier “tabula rasa” sau ca o foaie imaculată,însă
din timpul vieţii intrauterine fetusul percepe anumiţi stimuli exteriori faţă de care şi
reacţionează fiind capabili nu numai să acumuleze experienţă, ci şi să o
stocheze.
La două luni fetusul mic de numai câţiva centrimetrii reacţionează la excitaţii
tactile; după luna a treia, fetusului i se dezvoltă simţul gustului urmat apoi de cel
al echilibrului, mirosului şi văzului; reacţionează la stimulii sonori, muzică ritmată;
cu puţin timp înainte de a venii pe lume desluşeşte (prin peretele abdominal al
mamei) lumina intensă şi întunericul.
Copilul se mişcă în uter, dispunând la început de un spaţiu mare, aşa încât
poate alege o poziţie cât mai comodă, iar în ultima fază se aşează singur în
poziţia cefalică optimă expulzării. Până la momentul naşterii, copilul are o singură
posibilitate de a stabili o interacţiune cu mediul exterior: mişcarea corpului său:
ea constituie un limbaj gestic care poate fi interpretat ca “expresie pre-conştientă
a unei stări satisfăcătoare şi a dezvoltării sale”.
Psihologia şi psihoprofilaxia prenatală nu se ocupă numai de psihicul copilului
ci şi de cel al mamei. Dacă mama va fi scutită de suprasolicitări
emoţional-stresante în timpul gravidităţii, acest fapt se va răsfrânge ulterior în
mod pozitiv asupra dezvoltării psihofizice a copilului.
Considerăm naşterea nu ca un “punct zero” al evoluţiei psihice a fiinţei
umane, ci doar ca un “moment de tranziţie”.
1.9.1.-Pentru noul născut (de la 1 la 6 luni) nu există nici zi nici

noapte, nici veghe nici somn, nici persoane nici obiecte. El se află îm întregime
într-o experienţă originală a plăcerii (de a se bucura şi de a înlătura durerea),
ceea ce psihanaliştii numesc: narcisism primar sau auto-erotism. Reflexele şi
emoţiile nu sunt decât tatonări către “primul obiect”, sânul mamei, care este supt
, apoi muşcat. Aceasta este prima relaţie care îl leagă pe nou-născut de lumea
sa, cea a bunului obiect încorporat cu lăcomie şi a obiectului său exterior
(FREUD).
Încetul cu încetul, această stare de primă relaţie obiectivă se complică sub
forme de scheme intenţionale de reacţii circulare secundare (PIGET), în care
privirea şi înţelegerea tind să înlocuiască, în asimilarea mediului, aviditatea
labio-bucală, în timp ce stimulii sunt activ căutaţi şi nu trăiţi în mod pasiv.
1.9.2.-Dezvoltarea copilului, între 6 şi 10 luni, reprezintă stadiul

relaţiei emoţionale cu obiectul detaşat de sine. Iată de ce fenomenul de defecare
(expulzare şi realizare aobiectului) devine “fundamentul existenţei”. Totodată,
această etapă este momentul în care surâsul, ca o parte a plăcerii, merge spre
obiecte sau vine dinspre ele. Dar, această lume, care se deschide sau se
interdeschide, este încă goală, pur momentană şi tot fără persoană, căci ea nu
se compune decât din bucăţi de persoane (MELANIE KLEIN).
1.9.3.-Dezvoltarea senzorio-motorie: de la 10 la 20 de luni, se
caracterizează prin tendinţele evidente de îmbunătăţire a funcţiilor
senzorio-motorii, apărând elemente noi, cum sunt deja primii paşi în lume, care
trezesc şi satisfacţia celorlalţi. La începutul acestui stadiu se constituie “imaginea
speculară despre sine” (stadiul oglinzii). Cunoaşterea vine de la copil cu
cunoaşterea propriei sale imagini distincte de a celorlalţi şi totuşi asemănătoare
cu ea. În acest context trebuie să vedem prima adevărată relaţie umană cu
ceilalţi şi prima întâlnire cu sine. Deja, copilul merge în întâmpinarea limbajului şi
se deschide către relaţiile simbolice şi semnificative ale jocului şi ale unor
activităţi ludice fără cuvinte.
1.9.4.-Dezvoltarea sau stadiul limbajului se realizează între 20 de
luni şi 2 ani. Odată cu înmugurirea limbajului subiectul poate să introducă în
existenţa sa şi existenţa celorlalţi şi a lumii comune tuturor. De acum înainte
copilul distinge posibilitatea de a vorbi şi de a gândi vorbind, dispune de puterea
de a-şi crea istoria proprie.
MOTIVATIA.
CONDUITA.
ACTIVITATEA VOLUNTARA
MOTIVATIA
NOTIUNEA DE MOTIVATIE
Motivatia poate fi considerata ca un factor intern, care impreuna cu ceilalti

factori interni (aptitudini, trasaturi de tip, particularitati individuale, insusiri de
caracter, s.a.) contribuie la determinarea manifestarilor de conduita. Motivatia are
un caracter predispozant fata de excitantul extern, care indeplineste in principal
o functie precipitatoare. Persoane cu motivatii diferite, in situatii externe identice
vor avea manifestari diferite. Starile interne apar nu numai ca un rezultat al
desfasurarii complexelor de fenomene interne, ci si din interrelatia acestora cu
conditiile externe.
Stimulul, pe de-o parte contribuie la crearea unei stari interioare, iar pe de
alta parte, poate declansa o reactie de raspuns in functie de conditiile interne
(motivationale) existente.
MOTIVATIE: totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie ca sunt
innascute sau dobandite, constientizate sau neconstientizate, simple trebuinte
fiziologice sau idealuri abstracte.
MOTIVUL: este acela care alege dintre depriderile existente, pe aceea
care va fi actualizata.
Motivatia indeplineste un rol de activizare generala sau specifica a
diferitelor mecanisme, este o masa de activitate, asigura conditiile actiunii, dar,
de regula nu indeplineste rolul de declansator nemijlocit al reactiei de raspuns.
Fiind una dintre expresiile cele mai evidente ale activismului, motivatia –
ca de altfel orice alt aspect al activitatii psihice – reprezinta in acelasi timp si o
anumita forma a reflectarii lumii reale. Desi reprezinta un factor intern, motivatia
privita genetic este si ea de origine externa = produsul interactiunii dintre
organism si mediu – rezultatul unei acumulari si a unor modificari functionale
adaptative ale organismului. Deci chiar motivatia este determinata de
antecedente filogenetice, istorice si individuale. Insa, in momentul manifestarii
sale, ea actioneaza deja din interior.
FORMELE SI STUCTURA MOTIVATIEI
Factorii componenti ai motivatiaei se numesc fenomene motivationale si

sunt:
a) trebuintele;
b) impulsurile;
c) intentiile;
d) valentele;
e) tendintele.
a) TREBUINTA este sursa primara a actiunii. Ea se naste in urma aparitiei unui

dezechilibru in functionarea organismului. Ex. foamea, setea.
b) IMPULSUL consta in aparitia unei excitabilitati accentuate a anumitor centri

nervosi. Trebuintele se realizeaza tocmai datorita existentei impulsului.
Ex. de trebuinte: de performanta, de afiliere, de aparare, de dominare, de
agresiune, de a se supune, de autonolie, de achizitie, de a cunoaste, de a se
juca, trebuinta sexuala, s.a.
c)INTENTIA poate fi conceputa ca o impulsionare sau ca o punere in miscare, cu

ajutorul sistemului verbal, a unei structuri de actiune, formata de asemenea cu
ajutorul sistemului verbal, in conformitate cu cerintele impuse de sarcina, de
satisfacere a trebuintelor, de realizare a scopului propus (prin autocomanda).
d)VALENTA este o sursa a motivatiei care se deosebeste de celelalte trei, prin

faptul ca ea nu reprezinta o anumita functie interioara a organismului, ci o calitate
a obiectelor prin care se satisfac trebuintele, calitate dobandita in cadrul relatiei
dinamice dintre organism si obiectele care intra in sfera satisfacerii trebuintelor.
Valentele reprezinta continutul trebuintelor.
Valenta unei actiuni, in special in cazul trebuintei de performanta, poate fi
determinata de probabilitatea subiectiva a succesului.
Valenta poate fi nu numai pozitiva, ci si negativa. De ex. pedeapsa,
mustrarea, frustrarea, privarea de informatii, lezarea sentimentului de
autoapreciere, s.a. De asemenea, valenta negativa are si ESECUL.
e)TENDINTA este expresia orientarii, directionarii actiunii unei activitati intr-un

anumit sens. Impulsul orientat spre un anumit obiect, determinat in functie de
anumite trebuinte si valente, devine tendinta.
CLASIFICAREA TREBUINTELOR
Se poate face dupa mai multe criterii:

- trebuinte primare ( de hrana, de odihna) si trebuinte secundare (de
afirmare, de a fi iubit);
- motivatia intrinseca si motivatia extrinseca;
- trebuinte dobandite (invatate) si neanvatate;
- dupa originea lor deosebim trebuinte derivate, care i-au nastere din
modalitatilede satisfacere a altor trebuinte;
- trebuinte materiale si trebuinte spirituale.
MOTIVATIE SI PERFORMANTA
O motivatie slaba constituie premisa unor performante mai slabe, iar
motivatia puternica contribuie la realizari mai mari. Rolul motivatiei in
determinarea performantelor nu trebuie absolutizat, cunoscut fiind faptul ca
motivatia excesiva – SUPRAMOTIVATIA – nu contribuie la imbunatatirea
rezultatelor, ci chiar conduce la rezultate mai slabe.
MOTIVATIE SI ANXIETATE
ANXIETATEA se manifesta in anticiparea esecului si in frica de esec,

ceea ce in unele cazuri poate mobiliza noi rezerve energetice, dar, de cele mai
multe ori, duce intr-o masura mai mica sau mai mare la BLOCAJUL FORTELOR
PSIHICE si a mecanismelor prin care se realizeaza performantele.
Dar modificarea performantelor, ca efect al anxietatii, depinde si de alti
factori:
- gradul de dificultate al sarcinilor;
- trasaturile de personalitate ale subiectilor.
Efectul anxietatii asupra performantei depinde de masura in care sarcina
respectiva implica prestigiul persoanei, de masura in care EU-l este angajat in
realizarea sarcinii.
Anxietatea isi are resursele pe de-o parte in trasaturile de tip ale
subiectilor, iar pe de alta parte in decalajul dintre aspiratii si realizari.
MOTIVATIA SI SCOPUL
Problema motivatiei la animale poate fi epuizata discutand despre

trebuinte, impulsuri, valente si tendinte. La om, aceste fenomene motivationale
nu se pot identifica cu motivatia. La om aceste fenomene (componente)
constituie numai componentele indispensabile ale motivatiei.
Deosebirile calitative dintre motivatia la om si motivatia la animale se
datoresc, in primul rand faptului ca omul gandeste si vorbeste si se poate folosi
de experienta sociala generalizata, de principii, de idealuri.
O importanta deosebita in activitatea omului o are aparitia SCOPULUI. Pe
langa trebuinte, impulsuri, tendinte – toate specific umane si pe langa intentii,
posibilitatea de a-si propune scopuri il ajuta pe om sa realizeze reglarea
superioara a activitatii sale. SCOPURILE sunt obiective construite sau
reconstruite la nivel ideational, in conformitate cu motivatia.
INTERESELE
Interesul este considerat drept o forma specifica a motivatiei, o orientare

activa si durabila a persoanei spre anumite lucruri sau fenomene, sau spre
anumite domenii de activitate.
Interesele isi au reversul lor, adica REPULSIA SAU AVERSIUNEA.
Interesul se formeaza in cadrul activitatii, pe baza experientei sub influenta
mediului, dar se formeaza in concordanta si in stransa interdependenta cu
trebuintele si intentiile persoanei. Chiar si aptitudinile au un rol in determinarea
interesului. Interesele se pot clasifica dupa mai multe criterii:
- pe baza preocuparilor preferate – pt. turism, literatura;
- pe baza trebuintelor pe care le satisfac, adica pe baza motivatiei de
care ele sunt sustinute:
- interese de cunoastere;
- interese pentru activitatile creatoare;
- interese pentru activitatile de organizare si conducere.
SISTEME DE MOTIVE IERARHIZATE CA FORME SUPERIOARE ALE

MOTIVATIEI
Motivele nu actioneaza izolat – unul cate unul – ci intr-o stransa

interactiune. Astfel, daca apar concomitent mai multe motive, intre ele pot exista
raporturi de:
- convergenta;
- divergenta;
- subordonare.
In cazul convergentei, motivele se intaresc reciproc si, pe cale de
consecinta, luarea unei decizii va fi usoara.
In cazul divergentei apare conflictul dintre motive, care se rezolva:
- prin inhibarea unuia dintre motive si manifestarea celorlalte;
- prin inhibarea ambelor motive si aparitia unui al treilea motiv cu
caracter intermediar sau substitutiv.
Relatiile de subordonare a motivelor in sisteme de motive in care exista o
anumita ierarhie, reprezinta formele cele mai dezvoltate ale motivatiei.
CONDUITA
CONDUITA SI EXPRESIILE EMOTIONALE
La animale conduita emotionala are un caracter predominant
reflex-neconditionat. (o pisica furioasa!). La oameni, numai in cazul emotiilor
puternice de frica, manie, veselie se observa o conduita in care reflexele
neconditionate sunt clar exprimate aproximativ la toti oamenii.
In mod obisnuit, conduita emotionala prezinta o mare complexitate si o
larga varietate, in functie de o multiplicitate de factori.
C.E. se realizeaza in forme si in limite social – istorice conditionate (ex.
duelul!).
Capacitatea de a realiza in situatiile emotionale o conduita adecvata
pentru rezolvarea lor, conforma cu uzantele sociale si neexagerata ca intensitate,
este un indiciu al maturizarii si al educatiei afectivitatii.
Singura manifestare cu caracter reflex-neconditionata=reflexul de
trasarire.
Expresiile emotionale – constau din gesturi si din expresii faciale sau
vocale.
TRAIRILE AFECTIVE – constituie aspectul subiectiv al proceselor
afective. Ele sunt insotite – mai ales cele puternice – de trebuinta de a fi
communicate (oral, scrisori, jurnale, mai nou casete si videocasete).
Trebuinta de comunicare se impleteste cu trebuinta de a obtine
aprobarea, intelegerea si chiar simpatia interlocutorului.
VORBIREA – mijloc de descarcare a tensiunii
nervoase->PSIHOTERAPIE!
Diversitatea trairilor afective este ilustrata si de faptul ca in Dictionarul
limbii romane moderne peste 200 de termeni desemneaza astfel de stari (din
totalul de 50000 de cuvinte).
ROLUL CONDITIONARII IN PROCESELE AFECTIVE
Formele elementare de conduita emotionala cnstau din reflexe

neconditionate, care apar in mod independent de orice experienta anterioara
(zgomotul puternic la copilul mic).
Viata afectiva se imbogateste in cursul ontogenezei pe baza
mecanismului conditionarii.
Prin conditionare:
- creste numarul situatiilor care provoaca emotii;
- se diferentiaza gama trairilor afective;
- conduita emotionala se realizeaza in forme mai complexe si mai
conforme cu normele sociale;
- expresiile emotionale dobandesc un caracter mai conventionalizat.
Ca efect al conditionarii, emotiile si mai ales sentimentele sunt provocate
nu numai de situatii actuale, ci si de amintirea unor situatii traite, sau
reprezentarea unora posibile.
Un rol important in imbogatirea numarului situatiilor care provoaca emotii
joaca reflexul de imitare.
FUNCTIA ADAPTATIVA A EMOTIILOR
Rolul pe care-l joaca emotiile in viata omului este interpretat in mod diferit
de diferite curente in psihologie.
PIERE JANET: emotia prin starea de agitatie difuza care o caracterizeaza
este o reactie dezorganizatoare.
Alti psihologi considera ca emotia este un ansamblu de reactii cu caracter
adaptativ, esenta emotiei constand in mobilizarea energetica a intregului
organism. Deci emotiile pot fi considerate drept reactii de alarma ce apar in
situatiile care cer o adaptare rapida.
CONTRADICTIA dintre aceste doua categorii de teorii rezulta din
considerarea faptelor sub un singur unghi de vedere.
Emotiile reprezinta nivelul cel mai ridicat al activitatii organismului.
53.INFLUENTA RECIPROCA DINTRE PROCESELE AFECTIVE SI ALTE ASPECTE ALE ACTIVITATII PSIHICE
Trairile afective se realizeaza in interactiune cu alte aspecte ale activitatii
psihice.
a)Interactiunea dintre afectivitate si procesele de cunoastere;
-datorita excitarii simpaticului, creste sensibilitatea unor analizatori
(adaptarea vederii la intuneric, pragul sensibilitatii auditive);
-tonalitatea afectiva a culorilor (vezi Fl. Stefanescu-Goanga)

b)Afectivitatea si gandirea – influentata de emotiile cu caracter stenic si cu
intensitate medie. Asociatiile de idei se realizeaza mai usor. Emotiile puternice, si
cele cu caracter depresiv ->bradipsihie;
->fuga de idei.
Emotiile puternice conduc la:

- scaderea critismului gandirii;
- cresterea sugestibilitatii.
Uneori, atitudinea afectiva fata de anumite situatii accentueaza intr-o
masura asa de mare subiectivitatea judecatilor, incat, in mod figurat se discuta
despre o “LOGICA AFECTIVA”. (ex. mama-copilul cu defecte, lucru dorit – cu
defecte atribuite)
c)Afectivitatea si motivatia.
Modul cum se traduce in fapt un motiv sau altul, poate genera o anumita traire
afectiva. Cand motivatia este prea puternica si depaseste capacitatea subiectului de a
realiza actiunea apar stari afective de descurajare, de enervare.
d)Afectivitatea (sentimentele) si personalitatea.
Un om a carui personalitate s-a conturat, reuseste sa se judece in mod
obiectiv si sa aiba o atitudine critica fata de anumite trairi afective ale sale.
Autoreglarea afectiva se poate realiza prin orientarea spre alte obiective,
prin dominarea sentimentelor negative cu ajutorul sentimentelor contrare,
pozitive, stimulate de reprezentarile adaugate.
Sentimentele unei persoane si, mai ales, modul cum se ierarhizeaza ele in
functie de sentimentul dominant, dezvaluie o latura existentiala a
PERSONALITATII.
ACTIVITATEA VOLUNTARA
NOTIUNEA DE ACTIVITATE
ACTIVITATE = totalitatea manifestarilor de conduita, pe plan concret sau mintal,
prin care OMUL ACTIONEAZA asupra mediului si asupra lui insusi. Prin activitatea
sa omul poate produce schimbari:
- in conditiile obiective externe;
- in starile interioare ale organismului;
- in relatiile sale cu mediul.
Orice proces sau particularitate psihica a omului se formeaza, se dezvolta
si isi dobandeste semnificatia numai in stransa legatura cu activitatea, numai in
cadrul activitatii.
Activitatea omului in ansamblul ei, se realizeaza prin diferite unitati
functionale subordonate, care se nimesc ACTIUNI. Acestea, la randul lor, se
structureaza din unitati functionale si mai restranse, numite OPERATII. Mai
simple decat acestea, sunt unitatile functionale numite ACTE , care pot fi motrice
sau mentale.
Aceasta este structura ierarhica a activitatii.
55.CARACTERIZAREA GENERALA A ACTIVITATII SI A ACTIUNILOR VOLUNTARE
Se caracterizeaza prin trasaturi specifice:

1. –sunt indreptate spre atingerea unor scopuri constient propuse (apar intai
intr-o forma ideala, sub forma unei imagini, sau a unui plan mintal);
2. – se realizeaza pe baza intentiei si a deciziei subiectului de a efectua
activitatea sau actiunea respectiva;
3. – pentru realizarea scopului propus se inving greutati, obstacole exterioare
sau interioare, care apar in calea desfasurarii actiunii.
4. – implica: - o serie de procese afective;
-o serie de procese intelectuale.
56.ROLUL IMAGINII SI AL CUVANTULUI IN REGLAREA ACTIVITATII
In afara de imaginea rezultatului final, planul mintal al actiunii trebuie sa

cuprinda si imaginea situatiei in care va putea avea loc realizarea scopului
propus
Reglarea psihica a activitatii nu se realizeaza numai prin imaginea
mintala, ci prin imagine si cuvant.
CUVANTUL poate regla activitatea numai in interactiune cu imaginea
complexa a situatiei in care trebuie sa se desfasoare activitatea. Cuvantul are
semnificatie dubla:
- este si semnal, este si reactie;
- este si reflectare, este si activitate;
- este si reactie externa, este si reactie interna.
Cuvantul este purtatorul experientei istorico-sociale a omului si, in acelasi
timp, al experientei individuale imbinata cu cea sociala.
57.STRUCTURA FUNCTIONALA A ACTIUNILOR VOLUNTARE
In cadrul unei actiuni voluntare tipice (complexe) se pot deosebidiferite

momente care, de obicei, au o succesiune relativ constanta.
1. – primul moment – aparitia A IMPULSULUI A TENDINTEI SAU INTENTIEI.
Acesta este de fapt momentul apaririei motivatiei. Concomitent cu motivatia si
in stransa legatura cu ea apare pe plan mintal SCOPUL sau REZULTATUL
DORIT. Dar, actiunea voluntara este conditionata nu numai de aparitia unui
scop dorit, intentionat, dar si intentionarea actiunii insasi.
2. – al II-lea moment al actiunii voluntare – consta in asa numita LUPTA A
MOTIVELOR. Aici putemdistinge mai multe forme tipice ale conflictului:
- cand subiectul trebuie sa aleaga intre doua sau mai multe alternative
toate cu aceeasi valoare pozitiva;
- cand subiectul trebuie sa aleaga intre doua sau mai multe alternative
toate cu aceeasi valoare negativa;
- si valente negative, si valente pozitive!
3. – al III-lea moment al actiunii voluntare, apare in urma luptei dintre motive sub
forma unei deliberari, sub forma unei decizii, a unei hotarari. Problema
deciziei se pune in situatiile conflictuale a caror rezolvare apare posibila pe
mai multe cai. Incertitudinea, indoiala apare acolo unde exista cel putin 2
moduri posibile de a actiona. Prin decizie, numarul variantelor de actiune se
reduce pana la UNA!
4. - Actiunea voluntara nu se incheie cu luarea unei hotarari. Dupa ce s-a luat
decizia, urmeaza realizarea efectiva a actiunii. Acest al IV-lea moment
indeplineste o functie foarte importanta in procesul de formare si de
perfectionare a calitatilor volitive a omului.
58.RAPORTUL DINTRE ACTIUNILE VOLUNTARE SI CELE INVOLUNTARE
In afara de actiunile voluntare, la om se manifesta si diferite procese,

miscari, acte sau actiuni care nu au un caracter voluntar, care nu sunt reglate
prin activitatea verbala proprie a subiectului.
Intre activitatea voluntara si manifestarile involuntare exista raporturi
complexe si multilaterale. Exista pe de-o parte, interactiunea reciproca dintre
aceste categorii de activitati, iar pe de alta parte, exista posibilitatea de
transformare a manifestarilor involuntare in actiuni voluntare, precum si
posibilitatea unei modificari a activitatii voluntare, in urma careia aceasta isi
pierde caracterul voluntar propriu-zis.
O miscare sau o actiune pot deveni voluntare numai daca exista
posibilitati de a efectua operatii pe plan mintal, atat cu privire la stimului, cat si in
legatura cu reactia insasi.
Pentru ca o miscare sau actiune sa poata fi planificata si controlata pe
plan mintal, adica pentru ca aceasta sa poata avea un caracter voluntar trebuie
sa fie asigurate doua conditii fundamentale:
1. – reflectarea in cel de-al doilea sistem de semnalizare a stimulului;
2. – reflectarea pe plan verbal a actiunii (sau a miscarii).
Organizarea mintala a inei actiuni poate fi cu atat mai eficace, cu cat se poate
baza mai mult pe unele deprideri deja formate.
59.CALITATILE VOLITIVE ALE PERSONALITATII
Omul trebuie sa fie capabil sa invinga dificultatile care stau in calea

realizarii scopurilor propuse.
VOINTA = capacitatea omului de a-si realiza scopurile pe calea unor
activitati care implica invingerea anumitor obstacole (durere, oboseala,
comoditate, primejdie, s.a.), prin mobilizarea resurselor sale morale. Ea consta,
de asemenea, in capacitatea omului de a-si realiza activitatea pe baza unor
reprezentari sau idei, pentru infaptuirea scopurilor sale invingand dificultatile ce
se ivesc in calea realizarii respectivei activitati. Aceasta capacitate reprezinta o
calitate a personalitatii.
Gradul de dezvoltare a vointei se rasfrange asupra intregii activitati a omului,
asupra conduitei sale, asupra manifestarilor sale.
Omul cu o vointa puternica este capabil sa dea dovada de:

- perseverenta;
- stapanire de sine;
- initiativa;
- activism;
- independenta;
- felul de a lucra in mod cugetat (planificat);
- capacitatea de a decide, s.a.
Aceste calitati volitive ale personalitatii se incadreaza in structura
caracterului, devenind importante elemente ale acestuia.
Calitatile volitive ale omului prezinta si deosebiri individuale, uneori foarte
insemnate. Deosebirile rezulta din:
- particularitatile impulsului si ale motivatiei;
- particularitatile temperamentale ale subiectului (sub aspect energetic,
dinamic);
- particularitatile mecanismelor de reglare ale activitatii, prin intermediul
activitatii intelectuale.
Calitatile volitive ale omului nu sunt mostenite, ci reprezinta o achizitie
realizata in cursul dezvoltarii psihice individuale.
Calitatile volitive umane, pe plan istoric, s-au format si s-au dezvoltat in
procesul muncii, in cadrul activitatii practice sociale.
In cursul dezvoltarii individuale, formarea, insusirea si dezvoltarea acestor
calitati se realizeaza in cadrul activitatii sub influenta educatiei.
Continutul calitatilor volitive ale omului este determinat de relatiile sociale
concrete in care traieste.
DEPRINDERI
APTITUDINI
DEPRINDERILE
CARACTERIZAREA GENERALA SI CLASIFICAREA DEPRINDERILOR
In orice forma de activitate curenta putem desprinde o serie de actiuni mai

mult sau mai putin complexe, alcatuite la randul lor din acte si operatiuni simple.
Executarea unei activitati comporta insusirea prealabila a operatiilor care o
compun. Controlul constiintei nu se distribuie in chip egal asupra operatiilor respective.

Unele dintre ele se realizeaza sub controlul mai redus al constiintei, constituind moduri
de actiune consolidate in procesul invatarii.
Aceste moduri de actiune, care au devenit prin exercitiu componente
automatizate ale activitatii se numesc DEPRINDERI.
Deprinderile nu se disociaza de vointa, ele constituie o varietate a actului

voluntar, caracterizat printr-un anumit indice de organizare si stabilitate.
Se pot distinge trei categorii de deprinderi:
- deprinderi intelectuale;
- deprinderi motrice;
- deprinderi senzoriale.
Mai exista: deprinderile de munca, deprinderile sportive, deprinderile
legate de activitatea artistica si literara.
De notiunea de deprindere se asociaza in mod frecvent termenul de
obisnuinta. Obisnuintele sunt componente automatizate ale activitatii constiente.
CONDITIILE SI ETAPELE FORMARII DEPRINDERILOR
a)CONDITIILE FORMARII DEPRINDERILOR

Deprinderile sunt rezultatul unui proces de invatare. Omul isi insuseste in
acest proces moduri de actiune elaborate si selectionate in decursul practicii
social-istorice.
Conditiile care conduc la formarea deprinderilor sunt:
1. instructia verbala sau explicarea actiunii;
2. prezentarea modelului actiunii (demonstrarea);
3. exercitiul in vederea insusirii operatiilor;
4. cunoasterea rezultatelor si conectarea succesiva a actiunii (intarirea,
controlul si autocontrolul).
b)ETAPELE FORMARII DEPRINDERILOR

Se disting cinci etape:
1. orientarea si familiarizarea cu actiunea;
2. etapa invatarii analitice, pe operatii;
3. etapa analitico-sintetica, de organizare si sistematizare a elementelor
actiunii;
4. etapa sintetizarii si a integrarii operatiilor intr-o actiune unitara;
5. etapa perfectionarii deprinderii.
TRANSFERUL SI INTERFERENTA DEPRINDERILOR
Deprinderile formate pe parcursul vietii omului nu raman izolate unele de

altele, ci ele se influenteaza in mod reciproc. Influenta poate fi negativa sau
pozitiva. Cea pozitiva se numeste TRANSFER. Cea negativa a capatat
denumirea de INTERFERENTA.
Faptele inregistrate in observatie sunt o rezultanta a echilibrarii celor doua afecte
(pozitive si negative), nefiind excluse nici efectele nule.
In procesul de invatare, problema nu se reduce numai la formarea unor

deprinderi specifice (scris-citit, calcul aritmetic, desen, s.a.), ci la inzestrarea
persoanei cu deprinderi mai generale – care pot fi premisele unei activitati
independente si creatoare.
In activitatea de invatare, deprinderile specifice se integreaza ierarhic,
formand un stil rational de munca independenta.
Organizarea ierarhica a deprinderilor devine o conditie a dezvoltarii
armonioase si multilaterale a persoanei umane.
APTITUDINILE
DEFINITIA SI CARACTERIZAREA GENERALA A APTITUDINILOR
Aptitudinile reprezinta insusirile psihice si fizice relativ stabile care-i permit

omului sa efectueze cu succes anumite forme de activitate (aptitudini
psiho-motorii – dexteritatea, memoria kinestezica, coregrafie, sport, memoria
vizuala, spiritul de observatie, putinta verbalizarii usoare a situatiilor concrete).
Una si aceeasi aptitudine poate constitui o conditie necesara pentru efectuarea
cu succes nu numai a unei activitati, ci a unui numar mare de activitati.
Efectuarea cu succes a unei activitati depinde de un sir intreg de aptitudini.
COMBINAREA originala a aptitudinilor care asigura posibilitatea infaptuirii
creatoare a unei activitati se numeste TALENT.
O forma mai inaintata de dezvoltare a aptitudinilor, care se manifesta
intr-o activitate creatoare de insemnatate istorica pentru viata societatii o
constituie GENIUL. Omul de geniu creeaza epoca in domeniul sau de activitate.
PREMISELE NATURALE ALE APTITUDINILOR
Aptitudinile au la baza lor anumite dispozitii individuale native. Aceste

dispozitii sunt premisele naturale ale aptitudinilor. Aici se cuprind: particularitatile
diferitilor analizori, ale dinamicii activitatii nervoase superioare, ale relatiei dintre
primul si al II-lea sistem de semnalizare.
Dispozitiile sau premisele naturale constituie insa numai una din conditiile
procesului complex de formare a aptitudinilor. Prin ele insele, dispozitiile inca nu
asigura dezvoltarea nici a unei aptitudini. Dezvoltandu-se pe baza dispozitiilor,
aptitudinile nu sunt totusi functii ale dispozitiilor, ci ale dezvoltarii, in care
dispozitiile intra ca momente de plecare, ca premise. Deci: desi aptitudinile
depind de dispozitii, ele sunt intotdeauna un rezultat al dezvoltarii, al exercitarii
lor intr-o activitate sau alta.
Dezvoltarea aptitudinilor merge mana-n mana cu dezvoltarea intereselor.
Interesele constituie un puternic stimul pentru dobandirea de noi cunostinte.
Totodata, dezvoltarea aptitudinilor este strans legata cu insusirea de
cunostinte, priceperi si deprinderi. Dar aptitudinile, la randul lor, faciliteaza
insusirea de noi cunostinte, priceperi si deprinderi.
FELURILE APTITUDINILOR
Aptitudinile se impart, in mod obisnuit, in generale si speciale, fara ca intre

ele sa se poata trasa o linie de demarcatie.
INTELIGENTA GENERALA. Aptitudinea sau capacitatea de a rezolva
probleme noi, capacitate caracterizata prin suplete si flexibilitate in operarea cu
notiuni si procese simbolice.
APTITUDINILE PENTRU INVATATURA. Se caracterizeaza, pe de-o
parte, prin formarea relativ rapida a sistemului de asociatii sau legaturi corticale,
care reprezinta baza psihologica a insusirii cunostintelor, iar, pe de alta parte,
prin rapiditatea actualizarii asociatiilor, in conformitate cu o sarcina concreta, prin
originalitatea combinarii lor.
APTITUDINILE MATEMATICE. In componenta aptitudinilor matematice
intra atat calitatile generale ale gandirii – in primul rand flexibilitatea – cat si
componente psihice specifice:
1. aptitudinea de a generaliza repede si extensiv materialul matematic (d.p.d.v.
psihologic – formarea unor asociatii generalizate);
2. aptitudinea de a efectua rapid o prescurtare a procesului de rationare si a
sistemului corespunzator de operatii;
3. aptitudinea de comutare, de trecere rapida si usoara de la rationamentul
direct la rationamentul invers, in procesul de studiere a procesului matematic.
APTITUDINILE PEDAGOGICE
1. aptitudinea de a face materialul accesibil elevului;
2. aptitudinea de a cunoaste si intelege elevul, psihologia lui, lumea lui
interioara;
3. sentimentul noului, preocuparea de a invinge rutina, de a gasi mijloace,
procedee si metode care sa faca munca instructiv-educativa mai eficace
(creativitatea in munca pedagogica);
4. aptitudini organizatorice;
5. spirit de observatie si atentie distributiva;
6. limbaj clar si expresiv, vocabular bogat, entuziasm in expunere.
Ansamblul aptitudinilor pedagogice constituie talentul pedagogic, exprimat
in primul rand in ceea ce se numeste maiestrie pedagogica.
Pe langa aptitudinea de a aprecia just elevul ca realitate
pedagogica, de a patrunde in lumea lui interioara, talentul pedagogic
mai presupune si o justa cunoastere de sine, care este cauza si efectul
spiritului autocritic, al obiectivitatii, seninatatii, modestiei, echilibrului
moral si al umorului.
APTITUDINILE ARTISTICE. PAVLOV: “…imbratiseaza in intregime, in
mod complet, realitatea vie, fara nici o fractionare, fara nici o disjunctie”. Opus
este tipul ganditor:”…fractioneaza realitatea si abia dupa aceea aduna din nou,
treptat, componentele ei si cauta sa le redea astfel viata, fara insa a reusi in mod
deplin”.
APTITUDINILE AVIATICE
1. unele trasaturi ale fortei, mobilitatii si echilibrului proceselor nervoase;
2. interes pentru activitatea aviatica;
3. perseverenta, hotararea, initiativa, promptitudinea ca trasaturi de
caracter;
4. stabilitatea emotionala;
5. distributia larga a atentiei, comutarea ei rapida si stabilitatea ei;
6. viteza si precizia reactiilor motorii complexe, dexteritatea, coordonarea
buna a miscarilor, usurinta formarii si modificarii stereotipurilor motorii.
ERICK H. ERICKSON –
CICLURI DE DEZVOLTARE
UMANA
Personalitatea
Stadiul oral
• Stadiul oral: (primul an de viata)
• -relatia bipolara de caracteristici
INCREDERE – NEINCREDERE
• (dependenta copilului de calitatea ingrijirii
parentale:
• -ingrijire calma, calda, echilibrata;
• -ingrijire dezordonata, capricioasa. )
Stadiul anal
• Stadiul anal: (1 – 3 ani):
• -autonomia si emanciparea copilului de
tutela parentala versus rusinea si
indoiala ca expresie a incapacitatii de a
dobandi autonomia;
• -excesul critic = excesul rusinii.
Stadiul al III-lea: genital pudic
• Stadiul al III-lea: genital pudic (4 – 5 ani)
• -INITIATIVA / VINOVATIE
• initiativa motorie si intelectuala
(imaginativa), joc, comunicare prin
vocabular = CARACTERISTICA
PSIHICA / stabilizare in structura
personalitatii; ingradirea imaginatiei,
evaluarea ei ca inoportuna =
VINOVATIE.
perioada de latenta
• Stadiul al IV-lea: (6 – 11 ani) (perioada de

latenta)
• -SARGUINTA / INFERIORITATE
• Scoala absoarbe cea mai mare parte a
disponibilitatilor copilului; impune reguli si
tendinte spre sarguinta; dar si sentimentul
inferioritatii in cazul in care copilul nu poate
raspunde cerintelor sarguintei impuse.
• Erickson largeste determinarea sociala a
dezvoltarii psihice. Inferioritatea se manifesta
ca reactie de esec.
Stadiul al V – lea: (12 – 18 ani)
• Stadiul al V – lea: (12 – 18 ani)
• Constientizarea identitatii eului / confuzia rolurilor.
• Identitatea eului traita amplu = se intaresc increderea, autonomia,
initiativa.
• Confuzia de roluri sau identificarea cu roluri negative:
• -frecventa la copiii delicventi;
• -implica intarirea neincrederii;
• indoielii;
• rusinii;
• inferioritatii.
• Comportamentul sexual este si el implicat in identitate.
• Esecul de roluri nu este de nerecuperat => in fazele urmatoare.
Stadiul (ciclul) al VI-lea al vietii:
varsta mijlocie
• Stadiul (ciclul) al VI-lea al vietii: varsta
mijlocie (tinerete + inceput varsta
adulta)).
• INTIMITATE / IZOLARE
• Intimitatea se constituie si se intareste
prin intemeierea unei noi familii;
prietenie; angajare; sexualitate.
Stadiul al VII – lea:
varsta adulta mijlocie
• Stadiul al VII – lea: (varsta adulta

mijlocie):
• ALTRUISM / EGOCENTRISM
• Altruism = preocupari si fata de altii, nu
numai fata de cei din familie, inclusiv
preocupari pentru generatiile viitoare,
pentru progresul tarii, al umanitatii.
• Egocentrism = ratarea atitudinii altruiste.
Ultimul ciclu: (anii batranetii):
• Ultimul ciclu: (anii batranetii):
• REALIZARE / DISPERARE.
• Nuclearizarea activitatii psihice in jurul
trairilor de realizare / disperare. Sensul
realizarii = posibilitatea de a privi viata ca
pe o realizare. Disperarea =
retrospective ce vad esecurile, ratarile
sau cai precare alese in viata.
ERICK H. ERICKSON – CICLURI
DE DEZVOLTARE UMANA
• Erickson:
• -fiecare stadiu prezinta crize ce implica
contrarieri, contradictii,cuplu de factori in
contradictie;
• -o oarecare deosebire intre structurarea
identitatii fetelor si a baietilor in ciclul adolescent
(al V-lea). La tinerele fete organizarea identitatii
se prelungeste pana dupa casatorie cand se
structureaza partial prin identitatea sotului
(Donmal si Adel ).
ERICK H. ERICKSON – CICLURI
DE DEZVOLTARE UMANA
• Personalitatea are o compozitie complexa

angajata social.
• Psihicul uman: - sistem deschis, complex,
de tip cibernetic.
• C. I. Parhon: - Ilikibiologie – studiul
biologic diferentiat al varstelor.
• (Ursula Schiopu, Emil Verza – Psihologia
varstelor [pg. 233,247] )
PROBLEMELE INTEGRARII
SOCIALE
• Forme de integrare dupa E. Williams:
• INTEGRAREA CIVILIZATOARE -Ajustarea la
interesele si rolurile grupului de apartenenta.
• INTEGRAREA NORMATIVA -Normele sociale se
ajusteaza intre ele si individul la ele.
• INTEGRAREA SOCIALA -Ajustarea grupurilor
intre ele si formarea unei societati organizate.
• INTEGRAREA CULTURALA -Concordanta intre
normele unui sistem cultural si la ele.
Forme de integrare dupa
Warner Landeker:
INTEGRAREA FORMATIVA
-Cadrul normativ insusit si prezent in
conduite.
INTEGRAREA COMUNICATIVA
-Insusirea normelor si mijloacelor simbolice
si folosirea lor in comunicare.
INTEGRAREA FUNCTIONALA
-Interdependente intre asteptari si acte ce
rezulta din diviziunea sarcinilor.
Conceptul de stress
• Evenimente sau situatii ce pot avea efecte
nefavorabile asupra persoanei.= factori de
stress( fizici, psihologici si sociali)=>termen
extins uneori la eveniment, care in momentul
producerii nu este resimtit ca advers, dar pe
termen lung efect nefavorabil(ex. Competitie
stransa).
• Efecte adverse induse , modificari psihologice
sau fiziologice= reactie de stress( include un
raspuns nervos vegetativ-ex.HTA, unul
endocrin-adrenalina ,unul psihologic- incordare
Conceptul de reactie psihica
• Suferinta psihica poate aparea ca reactie
la evenimente neplacute; uneori asocierea
eveniment-suferinta este evidenta.
• SOMMER,1890 -REACTIE PSIHOGENA
Definitia stresului-”Webster’s New
Collegiate Dictionary”-1981
• “Factor fizic, chimic sau emotional care induce tensiuni
corporale sau mintale si poate fi un factor inductor de
boli”
• Notiunea de stres este rezultanta dezvoltarii logice a
conceptului de “homeostazie”, elaborat de Claude
Bernard1865 si Cannon1926.
• Organismul isi mentine echilibrul intr-un mod dinamic si
nu static, termenul de homeochineza putand fi
considerat mai adecvat; stresul=raspunsul organismului
la f. stresanti, ce tind sa produca perturbari
homeochinetice.
• Alta definitie= sdr. Specific aflat intr-un sistem biologic.
Allostazia versus homeostazie in dependenta si rolul
sistemelor cerbrale ale stresului
• Allostazia= procesul de achizitionare a stabilitatii

prin schimbare.
• Stare allostatica= stare cronica de deviatie a
sistemelor regulatorii de la nivelul operational
(homeostatic) normal.
• La origine a fost formulata ca o ipoteza ce
explica bazele fiziologice pentru schimbarile in
paternurile de morbiditate si mortalitate umana
asociate cu viata moderna.
• HTA si alte patologii legate de disruptia sociala
prin interactiunile creier-corp…..1155
Cannon ,1915
• Cannon- consecintele somatice ale trairilor
emotional-tensionate; orice conditie care
ameninta echilibrul marilor functii ale
organismului(frig, caldura,hipoglicemie, emotiile,
traumatismele, hipoxia,..) impuse din exterior
sau din interiorul sau sunt factori stresanti.
• =>toate circumstantele prin care se provoaca
mobilizarea simpatica intensa si neobisnuita cu
scop compensator dar si consecinte viscerale
generalizate.
• Limitele adaptarii functionarii
normale=homeostazia
Selye, 1936
• Raspuns specific, caracteristic procesului
in cauza,
• Celalalt raspuns depinzand de intensitatea
si anormalitatea stimulilor, nespecific
Surse generale de stres
• Conditii grele de munca. Suprasolicitare
profesionala,
• Presiunea timpului. Primejdii fizice
• Ambiguitatea. Conflictualitatea
• Responsabilitatea pentru sine si altii. Promovarea/
nepromovarea
• Lipsa securitatii profesionale . Ambitii nerealizate
• Dificultati in luarea deciziilor
• Efectuarea de activitati nedorite, inferioare competentei
profesionale
• Dificultati financiare. Probleme familiale
• Pierderi de diferite tipuri. Imbolnaviri
• Nesiguranta zilei de maine
Caracteristici individuale
• Nivel de anxietate
• Nivel de nevroticism
• Toleranta la ambiguitate
• Tip paternal de comportament
simptome
• Tensiune diastolica
• Colesterolemie crescuta
• Tahicardie
• Fumat
• Dispozitie depresiva
• Refugiu in consum de alcool
• Reducerea aspiratiilor
• Insatisfactie profesionala
• Etc.
• Medicina bio-psiho-sociala
• Experientele subiective cum sunt tristetea,
doliul, frica nu sunt semne soft ci elemente
esentiale ale istoricului pacientului
maladii
• Psihosomatice( cardiocoronariene)
• Mentale( depresive).
Studiul evenimentelor de viata
• Modelele epidemiologice au fost folosite in studii sociale
referitoare la asociatii dintre unele afectiuni si anumite
tipuri de evenimente din viata unui om.
• Wolff,1962 a facut studii de morbiditate si a gasit o
frecventa mult mai mare a episoadelor de boala in
momentele in care in viata persoanei se producea o
modificare.
• Rahe si Holmes, 1967- cuantificare.
• Brown si Harris, 1978- unele circumstante,fara a
prezenta prin ele insele un stress, pot creste
vulnerabilitatea persoanei/ fie sa o protejeze de acele
evenimente care sunt intr-adevar factori de risc.
Factori de protectie
• Unii oameni nu se imbolnavesc chiar daca
sunt expusi unor adversitati puternice.
• Studiul efectelor factorilor familiali
nefavorabili asupra copiilor(Rutter1985)
CAUZELE TULBURARILOR
PSIHICE
• Factori predispozanti= factori a caror actiune
incepe de obicei in primii ani de viata si care
determina vulnerabilitatea persoanei fata de
agentii etiologicicare, mai tarziu vor insoti
aparitia bolii(zestrea genetica, viata intrauterina,
factorii fizici, psihologici si sociali ce actioneaza
asupra sugarului si in prima copilarie). Termenul
de “Constitutie”= ansamblul structurat de
trasaturi fizice si psihice ale unei persoane in
oricare moment din viata sa.
• Personalitatea este intotdeauna un factor
esential in abordarea etiologiei fiecarui caz.
Factori precipitanti
• Factori sau evenimente ce se petrec cu
putin timp inaintea debutului unei tulburari
si care par sa fi produs tulburarea
respectiva
• F.fizici= ex. Tumora cerebrala,
medicament.
• F. psihologici= ex pierderea slujbei,
modificari ale obisnuintelor de zi cu zi.
• F. sociali= ex. modificarea statutului
Factori de intretinere
• Prelungesc cursul unei tulburari dupa ce
ea a fost provocata.=ex. Demoralizarea
secundara, izolarea sociala…
Ipoteza vulnerabilitate- stress
• In schizofrenie
• In depresie
• Capacitatea persoanei de”a face fata
stressului”=capacitate de coping
• Tema ciclurilor vietii
Capacitatea de coping
• Sugereaza un domeniu
psihologico-psihopatologic cu expresivitate
in psihologia sociala care se refera la
urmatoarele aspecte:
• A) capacitatea de a rezolva situatii
problematice(identificarea situatiei,
definirea afectarii, intentia de angajare in
rezolvare, definirea mijloacelor si
strategiilor “clar si explicit”).
B)Capacitatea de a antrena pe altii
in rezolvarea problemelor
• Cazuri in care nu este necesar si cazuri in
care solutionarea este altfel imposibila.
• Problema disponibilitatilor circumstantiale
de contact si relationarii sociale
• Capacitate crescuta inseamna un plus in
directia capacitatilor de coping.
C)Capacitatea de a controla stresul
• Partea centrala a temei in discutie
• Stres=solicitare excesiva
cantitativ(psiho-fiziologic)si sens negativ(resimtit
subiectiv) al evenimentului trait.
• 1.identificarea situatiei si eventual evitarea ei/
2.daca evitarea e imposibila- rezolvarea cat mai
rapida prin antrenarea si a altor persoane/
3.daca nu poate controla, reduce expunerea la
stres(diminuare timp, devalorizare, minimalizare
sau ignorare asituatiei/ 4.dupa episod practica
tehnici de relaxare, destindere, care produc
satisfactie, diminuand efectele stresului.
Corelatia cu ciclurile vietii
• Ciclul cronologic
• Ciclul familial
• Ciclul locativ-gospodaresc
• Ciclul instructiv
• Ciclul profesional
• Ciclurile vietii sociale
Mecanisme de aparare
• (KAPLAN & SADOCK: MANUAL DE BUZUNAR DE
PSIHIATRIE CLINICA:)
• acting out. Persoana face fata conflictului emotional sau
stresorilor interni sau externi prin actiuni, si nu prin
reflectii sau sentimente. Aceasta definitie este mai larga
decat conceptul initial, cre se referea la acting out –ul
simtamintelor sau dorintelor transferentiale din cursul
psihoterapiei, si incearca sa includa comportamentele
care apar atat in cadrul cat si in afara relatiei de transfer.
Ca defensa, trecerea la act nu este sinonima cu
“comportament rau”, pentru ca necesita dovada ca
respectivul comportament este legat de conflicte
emotionale.
• altruism. Persoana face fata conflictului
emotional sau stresorilor interni sau
externi prin dedicarea fata de satisfacerea
nevoilor altora. Spre deosebire de
sacrificiul de sine, caracteristic uneori
pentru formarea de reactie, persoana care
face uz de altruism primeste gratificare fie
vicariant, fie prin raspunsul celorlalti
• anticipare. Persoana face fata conflictului
externi prin trairea de reactii emotionale
inaintea unor posibile evenimente viitoare
sau anticipand consecintele acestora si cu
luarea in considerare a unor raspunsuri
sau solutii realiste.
• deplasare. Persoana face fata conflictului
externi prin
• transferarea unui simtamant sau raspuns
fata de un obiect asupra unui alt obiect
substitut (de regula mai putin
amenintator).
• desfacere (undoing). Persoana face fata
conflictului emotional sau stresorilor interni sau
• externi prin cuvinte sau comportament menit sa
nege sau sa repare (amendeze) simbolic
ganduri, sentimente sau actiuni inacceptabile.
• disociere. Persoana face fata conflictului
emotional sau stresorilor interni sau externi
• printr-o ruptura in functiile, de regula integrate,
ale constientei, memoriei, perceperii de sine sau
a mediului, sau ale comportamentului senzorial
motor.
• formare de reactie (sau-formatiune reactiva,
reaction formation). Persoana face fata
• conflictului emotional sau stresorilor interni sau
externi prin substituirea de comportamente,
ganduri, sau sentimente diametral opuse
propriilor ganduri sau simtaminte inacceptabile
(de regula, survine in conjunctie cu represiunea
acestora din urma).
• idealizare. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor
interni sau externi prin
• atribuirea de calitati pozitive exagerate altor persoane.
• identificare proiectiva. Ca si in proiectie (vezi), persoana face
fata conflictului emotional
• sau stresorilor interni sau externi atribuind altora, in mod fals,
propriile sale sentimente, impulsuri sau ganduri inacceptabile. Spre
deosebire de proiectia simpla, persoana nu reneaga cu totul ceea ce
proiecteaza, ramanand constienta de propriile afecte sau impulsuri,
dar atribuindu-le eronat – drept reactii justificate – celeilalte
persoane. Nu arareori, persoana induce altora tocmai sentimentele
pe care a crezut initial – eronat ca aceia le au despre ea, facand
dificil de clarificat cine si ce a facut mai intai celuilalt
• intelectualizare. Persoana face fata conflictului
• externi prin folosirea excesiva a gandirii abstracte sau
prin elaborarea de generalizari, pentru a controla sau a
reduce la minimum sentimentele tulburatoare.
• izolare a afectului. Persoana face fata conflictului
• externi prin separarea ideilor de simtamintele asociate
initial cu ele. Persoana pierde contactul cu simtamintele
asociate unei idei date (de ex.: un eveniment
traumatizant), ramanand constienta de elementele ei
cognitive (de ex.: detaliile descriptive).
• negare (denial). Persoana face fata conflictului
• externi prin refuzul de a recunoaste un anumit aspect
dureros al realitatii externe sau al trairii subiective,
aspect care este vizibil pentru altii. Termenul negare
psihotica se foloseste atunci cand este prezenta o
alterare majora a testarii realitatii.
• omnipotenta. Persoana face fata conflictului
• externi simtind sau actionand ca si cum ar poseda puteri
sau abilitati speciale si ar fi superioara altora.
• proiectie. Persoana face fata conflictului
• atribuind altuia, in mod fals, propriile sale
sentimente, impulsuri, sau ganduri inacceptabile.
• rationalizare. Persoana face fata conflictului
• ascunzand motivatiile reale ale gandurilor,
actiunilor sau sentimentelor sale prin elaborarea
de explicatii reasiguratoare sau care servesc
propriei cauze (self – serving), dar care sunt
incorecte.
• represiune. Persoana face fata conflictului emotional sau
stresorilor interni sau externi
• prin expulzarea din campul constiintei a dorintelor, gandurilor sau
trairilor perturbatoare. Componenta afectiva a acestora poate sa
ramana constienta, detasata de ideile care i se aociaza.
• scindare (splitting). Persoana face fata conflictului emotional sau
stresorilor interni sau
• externi prin compartimentalizarea starilor afective opuse si
neintegrarea in imagini coerente a calitatilor pozitive si negative
proprii si ale altora. Dat fiind ca subiectul poate trai simultan afectele
ambivalente, punctele de vedere si expectatiile mai echilibrate
despre sine si ceilalti sunt excluse din constiinta emotionala.
Imaginile de sine si cele obiectuale tind sa alterneze polar: exclusiv
iubitor, puternic, valoros, protector si bland – sau exclusiv rau,
dusmanos, manios, distructiv, rejectant sau lipsit de valoare.
• sublimare. Persoana face fata conflictului emotional sau
• canalizandu-si simtamintele sau impulsurile potential maladaptive in
comportamente acceptabile social (de ex.: sporturi “de contact”
[“dure”] pentru canalizarea impulsurilor de manie).
• supresiune. Persoana face fata conflictului emotional sau
• evitand intentionant sa se gandeasca la probleme, dorinte, simtiri
sau trairi perturbatoare.
• umor. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor
externi punand accentul pe
• aspectele amuzante sau ironice ale conflictului sau stresorului.
• PERTURBĂRI ALE CONDUITELOR
SOCIALE
Conduita socială
• Este constituită din ansamblul atitudinilor
şi acţiunilor prin care individul se
adaptează la coexistenţa lui în cadrul unei
comunităţi respectându-i acesteia normele
scrise şi nescrise de organizare şi
convieţuire.
Conduita
• Conduita este un răspuns la o motivaţie,
punând în joc componente psihoafective,
motorii şi fiziologice.
• De exemplu comunicarea este o conduită
psihosocială care vizează să-i transmită
celuilalt (celorlalţi) o informaţie, prin
intermediul limbajului, mimicii, gesturilor,
atitudinilor, reacţiilor, comportamentului.
Conduita
• Conduita este determinată de condiţiile
sociale, de experienţa de viaţă, de
educaţie, de gradul de cultură, de
însuşirile psihice ale persoanei, de
caracterul şi de temperamentul individului;
dar şi de gradul său de organizare şi
dezvoltare neuropsihică definitivă sau
tranzitorie.
la baza dezvoltării conduitei sociale
stă învăţarea
• Încă din mica copilărie, la baza dezvoltării
conduitei sociale stă învăţarea care se
referă, în special la dezvoltarea unui
comportament în sensul adaptării
armonioase în raport cu interiorizarea unor
norme şi reguli; fiind vorba de asimilarea
experienţei sociale de către subiect,
asimilarea implicată în formarea
personalităţii.
Conduita socială este foarte strâns
legată de conduita morală
• Conduita socială este foarte strâns legată
de conduita morală, la baza căreia se află
o serie unitară de comportamente
individuale, care concretizează, în
acţiunile omului, valori, principii şi norme
morale determinate şi care este apreciată
conform concepţiei etice fundamentale a
unei conduite umane.
abaterea (devianţa)
• De altfel, cum aproape toate conduitele
comportamentale umane se desfăşoară
prin referinţe la un sistem de norme,
abaterea (devianţa), în psihopatologie se
referă la diferenţa care apare între
comportamentul unui individ şi cel al
restului colectivităţii sau la o devianţă faţă
de comportamentul considerat normal.
Cauzele abaterilor sau devianţelor
de la normă
• sunt de natură antropologică şi sociologică, ele
fiind rezultatul interacţiunii dintre personalitate
(factori biologici, psihogeni, socio-culturali, care
concură la dezvoltarea individului) şi mediul ei
de existenţă grupul social (familia, comunitatea
cu particularităţile lor economice, etnice cultural -
ocupaţionale), la care mai putem adăuga încă
odată starea de sănătate mentală a individului în
momentul comiterii abaterii de la conduitele
sociale normale.
„acting-out“
• În cadrul abaterilor psiho-patologice de la
conduitele sociale normale, ne vom referi
şi la noţiunea de „acting-out“ (trecere la
act), utilizată de FREUD pentru a defini
comportamentul neaşteptat şi neadaptat al
unui pacient pe parcursul psihanalizei sau
al unui tratament psihoterapeutic.
Acting-out
• Acting-out-ul se desfăşoară în mod
simultan cu „abreacţia“, ambele având un
caracter impulsiv. Deci, trecerea la act are
un caracter impulsiv, relativ rupt de
sistemele de motivaţie obişnuite ale
subiectului izolabil în cursul afectivităţilor
sale care în mod curent poate lua formă
auto sau heteroagresivă.
Acting-out
• În trecerea la act, psihanalistul (independent de
semnificaţia sensibil diferită pe care o dă acestui
termen în cura psihanalitică) percepe
întoarcerea pulsiunilor refulate,
• pe când psihiatrul consideră că pacientul până
atunci controlat trece de la o tendinţă, de la o
intenţie conştientă sau inconştientă la realizarea
unui act general agresiv, violent sau delictuos.
Conduite patologice
• Dacă conduitele pe care o să le amintim
dobândesc o semnificaţie patologică şi
justifică o orientare psihiatrică, aceasta
este esenţiala prin dezordinile mintale
carora li se asociază.
• unele din aceste conduite putând fii de
registru medico-legal, penal exclusiv sau
să se înscrie într-un context socio-cultural
care-i modifică semnificaţia.
• În cadrul tulburărilor conduitei sociale se
înscriu: sinuciderea, tentativa de
sinucidere, echivalenţele suicidare ce
acoperă toate conduitele care duc un
subiect să se sinucidă.
• Lăsând la o parte discuţiile asupra naturii
instinctului de conservare şi protecţie de
sine şi a progeniturilor remarcăm faptul că
suicidul, parasuicidul, automutilarea şi alte
vicii cu acţiune lent distructivă a sănătăţii
psihosomatice se întâlnesc în întreaga
istorie umană şi în toate civilizaţiile.
• Dintre circumstanţele care provoacă
consultarea unui bolnav mintal, trebuie să
reţinem, cu mare atenţie, tentativele
suicidare.
• este actul antisocial şi antipersonal cel
mai frecvent, care reprezintă o urgenţă
pentru că trebuie să facem imediat tot ce
se poate pentru a evita recidiva.
Tentative suicidare
• Cele mai utilizate mijloace autolitice sunt:
spânzurarea, înecarea, intoxicarea,
aruncarea de la înălţimi, arme albe, arme
de foc şi altele.
se pot distinge :
• Tentative de suicid bine organizate din punct de vedere tehnic şi
care eşuează numai în mod accidental;
• Tentative prost organizate care lasă loc unei soluţii favorabile;
• Tentative cu şantaj şi de alte tipuri de manipulare; şi
• Tentative de suicid bizare, discordante, întâlnite de obicei în
schizofrenii.
• În privinţa a ceea ce pare a fi o tentativă de suicid putem fi
predispuşi să ne gândim adeseori la:
• tentativă de crimă camuflată, fie că victima este terorizată sau chiar
„complice” (sado-masochism sau punerea la punct a unor afaceri);
• o autosuprimare accidentală;
• punere în scenă, o regizare, o încercare teatrală nesinceră sau
destinată să acopere un act delictuos.
Raptusul suicidar,
• aproape imprevizibil, se întâlneşte, de
obicei la pacienţii depresivi cu episoade
majore (melancoliforme) şi la schizofrenici.
De altfel, trebuie să ştim că, mai ales pe
depresivi, nimic nu-i opreşte de la
sinucidere, nici prietenia, nici convingerile
religioase, nici considerentele de ordin
familial şi nici alte motivaţii.
impulsuri suicidare inexplicabile
• În faţa unor impulsuri suicidare inexplicabile, întâlnite la
adolescenţi, trebuie să ne gândim că ele ar putea
constitui debutul unei schizofrenii. Semnificaţia şi
cauzalitatea sinuciderii unui adolescent nu sunt niciodată
univoce şi pentru fiecare caz în parte trebuie făcut
bilanţul elementelor de bază şi a celor conjuncturale, şi
abia apoi definirea actului suicidar. Fiecare caz constituie
un comportament individual la un moment dat
semnificativ, şi în funcţie de care se va adapta atitudinea
psihoterapeutică dublată de studierea antecedentelor
subiectului, a mediului său familial, a situaţiei sale
prezente care, trebuie să ducă la găsirea celor mai
propice măsuri suicido-profilactice.
Fuga
• Fuga face parte din tulburările de
comportament şi se caracterizează prin
părăsirea bruscă, inopinată şi nemotivate
de obiectiv a domiciliului obişnuit, cu
rătăciri mai mult sau mai puţin prelungită
şi, de asemenea, mai mult sau mai puţin
bine coordonate.
fuga
• Circumstanţele de apariţie sunt diferite,
putând fi o consecinţă a unor modificări de
conştiinţă sau se poate instala fără
modificările acesteia.
• Fuga adolescentului, intempestivă şi
nemotivată sau absurd motivată, poate
face parte din simptomatologia de debut a
schizofreniei.
În funcţie de durata lor putem
distinge:
• Fuga de durată scurtă cu reîntoarcerea promptă
la domiciliu sau încercări de reîntoarcere;
• Fugi lungi întrerupte doar de un incident
independent de voinţa fugarului;
• În funcţie de starea de conştiinţă se pot întâlni:
• Fugi automate bruşte şi amnezice sau care lasă
puţine amintiri;
• Fugi lucide, mai mult sau mai puţin premeditate,
amnezice şi efectuate fără anomalii ale
desfăşurări lor.
fuga
• Elementele de care trebuie să ţinem cont în
cazul unei fugi sunt: durata sa, amintirea pe care
o păstrează fugarul în stare lucidă, obnubilat sau
încurcat în explicaţiile sale în momentul în care a
fost găsit, organizarea fugii, rătăcirea
dezordonată sau coordonată a călătoriei,
eventualitatea actelor delictuale, în special
furturi, scopul mărturisit sau plauzibil,
spontaneitatea bruscă, sau pregătirile; bagaje,
bani, bilete de tren, etc.
Fuga trebuie diferenţiată de
vagabondaj,
• care este un fel de a trăi caracterizat prin lipsa
unui domiciliu stabil şi a unui loc de muncă,
trăind din experienţe şi din cerşit. Vagabonzii
formează, mai ales în marile oraşe o minoritate
marginală în care se pot găsi indivizi cu tulburări
psihice, mai mult sau mai puţin grave. Odată cu
dezinstituţionalizarea psihiatrică în marile
metropole au apărut adevărate grupe de
vagabonzi schizofrenici şi alţi bolnavi psihici care
nu au reuşit să se reintegreze în viaţa
socio-profesională.
Fugile adulţilor (amnezice,
absurde şi rătăcirile)
• Fuga amnezică întâlnită mai frecvent sub
forma „automatismului ambulator epileptic”
ce corespunde unei echivalenţe
psihomotorie prelungită, amnezică şi
necoordonată. În timpul desfăşurării ei,
există o anumită conştiinţă imediată, care
explică faptul că epilepticul este capabil să
îndeplinească unele acte eficace.
Fugile adulţilor
• Dar aici există toate formele intermediare dintre
„deambulare” (plimbare) „automată” ca un robot,
şi anumite deplasări aproape organizate.
Amnezia, absenţa motivaţiei, bruscheţea
impulsivă a începutului, terminarea la fel de
bruscă şi cu dezorientare „unde sunt?”,
obnubilare, existenţa antecedentelor şi uneori
decursul fugii a unei crize comiţiale tipice
uşurează diagnosticul. Totuşi, mai există „fugile
lungi” în stări secunde cu dublă personalitate
întâlnită la subiecţi histrionici.
Fuga absurdă
• - prost organizată, fără scop şi motivaţie, se
întâlneşte la oligofreni şi la demenţi (în special la
cei cu boala Altzheimer) la care fugile sunt
acompaniate uneori şi de delicte (consumaţii
într-un restaurant fără să plătească, furturi, etc).
• Rătăcirea, în afara demenţilor, debililor,
confuzilor şi a unor copii mici (scăpaţi de sub
observaţiile părinţilor sau a altor persoane) se
pot întâlni şi în episoadele maniacale. Aici este
vorba de o fugă fără un plan fixat, în acelaşi timp
impulsivă şi legată de nevoia de mişcare şi de
realizarea unor proiecte.
Fuga impulsivă
• inopinată şi absurdă cu motivaţii
halucinator-delirante se întâlneşte frecvent
la schizofrenici, la care poate constitui
chiar forma ei de debut;
Fuga deliranţilor
• Fuga deliranţilor, motivată şi realizată cu scopul de a se
pune la adăpost şi pentru a se îndepărta cât mai mult de
persecutorii lor, transformă bolnavii în migratori care se
stabilesc într-un loc pe o perioadă mai lungă sau mai
scurtă de timp, adică până în clipa în care sunt regăsiţi
persecutori, urmând o nouă schimbare a domiciliului. La
alţi persecutaţi , fuga corespunde unui „raptus”, cu
instalare bruscă sub influenţa unei creşteri delirante de
ameninţări, în cursul unei perioade floride a delirului.
Deliranţii aflaţi în această situaţie pot deveni periculoşi.
Fuga emotiv-caracterială
• este realizată cu scopul soluţionării,
negândite raţional, a unor dificultăţi. Ea se
întâlneşte la persoane instabile,
dizarmonic structurate, mitomani şi
nevropaţi, şi pot constitui primele
manifestări ale debutului unor maladii
psihice.
• reprezintă o formă aparte a formelor de
tulburări de comportament, fiind frecvent
întâlnite în psihopatologia infantil-juvenilă.
• În declanşarea lor intervin o serie de
factori ca de exemplu: impulsivitatea şi
uşurinţa traducerii psihomotorii a emoţiilor
la această vârstă, idealismul imaginativ,
condiţiile ambientale.
• La copii şi adolescenţi fără tulburări psihice, fugile au, de
obicei, un caracter reactiv, fiind caracterizate prin
inteligibilitate, legibilitate adecvată şi proporţionalitatea
cu motivele conjuncturale vizibile. Aici, este vorba de fugi
reactive, favorizate (determinate) de carenţe
afectiv-familiale, frustrări încă din mica copilărie,
destrămarea căsniciei părinţilor, conflicte intrafamiliale,
neglijarea inconştientă sau conştientă a copiilor, trăirea
sentimentului de dezinteres şi abandon, pretenţiile prea
mari ale părinţilor faţă de posibilităţile reale ale copiilor,
severitatea şi pedepsele fizice şi/sau psihice repetate,
frica de aceste pedepse şi altele.
Claustrarea
• se caracterizează prin refuzul bolnavului de a
participa la viaţa socială, refuz pe care-l pune în
practică prin restrângerea câmpului existenţei
sale la un spaţiu foarte limitat şi închis. Pentru a
avea o claustrare patologică, trebuie să existe în
acelaşi timp:
• Refuzul conştient sau inconştient al vieţii în
societate şi stabilirea unei bariere materiale între
el şi restul lumii;
• Refuzul de-a primi vizita medicului este
frecventă şi constituie un semn sigur de
morbiditate
două tipuri de claustrare
• De altfel, există două tipuri de claustrare: activă
şi pasivă.
• În primul tip, bolnavul îşi stabileşte relaţiile cu
lumea pe un fond de ostilitate, fie că este
agresivă faţă de persecutori fie că îi este frică de
ei, „el se apără şi se protejează“. În delirul de
persecuţie este vorba de o claustrare activă
dublată de măsuri de apărare şi protecţie.
Această claustrare este adeseori periculoasă
pentru că ea împreună cu fuga, suicidul şi
omucidere fac parte din tetrada reactivă gravă a
persecutatului aflat în stare de panică.
Speofilia
• este o claustrare în grote şi peşteri, întâlnită de obicei la
deliranţii pseudo-mistici şi a schizofrenicilor. Ea se
apropie foarte mult de claustrarea „eremitică”,
caracterizată printr-o instalare într-un loc ascuns (în
pustiu sau în deşert). Se întâlneşte uneori la deliranţii
mistici sau mizantropici. Anumiţi bolnavi psihici se
claustrează în vehicule, remorci, camping, cu deplasări
nocturne, reunind astfel caracterele fugii cu cele ale
claustrării. Există cazuri de claustrare în doi (cupluri),
sau chiar mai mulţi. Claustrarea, mai mult sau mai puţin
prelungită, reprezintă elementul esenţial a unei grave
dezadaptări, şi ca atare are o valoare semiotică
primordială, atrăgând după sine trecerea la măsuri
terapeutice bine individualizate în vederea reinserţiei lor
într-o existenţă socială adecvată fiecărui caz în parte.
• prin abandonarea domiciliului şi/sau a
locului de muncă ca efect al unei pulsiuni
irezistibile de a pleca. Instalarea lor
inopinată, fără un scop precis, limitată în
timp, surprind anturajul şi pot constitui
primele solicitări de asistenţă psihiatrică.
De regulă, sunt rare fugile inconştiente şi
amnezice (automatisme epileptice), sau
semiconştiente (stări secunde şi
crepusculare).
• Fugile conştiente ale adultului se manifestă atât
în unele circumstanţe nefavorabile, cât şi în
funcţie de cauze foarte variate: la personalităţi
dizarmonic structurate, iar instabilitatea de fond
favorizează trecerea la actul impulsiv. La
deliranţi, este vorba de a scăpa de o ameninţare
imaginară, iar la demenţi şi la confuzi se
întâlnesc, de obicei, rătăciri (numite totuşi fugi),
manifestate prin plimbări fără nici un ţel pe un
fond de dezorientare temporalo-spaţială.
• Impulsia este o reacţie involuntară,
bruscă, necontrolată şi neintegrată într-o
activitate raţională (acte violente, crize de
mânie cu tendinţe clastice etc).
• În psihiatrie impulsurile importante sunt
cele care ajung la comiterea unor acte
antisociale. În faţa unei impulsii, problema
esenţială este legată de precizarea
determinismului cauzal, împrejurările
favorizante şi gradul de incoercibilitate.
• Există toate gradele, de la actul automat în
întregime (om - robot), până la executarea
cu un anumit caracter impulsiv a actelor,
mai mult sau mai puţin premeditate şi
acceptate ca posibile, dar a căror
îndeplinire cuprinde un element important
de impulsie inadecvat stăpânită.
impulsurile //compulsii
• În psihiatrie, impulsurile pot fi îndreptate contra
lucrurilor (piromania de exemplu) sau contra
persoanelor (agresiune, om-ucidere). La
schizofrenici, epileptici, alcoolici, personalităţi
dizarmonic structurate, paranoici, etc, impulsiile
se instalează pe neaşteptat. Ele se deosebesc
de compulsii prin faptul că se instalează în mod
spontan, fără a fi precedate de nici o luptă
anxioasă interioară. În contextul celor expuse
mai sus, ne vom opri doar asupra câtorva din
ele, cu semnificaţii mai importante pentru
psihiatrie şi medicina legală.
Cleptomania
• este caracterizată prin impulsia obsedantă de a
• fura, în absenţa oricărei necesităţi materiale şi
chiar a oricărei dorinţe de a poseda obiectul.
Comportamentul cleptomanic este adesea
iterativ şi determină în mod inevitabil, după un
anumit timp, consecinţe juridice şi
medico-legale. Aceste acte impulsive se
întâlnesc rar şi mai frecvent la femei, la fetişişti,
debili mintali, schizofrenici, demenţi, toxicomani
(în-stare necesitate, motivată de a-şi procura
drogul) şi epileptici.
exhibiţionism)
• Atentate la moravuri (exhibiţionism) impulsie
morbidă de a-şi expune organele genitale în
locuri publice (frecventate în special de sexul
opus).
• Ca perversiune sexuală, exhibiţionismul se
integrează într-o structură nevrotică, nefiind
decât un simptom. La demenţi şi confuzii cu o
ţinută vestimentară neîngrijită, exteriorizarea
organelor genitale nu reprezintă un act de
exhibiţionism.
Dromomania (sinonim: poriomania,
vagabondaj
- a umbla de colo-colo),
- este o tulburare de comportament strâns legată de cea a fugii, cu
care adeseori este identificată.
- Spre deosebire de vagabondaj, dromomania constă în impulsiunea
imperioasă a individului de satisfacere a nevoii de schimbare a
domiciliului prin deplasarea într-o direcţie oarecare, fără a calcula
riscurile actului său. Impulsiunea se instalează brusc, inopinat şi
uneori este intermitentă, cu o anumită periodicitate.
- Deci, este vorba de un impuls obsedant de a călători, de a pleca cu
primul mijloc de circulaţie (tren, avion, autobus etc), indiferent unde.
Regăsim aici ciclul tulburării anxios-obsesionale care se încheie prin
uşurarea caracteristică a bolnavului îndată ce mijlocul de circulaţie
s-a pus în mişcare.
Dromomania
• Dromomania se întâlneşte mai frecvent la
persoane dizarmonic structurate de tip
instabil, paranoici, debili mintali,
toxicomani şi schizofrenici. Dromomania
poate constitui şi unul dintre primele
simptome de debut al schizofreniei, şi se
întâlneşte destul de frecvent la oligofreni
(copii şi adulţi), identificându-se uneori cu
vagabondajul.
Piromania
• este trăită de subiect sub forma unei impulsii obsedante de a
provoca incendii.
• Ea se întâlneşte la oligofreni, epileptici aflaţi în stări secunde,
persoane dizarmonic structurate şi impulsive, schizofrenici şi
paranoici. La aceştia din urmă actul incendiar este totodată o
manifestare şi o consecinţă a delirului şi halucinaţiilor. De altfel,
piromanul este un obsedat care cedează impulsului de a asista la un
incendiu, profitând de un colaps al controlului sau chiar voluntar.
• Dată fiind severitatea codului penal faţă de incendiul voluntar,
considerat ca fiind un atentat deosebit de grav contra proprietăţii şi
în cazuri mai grave ca şi crimă, deoarece riscă să ducă la moartea
unor persoane (chiar fără să fi existat tendinţa de om-ucidere).
Expertiza psihiatrică medico-legală este întotdeauna obligatorie.
Crima
• Crima, în sensul de omucidere, violare
foarte gravă a legii şi a normelor de
conduită morală. Întâlnită destul de rar în
psihopatologia psihiatrică, ea este
determinată de diferite forme de
manifestare a tulburărilor mintale. Din
punct de vedere psihiatric, crimele ar
putea fi dihotomizate în:
• -patologice (comise de bolnav psihici), şi
• -celelalte comise de subiecţi fără tulburări
mintale.
• Ne mulţumim să-l punem pe seama tulburărilor
de dispoziţie, de caracter, agresivitate nevrotică,
a crizei de adolescenţă, când de fapt aceste
tulburări nu sunt primitive ci simptomatice pentru
debutul schizofreniei;
• - Când manierismul, explicaţiile întortochiate,
ciudăţenia, alteraţiile de mărturisiri şi retragere,
pseudo-cinismul autistic şi chiar sindromul
GANSER ne orientează înspre simulare sau
perversitate. De altfel, actele impulsive ale
schizofrenicilor se situează printre cele mai
periculoase.
Infanticidul (pruncuciderea)
• de către mamă imediat după naştere, comis de
obicei, într-un climat psihopatologic dovedeşte
prezenţa tulburărilor instinctuale majore,
episoade delirante şi halucinatorii, caracteristice
unor psihoze puerperale. De asemenea, trebuie
semnalat suicidul altruist al pacienţilor cu
episoade depresive majore melancoliforme, care
odată cu ei antrenează înspre moarte şi membrii
anturajului lor (cu motivaţia delirantă de a-i salva
de la nenorocirile grave ce urmează să se abată
asupra lor).
prevenţia
• După cum rezultă din cele expuse, în patologia
psihiatrică se întâlnesc mult mai frecvent decât
omuciderea, violenţele, fugile, abandonarea
locului de muncă, suicidul, automutilările,
rănirile, etc, prezente mai ales la persoanele
dizarmonic structurate, schizofrenici, depresivi,
maniaci, epileptici, deliranţi, alcoolici, etc, iar
depistarea, diagnosticarea şi instituirea unei
terapii individualizate joacă un rol semnificativ în
prevenţia acestor comportamente antisociale.
EUL MATUR-caracteristici
• Sullivan
• Eul matur, ce se autoactualizeaza, prezinta urmatoarele
caracteristici:
• 1. perceptie eficienta a realitatii
• 2.buna acceptare a sinelui, a altora si a naturii
• 3.are spontaneitate, simplitate si naturalete
• 4.e centrat pe probleme
• 5.Realizeaza bine intimanţa
• 6.are experienta transcendenta
• 7.are un crescut simt al comuniunii si reusitei in relatiile
interpersonale
• 8.are o structura democratica
• 9.face o clara deosebire intre mijloace si scop
• 10.are un sens filozofic al umorului
• 11.este creativ si rezilient la enculturatie.
subiecti.
cu pacientul.
discernamantul
• O definitie operationala:
• =functia psihica de sinteza care se
manifesta in capacitatea subiectului de a
concepe planul unei actiuni, scopul ei,
ordinea etapelor desfasurarii ei si
rezultatul( consecintele) care decurg din
savarsirea ei.
• Este capacitatea subiectului de a organiza
motivat activitatea sa.
discernamantul
• -in el se exprima libertatea de vointa a
subiectului de a savarsi acte conform cu
necesitatea social-istorica, norme pe care
subiectul si le-a insusit si le respecta ca o
comanda sociala interiorizata, ca o datorie
morala a cetateanului civilizat fata de
convietuirea sociala.
discernamantul
• Aceasta functie depinde de doi factori:
• 1. structura personalitatii subiectului;
• 2.structura constiintei acestuia in
momentul comiterii faptei.
Structura personalitatii
• 5 parametri:
• 1. gradul de dezvoltare intelectuala
• 2. gradul de instructie generala si profesionala
• 3.gradul de educatie familiala si institutionala,
• 4.experienta de viata a subiectului,
• 5.prezenta unui factor organic cerebral,
somatovisceral, susceptibil de a scadea nivelul
personalitatii: toxici, traumatici, dismetabolici,
involutivi.
Structura constiintei. Nivele:
• =nivelul la care functiona in acel moment
si raportul ei cu structura constiintei din
momentul expertizei
• Se pot distinge 4 nivele:
• 1.constiinta elementara, care asigura :
nivelul de veghe, vigilenta, prezenta
temporo-spatiala.
Structura constiintei -Nivele:
• 2.constiinta operational-logica, prin care
procesele intelectuale, perceptuale si de
gandire au coerenta si reflecta obiectiv
realitatea.
• 3.constiinta axiologica, de optiune a
valorilor dupa criteriile sociale curente.
• 4.constiinta etica, prin care subiectul este
in stare sa discearna binele si raul pe care
faptele sale le pot produce societatii.
Nivele de constiinta
• Precizarea nivelelor de constiinta trebuie
facuta pentru cele doua momente: -al
comiterii faptei si cel al expertizei.
Constiinta bolii
-lipsa constiintei bolii presupune un proces pe mai multe
trepte,
-pornind de la lipsa oricarei informari a existentei unei
anumite probleme, a unui anumit factor de risc;
-urmeaza apoi etapa de incertitudine, de respingere
vehementa iar uneori acceptare neconditionata si
actiune decisa in vederea schimbarii.
-Constiinta bolii deplina permite un grad mare de libertate
personala, autonomie, abilitati de rezolvare a
problemelor individului.
-Insa nu oricine poate duce povara constienta a unei boli
psihice. Nu oricine poate accepta dependenta de alte
persoane
clasificare a suicidului DURKHEIM
în 1897
• Cea mai frecventă clasificare a suicidului
întâlnită în literatura de specialitate este
cea elaborată de DURKHEIM în 1897,
care se bazează pe date statistice, criterii
socio-culturale şi relaţionale, delimitând
astfel următoarele 4 forme:
• egoist, altruist, anomic şi fatalist.
• Sinuciderea egoistă, considerată a fi determinată
de o integrare socială inadecvată a subiectului,
se întâlneşte mai frecvent la persoane solitare,
ce s-au desprins de comunitate, singure şi fără
suport social, situaţie care pune în pericol
necesitatea de a trăi şi a conservării vieţii însăşi.
Altfel spus, suicidul egoist este o rezultantă a
lipsei de integrare a individului în grupul său.
Cauza principală a suicidului egoist este
individualismul excesiv; ea coexistă cu suicidul
anomic, generat de variate motive sociale.
• Egoismul şi anomia joacă un rol important în
sinuciderile personalului sanitar dar şi la alte
categorii profesionale (avocaţi, furnizori, actori
etc.). Individualismul excesiv ne ajută să
explicăm incidenţa ridicată de sinucideri şi a
consumului de droguri la persoanele cu o
pregătire strălucită în facultăţi presti-gioase, dar
a căror capacităţi şi calităţi, după ani de zile de
la absolvire, nu au fost răsplătite (în conformitate
cu cele învăţate în timpul studenţiei), iar
posibilităţile sale nu s-au validat.
• . DURKHEIM evidenţiază faptul că familiile
cu un număr mai mare de membri şi cu
relaţii armonioase reprezintă cele mai
bune condiţii de încadrare socială şi de
“imunitate” antisuicidară, în timp ce la
societăţile în care concurenţa şi tendinţele
egoiste individualiste sunt foarte
accentuate şi prevalenţa suicidului este
mai ridicat.
Suicidul altruist
• Suicidul altruist are un caracter şi o motivaţie diametral
opuse suicidului egoist, fiind vorba de un veritabil suicid
de sacrificiu pentru standarde sociale superioare.
Preocupările şi impulsul social izvorăsc dintr-o integrare
excesivă în cadrul grupului social care la un moment dat
cere individului să-şi sacrifice viaţa. Ataşamentul faţă de
scopul social este atât de mare, încât obligaţiile faţă de
grup apar mai presus de interesele personale, iar
individul este suficient de slab pentru a nu se putea
opune cerinţei grupului, adică Eul social domină Eul
individual, impunându-i atitudinea de urmat
Suicidul anomic
• Suicidul anomic, este generat de diminuarea sau
pierderea orientării sociale în care a trăit sau trăieşte
subiectul în mod obişnuit. În acest context suicidul se
poate realiza în două condiţii, fie prin lărgirea bruscă a
orizontului (achiziţii bruşte şi pe neaşteptate de bogăţii)
sau îngustarea lor la fel de bruscă şi pe neaşteptate
(pierderea de persoane iubite, bunuri materiale, funcţii
sociale, eşecuri legate de standardele lor morale de
viaţă, etc.) situaţii la care individul nu poate face faţă. Un
exemplu de suicid anomic ni-l oferă şi istoria Egiptului
Antic, Cleopatra, fiica regelui Ptolomeu al XII-lea,
născută în anul 69 î.e.n. în Alexandria, care vorbea 8
limbi şi avea o cultură bogată, a devenit faraon la vârsta
de 18 ani şi a domnit 22 de ani până în anul 29 î.e.
Suicidul fatalist
• Suicidul fatalist este realizat de persoane a căror viitor
este întunecat şi fără perspective categorice în care sunt
incluşi prizonierii, condamnaţi la detenţie ani îndelungaţi
sau pe viaţă şi cei cu maladii incurabile şi handicapante.
Despre acest tip de suicid, DURKHEIM face unele
referiri doar într-o notă din subsolul paginii 276,
considerând că el ar fi determinat dintr-o organizare
excesivă, ca şi în suicidul sclavilor sau “al soţilor foarte
tineri”. În acest context autorul delimitează două
particularităţi ale vieţii colective şi anume:
• integrarea membrilor comunităţii într-un ansamblu unitar
şi
• intervenţia reglatoare a societăţii asupra conduitelor şi
sentimentelor membrilor săi.
Personalitatea normala si
patologica
Personalitatea si ciclurile vietii.
-Boala si personalitate.
-Personalitate premorbida si teren predispozitional.
-Tulburari de personalitate.
-Notiuni elementare a unor tipuri de patologii.
-moartea ca problema a psihologiei medicale, sinuciderea; perceptia
personalului medical asupra asistentei muribunzilor; eutanasia
personalitatea
• Calitatile comportamentale stabile ale unui
individ intr-o mare varietate de circumstante.
• Este bine ca medicul sa fie capabil sa evalueze
personalitatea, pentru a ajunge sa prevada
comportamentul pacientilor in cursul bolii.
• La pacientul psihic, personalitatea nu determina
numai modul de reactie in timpul imbolnavirii, ci
modifica, de asemenea, terenul si poate fi
interpretata uneori gresit drept boala.
Trasaturile de personalitate
• Pot determina predispozitia unor oameni la tulburari
emotionale la trecerea prin evenimente stresante
• Ex: o persoana nelinistita intotdeauna de probleme
minore este mai probabil sa dezvolte o boala anxioasa,
decat o pesoana mai putin inclinata spre neliniste.
• Grad de vulnerabilitate a personalitatii=>comportare
anormala= raspuns la evenimente stresante.
• Grad mai mare de anormalitate=> comportarea
neobisnuita survine chiar in absenta evenimentelor
stresante.
• Uneori anomaliile sunt atat de accentuate , incat este
dificil de stabilit doar dupa starea prezenta a pacientului,
daca se datoreaza personalitatii sau unei alte tulburari
mentale.
Distinctia conceptuala
personalitate- tulburare mintala
• Problema centrala= durata comportamentului neobisnuit.
• Daca s-a comportat mai intai normal si apoi, la un
moment dat incepe sa se comporte anormal= tulburare
mintala
• Daca a fost intotdeauna la fel de anormal cum este si in
prezent= tulburare de personalitate.
• Distinctia este usoara daca schimbarea de
comportament este rapida( manie) , dificila cand este
lenta (unele cazuri de schizofrenie).
• 1963 Jaspers +/–criteriul: afectiunea apare dintr- cauza
dinauntrul persoanei, nefiind o reactie la circumstante.
Evaluarea personalitatii
• Personalitatea poate fi apreciata numai
dupa informatii sigure despre
comportamentul anterior( nu
comportamentul observat in spital sau
ambulator).
• Testele psihologice pot fi influentate de
prezenta tulburarii mentale.
Personalitatea si ciclurile vietii
• Problemele dezvoltarii psihice ale omului
sunt foarte numeroase si dificil de abordat
cu cat societatea capata o serie de
caracteristici variabile- care creeaza un
cadru de conditionare social, familial,
material, continental si planetar special.
Trei mari cicluri ale vietii
• 1-ciclul de crestere si dezvoltare din primii 20 ani
(copilaria cu substadiile ei, pubertatea, adolescenta).
• 2-ciclul adult, ce prelungeste dezvoltarea psihologica a
omului( se extinde pana la 65 ani- varsta a doua:
tineretea cu substadiile ei, etapa adulta timpurie sau
precoce, adulta medie, adulta prelungita sau tardiva).
• 3-ciclul al treilea sau etapele varstelor de regresie, ale
batranetii-postadulte ( de la 65 pana la moarte: perioada
de adaptare, aceea a batranetii timpurii, a batranetii
propriu-zise si perioada marii batraneti si a regresiei
finale sau ciclul terminal)
ciclul1
• Particularitatile de personalitate se
accentueaza in perioadele pubertatii si
adolescentei, dilatandu-se uneori si
nuclearizandu-se impetuos.
• Considerata perioada de trecere.
• Intre20-24 adolescenta prelungita =
prelungirea adaptarii si maturizarii
personalitatii
Ciclul 2
• Integrarea socioprofesionala si punerea bazelor unei noi familii
constituie cadrul trebuintelor personale dar concomitent si al
solicitarilor sociale.
• Se contureaza mult mai profund subidentitatile profesionale( ca
roluri prospective alimentate profund), subidentitatile legate de
structurarea familiei personale si subidentitatile parentale in cadrul
noii familii.
• =>grade de concordanta sau discordanta relativ complexe,
acoperind campul constiintei, al aspiratiilor si al obiectivelor.
• Acum are loc si dezvoltarea generala a experientei sociale cu
intreaga sa gama de inedit si de responsabilitate= obligatii
profesionale, familiale, ierarhia profesionala ca si antrenarea in
variate roluri si statute, profesionale si extraprofesionale , crearea
unei crize de timp-viteza- perimare profesionale=>subidentitatile..
Ciclul 3
• Acumulare de uzura interna si oboseala
• Transformarile de statut de varsta
tendinte
• J.M.Tanner 1964 – tendinta a pubertatii de
a cobori inspre etapele copilariei-seculara.
• Tendinta a adolescentei de a se dilata
inspre cel de-al 2-lea ciclu de varsta.
• Ciclul adult tinde sa impinga ciclul sau
varsta a 3-a peste deceniul al 7-lea.
• Problema longevitatii.
• Nu numai statutul varstelor sufera
modificari ci si personalitatea.
Personalitatea umana se diversifica
si pluralizeaza
• T.Ribot –coexistenta mai multor
personalitati in aceeasi fiinta umana.
• Contradictiile din constiinta omului modern
• Personalitati= roluri si statute sociale
reglate de o singura personalitate.
-Boala si personalitate
•.
-Personalitate premorbida si teren
predispozitional.
• Conceptul de personalitate anormala
• ex. Violenti, sadici
• 2 criterii: -statistic si social
• 1.Criteriul statistic=reprezinta variatii cantitative
fata de normal si linia de separatie este decisa
printr-un scor de departajare.
• 2.Criteriul social=variatii cantitative ale
normalului dar delimitarea arbitrara este
determinata de criterii sociale: suferinta pe care
individul si- o provoaca siesi sau altora.
tulburările de personalitate:
• Prelipceanu D. clasifica tulburările de

personalitate:
1.tulburări de dezvoltare (se desfăşoară pe
parcursul existenţei mature/adulte a
individului) şi
2.tulburări tranzitorii (disociative).
• Primele constituie un capitol aparte de

patologie şi va fi tratat ca atare :
• TULBURARILE DE PERSONALITATE=
PSIHOPATII
• Tulburările tranzitorii de personalitate sunt

depersonalizarea şi derealizarea.
• Situate la limita cu tulburările de conştiinţă
• stări care apar îndeobşte asociate.
• Scurte episoade de depersonalizare apar
probabil la 70% dintre adulţii tineri, aşa
cum relevă un raport din 1987 al Asociaţiei
Americane de Psihiatrie.
Depersonalizarea
• Depersonalizarea constă în impresia subiectivă
de schimbare, redată de fiecare dată, de fiecare
individ, în mod diferit.
• Subiecţii descriu stări ca de vis, sunt bradipsihici,
detaşaţi, indecişi, trăiesc o stare ca de dedublare
în care îşi contemplă propria existenţă.
• Se asociază ameţeli, hipoestezie sau anestezie
senzorială, dispoziţie depresivă, acuze
somatoforme, teama de a nu înnebuni, percepţia
subiectivă a distorsiunii curgerii timpului.
Depersonalizarea
• Uneori se asociază trăiri de desomatizare,
când trăirea depersonalizantă se
deplasează în planul cenesteziei, subiectul
acuzând modificări ale unor segmente
corporale, mai ales ale extremităţii
cefalice, figurii, dar şi a schemei corporale
în ansamblu. Episodul se instalează destul
de rapid, dar dispare treptat.
.
• Starile de depersonalizare si derealizare sunt descrise
cu dificultate de pacienti.
• Pacientii cu depersonalizare se descriu pe ei insisi ca
avand un sentiment de detasare de mediul inconjurator,
incapacitate de a simti emotii in mod autentic ci ca si
cum ar juca un rol. Depersonalizarea este o modificare a
constiintei de sine in sensul unui sentiment de irealitate a
propriei persoane .
• Tulburarile de schema corporala, modificari ale
experientei timpului trait, autoscopia sunt cele mai
frecvente fenomene insotitoare depersonalizarii.
Depersonalizarea
• Depersonalizarea apare
• în afecţiuni psihiatrice diverse (schizofrenie la
debut, în stările prodromale sau stările acute,
mai ales dacă asociază sindromul de
automatism mintal Kandinski-Clérambault,
tulburarea de panică, tulburarea anxioasă
generalizată, fobii, tulburarea de stres
post-traumatic, tulburări disociative, depresie)
sau
• în tulburări organice (epilepsia temporală, tumori
cerebrale, migrenă, hipotiroidism, encefalite,
debutul bolii Alzheimer, hipoglicemie).
Derealizarea
• Derealizarea însoţeşte depersonalizarea şi
• constă în trăiri de inautenticitate a
percepţiei ambianţei, care pare ca s-a
schimbat, este percepută ca prin ceaţă,
sau ca ceva cu totul străin, insolit.
• Prelipceanu D., Psihiatrie- note de curs
definitie
• Este un pattern durabil de experienta
interna si de comportament care deviaza
considerabil de la cererile culturii
individului, este pervaziv si inflexibil, are
debutul in adolescenta sau precoce in
perioada adulta, este stabil in decursul
timpului si duce la detresa sau deteriorare.
-Tulburari de personalitate.
• ICD= modele de comportament neadaptat profund implantate ce se pot

recunoaste din perioada adolescentei sau chiar mai devreme, si care se
continua de-a lungul celei mai mari parti a vietii adulte, cu toate ca adesea
devin mai putin evidente la varsta medie dau inaintata. Personalitatea este
anormala fie in ce priveste echilibrul comonentelor sale, calitatea si expresia
lor, fie in ce priveste aspectul sau total. Din cauza aceasta..pacientul sufera
sau face pe ceilalti sa sufere, existand un efect advers asupra individului
sau societatii.
• Moral insanity=nebunie morala Prichard
• Manie sans delire, Pinel
• Inferioritate psihopatica-Koch
• Personalitate psihopatica-Kraepelin-excitabil, instabil, excentric,mincinos,
escroc, antisocial, certaret
• Schneider- depresiv, nesiguranta
• Stari psihopatice=Sir David Henderson- agresivi, pasivi sau inadecvati,
creativi, personalitati inadecvate
• 1. trasaturile sunt pervazive si persistente.
Diagnosticul necesita un istoric de
dificultati indelungate in diferite domenii
ale vietii (afective si de munca).
• 2. trasaturile sunt ego-sintonice
(acceptabile pentru ego).
• 3. trasaturile sunt alloplastice si nu
autoplastice( pacientul cauta sa schimbe
mediul, nu sa se schimbe el insusi).
• 4.trasaturile sunt mentinute cu rigiditate.
• 5. protejarea ca printr-o armura impotriva
impulsurilor interne si a stresului extern implica
paternuri idiosincratice ale defenselor. Indaratul
armurii protectoare este anxietate. Defensele pot
sau nu sa stapaneasca anxietatea. Mecanismele
de defensa frecvente include: fantezia,
disocierea, izolarea, proiectia, scindarea,
intoarcerea impotriva selfului, trecerea la act,
identificarea proiectiva.
• 6. pacientul manifesta fixatie in dezvoltare
si imaturitate.
• 7. relatiile obiectuale interne sunt
perturbate. Pacientul manifesta dificultati
interpersonale in relatiile afective si de
munca si in mod caracteristic, nu
apreciaza impactul pe care-l are asupra
altora.
• 8. pacientul nu constientizeaza si nu tinde
sa solicite ajutor.
• 9. frecvent, in situatiile medicale apar
probleme iar pacientii pot sa trezeasca
raspunsuri negative intense din partea
personalului de asistenta.
• 10. toleranta fata de stres pare sa fie
deficitara.
Clasificare DSM
• Cluster A paranoid, schizoid, schizotipal
• Cluster B histrionic, narcisist, antisocial,
borderline,
• Cluster C anxios-evitant, dependent,
anankast
• Personalitatea depresiva
• P . Pasiv- agresiva
• P. sadica
Tipuri de T.P.
T.P. PARANOIDA= pattern de neincredere si
suspiciune, intentiile altora fiind interpretate ca
rauvoitoare.
T.P.SCHIZOIDA= pattern de detasare de relatiile
sociale si o gama restransa de expresie
emotionala.
T.P.SCHIZOTIPALA= pattern de discomfort acut in
relatiile intime, de distorsiuni cognitive sau
perceptuale si excentricitati de comportament.
• T.P.ANTISOCIALA= pattern de
desconsiderare si de violare a drepturilor
altora.
• T.P.BORDERLINE= pattern de instabilitate
in relatiile personale, imagine de sine si
afecte, si de impulsivitate marcata.
• T.P.HISTRIONICA= pattern de
emotionalitate excesiva si de cautare a
atentiei.
• T.P.NARCISISTICA= pattern de
grandoare, necesitate de admiratie si lipsa
de empatie.
• T.P.EVITANTA= pattern de inhibitie
sociala, de sentimente de inadecvare si de
hipersensibilitate la evaluarea negativa.
• T.P. DEPENDENTA= pattern de
comportament submisiv si de aderenta in
legatura cu necesitatea excesiva de a fi
protejat de cineva.
• T.P.OBSESIV-COMPULSIVA=
ANANKASTA= pattern de preocupare de
ordine, perfectionism si control.
• T.P. PASIV-AGRESIVA
• (T.P.SADICA)
• T.P.DEPRESIVA
CLASIFICARE PE BAZA
SIMILITUDINILOR DESCRIPTIVE
• GRUPA A= bizari, excentrici=
• 1. paranoid, 2.schizoid, 3. schizotipal.
• GRUPA B=teatrali, emotionali ori

extravaganti=1. antisocial, 2.borderline, 3.
histrionic, 4. narcisistic
• GRUPA C= fricosi, anxiosi= 1.evitanta, 2.
dependenta, 3. obsesiv-compulsiva.
• Doctorul Engel, internist cu formare psihodinamica, a
declansat un impact urias asupra training-ului psihiatriei
de legatura.
• Lucrarea sa despre modelul bio-psiho-social a devenit
un principiu de organizare pentru educatia psihiatrica
intr-o unitate medicala.
• Este atat provocarea cat si de asemenea recompensa
medicului, aceea de a face conexiuni semnificative in
mod empatic intre istoricul vietii pacientului si problemele
prezente, pentru a diagnostica dificultatile cu care se
confrunta pacientul( in cautarea factorilor etiologici si de
preventie ai sanatatii mintale si bolii).
• Necesitatea unei rigurozitati in relatia doctor-
pacient depinde de doua categorii principale de
variabile:
• - situatia medicala si
• - scena sociala.
• Matricea culturala influenteaza (impinges)
caracteristicile individuale atat ale medicului cat
si ale pacientului intr-o forma de orientare
invatata catre boala, tratament, vindecare si
catre tipul de relatie medic-pacient in sine.
• Legatura probabila intre circumstantele
socio-istorice si intelectual-stiintifice ale
urmatoarelor 6 epoci istorice si tipul prevalent de
relatie doctor- pacient sugereasa totodata ca
relativitatea culturala a relatiei doctor-pacient
trebuie sa o constientizam si ne face sceptici in a
presupune ca practica noastra medicala curenta
este buna sau cea mai buna posibil.
• Probabil ca cel mai adesea nu face altceva
decat sa reflecte congruenta dintre expectanta
sociala si orientarile etice impartasite social de
catre medici.
---
• In aceasta legatura logica, medicii si dintre
acestia psihiatrii probabil in mod particular, in
mod explicit aleg aceea din urmatoarele 3
alternative care le este favorabila:
• 1.ei reflecta valorile si asteptarile sociale cele
mai prevalente ale culturii lor.
• 2.ei lasa in spate schimbarile sociale ale timpului
si reprezinta valorile trecutului imediat.
• 3.ei se alatura fortelor din societate ce conduc
la modificarea acestor valori (progres/ regres).
Michel Foucault, Istoria nebuniei in
epoca clasica, editura Humanitas
• Tot ceea ce, de la Pinel, Tuke si Wagnitz,
a putut indigna buna constiinta a secolului
al XIX-lea, ne-a ascuns multa vreme cat
de poliforma si variata putea fi experienţa
nebuniei in clasicism.
• Am fost fascinaţi de boala necunoscută,
de alienaţii în lanţuri, de toata această
populaţie închisă prin mandate de arestare
sau la cererea locotenentului de poliţie.
• Dar n-am văzut toate experienţele care se
intersectau în aceste practici cu aspect masiv şi
despre care am putut crede, la prima vedere, că
erau puţin elaborate.
• De fapt, nebunia a fost, în epoca clasică,
cuprinsă în două forme de spitalizare: -cea a
spitalelor propriu-zise şi -cea a internării;
• a fost supusă la două forme de reperaj:- una
împrumutată din universul dreptului şi care îi
folosea conceptele;- cealaltă aparţinând formelor
spontane ale percepţiei sociale.
• Printre toate aceste aspecte diverse ale sensibilităţii faţă
de nebunie, conştiinţa medicală nu e inexistentă;
• dar nu e autonomă;
• cu atât mai puţin trebuie să ne imaginăm că ea e aceea
care suportă, chiar în mod obscur, toate celelalte forme
de experienţă.
• Ea e doar localizată în anumite practici ale spitalizării; se
află, de asemenea, şi în interiorul analizei juridice a
alienării, dar nu constituie esenţialul acesteia.
• Totuşi rolul ei este important în economia tuturor acestor
experienţe şi pentru maniera în care se articulează unele
cu altele.
---
• “In calitatea vointei, si nu in integritatea ratiunii
consta, in final, secretul nebuniei...”
• Vointa gresita, eroare etica, “nebunie morala”.
• De-a lungul intregului ev mediu si multa vreme in
timpul renasterii nebunia fusese legata de “rau”,
dar sub forma transcendentelor imaginare; de
acum in ele vor comunica pe cai mai ascunse
ale alegerii individuale si ale relei intentii.
• Nu trebuie sa ne miram de aceasta indiferenta
pe care epoca clasica pare s-o afiseze fata de
impartirea in nebunie si greseala, alienare si
rautate....pag131-135.
---
• Odata cu aparitia medicatiei neuroleptice
si continuand cu descoperirea
antipsihoticelor atipice se poate vorbi
despre optiunea persoanei suferinde de a
se trata sau de a refuza tratamentul, de a
alege diferite alternative de tratament, de
a crea diferite relatii terapeutice, de a se
desprinde din diferite relatii terapeutice
• Rolul medicului in aceasta relatie terapeutica
si-a schimbat prioritatile,
• telul psihiatrului s-a schimbat
• de la reducerea simptomatologiei acute si a
comportamentului deranjant ,
• trecand la reintegrarea sau chiar mentinerea
socio-profesionala prin recunoasterea cat mai
rapida a bolii si gasirea medicatiei care sa
actioneze cat mai rapid pentru remisia completa
si chiar vindecare.
---
• Telul actual este
• -evitarea internarii,
• -evitarea incapacitatii functionale, cu
repercursiuni din ce in ce mai serioase
asupra mentinerii integrarii
socio-profesionale, intr-o societate intr-o
competitie din ce in ce mai acerba.
Clinical Ethics2007;2:173-175
• Autonomia ca un exercitiu al alegerilor, alternativelor
• Autonomia poate fi interpretata simplu ca libertatea de a
alege dintre diferitele optiuni de care dispune fara
constrangere din afara. Aceasta modalitate “liberala” de
a defini autonomia poate fii comparata cu libertatea
negativa descrisa de Berlin.
• Autonomia ca luarea deciziilor din punct de vedere moral
• Unele conceptii despre autonomie implica un cadru de
valori normative in interiorul caruia o persoana in mod
autonom trebuie sa-si ia propriile decizii.
---
• The primary outcome measure was time
to impending relapse- clinical worsening;
-psychiatric hospitalization; -increased risk
of suicide or –violent behavior.
Motivatia si psihofiziologia unor
comportamente elementare
• In cadrul cercetarii stiintifice, a observatiilor clinice si experimentale persista tendinta de a explica
comportamentul prin termenii unei stari interne, apartinand organismuluisi care ar explica un mod
de a reactiona sau altul.
• In analiza comportamentului animal explicatiile sunt deseori legate de ceea ce denumim
INSTINCT sau alteori se fac referiri la un liber arbitru.
• Psihologii folosesc deseori termenul de PULSIUNE ( eng=drive) legat de comportamentele
considerate elementare: somn, foame, sete..
• necesitatea de a defini comportamentul cercetat prin semnificatia sa biologica, psihologica,
culturala, etica sau sociala.
• Aspectele sale sunt diferite ca nivel de organizare si prin semnificatia lor , in raport cu ontogeneza
personalitatii umane,
• Conduitele sunt considerate ca aspecte particulare ale unui organism dat fata de unele situatii
ambientale. Structurile si mecanismele nervoase care sustin conduitele fac parte integranta
dintr-o entitate anatomo-functionala, creierul
• Declansarea si desfasurarea raspunsului comportamental este adaptata starii fiziologice prezente
si corespunde experientelor traite anterior de organism.
• In aceasta participare se pot distinge schematic componenta a trei mecanisme:
• 1.acele care asigura organizarea programarii modelului comportamental de un fel sau altul;
• 2.acele care ofera informatiei senzoriale despre proprietatile motivationale , in functie de starea
fiziologica prezenta a organismului;
• 3. mecanisme care confera informatiei senzoriale despre proprietatile motivationale , in functie de
experientele trecute, anterioare ale organismului
Normalitate, anormalitate si
boala psihica
Normal-anormal-boala
• Problemele care se pun atunci cand trebuie
circumscrisa starea de boala psihica sunt legate
de definirea notiunilor de normalitate si sanatate
si respectiv anormalitate si boala.
• Sanatatea se defineste ca o stare de echilibru
dinamic si de bine biologic si psihologic a
persoanei umane in contextul incdrarii sale
optime in normele vietii sociale si culturale, cu
mentinerea potentialului de dezvoltare si creatie.
• Problema sanatatii este incadrata de
problema mai larga si mai generala a
normalitatii.
• OMUL NORMAL
• Din punct de vedere bio-psiho-social,
omul prezinta un aspect complex:
• - pe planul structurilor interne
(psihoindividual);
• - pe planul relational extern (psiho –
social).
• Din aceasta cauza, apare dificultatea in a da o definitie unitara a
omului.
• FR. NIETSZCHE spunea ca: “omul este animalul care nu poate fi
definit niciodata”.
• IMMANUEL KANT sistematizeaza problema filosofica a omului sub
mai multe aspecte care se pot concretiza in urmatoarele 4 intrebari:
• 1. “Ce pot cunoaste ?”
• 2. “Ce trebuie sa fac ?”
• 3. “Ce pot spera ?”
• 4. “Ce este omul?”
• MIHAI RALEA deosebeste 3 grupuri de definitii pentru om:
• a) – definitii rationaliste;
• b) – definitii sociale;
• c) – definitii pragamatice.
• a). Definitiile rationaliste.
• Aceste definitii accentueaza latura inteligent –
rationala a omului, caracteristica unica ce-I ofera
acestuia suprematia.
• ARISTOTEL formuleaza prima definitie
rationalista a omului: “omul este un animal
rational”, de fapt primul animal care gandeste.
• HERACLIT spune ca omul are posibilitatea de a
se autocunoaste si de a gandi rational.
• ANAXAGORAS afirma ca “omul este cel mai
intelept dintre fiinte, deoarece poseda maini”.
• CICERO sustinea ca, omul, fiind dotat cu ratiune:
• - poate asocia lucrurile;
• - le poate vedea cauza;
• - le poate vedea esenta;
• - poate vedea consecinta evenimentelor;
• - poate sesiza asemanarile;
• - poate lega trecutul de prezent,
• reusind pe acesta cale sa cerceteze si sa discearna adevarul.
• KLAGES afirma ca omul este un “animal periculos”.
• VOLTAIRE – pentru el fiinta umana este dotata cu:
• - ratiune;
• - maini, capabile de a crea unelte;
• - o minte, capabila de a generaliza idei;
• - un limbaj suplu, capabil de a exprima aceste idei.
• SCHELLER – adept al conceptiei antropologiei fenomenologice, afirma ca: “omul
este o fiinta esentialmente slaba, dar aeasta slabiciune este compensata prin
inteligenta”.
• Toate teoriile prezentate pana aici pot fi considerate drept doctrine vitaliste, care se
axeaza pe:
• - demnitatea si frumusetea persoanei umane;
• - puterea de spirit;
• - vigoarea instinctelor;
• - demnitatea morala;
• - valoarea “Sine – lui”;
• - unicitate,
• situand in buna parte omul in cadrul colectivitatii sociale.
• B. PASCAL, recunoaste atat maretia, cat si mizeria fintei umane, demnitatea
acestei fiinte stand de fapt in gandire.
• PICO della MIRANDOLA surprinde si el constiinta acestei inegalitati a structurii
umane, inegalitate cu caracter opozitional.
• MIHAI RALEA – arata ca omenescul reprezinta “toata acea tesatura de afecte, de
sentimente subtile ori josnice, de pasiuni, obsesii, de complicatii sentimentale, de
credinte ori indoieli, de sperante, de dorinte ori de renuntari, intr-un cuvant structura
globala a unui suflet omenesc, cu logica si contradictia, cu claritatea si obscuritatea
lui”.
• b). Definitiile sociale.
• Definitiile sociale pun accentul pe caracterul comunitar al
existentei. Din acest punct de vedere, ARISTOTEL a vazut a II-a
latura a omului, aceea de animal social, ZOON POLITIKON.
• Omul este animalul care traieste in grupuri sociale organizate,
sanctionate de legi si dominate de institutii. In acest sens,
caracteristica sa este participarea activa la viata comunitara.
• Referitor la insertia omului in dinamica relatiilor sociale si la
raporturile sale cu institutiile, E. SPRANGER – insista asupra
capacitatii acestuia de a lua cunostinta de sine insusi, capacitate
prin care se concretizeaza natura omului, locul sau in nivers, valorile
si datoriile sale, in ultima instanta natura tipologiei sale sociale.
• c). Definitiile pragmatice.
• Definitiile pragmatice se bazeaza pe capacitatea omului de actiune,
dar, mai cu seama, pe activitatea productiva a omului, om capabil de
a crea bunuri materiale.
• BENJAMIN FRANKLIN arata ca omul este “animalul care creeaza
si foloseste unelte”.
• MIHAI RALEA considera ca omul produce unelte, pentru
indeplinirea actiunilor sale practice. Din acest punct de vedere el
este HOMO FABER.
• Uneltele ii prelungesc si ii amplifica puterea fizica si, in acelasi timp,
ii confera posibilitatea nebanuita de a actiona biruitor in lupta cu
natura. “Abilitatea sa tehnologica, dibacia sa practica – toate
acestea il ac sa-si alieze natura neinsufletita in atingerea scopurilor
sale”.
• A. PELLETIER si F. J. GORDON considera ca
omul se situeaza astfel in centrul civilizatiei
materiale si al culturii spirituale ale societatii.
• K. JASPERS, sistematizand definitiile date
omului spunea ca “omul este fiinta dotata cu
limbaj si gandire” – ZOON LOGON ECHON –
care actioneaza intr-o societate data, in
conformitate cu unele legi stabilite – ZOON
POLITIKON – si produce unelte cu ajutorul
carora lucreaza – HOMO LABORANS –
asigurandu-si existenta in conformitate cu o
lanificare comunitara – HOMO ECONOMICUS.
4 perspective ale normalitatii
• Normalitatea ca Sanatate
• Normalitatea ca Utopie
• Normalitatea ca Medie
• Normalitatea ca Proces
• Prima perspectiva este la baza abordarii
traditionale medicale psihiatrice asupra sanatatii
si bolii.
• Normalitatea este asimilata cu sanatatea iar
sanatatea este un fenomen aproape universal.
• Comportamentul este presupus a fi in limite
normale cand nu exista o psihopatologie
manifesta. Daca toate comportamentele ar fi
puse pe o scala, normalitatea ar reprezenta cea
mai mare parte a continuumului si anormalitatea
ar fi o mica parte ramasa.
• 2. norma ideala= acel model care prin definitie
este considerat cel mai bun pentru grupul
respectiv. Freud- “ca orice ideal, nu poate fi
atins”; omul este cu atat mai “normal” cu cat se
apropie mai mult de norma ideala. Intr-o
anumita societate aceste idealuri nu sunt de
obicei formulate explicit, concret, totusi
acestea sunt prezente prin diferitele modele
educationale, eroii, vedetele, starurile
promovate de societate. Deci norma ideala
difera in functie de societate, de cultura.
• 3. norma responsiva=buna capacitate a
individului de a face fata statuturilor si
rolurilor sociale dintr-o societate data,
capacitatea de a se comporta adecvat
asteptarilor comunitatii.
• Norma statistica= cu atat mai “ normal” cu cat se
conformeaza mai mult mediei statistice sau frecventei
maxime a modurilor de manifestare ale indivizilor din
cadrul grupului respectiv. Pe masura ce se indeparteaza
de aceasta masura se considera ca fiind “anormal”.
Cantitativ, aceasta anormalitate poate fi in exces,
anormalitate pozitiva( de ex.geniu) sau in insuficienta,
anormalitate negativa( de ex. oligofren). Punctul slab al
acestei categorii de definitii: importanta punctului de
referinta fata de care ne raportam.......riu cu adancimea
medie de 20 cm/ QI =70 in zona endemica- gusa prin
lipsa iod..
1. 4. normalitatea ca procese
tranzactionale; dependenta de stadiul de
dezvoltare; normalitatea trebuie inteleasa
si evaluata in raport cu varsta.
Ilikibiologie/ ilikipsihologie... Parhon..
psihologia varstelor. Normlitatea este un
proces continuu ce presupune tensiune
si efort din partea subiectului.
•
• Anormalitatea psihica poate fi inteleasa atat din
perspectiva structurii caracteriale cat si din cea a unor
trairi circumstantiale.
• Persoanele particulare, anormale au unele
caracteristici tipologice accentuate care atrag atentia
celor din jur, indepartandu-se atat de norma statistica cat
si cea ideala. Relationarea lor sociala si integrarea in
comunitate, exercitarea rolurilor sociale pot fii
defectuoase. Aceste variante particulare de personalitate
sunt diferentiate de cazurile cu grave deficiente de
inteligenta= oligofreni, de relationare sociala=autisti si cei
cu marcat caracter dizarmonic= personalitati psihopatice
( stari defective, anevolutive).
• O mentiune speciala merita unele cazuri care par foarte
normale, “ hipernormale”; copil foarte cuminte,
ascultator, linistit, serios, constiincios, muncitor, ordonat,
care indeplinesc cu strictete tot ceea ce se cere,
respectand intru totul normele si regulile. Lipsiti de
spontaneitate si initiativa, de sociabilitate, de bucuria
jocului si a relaxarii, inventivitate si indrazneala de a
risca. De fapt acesta este o persoana fragila, vulnerabila,
ce-si ascunde vulnerabilitatea in spatele indeplinirii
corecte a normelor si rolurilor sociale si care, sub
actiunea diferitilor factori situationali se pot decompensa
psihopatologic( normopatie).
• Anormalitatea psihica situationala se
refera la starile reactive si de dezadaptare.
De obicei sunt tranzitorii si necesita
asistenta psihiatrica doar cand ating o
intensitate semnificativa sau apar la
persoane vulnerabile.
• Boala psihica este o stare de durata variata, in
cadrul careia apar importante modificari psihice
negative atat in planul trairilor subiective, cat si
al expresiilor si comportamentului. Constiinta si
intreaga structura psihica a persoanei sunt
denivelate si dezorganizate, in asa fel incat apar
trairi si manifestari diferite de cele ale existentei
normale. Concomitent este prezenta o reducere
a capacitatii de autocontrol constient si de
manifestare a vointei libere si responsabile.
• Consecutiv rezulta o grava perturbare a relationarii
interpersonale, a integrarii si randamentului social. Boala
psihica se manifesta de obicei in episoade care se
instaleaza progresiv sau brusc, pot dura saptamani, luni
sau ani. La ora actuala marea majoritate a bolilor psihice
se pot remite total sau partial, in urma tratamentului
psihiatric. Episoadele pot reapare. In cazul remisiunilor
partiale raman stari defective psihice de lunga durata cu
persistenta simptomelor din cursul episodului sau se
poate produce o modificare a personalitatii, sau doar un
defct energetic, astenic, sau deficit in planul relatiilor si
performantelor sociale
• Definirea conceptelor de normalitate si anormalitate psihica
reprezinta un demers util si necesar psihiatriei si principiilor
psihiatrice comunitare.
• Structurarea acestora a permis crearea cadrului necesar unei
profilaxii primare, secundare si tertiare psihiatrice cat mai eficiente.
• Doctrina psihiatrica comunitara promoveaza
dezinstitutionalizarea si transinstitutionalizarea, cu scaderea duratei
spitalizarii si dezvoltarea retelei de suport social, munca in echipa
multidisciplinara formata si din personal nonmedical si subdivizata in
grupe de activitate centrate pe activitati sociale specifice.
• In acelasi context se inscrie- 1.monitorizarea cazuisticii,
-2.asigurarea conditiilor de continuitate a asistentei, -3.stimularea
adresabilitatii la reteaua serviciilor psihiatrice cu accent pe categorii
sociale defavorizate.
• In esenta obiectivele psihiatriei comunitare vizeaza atitudinea
profilactica si ingrijirea extraspitaliceasca a pacientului psihic .
• Intre persoana si lume exista fie armonie, fie
dezacord sau conflictualitate, la un moment dat.
• Factorii social-istorici, culturali, etnici si religiosi
indeplinesc un rol predispozant, declansant sau
patoplastic.
• Binomul normalitate-anormalitate, abordabil
statistic dupa “generalitatea” unor norme si legi il
depaseste in complexitate pe cel sanatate-boala,
mai dependent de “concretul” cazuisticii.
• Psihiatria poate apela la trei categorii de norme
care stau la baza normalitatii: norma statistica
care implica evidentierea particularitatilor
atitudinale si expresive aferente elementului
social cultural si istoric; norma valorica,
intangibila, corespunzand idealului individual si
colectiv in sensul in care comunitatea considera
ca acesta “ar trebui sa fie”: norma functionala
care reflecta masura in care o componenta isi
indeplineste rolul atribuit si asumat in cadrul unei
optime functionalitati a ansamblului.
• Normalitatea presupune deci – cu inerenta
referire la persoana umana – apartenenta
simultana la norma statistica si la cea ideala
intr-un anumit context socio-cultural, individual,
indeplinandu-si corespunzator functiile in cadrul
comunitatii.
• Anormalitatea sau din punct de vedere
patologic, indepartarea de la norma in sens
negativ, inseamna un deficit de integritate si de
integrare a persoanei in ambianta. Ea se
realizeaza in toate acceptiunile mentionate ale
normei.
• Intr-o perspectiva comunitara, aferent careia individul
constient sau/si constientizat devine parte integranta a
unui sistem cu valente dominant preventive si
reabilitative, abordarea conceptelor de referinta poate fi
facuta pornindu-se de la inegalitatea de principiu a
persoanelor din punctul de vedere al diversitatii si
nivelului valoric existential.
• Aceasta diversitate individuala care se
interconditioneaza reciproc cu complexitatea
compozitionala a ambiantei trebuie sa constituie, in
context comunitar, un factor optimizant al sociabilitatii si
nu unul perturbator al acesteia.
• Astfel, conditia de normalitate este asigurata atunci
cand in cadrul unui demers constient persoana reuseste
ca prin cunoastere, comunicare si creativitate sa-si
asigure starea de echilibru contribuind simultan la
echilibrul colectiv.
• “Surplusul” de implicare personala in problematica
existentiala comunitara trebuie dirijat in mod responsabil
spre compensarea dezechilibrului semenilor aflati la
periferia sau in afara existentei comunitare.
• Normalitatea presupune o adaptare, conformism dar si
implicare, initiativa, originalitate creatoare, o doza de
non-conformism distantata insa de sensurile sale
peiorative.
• In acest context anormalitatea inseamna intr-o prima instanta un
deficit de empatie in raporturile interpersonale si unul de angajare
dezinteresata in asistarea si reabilitarea destinelor individuale
perturbate in sens psihopatologic. Ea poate reprezenta deasemenea
un deficit de informatie medicala cu ignorarea sau evitarea
consecutiva a situatiilor existentiale potential stresante.
• Alaturi de carentele educative deficientele activismului
profesional,(cu toate consecintele lui, de la cel de natura materiala
pana la cele morale), contribuie la plasarea intr-o pozitie
extracomunitara. In acelasi context se situeaza nesubordonarea
scopurilor personale celor colective cu alterarea atributelor de
reciprocitate si solidaritate interumana.
• Conceptul de anormalitate in sens comunitar
poate fi discutat si prin prisma mentalitatii
colective care dezavantajeaza si rejeteaza
deseori bolnavul psihic chiar aflat in faza
remisionala.
• Perturbarea si sub acest aspect a reabilitarii
care insemna in perspectiva abordata un deficit
de socializare, insotit de modalitati de reactie si
de expresie dezavantajante augmenteaza
vulnerabilitatea individuala. Socializarea
ondulanta ca si izolarea de lume sunt
intotdeauna factori majori psihopatogenetici.
• Faptul ca, in sens comunitar, boala nu mai
este privita ca o problema personala ci ca
una colectiva, trebuie sa se rasfranga in
mod pozitiv asupra discrepantei dintre
aspiratiile individuale si cele colective
pana la identificarea lor, modelele culturale
si experienta grupului social fiind mereu
implicate.
• Saracirea lumii valorilor si perturbarea
categoriilor morale individuale
completeaza conditia de anormalitate care
in contextul de referinta si intr-unul
antropologic depaseste rolul dintre
prioritatea biologica si suprematia
psihologica.
• Cele doua concepte abordate nu sunt net delimitate
deseori si datorita faptului ca anormalitatea nu este
mereu neobisnuita, in afara tiparelor comunitare sau
mereu imorala. Ea ramane in permanenta mai dificil de
definit decat normalitatea, faptul pledand pentru geniul
comuniunii si pentru aspiratiile de bine, frumos si adevar
care anima persoana umana.
• [Prelipceanu, 23,40] Normalitatea este pentru psihiatrie
un “calcai al lui Ahile”. Ea ii releva, pe de o parte, limitele
propriilor instrumente (nu exista criterii pentru
normalitate, asa cum exista pentru afectiunile psihice) si,
pe de alta parte, recursul la metoda altor stiinte
(psihiatria este interdisciplinara in multe dintre domeniile
sale aplicative).
• Acest fapt a fost evidentiat si la noi in ultimii ani,
datorandu-se in buna masura si unei supralicitari
a menirii sociale a psihiatriei. Mai in gluma, mai
in serios, se solicita de exemplu psihiatriei – in
diverse circumstante cu impact public
considerabil – sa precizeze competenta psihica
a unei persoane publice sau chiar sa se
sesizeze din oficiu in unele cazuri. Dincolo de
provocarea teribilista a unor astfel de solicitari,
ramane intrebarea daca stim unde incepe si
unde se termina normalitatea psihica.
• Normalitatea este o notiune limita a psihiatriei si psihologiei.
Ancorandu-se conceptual in axiologie ea trimite la referinte din sfera
stiintelor normative, de la etica la drept si sociologie. Psihiatrul
resimte cel mai acut nevoia unei definitii a normalitatii cand se afla in
ipostaza de expert judiciar si trebuie sa convinga instanta de
judecata/procurorul/anchetatorul ca o persoana in conflict cu legea
sufera/ sau nu sufera de o afectiune psihica. Alte situatii in care
starea de normalitate (sau sanatate) psihica face parte din
inventarul diagnostic al psihiatrului sunt: participarea unei capacitati
specifice a unei persoane (de a satisface serviciul militar, de a
incheia un act/ o casatorie, de munca, de port-arma etc.), de a
exercita o anumita profesiune (mecanic de locomotiva, pilot etc.).
Demersul de a o evalua pare insa de-a dreptul sisific, avand in
vedere dificultatile metodologice ce-si au sorgintea in contradictia
“originara” a conceptului insusi, ambivalent si abstract pentru ca
incearca sa defineasca omul (fiinta “biologica”, dar si “spirituala”) in
limitele (sau din perspectiva) idealului normativ, etic, axiologic.
• Pe de alta parte exista o permanenta si implicita
raportare la normalitate in existenta curenta care ne
obliga sa-i cautam repere in sfera imediatului. Ne referim
la normalitate pentru a intelege lumea in care traim si pe
noi insine, pentru a alege sau a ne lasa alesi. Aceasta
permanenta “aspiratie” spre normalitate este pana la
urma un proces pe care il parcurgem de-a lungul istoriei
noastre individuale si de specie printr-o continua
“ajustare, armonizare la evolutiile spatiului si timpului in
care existam, la rigorile culturii, logosului caruia ii
apartinem, proces ce poate fi generic denumit adaptare.
• “Cine poate spune unde inceteaza
normalul si unde incepe anormalul? Poti tu
insuti sa definesti aceste concepte de
normalitate si anormalitate? Nimeni nu a
rezolvat aceasta problema inca, medical
sau filosofic. Ar trebui sa stii asta”. (E.
Ionescu, 1960, cit. de Offer, Sabshin,
1966, p.IX).
• Intr-adevar medicina, si mai ales psihiatria au descoperit
dupa o intreaga istorie a descriptiilor si clasificarilor, ca
nu au o definitie a normalitatii. Medicina somatica a
evoluat multe secole, psihiatria mult mai putin,
bazandu-se pe traditia definirii sanatatii ca echivalentul
implicit al normalitatii, si ambele ca absenta a bolii, a
simptomelor. Fiind un demers indelungat, dezvoltat din
nevoia imperativa de a face bine, ceea ce a presupus un
lung sir de descoperiri, unele epocale (Harwey, Koch,
Pasteur, Fleming s.a.), normalitatea sau sanatatea au
ramas si chiar raman deziderate tangibile, usor de
afirmat atata vreme cat patologicul poate fi anihilat,
vindecat.
• Asa cum vom putea constata, odata cu schimbarea paradigmei
medicinii moderne de la obiectivul, prioritar si focalizat pe individ, de
a trata, la strategia sanatatii publice de a prevenii, dihotomia boala –
sanatate (dupa modelul antinomic boala – normalitate) a devenit
insuficienta. Modelul medical ideal (si confortabil pentru a raspunde
intrebarii unde inceteaza normalul si unde incepe patologicul) a fost
cel al bolii infectioase, conform caruia normalul (sanatosul)
inseamna absenta bacteriemiei, viremiei sau a unui focar infectios
sau eradicarea lui. Aceasta definitie negativa a normalitatii/sanatatii,
transanta si, de aceea, confortabila este _ asa cum vom vedea –
insuficienta pentru sfera normalitatii psihice/sanatatii mintale in care,
pe langaafectiunile majore, exista stari aflate in zona de granita
dintre normalul si patologicul psihic (tulburarile de dezvoltare a
personalitatii sau tulburarile de adaptare).
• De ce este greu de definit normalitatea
psihica? Din mai multe tipuri de motive.
• In primul rand datorita multitudinii de
perspective din care poate fi privita
persoana: psihologica (inzestrare
cognitiva, aptitudinala, emotionala,
volitionala, comportamentala),
socio-educationala, socio-culturala,
interrelationala.
• Se poate vorbi de normalitate din fiecare dintre
aceste perspective; ele nu sunt insa congruente
la un individ decat intr-o eventualitate a unui ins
uman armonios inzestrat, cultivat si integrat
social. Ar fi atunci de precizat ca de fiecare data
cand evaluam normalitatea cuiva trebuie
precizata perspectiva din care privim,precum si
criteriile adecvate: “din punct de vedere al
comportamentului in societate X este perfect
normal” sau “Y are niste obiceiuri absolut
normale” etc.
• In al doilea rand, fie ca este vorba de o definitie soft, de
uz curent, fie ca incercam o definitie bazata pe o
evaluare mai riguroasa, aceasta va fi incarcata de
subiectivitatea celui care o face, incat normalul astfel
definit nu este altceva decat normalul asa cum il
concepe cel care face aprecierea. S-a spus in repetate
randuri de catre multi autori ca normalul comportamental
(psihic) este saturat de conotatii valorice. Rezulta de aici
ca evitarea aprecierii valorice in definirea normalului
psihic ar fi calea ce trebuie urmata. Numai ca, asa cum
vom vedea, acest lucru nu este posibil.
• In al treilea rand, asa cum vom putea constata pe parcursul paginilor
care urmeaza, oricare perspectiva din care normalitatea poate fi
abordata se intersecteaza cu celelalte.
• Normalitatea este un “concept relativ” (Laughlin, Levine), o “fictiune
ideala” (Freud; citati de Cavenar si Walker, 1983) pe care sociologia,
medicina in general si psihiatria in special, psihologia, stiintele
normative, dar si opinia comuna incearca sa il defineasca si al carui
sens denotativ implica delimitarea de anormalitate, de devianta, de
boala, de urat si rau, de nefiresc. Fatalmente fragmentata
conceptual (se poate vorbi de normalitate la nivelul morfologiei si
fiziologiei, de una a grupurilor mici sau mari, de una etno-culturala, a
unei epoci sau a unei perioade a vietii individului sau de alta legata
de sex, de cea statistica si valorica etc.) normalitatea se leaga de
problematica libertatii umane (Ey,1979) si defineste in sens filozofic
“ceva care este cum trebuie sa fie” constituind un “sinonim atenuat”
al lui “bun si just” (Haynal,1980).
• Anormalitatea, genul proxim al normalitatii, se constituie
pentru A. Comte (ibid.) din variatiile superioare si
inferioare ale acesteia. Se poate vorbi de mai multe
sensuri conotative ale normalitatii derivate din sensul
general filozofic, dupa perspectiva din care este
conceputa. Un prim sens conotativ trimite in medicina la
normalitatea somatica si psihica. Numai ca despre
normalitatea biologica se poate vorbi azi “in termeni
relativ rigurosi, ceea ce, deocamdata, nu putem spune
despre normalitatea psihica” (Stossel, Ogodescu, 1972,
p.38).
• Pentru psihiatrie, mai mult decat in restul
disciplinelor medicale, normalitatea este
un concept dificil, intrucat se confrunta cu
variabilitatea infinita a formelor individuale
ale psihismului, a tipologiilor si variantelor
normalului si a formelor de tranzitie spre
marginal, variabilitatea fiind definitorie
naturii umane, “concept biologic
fundamental” al acesteia (Ryle, cit. de
Cavenar si Walker, 1983).
• Diversitatea asigura culoarea, nota particulara a fiecarui
individ si rezulta din confruntarea echilibrata a tendintelor
individuale cu ambianta sa sociala si cu un “ideal al
normei (K. Hildebrandt, cit. de Kolle,1961) pe care si
acesta il promoveaza, depinzand – asa cum spunea
Kolle (ibid.) – de forta si structura persoanei fiecaruia in
parte. Individul ideal, “eroul” teoretizat de Hildebrandt, nu
este o medie a diverselor temperamente existente, ci o
sinteza a unor functiuni psihice si extreme,
temperamental-caracteriale sudate prin “puterea de
creatie”, esenta a “normei ideale”.
• Aceasta “putere de creatie” care traverseaza si unifica diferitele
trasaturi temperamentale si de caracter ale “eroului” lipseste – asa
cum comenteaza polemic K. Kolle (ibid.) – “tocmai nenorocitului asa
– zis normal de care fac caz multi psihiatri”. Daca aceasta afirmatie
a fost vreodata adevarata, ea necesita azi oricum un corectiv care
tine de o epoca istorica si de o anumita distantare obiectiva fata de
realitatea umana, a psihiatriei si psihiatrilor: “puterea de creatie” este
astazi demitizata, ea exercitandu-se cotidian de un foarte mare
numar de oameni in diferite ipostaze, de la laboratoarele si mesele
de lucru ale laureatilor premiului Nobel la plansetele inventatorilor,
iar “omul normal” privit mai putin ca “o medie, o mediocritate sau un
conformism mecanic” (Ey,1979) si mai mult ca o celula vie,
functionala a unui sistem social.
• Pentru psihiatru, anormalitatea nu este doar o
variatie, o “indepartare” pur cantitativa de
normalitate ca medie statistica: un individ nu
poate fi categorisit ca bolnav psihic doar pentru
ca este vehementin apararea ideilor proprii,
exaltat prin convingerile sale, genial prin
creativitatea sa, raufacator prin comportamentul
sau delictual sau scandalos, prin pervesiunile
sale (Ey, ibid.).
• Daca aceste comportamente pot insa uneori apartine si unui individ
bolnav, ele se pot inscrie de cele mai multe ori in zonele
marginalitatii psihice, dar pot fi si rezultatul unei variatii
comportamentale mai mult sau mai putin intampltoare in existenta
individului (ca de exemplu comiterea unui delict) sau al probabilitatii
unui mod de existenta (ca genialitatea). Daca, asa cum observa
K.Kolle (1961,1963), la majoritatea oamenilor exista o dorinta, mai
mult sau mai putin constienta, de a tinde spre si de a se conforma
unui standard al normalului, si acesta mai mult sau mai putin vizibil
sau exprimabil, dependent pana la un punct de mode, este tot atat
de adevarat ca “normalul” in general exercita asupra opiniei comune
o adevarata fascinatie, care tine probabil de aceasta aspiratie intima
a fiecaruia spre un prototip al perfectiunii
• Pe aceasta curba ascendenta, care se aproprie asimptomatic de
ideal, se inscrie normalitatea statistica, zona maximei probabilitati de
a exista in cadrul normei unui individ. Aceasta norma constituie
latura obiectiva si definitorie din punct de vedere social (dar si
psihologic, comportamental) al normalitatii. Individul aflat in zona
normalitatii statistice se va raporta, sau nu, la un “tip normo-ideal”
catre care tinde eventual in plan intim, subiectiv. Acest tip depinde
de “Weltanschauung-ul fiecaruia” (Hildebrandt, cit. de Kolle,1961),
parametru subiectiv al normalitatii, prin care filtreaza tipul
“normo-ideal”, raportandu-se la acesta si delimitandu-se pe sine. De
aceea, medicul va concepe diferenta normal-anormal la nivelul
“umanitatii, si nu la cel al vitalitatii umane” (Beorhave, cit. de
Ey,1979), iar diferenta specifica dintre normalitatea-anormalitatea
psihica nu va putea fi definita decat prin intermediul disocierilor
conotative multiple ale primei.
• Edwards (1935) enumera patru categorii de indivizi
umani (mediu, normal, adaptat si eficient) care par a fi,
de fapt, unul si acelasi. Wolff (1950) accepta trei sensuri
ale normalitatii: media statistica, sensul normativ (bazat
pe principii morale) si cel clinic sau functional (“normalul”
este individul care functioneaza adecvat in propriul sau
mediu). Ruesch si Bateson (1951) enumera trei
acceptiuni care stau la baza conceptului psihiatric de
“patologie”, normalitatea fiind deci derivata conotativ din
patologic: acceptiunea statistica (deviatia de la normal),
functionarea optima si clasificarea diagnostica dupa
criterii prestabilite. Normalul ar fi astfel dedus ipotetic ca
o medie opusa patologicului evaluat cu mijloace clinice.
• Offer si Sabshin (1966) stabilesc ca nota
comuna, pe buna dreptate, perspectiva
functionala, propunand propria lor
clasificare: “normalitatea ca sanatate”,
“normalitatea ca utopie”, “normalitatea ca
medie” si ca “proces”. Sa le examinam pe
scurt pe fiecare.
• “Normalitatea ca sanatate” reprezinta, pentru autorii citati, abordarea
medicala traditionala, medicina fiind perceputa ca definirea
patologiei, ceea ce ramane nedefinit fiind un “reziduu aproape
universal de normalitate sau sanatate”. Normalitatea ocupa asadar
“portiunea majoritara a unui continuum in cadrul caruia patologicul
este portiunea minoritara” (ibid., p.99). Sanatatea devine mai curand
ceva “rezonabil” decat “starea optimala de functionare” (ibid., p.
100), iar aceasta perspectiva ar fi premisa medicinei preventive,
interesata de prevenirea aparitiei simptomelor care “interfereaza cu
functionarea optima a pacientului” (ibid.). Individul sanatos ar fi
acela care este liber de dureri neobisnuite, disabilitati si nu ar trai o
senzatie majora de disconfort (Romano, 1950).
• Aceasta abordare a “normalitatii ca sanatate” ofera avantajul
metodologic al obiectivitatii pentru ca patologicul poate fi mai usor
definit decat “starea pozitiva de sanatate”, observa cei doi autori
citati.
• S-au invocat doua argumente pentru a sustine “normalitatea ca
utopie”. Primul ar fi relativismul cultural (un ins clasificabil ca bolnav
mintal de un psihiatru dintr-o tara din cultura vestica, ar putea fi
normal pentru o societate tribala) si al doilea psihanaliza (conform
careia armonia ego-ului, “selfactualizarea” raman idealuri, intrucat
nu exista ins fara defense nevrotice). Normalitatea ideala pare sa fie
astfel idealul platonic, de neatins al “psihoterapiei optimale” (Rogers,
1959) prin care s-ar realiza “persoana pe deplin functionala” la finele
curei terapeutice. Abordarea de catre medicina preventiva a sferei
patologicului di stadiile sale precoce, inainte chiar ca boala sa se
declare, prin reducerea factorilor de risc, a facut ca unele boli sa se
manifeste atenuat ceea ce inseamna, dupa Offer si Sabshin (1966)
ca “normalitatea ca utopie” poate deveni in viitor mai putin utopica.
Este o viziune ce trebuie nuantata dupa mai bine de un sfert de
secol, pentru ca civilizatia naste boli noi in locul celor eradicate (asa
numitele “boli ale civilizatiei”, dependenta de TV, sedentarismul,
sindromul post-Vietnam si mai nou, post razboiului din Golf).
• “Normalitatea ca medie” este perspectiva cel mai larg acceptata in stiintele biologice si sociale, intrucat
variatiile individuale ale unui numar mare de subiecti respecta distributia normala a oricarui fenomen
statistic. Aceasta este redata de curba normal configurata descrisa de Gauss si care are bine cunoscuta
forma de clopot. Spre deosebire de primele doua perspective enuntate, pentru care normalitatea –
anormalitatea formau un continuum, perspectiva “mediei” situeaza normalitatea spre partea medie a
clopotului, ambele extreme ale sale situandu-se in afara mediei, adica in zona rangurilor joase si
constituand cele doua zone ale normalitatii, cea de sub si respectiv de deasupra rangului mediu statistic.
Daca se evalueaza QI la un numar semnificativ statistic de indivizi, spre exemplu, vom avea doua zone
deviante, cea inferioara stanga a indivizilor subanzestrati si cea inferioara dreapta a celor supradotati,
ambele continand un numar scazut, relativ egal, de indivizi. Evident ca si aceasta perspectiva isi are
criticii sai. Cohen (1959) cit. de Offer si Sabshin (1966) atrage atentia asupra pericolului “etichetarii” ca
devianti a celor care se situeaza sub rangul mediei intr-o anumita societate si cand se considera ab initio
ca aceasta medie reprezinta normalul, ipostaza de neignorat in cazul unei societati nedemocratice. Mai
mult, am adauga noi, o evaluare statistica se face urmarind un set limitat de variabile, iar normalitatea
psihica nu poate fi evaluata decat printr-o multitudine de criterii, de naturi diferite (teste de inteligenta si
personalitate, scoruri pe scale, valori simbolice neevaluabile cantitativ) daca dorim sa nu cadem in
pacatul etichetarilor. In mod curent insa, normalitatea nu se masoara, ci se apreciaza, se aproximeaza.
Chiar in ipostaza de expert, psihiatrul nu pune diagnosticul de normalitate, ci de absenta a ei si chiar si
asta cu rezervele de rigoare, sugerate explicit de formula cel mai des uzitata: “fara tulburari psihice clinic
manifeste in momentul examinarii”. Simpla evaluare cantitativa nu spune pana la urma mare lucru, nici in
materie de normalitate si nici de devianta, ci doar stabileste niste prime conditii obligatorii. Este evident
ca nu poti fi normal cu un QI mic, dar nici genial cu unul foarte mare. Este nevoie de inca ceva pe care
scalele si testele nu l-au precizat pentru ca, printre altele, de multe ori umanitatea isi descopera geniile
dupa ce acestea dispar! Iata deci, ca nici “idealizarea” normalului statistic nu pare sa ne duca prea
departe pe calea definirii normalitatii.
• Evident ca si aceasta perspectiva isi are criticii sai. Cohen (1959) cit. de Offer si
Sabshin (1966) atrage atentia asupra pericolului “etichetarii” ca devianti a celor
care se situeaza sub rangul mediei intr-o anumita societate si cand se
considera ab initio ca aceasta medie reprezinta normalul, ipostaza de neignorat
in cazul unei societati nedemocratice. Mai mult, am adauga noi, o evaluare
statistica se face urmarind un set limitat de variabile, iar normalitatea psihica
nu poate fi evaluata decat printr-o multitudine de criterii, de naturi diferite (teste
de inteligenta si personalitate, scoruri pe scale, valori simbolice neevaluabile
cantitativ) daca dorim sa nu cadem in pacatul etichetarilor. In mod curent insa,
normalitatea nu se masoara, ci se apreciaza, se aproximeaza. Chiar in ipostaza
de expert, psihiatrul nu pune diagnosticul de normalitate, ci de absenta a ei si
chiar si asta cu rezervele de rigoare, sugerate explicit de formula cel mai des
uzitata: “fara tulburari psihice clinic manifeste in momentul examinarii”. Simpla
evaluare cantitativa nu spune pana la urma mare lucru, nici in materie de
normalitate si nici de devianta, ci doar stabileste niste prime conditii obligatorii.
Este evident ca nu poti fi normal cu un QI mic, dar nici genial cu unul foarte
mare. Este nevoie de inca ceva pe care scalele si testele nu l-au precizat pentru
ca, printre altele, de multe ori umanitatea isi descopera geniile dupa ce acestea
dispar! Iata deci, ca nici “idealizarea” normalului statistic nu pare sa ne duca
prea departe pe calea definirii normalitatii.
• Simpla evaluare cantitativa nu spune pana la urma
mare lucru, nici in materie de normalitate si nici de
devianta, ci doar stabileste niste prime conditii
obligatorii. Este evident ca nu poti fi normal cu un QI
mic, dar nici genial cu unul foarte mare. Este nevoie
de inca ceva pe care scalele si testele nu l-au
precizat pentru ca, printre altele, de multe ori
umanitatea isi descopera geniile dupa ce acestea
dispar! Iata deci, ca nici “idealizarea” normalului
statistic nu pare sa ne duca prea departe pe calea
definirii normalitatii.
• “Normalitatea ca proces” (sau ca interactiune sistemica) incearca sa
rezolve imperfectiunile celorlalte trei perspective punand normalitatea sub
semnul devenirii personalitatii ca o “progresie in timp” care ar antrena o
crestere progresiva a capacitatii de adaptare a individului. Comportamentul
uman ar interactiona sistemic de-a lungul existentei individului cu mediul
social si cultural in care individul traieste.
• Orientarile recente care integreaza teoria vulnerabilitate – stres cu datele
de dezvoltare socio – educationala si familiala pledeaza fara doar si poate
pentru o viziune sistemic – integrativa asupra bolii psihice si deci a
“non-bolii”, a normalitatii. De altfel, individul trebuie sa ramana “normal” de-a
lungul intregii biografii, chiar si atunci cand in jurul lui totul se schimba.
• Un ins care in 1990 avea 65 de ani si traia in estul Europei a trebuit sa
se adapteze in decursul biografiei sale la vreo 3 – 4 tipuri de regimuri
economico – politice, istoria oferindu-I ocazia sa parcurga distante imense
pe scara sociala (de la conditia de cetatean respectabil la cea de detinut
politic si in final, la varsta a treia, de inalta notabilitate in stat). La sfarsitul
unei astfel de cariere biografice, daca supravietuiesti si nu innebunesti, poti
eventual deveni intelept (un calificativ posibil al normalitatii).
POCKET HANDBOOK OF CLINICAL PSYCHIATRY
Second Edition
HAROLD I. KAPLAN, M.D.
BENJAMIN J. SADOCK, M.D.
Bereavement and Death

DOLIUL SI TRAVALIUL DE DOLIU
Stadii John Bowlby
1 amortire sau protest. Se caracterizeaza prin suferinta, frica si
m>nie. Socul poate sa dureze momente, zile sau luni.
2 dorul si cautarea dupa figura pierduta. Lumea pare goala si

lipsita de sens dar stima de sine ramane intacta. Se caracterizeaza
prin preocupare cu persoana pierduta, neliniste fizica, plans,
ma>nie. Poate sa dureze cateva luni sau chiar ani.
3 Dezorganizare si disperare. Neliniste si lipsa de scop. Cresterea

preocuparilor somatice, retragere, introversie si iritabilitate. Retrairi
repetate ale amintirilor.
4 Reorganizare. Odata cu formarea unor noi paternuri, obiective si

scopuri, doliul cedeaza si este inlocuit de amintiri dragi. Se produce
identificarea sanatoasa cu decedatul.
Stadii C. M. Parkes
1 Alarma. Stare de stres caracterizata prin modificari fiziologice, de
ex. cresterea TA si a pulsului, similar cu stadiul I descris de
Bowlby.
2 Amortire. Persoana pare doar superficial afectata de pierdere dar

in realitatese protejeaza pe sine de suferinta acuta.
3 Nostalgie (cautare). Cauta sau isi aminteste persoana pierduta.

Similar cu stadiul al II- lea Bowlby.
4 Depresie. Persoana se simte lipsita de speranteasupra viitorului,

simte ca nu poate continua sa traiasca si se retrage fata de familie
si prieteni.
5 Recuperare si reorganizare. Persoana realizeaza ca viata sa va

continua, cu noi ajustari si scopuri diferite.
DOLIUL LA PARINTI SI LA COPII
Pierderea unui parinte
faza de protest . Copilul isi doreste cu putere parintele pierdut-decedat.
faza de disperare. Copilul experimenteaza sentimentul de lipsa de speranta,

retragere si apatie.
faza de detasare. Copilul elibereaza atasamentul emotional fata de parintele

decedat.
copilul poate transfera nevoia sa pentru parinte asupra unuia sau mai multor
adulti.
Pierderea unui copil

poate fi o traire mai intensa decat pierdera unui adult.
Sentimentele de vinovatie si neajutorare pot fi coplesitoare.
apar stadiile de soc, negare, ma>nie, negociere-(targuiala) si acceptare..
Manifestarile de doliu pot sa dureze toata viata.
Pana la 50% din casatoriile in care un copil a decedat se sfarsesc prin divort.
TABLE 22-3
GRIEFF VERSUS DEPRESSION
Grief
Normal identification with deceased. Little ambivalence toward deceased.
Crying, weight loss, decreased libido, withdrawal, insomnia, irritability, decreased

concentration and attention.
Suicidal ideas rare.
Self-blame relates to how deceased was treated. No global feelings of

worthlessness.
Evokes empathy and sympathy.
Symptoms abate with time. Self-limited. Usually clears within 6 months to 1 year.
Vulnerable to physical illness.
Responds to reassurance and social contacts.

Not helped by antidepressant medication.
Depression
Abnormal overidentification with deceased. Increased ambivalence and
unconscious anger toward deceased.
Similar.
Suicidal ideas common.
Self-blame is global. Person thinks he or she is generaly bad or worthness.
Usually evokes interpersonal annoyonce or initation.
Symptoms do not abate and may wonen. May still be present after years.
Vulnerable to physical illness.
Does not respond to reassurance and pushes away social contacts.
Helped by antidepressant medication.
TABLE 2-4
RISK FACTORS FOR MAJOR DEPRESSIVE EPISODE AFTER DEATH OF A
SPOUSE
History of depression: major depressive disorder, dysthymic disorder, depressive
personality disorder, bipolar disorder.
Under 30 years of age.
Poor general healthy.
Limited social support system.
Unemployment.
Poor adaptation to the loss.
DECESUL SI MOARTEA( Reactiile pacientilor terminali)

( Elisabeth Kubler-Ross)
Stadiul I Soc si negare. Reactia initiala a bolnavului este sicul, urmat de negarea
faptului ca ceva ar fi in neregula. Unii bolnavi nu trec de acest stadiu si pot sa
mearga de la un doctor la altul, pana cand gasesc unul care le sprijina pozitia.
Stadiul 2. Ma>nie. Pacientii devin frustrati, iritabili si ma>niosi pentru ca sunt
bolnavi, intreaba “ de ce eu?”. Managementul bolnavilor in acest stadiu este
dificil, pentru ca ma>nia este plasata asupra medicilor, personalului spitalului si
familiei.uneori ma>nia este directionata asupra lor insisi, din credinta ca boala a
aparut ca pedeapsa pentru rele.
Stadiul 3. Negociere. Pacientul poate sa incerce sa negocieze cu medicii,
prietenii sau chiar cu Dumnezeu ca, in schimbul vindecarii sa indeplineasca una
sau mai multe promisiuni.
Stadiul 4. Depresie. Pacientul manifesta semne clinice de depresie, retragere,
incetinire psihomotorie, tulburari de somn, lipsa de speranta,si , posibil, ideatie
suicidara.depresia poate fi o reactie la efectele bolii asupra vietii personale sau
poate sa fie o anticipare a pierderii reale a vietii, care va avea loc in curand.
Stadiul 5. Acceptare. Persoana realizeaza ca moartea este inevitabila si accepta
universalitatea ei.
LEARNING THEORY
ARTHUR J. BACHRACH, Ph.D.
INTRODUCTION
It has always been assumed in psychology and psychiatry that learned

experiences form the basis of much of human and animal behavior and that
these experiences, stored as memory, determine much of current perception and
performance. For laboratory scientists and clinical practitioners alike, the ways in
which learning occurs provide a crucial source of theory and research, and as
Richard Thompson said at the Society of Neuroscience meetings in 1983,
“Without memory there can be no mind”.
THE DEFINITION OF LEARNING
One group of definitions of learning relate learning to measurable, observable

events in the physical world (what Kimble referred to as “factual” definitions),
whereas another type of definition (Kimble’s “theoretical”) is concerned with
describing basic processes that the theorist believes to be necessary for learning
to take place. Proponents of an experimental analysis of behavior, such as
Skinner, have approached the definition of learning with an emphasis on
observable changes in the organism’s behavior, defining learning as a change in
the probability of a specific response’s occurring, given specific environmental
conditions under which the response was established and may recur. Learning,
for this group, is clearly a precisely specified observable behavior. In contrast to
this definition is the approach of neurophysiologically oriented theorists, following
early definitions by Hebb and others, who view learning as a change in the
direction of neural messages in the central nervous system (CNS). Recent work
in the neurochemistry of learning and memory dealing with such events as
hormonal modulation of these processes lends support to the definition of
learning and memory as physicochemical events.
No matter what the approach, there appears to be a general agreement
among theorists that learning is a change in behavior that results from practice,
whether this practice reflects encoded neural pathways or a strengthening of
certain responses. Moreover, learning is viewed as an intervening process or
variable that links organismic states before and after a change in behavior
occurs. There is also a general assumption that learning represents a long-term
change in behavior and is separate from changes induced by such factors as
fatigue and maturation.
LEARNING VERSUS PERFORMANCE
REINFORCEMENT
CONDITIONING
CLASSICAL CONDITIONING
STIMULUS GENERALIZATION AND DISCRIMINATION
INSTRUMENTAL CONDITIONING
MOTIVATION
ROBERT B. MALMO, Ph., LL.D
INTRODUCTION
Motivation is an internal energizer that varies in intensity in its interaction with

external stimulation and supports persistent goal-directed behavior.
Some aspects of motivation are distinctly human, whereas others are
present in infrahuman animals far down the phylogenetic scale. Human
motivation is qualitatively distinct because of language and human social
structure. Quantitatively, major goals in human life take longer periods of time to
reach than those of animal goal-directed sequences. Animal research on
motivation is most relevant in relation to a basic tissue need, such as thirst, which
depends on phylogenetically old neural mechanisms that are nearly the same for
human and infrahuman mammals.
One must recognize and constantly respect different levels of scientific
description in working toward an understanding of motivation. In concrete
experimental terms, this means dealing with a wide range of data, running the
gamut from neurophysiology to social psychology. In one section it is impossible
to do justice to all aspects of motivation; therefore, this account will discuss
motivation in relation to some problems of special interest for psychiatry.
PSYCHOPHYSIOLOGY OF MOTIVATION
Degree of involvement, effort, or motivation is reflected in physiological

activation, which can be measured under laboratory conditions. Four innovatively
designed conditions of an experiment by Stennett revealed four different levels of
muscle tension that corresponded to four different degrees of involvement in
manual performance. In Figure 4.4-1, note that as the degree of involvement
increased from condition to condition, the tension level reached became
progressively higher.
Performance efficiency Performance efficiency is determined by multiple

factors, of which activation level is only one. With a divided attention condition,
tracking performance was impaired, relative to that of a unified attention
condition, in the absence of any change in the physiological measures of
activation level that were recorded simultaneously. The difference between the
conditions was not one of difficulty, because the task was exactly the same under
both conditions. The only difference was the subject’s expectancy of a later shift
to a more difficult task in the divided attention condition; this expectancy turned
out to have an impairing effect on performance. This example is one of few
exceptions to the rule that differences in performance are generally accompanied
by differences in physiological levels.
Evidently, purely cognitive factors of set and attention are capable of
impairing performance without affecting the mechanisms of activation. There is
evidence suggesting that the impairment shown by most schizophrenics on
various tasks may be such a phenomenon, being mainly cognitive (like divided
attention), rather than motivational in nature. Psychophysiological experiments
with chronic schizophrenics found activation mechanisms to be relatively intact,
although their performances on tasks were grossly impaired. Evidence for the
importance of divided set in schizophrenic impairment has emerged from the
well-known research of Shakow.
In Stockholm, Frankenhaeuser and colleagues have been concerned with
advancing knowledge about relations between the sympathetic-adrenal
medullary system and activation, together with other aspects of behavior. These
investigations have shown that both pleasant and unpleasant emotional events
are usually accompanied by increased adrenalin output and that, under relaxing
conditions, adrenalin secretion falls below baseline. Adrenalin output showed
habituation to repeated stimulation and progressive lowering of subjectively
perceived activation. (Thayer and others have developed self-reporting
techniques to quantify the level of activation). Among normal persons observed
during performances, those with relatively higher catecholamine excretion levels
performed better than those with lower levels.
The relation between performance and activation level is curvilinear, in the
form of an inverted U. Usually, one sees the ascending linear portion of the
curve; however, with extraordinarily high motivating conditions, sometimes the
optimal point on the curve is exceeded and performance decrement is observed
(Figure 4.4-1).
Psychologists in the U.S. Army have studied efficiency levels of men
performing skilled tasks, such as mending telephones, in situations where the
men felt that they were in real danger. The men were led to believe that they
were being fire on accidentally by artillery, or that they were almost surrounded
by a forest fire. Under these conditions, performance declined.
A related finding, from Broadbent’s laboratory, came from research on the
effects of noise on performance. It was found that noise reduced the efficiency
only when the men were working under high incentive, and not if they were
relatively bored and unmotivated; thus, the factors of noise and incentive
Psihologia medicala
Psihologie:
• Orice stiinta pentru a fi definita trebuie sa aiba:

• a)un domeniu de cercetare specific, coerent
si unitar;
• b)metode specifice de cercetare;
• c)un sistem de afirmatii si descrieri care sa
faca inteles in mod rational domeniul specific;
• d)afirmatii care sa poata fi verificate.
a)un domeniu de cercetare specific,
coerent si unitar
• Orice demers stiintific are in amonte un
temei filozofic si in aval o interpretare
filozofica.
• Psihicul uman (viata psihica, viata
sufleteasca, procese psihice, functii
psihice).
• Unicitatea vietii psihice.
a).
• La o abordare elementara, la fel ca si in
biologie (unde omul are: inima, plamani,
oase, muschi, creier, …) si in psihologie
fiecare om poate percepe vizual, auditiv,
tactil, poate memora, printr-un efort de
concentrare isi poate imbunatati
performantele perceptive, ale memoriei,
gandurile.
• => Psihologia are un domeniu al sau.
• In cadrul stiintelor antropologice,

psihologia trebuie sa ocupe un loc central
prin simplul fapt ca viata noastra psihica
este cea care da sens existentei noastre.
• Multimea posibilitatilor de aplicare a
cunostintelor psihologice si a tehnicilor
stiintifice a generat compartimentari ale
acesteia.
• Compartimentarile pot fi considerate ca si
hiperspecializari : -psihologia sociala,
-psihologia artei, -psihologia muncii...
• In psihiatrie avem dezvoltarea psihologiei
in psihopatologie, psihofarmacologie si
psihoterapie.
• In practica medicala generala avem
psihosomatica si epifenomenologia psihica
insotitoare a bolilor somatice.
definitie
• Concepem PSIHOLOGIA MEDICALA
ca pe o baza completa de cunostinte
psihologice care sa fie apte de a
fundamenta psihologic actul medical, in
toata complexitatea sa, iar actul medical
sa vizeze medicul, bolnavul, familia
acestuia si societatea in ansamblul ei.
Fundamentarea psihologica a
actului medical
Depind, in mare masura, de credibilitatea
medicului in fata pacientului sau.
• Credibilitatea rezulta din interactiunea
personalitatii unice a medicului cu diverse tipuri
de personalitati ale bolnavilor, fiecare cu alta, la
care adaugam profesionalismul tehnic prin care
medicul isi influenteaza pe cale psihica
pacientul, influentand astfel evolutia bolii.
• Se stie ca inclusiv efectul farmacologic al
diverselor substante depinde aproape in
proportie de un sfert de asa-zisul efect
PLACEBO, de sugestie si autosugestie, de fapt.
• Pe de alta parte, aceasta interactiune e continua si de
neevitat, ducand la tocirea sensibilitatii celui in cauza, la
o aplatizare reactiva, ceea ce, in mod nejustificat,
distorsioneaza gandirea medicala, scazandu-i
performantele, in primul rand terapeutice.
• Pentru a iesi din capcana, trebuie sa constientizezi
(cunoastere), apoi sa te antrenezi sa rezisti (tehnici
speciale de psihoterapie, tehnici de dezvoltare
personala).
• Pentru a-si putea despotmoli psihic pacientii, terapeutii
trebuie sa se despotmoleasca intai pe ei insisi.
•
• Fiecare terapeut de succes stie ca
fundamentul succesului lui depinde de
starea psihologica a pacientilor lui, de
aceea ii acorda atentia cuvenita iar apoi,
pe acest teren pregatit vine stiinta
specialitatii lui, care incununeaza ceea ce
a inceput si nu inceteaza nici o clipa
psihologul din el.
• In concluzie, vom afirma ca psihologia medicala
analizeaza, pentru a trage concluzii pertinente, factorii
psihologici care influenteaza patogeneza si evolutia unei
boli, precum si tot ceea ce capaciteaza un terapeut de a
influenta vindecarea sau ameliorarea bolii pe care o
trateaza.
• Continutul ei reprezinta totalitatea cunostintelor
psihologice si psihopatologice, care pot fi aplicate la
patul unui bolnav somatic, de catre un medic somatician.
• In plus, psihiatrii si psihoterapeutii au parte de o
pregatire speciala care inglobeaza in mod difuz toate
cunostintele psihologiei medicale.
• Hipocrate, parintele medicinii si al psihiatriei afirma:
• “Succesul terapeutic depinde de trei factori:
• a) lamurirea bolnavului asupra propriei boli si a tratamentului;
• b) insuflarea increderii in puterea leacurilor si insinuarea
vindecarii;
• c) prescrierea leacurilor in functie de caracteristicile si istoricul
bolnavului. “
• In acelasi timp afirma:
• “Nu se cade unui medic sa incerce sa vindece ceea ce este rau
prin natura”. (Atitudinea fata de viata, moarte, fata de demnitatea
care trebuie sa caracterizeze suferinta.)
• “Medicina - - - se abtine de a ingrijii bolnavii deja dominati de catre
boala, pentru ca se stie ca in acest caz nu are nici o putere”.
• Critica lui Michel Foucault despre nasterea si dezvoltarea sistemului
de sanatate mentala demonstreaza cum clasificarea si masuratorile
pot elimina umanitatea.
• Oamenii doresc servicii competente din punct de vedere tehnic, dar
de asemenea, in mod crucial, sa fie tratati ca oameni, cu respect,
demnitate si curtoazie si, de asemenea, corespunzator identitatii lor
culturale.
• Profesorul Kamlesh Patel (Anglia) pune intrebarea cruciala: “Daca
tu nu stii cine sunt, cum o sa poti sa-mi poti oferi un bagaj de ingrijire
(cum o sa poti sa-mi gasesti sa-mi dai acel bagaj)?
• Cand nu stii cat de importanta este credinta mea, ce limba vorbesc,
de unde vin, cum o sa poti sa ma ajuti sa fac fata bolii mele
mentale?
• John Swinton (Aberdeen University): “Spiritualitatea si serviciile de
sanatate mentala”; redescoperirea unei dimensiuni uitate.
Obiectivul psihologiei medicale
• Raporturile teoretice si clinice intre
psihologia medicala si stiintele medicale si
in mod particular psihiatria
OBIECTIVE GENERALE
• -Psihologia medicala este considerata acea
compartimentare a multiplelor posibilitati de
aplicare a cunostintelor psihologice si a tehnicilor
stiintifice de care beneficiaza practica medicala
iar obiectivul acestui curs este acela de a
fundamenta psihologic actul medical.
• -In practica medicala generala avem
psihosomatica si epifenomenologia psihica
insotitoare a bolilor somatice;
.
∙ In psihiatrie avem dezvoltarea psihologiei
atat in
∙ psihopatologie,
∙ cat si psihofarmacologie
∙ si psihoterapie.
OBIECTIVE SPECIFICE
• -Concepem Psihologia Medicala ca pe o
baza completa de cunostinte psihologice
care sa fie apte de a fundamenta
psihologic actul medical, in toata
complexitatea sa --actul medical sa vizeze
atat pacientul cat si medicul, fara a uita de
grupul de suport social, familia acestuia si
comunitatea din care pacientul face parte
OBIECTIVE SPECIFICE
∙ Un obiectiv este acela de sublinia
importanta increderii in medic, importanta
interactiunii personalitatii medicului cu
diversele tipuri de personalitate ale
pacientilor, adaugat profesionalismului
tehnic prin care medicul influenteaza
evolutia bolii.
OBIECTIVE SPECIFICE
De asemenea obtinerea cunostintelor despre

conceptul de normalitate in psihiatria actuala;
dobandirea cunostintelor integrate somatic,
psihic, social; recunoasterea proceselor psihice
si a alterarii acestora; notiuni elementare de
neuropsihologie clinica si evaluare intelectuala,
date psihometrice, evaluari neuropsihologice
elementare.
Introducere, date istorice,
delimitarea psihologiei ca stiinta
autonoma.
• “PSIHOLOGIE”- termen realizat de
GODENIUS (1590) prin asocierea
urmatoarelor doua cuvinte “psyche” –
suflet si “logos” – studiu, iar denumirea a
intrat in literatura de specialitate odata cu
lucrarile lui WOLFF (1732 si 1734)
.
• Preocuparile de inceput ale psihologiei
au fost de ordin filosofic, moral si umanist,
• si sunt extrem de vechi, fiind implicate in
cultura orala si scrisa a persoanelor din
timpuri imemorabile,
• iar ca disciplina stiintifica se constituie in
sec. XIX pe baza stiintelor
biologico-sociale si uzand de metode
pozitive de cercetare .
• S-a dezvoltat in mod vertiginos in sec. XX
si este si actualmente cea mai raspandita
si importanta stiinta despre functiile
psihice ale omului.
• Principalele domenii aplicative:
invatamant, medicina, armata, industrie,
transporturi, sport, comert etc
• psihologia s-a instituit ca o stiinta caracteristica
pentru civilizatia moderna si ca un important
mijloc al progresului social si umanist
• Principiile acesteia au fost instituite de marii
oameni de stiinta ai antichitatii (HIPOCRATE
460-380), iar PLATON sustinea ca medicul nu
ofera remediul sau decat dupa ce bolnavului i
s-au dat explicatiile necesare si acesta fiind
convins de efectele pozitive ale administrarii lor.
Platon
Mai mult decat atat, in lucrarea sa
“Banchetul”, referandu-se la relatia
“medic- bolnav”, fundamenteaza (chiar si
pentru generatiile actuale, modul de a
intelege prietenia si iubirea), dialogul in
cursul caruia sunt vehiculate aceste idei si
relatii interumane.
.
• In anul 1845 a fost tinut la Berlin primul
curs de “Psihologie medicala” de catre
ISSENSEE,
• la baza caruia se aflau ideile scolii morale
si spirituale germane sustinand ca medicul
trebuie sa intervina printr-o comunicare
binevoitoare si in educarea morala si
profilactica a pacientului.
Etapele constituirii psihologiei
medicale
• Etapa antica de intuitie si sesizare generala, dar
ambigua a realitatii psiholologizarii actului
medical;
• Etapa post-romantica, de ordonare pe criterii
stiintifice moderne a problemelor specifice;
• Etapa contributiilor aduse de bio-psiho-tipologie ;
• Etapa contributiei psiho-somaticii ;
• Etapa contributiei adusa de medicul Balint ; si
Etapele constituirii psihologiei
medicale
• Etapa contemporana de sistematizare
coerenta a seturilor de cunostinte
indubitabile si utile in clinicile medicale, a
caror neglijare distorsioneaza aceasta
activitate pragmatica sau in caz extrem,
converteste vindecarea in imbolnavire.
Psihologia
• definita ca o stiinta a carui obiect de studiu sunt
procesele si fenomenele psihice la diferite nivele
de manifestare a acestora, apeland in acest
scop la diferite metode si tehnici specializate.
• Altfel spus, ea studiaza activitatile psihice ale
omului, a starii relationale si a insusirilor psihice,
legitatea proceselor psihice (cognitive, afective,
volitionale etc.), structura psihica a unui individ,
a unei colectivitati; iar in functie de elementele
esentiale pe care le abordeaza, putem delimita o
serie de discipline psihologice, cum ar fi :
• Psihologia sociala, disciplina a vietii spirituale a
relatiilor interpersonale, comunicarea
interumana, a comunitatilor mari si mici,
comportamentul colectivitatilor umane etc.;
• Psihologia religiei, disciplina ce abordeaza
studiul particularitatilor psihice ale credinciosilor
si de aspectele psihologice ale credintelor
religioase;
• Psihologia conduitei comportamentale,
abordeaza “studiul omului in raport cu universul
si mai ales in raporturile sale cu ceilalti oameni,
sau altfel spus stiinta actiunii umane.
• Psihologia copilului si adolescentului, studiaza
aspectele psihogenezei punand accentul pe
legile acesteia in raport cu varsta;
• Psihologia persoanei, capitol integrativ al
psihologiei general-umane se ocupa de sistemul
psihic al personalitatii;
• Psihologia popoarelor, disciplina de studiu in
psihologia sociala;
• Psihologia varstelor, care inglobeaza si
psihologia copilului si adolescentului
• Psihologia cibernetica, are ca element de baza
precizari neurocibernetice care stau la baza
diferitelor procese psihice, cu ajutorul unor
modele de tipul sistemelor informationale si
deservirea cibernetica a principalelor forme de
manifestare a activitatii psihice;
• Psihologia existentiala, abordeaza continuturile
pure ale constiintei din punct de vedere al relatiei
dintre parti si intreg, prin descoperirea si
relevarea structurii subiective;
• Psihologia generala, este o disciplina psihologica
centrala care reprezinta punctul de plecare si totodata
punctul de sosire pentru toate celelalte ramuri ale
psihologiei; adica sistemul teoriei, legilor si fenomenelor
de insemnatate fundamentala.
• Psihologia experimentala, este ramura de cercetare
psihologica care abordeaza in principal de metode
experimentale si prin extensiune de toata metodologia
psihologica, urmarind toate procesele, tehnicile si
metodele prin care pot fi investigate diferite procese,
fenomene si functiuni psihice;
• Psihologia functionala are drept concept
central functia considerata ca elementul
de baza in unitatea fenomenelor ei
fiziologice si psihice;
• Psihologia genetica este o disciplina care
nu se limiteaza la a inregistra starea
functiilor mintale la adult, ci incearca sa le
explice prin dezvoltarea lor in copilarie.
Psihologia medicala
• obiect de studiu este omul cu diferite
probleme de sanatate psiho-fizice si
socio-relationale, adica raporturile care il
leaga ca subiect sau persoana de lumea
sa in raport cu ambientul sau.
• Cu alte cuvinte este stiinta functiilor,
operatiilor, comportamentelor, ideilor, si
necesitatilor a caror dezvoltare si
organizare constituie modalitatile adaptarii
sale la mediul fizic, social si cultural in
care isi desfasoara existenta.
• Din cele expuse se intelege ca psihologia
medicala este atrasa in sens invers uneori spre
neurofiziologie, alteori spre sociologie unde se
pierde pentru ca omul ca om al psihologiei este
fiinta existenta in masura in care este organizat
in mod specific si individual pentru a convietui in
relatii bune cu mediul sau, adica mediul care il
inconjoara si pe care el si-l creeaza.
• De altfel tocmai aceasta organizare a omului ca
persoana este vizata de psihologie.
• medicul a carui stiinta si actiune constau in
a cunoaste omul bolnav pentru a-l ingriji,
trebuie sa considere psihologia ca fiind
stiinta “corpului psihic”,
• Conceputa in acest fel, psihologia este
stiinta incarcaturii psihosomatice, adica
este o stiinta de baza a medicinei.
Concluziv,
• putem spune ca psihologia clinico-medicala abordeaza
studiul comportamentului personajelor implicate in actul
medical, a omului bolnav si a echipei terapeutice, iar
observarea conduitelor comportamentale ale bolnavilor
si interviurile, mai mult sau mai putin semistructurate,
prin intermediul carora se obtin informatii privind aspecte
mai profunde ale personalitatii, au constituit principiile
psihologiei clinice.
• Totodata, remarcam faptul ca psihologia medicala a fost
practicata odata cu practicarea insasi a medicinei, de la
care a imprumutat unele din metodele de investigare,
metoda clinica de exemplu.
Hiperspecializari in psihologia
medicala
• Dupa cum se poate deduce din cele de mai sus,
exista o serie semnificativ de mare de
hiperspecializari, printre care exista si cateva de
care beneficiaza si medicina (cum sunt de pilda:
psihologia clinica, individuala si familiala, a
copilului, genetica, experimentala, existentiala,
profesionala etc.) si in mod special psihiatria
(psihologia generala, psihopatologia,
psihoterapiile, psihofarmacologia etc.).
• Astfel, se explica de ce primii psihologi
clinicieni au fost medici, care au cautat sa
analizeze, sa inteleaga mai bine, si sa
poata interpreta si explica comportamentul
deviat al bolnavului, comportament pe
care sa-l poata corecta printr-o terapie
individualizata in care un rol semnificativ
revine psihoterapiei
Activitatea psihologului medical
• Aparitia testelor psihologice si aplicarea lor
in spitale a imbunatatit nivelul si calitatea
observatiilor fenomenologice ale bolii,
introducand totodata si o serie de
psihoteste prin aplicarea carora putem
cunoaste atat severitatea fenomenelor
patologice, cat si aprecierea mai buna a
efectelor terapeutice
• deriva din insusi obiectivele de studiu ale
psihologiei expuse mai sus. Analiza
comportamentului prin observatie, interviuri si
aplicarea psihotestelor ii delimiteaza activitatea
de evaluare si psihodiagnostic. Intelegerea si
incercarile de explicare a comportamentului
apartin, de asemenea, cercetarii in timp ce
modificarea lui este obtinuta prin psihoterapie.
Desi, continutul si sfera de actiune a psihologiei
clinice sunt recunoscute, termenul este destul de
frecvent controversat.
• Astfel, in timp ce autorii englezi prefera sa
vorbeasca de o psihologie clinica, autorii
francofoni utilizeaza termenul “Psihologie
medicala”. Deci, psihologia medicala este
disciplina care abordeaza psihologia
bolnavilor si a relatiilor acestora cu
ambianta, legaturile lor subiective cu
personalul medico-sanitar, folosind in
acest scop un ansamblu de metode si
tehnici standardizate.
BIBLIOGRAFIE
• 1.Athanasiu, A; Elemente de psihopatologie medicala. Edit.
Medicala, Bucuresti, 1983.
• 2.Chirita, V.; Boisteanu, P.; Andrei, R; Psihiatria si conditia umana.
Asistenta psihiatrica. Conexiuni. Edit. Psihomnia.Iasi,1995
• 3.Cornutiu, Gavril; Breviar de psihiatrie. Edit. Imprimeria de vest,
Oradea, 2003.
• 4.Cornutiu, Gavril; Patologia alcoolica psihiatrica. Edit. Mihai
Eminescu, Oradea, 1994.
• 5.Cornutiu, Gavril; Bazele psihologice ale practicii medicale.
Oradea, Edit. Imprimeria de vest, 2003.
• 6.Dafinoiu, Ion; Personalitatea. Edit. Polirom,Bucuresti, 2002.
• 7.Friedmann, Carol; Toxicodependentele. Edit. Fundatiei de maine,
Bucuresti, 2004.
• 8.Friedmann, Carol; Psihiatrie. Edit. Ex Ponto, Constanta, 2000.
.
• 9.Gheorghe, M. D.; Marinescu, Dragos; Voicu, Victor; Antipsihoticele. Edit. Academiei Romane,Bucureti, 2006.
• 10.Grecu, Gheorghe; Aspecte epidemiologice si clinicostatistice si de preventie in suicid si parasuicidul. Casa de
editura Mures, Tg. Mures, 2000.
• 11.Harold, I.; Kaplan, M.D.; Benjamin, I. Sadock M.D.; Pocket Handbook of Clinical Psychiatry. Sec.Ed.
• 12.Howton, Kenth; Kees von Heringen; The International Handbook of Suicide and Attempted Suicide., Wiley,
2002.
• 13.Iamandescu, Bradu Ion; Stresul psihic si bolile interne. Edit. All,Bucuresti, 1993.
• 14.Ionescu, Serban; 14 abordari in psihopatologie. Edit. Polirom,Bucuresti, 2006.
• 15.Lazarescu, M.; Ogodescu, D;Indreptar de psihiatrie. Edit. Helicon, Timisoara, 1995.
• 16.Nirestean, A.; Ardelean;Personalitate si profesie. Edit. University Press, Tg. Mures, 2001.
• 17.Prelipceanu, Dan; Mihailescu, Radu; Teodorescu, Radu;Tratat de sanatate mintala.Volumul I, editura
Enciclopedica Bucuresti-2000.
• 18.Sen, Alexandru;Educatie si terapii. Edit. Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1978.
• 19.Schiopu, Ursula; Verza, Emil ;Psihologia varstelor. Edit. Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1981.
• 20.Udristoiu, T.; Marinescu, Dragos; Boisteanu , Petre ;Ghid terapeutic depresie majora. Edit. Medicala
Universitara, Craiova 2001.
• 21.Udristoiu, T.; Marinescu, Dragos ;Terapie si management in psihiatrie. Edit. Medicala universitara,Craiova,
2001.
• 22.Vlad, Tiberiu; Vlad, Cristian ;Psihologia si psihopatologia comportamentului. Edit. Militara,Bucuresti 1978.
• 23.Manual de diagnostic si statistica a tulburarilor mentale. Editia a IV-a.Edit. Asociatiei Psihiatrilor Liberi din
Romania, Bucuresti, 2003.
• 24. Branzei P., Chirita V., Boisteanu P., Cosmovici N., Astarastoae V., Chirita Roxana,-ELEMENTE DE
SEMIOLOGIE PSIHIATRICA SI PSIHODIAGNOSTIC, editura Psihomnia, Iasi 1995
Abordari psihoterapeutice
psihanaliza.
• Freud se impune prin introducerea unui
nou criteriu al mentalului, care contesta
identificarea carteziana, de mult timp
statornicita, a vietuirii sufletesti cu
constiinta.
• Focalizandu-si demersul asupra vietii
intrapsihice, Freud introduce in ecuatia psihicului
subconstientul, ca treapta intermediara intre
inconstient si constient.
• Abia in contextul extensiei universului psihic
(prin recuperarea nivelurilor sale primare) poate
fi perceput, efectiv, miezul psihanalizei.
• Aceasta rezulta din concentrarea spre diacronia
vietii psihice, spre temporalitatea individuala a
trairilor constiente derivate din impulsurile
subconstiente ale acestora.
• Forta dinamizatoare a constientului este
subconstientul, mai exact dezechilibrele
constientului deriva din perturbarile
subconstientului.
• Diacronia psihismului uman este insa, s-a
observat in timp, mult mai complexa, ideea
impunandu-se prin nevoia de a imagina psihicul
in actiune si de a percepe dinamismul intrapsihic
prin manifestari (observabile in exterior) ale
individului uman.
• Mecanisme de aparare/ strategii de coping
• Inconstiente / constiente
behaviorism.
• Actionalismul psihic este exprimat in cea
mai limpede forma prin behaviorism.
• J.B.Watson si B.F.Skinner: activitatea
psihica poate fi definita in termeni de date
comportamentale. (Gilbert Ryle, “The
concept of mind”, Fantoma din masina).
• Terapii comportamentale
• Modelul schimbarii comportamentului-
Prochaska si DiClemente, 1986
• Interviul motivational-Rollnick si Miller,
1995
In PSIHIATRIE avem dezvoltarea
psihologiei atat in
∙ psihopatologie,
∙ cat si psihofarmacologie
∙ si psihoterapie.
• Din fundamentarea filozofica a vietii
psihice, a psihologiei, se desprind in
psihiatrie trei abordari posibile ale
maladiilor mentale (daca echivalam pentru
moment psihicul cu mentalul):
• a)abordarea organicista;
• b)abordarea psihoanalitica;
• c)abordarea sociala.
• a)abordarea organicista= boli ale creierului => ce duc la
tratamente medicale clasice;
• b) abordarea psihanalitica = stare de perturbare afectiva
legata de istoria (preponderent infantila) a subiectului,=>
ceea ce duce la folosirea de tehnici de psihoterapie;
• c)abordarea sociala= cu abordarea sistemica, ceea ce
duce la concluzia ca maladia mentala este consecinta
comunicarii familiale sau microsociale patogene, ceea ce
duce la etichete de maladii mentale avand drept functie
sa stigmatizeze si sa pedepseasca comportamentul
deviant al unor indivizi (in raport cu normele societatii);
• d)cu o abordare politica care duce la disfunctii mentale
semnificand o maladie sociala, izvorata din oprimarea si
alienarea individului.
• In intalnirea dintre medic si bolnav, in
calitatea lor de oameni, deseori este in totalitate
ignorata personalitatea.
• In procesul de diagnosticare si tratament al
bolilor se realizeaza o comuniune empatica in
care psihiatrul indeplineste functia de alter-ego
pentrul omul suferind.
• Gandirea psihiatrului se sprijina pe o continua
raportare la normalitate si anormalitate, cu atat
mai mult cu cat nu este posibila experimentarea
directa a ceea ce s-ar numi abateri de la
normalitatea psihica.
Anormalitate, boala
• Dar in realitatea omeneasca intalnim mereu ceva care echivaleaza
anormalitatea= BOALA
• Anormalitatea bolii echivaleaza cu un experiment natural, asupra
caruia putem interveni. Fenomenele realizate de boala ne ofera
contrastul cu sanatatea psihica si faciliteaza aspectele legice ale
abaterii de la normalitate.
• Cata vreme SANATAREA PSIHICA poate fi definita din perspectiva
antropologica, prin creatie, libertate si solidaritate, a fi BOLNAV
PSIHIC inseamna disparitia creativitatii si autodeterminarii
axiologice a persoanei umane.
• Pastrarea traiectoriei insului in toate conditiile existentei si
desfasurarii constiintei.
• Sentimentul adecvarii la lume necesita integrarea continua a
tuturor sectoarelor activitatii mentale.
1.Psihopatologie ateoretica
• Ideea crearii unei psihopatologii in cadrul careia
descrierea diverselor tulburari (nosologia) sa fie
ateoretica a aparut in Statele Unite ale Americii
in cursul dezbaterilor si lucrarilor care au condus
la elaborarea celei de-a doua si ulterior celei
de-a treia editii a Manualului diagnostic si
statistic al tulburarilor mintale, cunoscut sub
numele de DSM (Spitzer,1985). [pg21]
•
1.Psihopatologie ateoretica
• Procesul de elaborare a DSM III (American Psychiatric Association,
1980) a inceput in 1974, cand Asociatia americana de psihiatrie
(APA) a creat un “Grup de lucru asupra nomenclaturii si statisticilor”
care a functionat ca un veritabil comitet de orientare ce superviza
elaborarea noii lucrari. Este important de subliniat faptul ca printre
obiectivele pe care membrii grupului de lucru s-au angajat sa le
atinga figura si acela de a “determina clinicienii si cercetatorii sa
accepte orientari teoretice diferite” (Spitzer,1985).
• Dupa o serie de etape inclizand pe de o parte dezbateri organizate
cu ocazia unor reuniuni profesionale, iar pe de alta parte studii de
teren, DSM III este aprobat in mai 1979 de catre adunarea APA si de
Consiliul pentru cercetare si dezvoltare (care constituie ina din
sectiunile APA), iar in luna iunie a aceluiasi an, de catre comitetul de
referinta si de consiliul de administratie al APA (Spitzer,1985).
[pg21,22]
DESCRIEREA ELEMENTELOR
FUNDAMENTALE ALE DSM IV
• Evaluare multiaxiala
• Modelul multiaxial de diagnostic nu este nou in psihiatrie (Skodol &
Spitzer, 1985). Originile sale se gasesc in cercetarile conduse in
Suedia de catre Essen – Moller & Wohlfahrt (1947), Essen – Moller
(1971), Ottoson & Perris (1973), pecum si in unele cercetari
efectuate in cadrul OMS (Stengel, 1959; Rutter et al., 1969; 1973).
• In cazul DSM III, adoptarea unui sistem multiaxial este o
consecinta logica a ateorismului etiologic, care face necesara
inregistrarea ansamblului informatiilor disponibile (Pichot & Guelfi,
1985). Acest sistem asigura o evaluare minutioasa din punct de
vedere psihologic, biologic si social (Skodol & Spitzer, 1985).
•
• In evaluarea multiaxiala, fiecare axa se
raporteaza la o categorie de informatii diferita.
• Primele trei axe sunt tipologice, implica
categorii;
• ultimele doua sunt dimensionale (Mezzich, 1980;
cf. Klerman, 1985).
• Gisselmann et al. (1985) subliniaza valoarea
axelor IV si V, care aduc alaturi de bolnav mediul
acestuia, notiune care conditioneaza adesea si
in mare masura prognosticul.
2. Psihopatologie behaviorista
• Articolul lui Watson, intitulat “Psihologia asa cum o vede
un behaviorist”, considerat a fi manifestul a ceea ce avea
sa devina unul din curentele importante ale psihologiei, a
aparut in 1913.
• In cele aproape noua decenii care s-au scurs de atunci,
dezvoltarea behaviorismului si, prin urmare, a abordarii
behavioriste asupra psihopatologiei a urmat mai multe
directii, dintre care trei sunt mai importante.
• Prima orientare in dezvoltarea behaviorismului este
bazata pe studiile asupra conditionarii clasice, legate de
cercetarile lui Ivan Petrovici Pavlov.
3. Psihopatologie biologica
• Adaptind o definitie data de Pichot (1987)
psihiatriei biologice, putem afirma ca
psihopatologia biologica desemneaza o
orientare specifica a conceptiilor si
cercetarilor in care accentul este pus in
principal pe influenta modificarilor
morfologice sau functionale ale sistemului
nervos asupra genezei tulburarilor mintale.
4. Psihopatologie cognitivista
• Originea conceptului de cognitie se
situeaza, dupa cum ne reaminteste Hardy
(1986), in divizarea platoniciana a
psyche-ului in trei domenii: emotia,
cognitia (sau exercitarea gandirii
constiente si rationale) si conatia (notiune
ce se refera la motivatie, vointa si actiune).
• Dezvoltarea psihologiei si a psihopatologiei cognitiviste,
extrem de importanta incepand cu anii ’60, a determinat
o largire a conceptului de cognitie, care se refera acum
la ansamblul de procese prin care o persoana
dobandeste informatii despre sine si mediul sau si le
asimileaza pentru a-si regla comportamentul
(Hardy,1986).
• Acest lucru este exprimat intr-o maniera sintetica de unul
dintre psihologii cognitivisti, Neisser (1976), atunci cand
defineste cognitia ca fiind dobandirea, organizarea si
utilizarea cunostintelor.
A.TEORIILE COGNITIVISTE
PRIVIND DEPRESIA
• Doua dintre teoriile cognitiviste explica aparitia
depresiei: teoria lui Beck (1967) si teoria
elaborata de Abramson et al. (1978).
• Daca Peterson si Seligman (1984) considerau
ca studiile disponibile demonstreaza validitatea
teoriilor cognitiviste ale depresiei, alti autori cum
ar fi Coyne si Gotlib (1983) ajung la concluzia
contrara. Constatand acest dezacord, Abramson
et al. (1988) considera ca nu este posibila
evaluarea validitatii teoriilor cognitiviste asupra
depresiei pe baza studiilor realizate pana in
prezent.
Teoria lui Beck
• Aceasta teorie poate fi schematizata sub forma unui lant cauzal
secvential care merge de la cauze contributive distale la cauze
contributive proximale si conduce la cauza suficienta proximala a
depresiei.
• In teoria lui Beck, cauzele contributive distale sunt diateza
cognitiva si stresul produs de evenimentele negative din viata.
Conform lui Beck (1967), exista o diateza (o dispozitie) care face ca
anumite persoane sa aiba tendinta de a prezenta mai frecvent decat
altele distorsiuni cognitive cu privire la sine, la lume si viitor.
• In teoria lui Beck, diateza cognitiva este constituita de ceea ce el
numeste o schema.
• La fel ca si psihologii cognitivisti (de exemplu Neisser, 1967), Beck
defineste schema ca fiind o reprezentare organizata a cunostintelor
anterioare care orienteaza tratarea informatiei actuale.
.
• B.APORTUL CERCETATORILOR
PRIVIND TRATAMENTUL INCONSTIENT
AL INFORMATIEI
5.Psihopatologia din perspectiva
dezvoltarii umane
• Constituirea unei astfel de abordari in psihopatologie
este rezultatul mai multor contributii. Printre acestea, un
loc important il ocupa cercetarile initiate la inceputul
anilor ’60 de Edward Zigler si colaboratorii sai. Un capitol
publicat in Manuel de psychologie de l’enfant al lui
Mussen (Rutter&Garmezy, 1983), doua articole aparute
in 1984 in revista Child Development (Ciccheti,1984;
Stroufe & Rutter,1984) si mai ales volumul lui Edward
Zigler si Marion Glick (1986), Une approche
developpe-mentale de la psycho-pathologie adulte,
atesta importanta contributiilor scolii lui Zigler.
A.O CLASIFICARE A
SIMPTOMELOR DIN
PERSPECTIVA DEZVOLTARII
• Sindromurile psihiatrice traditionale sunt
definite prin constelatii de simptome a
caror grupare se bazeaza pe observatiile
clinicienilor (iar mai recent, pe rezultatul
analizelor statistice), care arata ca
anumite simptome, spre deosebire de
altele, apar in acelasi timp.
Clasificarea simptomelor in
functie de dimensiunile Actiune
si Gandire
• Clasificarea simptomelor in functie de
dimensiunile actiune si gandire porneste
de la constatarea ca actiunea este
anterioara, din punct de vedere
ontogenetic, gandirii. In 1961, Phillips si
Zigler clasifica simptomele in functie de
dimensiunile actiune si gandire, formuland
ipoteza ca aceasta clasificare este legata
de nivelul de maturitate evaluat prin
scorurile de competenta premorbida.
• Simptomele prezentate la internare de 793
de pacienti (480 de barbati si 313 de
femei) au fost clasificate in categoria
actiune (acuzatii de crima, tentativa de
agresiune, tulburari de comportament,
ingestie de bauturi, tentative de suicid etc.)
sau in categoria gandire (suspiciune, fobii,
obsesii, idei suicidare, depersonalizari).
• Cei 793 de pacienti au fost ulterior impartiti in trei
grupuri: “actiune pura”, “gandire pura” si mixt.
• Primele doua grupuri erau constituite din pacienti
prezentand fie doar simptome de tip actiune, fie doar
simptome de tip gandire. Cei care manifestau, in
proportie egala, simptome ale categoriilor actiune si
gandire erau repartizati in grupul mixt, constituit din 136
de subiecti. 429 de pacienti (54% din populatia totala)
prezentau fie simptome de tip actiune, fie simptome de
tip gandire. Aceasta indica faptul ca gruparea
simptomelor in cele doua clase este departe de a fi
intamplatoare.
6.Psihopatologie ecosistemica
• La inceput, clinicienii, cercetatori si praticieni, au
privilegiat doua orientari pe care Ekehammar (1974) le
numeste personalism si situationism.
• Daca in primul caz clinicianul se concentreaza asupra
persoanei si factorilor individuali, in al doilea, interesul
sau este indreptat catre mediu si factorii situationali.
• O sinteza dialectica a acestor doua pozitii contradictorii a
condus la aparitia interactionismului (Kantor, 1924;
Lewin, 1935) care, admitand rolul, contributiile persoanei
si situatiei, tine cont de un al treilea factor important:
• interactiunea sau relatia dintre persoana si situatie.
A.UN MODEL INTERACTIONIST
AL PSIHOPATOLOGIEI
• 1967, Marsella incepe o serie de studii privind un model
interactionist care ar putea fi aplicat la diferite tipuri de tulburari
mintale.
• primele cercetari privind subiectii filipinezi care locuiau in mediul
urban (Marsella et al., 1969,1972,1975) si pana la modificarile
aduse modelului initial (Marsella & Snyder,1981) = sistem
conceptual conform caruia diferitele tipuri de psihopatologie sunt o
functie a interactiunii stresului cu resursele de care dispune
persoana pentru a face fata stresului.
• Adaptari ale acestui model au fost propuse de Cobb (1976), Dean si
Lin (1977), Zubin si Spring (1977), Andrews et al. (1978), Johnson si
Sarason (1979). Dupa cum noteaza Marsella (1984), componente
ale modelului sunt prezente in DSM III.
Modelul interactionist al lui Marsella
are patru componente de baza:
• 1.Componenta “persoana”, reprezentata de dimensiunea “a face
fata”, care include toate aspectele (biologice, psihologice sau
sociologice) ale functionarii umane, care sunt mediatorii factorilor
stresanti. Diferentele individuale privind aceasta dimensiune “a face
fata” explica consecintele foarte diverse ale unui acelasi factor
stresant.
• La nivel biologic, starea de sanatate a organismului este foarte
importanta, iar oboseala excesiva, malnutritia sau insuficientele
diverselor organe pot fi sursa a numeroase probleme, in special in
fata factorilor stresanti severi. Energia si rezistenta necesare pentru
a face fata agentilor stresanti sunt grav afectate si limitate atunci
cand exista probleme fiziologice. Este clar ca aceasta capacitate
biologica de a face fata este o parte importanta a ceea ce se
intampla atunci cand trebuie infruntati factori de stres
rolul medierii cognitive a stresului.
• La un nivel psihologic, este important de inteles rolul medierii cognitive a

stresului.
• Marsella et al. (1972) au aratat ca indivizii tind sa utilizeze patru tipuri
diferite de asa-numite “filozofii de viata pentru a face fata stresului”:
• religia,
• comportamentul orientat spre sine,
• proiectia si
• un fatalism optimist.
• Capacitatea subiectilor de a explica agentii stresanti pe care ii intalnesc
constituie o parte critica a raspunsului lor la acesti agenti. Procesele
perceptive ii fac pe indivizi capabili sa “dezamorseze” factorii de stres
potential daunatori, permitand ca acestia sa fie considerati intr-un mod care
sa faca posibila, prin procese constiente sau inconstiente, reducerea
severitatii factorilor respectivi, precum si a implicatiilor negative ale
acestora. Toate acestea indica faptul ca medierea psihologica a factorilor de
stres permite infruntarea lor cu succes.
• Sprijinul pentru a infrunta factorii de stres existenti exista
si la nivelul social al functionarii persoanei. Acest aspect
poate fi discutat in termeni de familie, prieteni, retele sau
sisteme de sprijin de tipul bunavointei sociale
(Gottlieb,1981).
• Rezultatele cercetarilor au indicat, de asemenea, ca
sistemele de sprijin social sunt determinanti importanti ai
evolutiei si rezultatelor tulburarilor psihiatrice severe,
cum ar fi schizofrenia, depresia si tulburarile nevrotice
(Beels, 1981; Hammer, 1981; Henderson et al., 1981;
Marsella & Snyder, 1981
• 2.Componenta de mediu reprezentata de
factorii de stres. Marsella (1984)
defineste drept factor de stres “orice
eveniment, obiect sau proces care suscita
o stare de schimbare intr-un sistem
organismic”. Dupa Marsella, pot fi
investigate trei dimensiuni ale agentilor
stresanti (categoria, continutul si
descriptorii):
trei dimensiuni ale agentilor
stresanti
• Categoria -domeniul specific de unde provine factorul de stres: locuinta, loc de
munca, sanatate, viata de cuplu, educarea unui copil, timp liber, nutritie, relatii
interpersonale etc. Este evident ca daca una sau alta dintre categorii constituie sursa
majora a factorilor de stres, alte categorii pot fi de asemenea implicate.
• Continutul -tipul specific de factor de stres care intervine pornind de la una dintre
categoriile mentionate. Poate fi vorba, de exemplu, de pierderea sotiei, a locului de
munca sau averii, de dezacordul intre aspiratii si realizari referitoare la locul de
munca, locuinta, viata de cuplu etc. Continutul este centrat in primul rand pe calitatea
caracteristicilor “solicitarii” factorului de stres. In acest context, cotinutul poate fi
considerat ca fiind in legatura cu anumite pattern-uri de raspunsuri.
• Descriptorii se refera la diferitii parametri masurabili ai factorilor de stres. Printre
acestia, cei mai importanti sunt: frecventa, intensitatea, durata, forma sau configuratia
(sporadica, continua, ascendenta, descendenta, liniara, curbilinie etc), complexitatea
(aditiva, multiplicativa), faptul de a fi discriminabil sau identificabil, faptul de a putea fi
controlat (prin raspunsuri personale sau sociale), familiaritatea, predictibilitatea,
conflictul pe care il poate genera faptul ca factorul de stres poate avea valente
pozitive si negative.
• 3.Componenta interactiva, reprezentata de
dimensiunea stare de stres. Aceasta stare este
produsa de interactiunea factorilor de stres cu
resursele organismului.
• Starile de stres sunt traite la niveluri de
functionare biologice, psihologice si sociologice.
• Doua dimensiuni ale starilor de stres sunt
deosebit de importante in modelul propus de
Marsella: continutul si parametrii (sau
descriptorii) starii de stres. Parametrii considerati
sunt in numar de trei: incarcarea sistemului, tip
de experienta si nivel de activare.
• In functie de caracteriticile acestor parametri, examenul
continutului starii de stres permite descrierea diferitelor
configuratii care pot fi puse in relatie cu pattern-uri
psihopatologice. De exemplu, o stare de stres care
implica o puternica incarcare a sistemului, o experienta
negativa si un nivel ridicat de activare poate conditiona
un profil psihopatologic confuz, delirant si agitat. In
schimb, o stare de stres al carei continut este
caracterizat de o subancarcare a sistemului, o
experienta negativa si o slaba activare poate conditiona
un profil psihopatologic “tern”, caracterizat prin retragere,
apatie, halucinatii.
• 4.Componenta “psihopatologie”. Hans Selye, cercetator a carui
contributie la studiul stresului este capitala, a descris “sindromul
general de adaptare”, considerat ca un raspuns uman universal si
invariabil, oricare ar fi stresorul care il genereaza.
• Pornind de la studii facute asupra stresului biologic la sobolani,
Seyle descrie, in 1936, sindromul general de adaptare, sau S.G.A.,
care cuprinde trei faze (Seyle, 1936,1962,1978). In faza de alarma
au loc modificari biologice caracteristice, consecutive unei prime
expuneri la factorul de stres. In cursul fazei de rezistenta,
organismul se lupta impotriva factorului de stres. Mecanismele de
aparare sunt solicitate la maximum, iar organismul apeleaza la
rezervele sale. Faza de epuizare apare atunci cand organismul este
expus in mod prelungit la factorul de stres respectiv. Organismul nu
mai dispune de resurse energetice pentru a face fata situatiei in care
se gaseste. Semnele de reactie de alarma, care apar din nou, devin
ireversibile, iar aceasta antreneaza moartea. [pg115,118]
B.PSIHOPATOLOGIE SI RETELE
SOCIALE
• Reteaua psihosociala constituie o matrice
sociala fundamentala care poate determina
sanatatea sau patologia.
• Acest fapt decurge din numeroasele functii ale
retelei sociale: functii instrumentale (de
asistenta), functii afective si normative, faptul de
a oferi modele de roluri si de a genera, la
membrii retelei, sentimentele de apartenenta la
grup si de responsabilitate in raport cu ceilalti
membri. [
• Reteaua persoanei normale cuprinde
intre 25 si 30 de persoane, cu 5-6
persoane in fiecare dintre cele patru
subgrupe mentionate: familie, rude,
prieteni-vecini, colegi. In aceasta retea,
subiectul are frecvente contacte cu
majoritatea membrilor retelei, iar investitia
sa emotionala este pozitiva si intensa.
• Reteaua de tip nevrotic, diferita de
precedenta, este intalnita la persoanele ce
prezinta tulburari nevrotice, la alcoolici, la
heroinomani si la alte persoane
non-psihotice care manifesta un
comportament inadaptat de lunga durata.
Acest tip de retea nu contine decat circa
15 persoane, dintre care unele sunt vazute
destul de rar sau deloc
• Reteaua de tip psihotic, comuna la
persoanele care prezinta o schizofrenie
acuta sau cronica si la cele cu tulburari
afective majore, are o configuratie diferita
de a retelei persoanei normale. Ea este
constituita din 10-12 persoane, aproape
toate in interactiune unele cu celelaltele
7.Etnopsihopatologie
• =studiul raportului existent intre tulburarile
psihopatologice si cultura de origine a pacientului.
• Interesul acordat acestei abordari se explica prin faptul
ca practicienii sunt din ce in ce mai frecvent nevoiti sa
diagnosticheze si sa trateze persoane apartinand unor
culturi diferite, ca urmare a migratiilor economice, a
refugierilor, efectuarii studiilor in strainatate, dar si
eterogenitatii (legata de multiculturalism si diferentele
socio-economice) societatilor occidentale.
• De asemenea, crearea in tarile in curs de dezvoltare a
unor retele de asistenta psihiatrica si psihologica,
precum si punerea la punct a unor programe de
cercetare in acest domeniu, explica si ele cresterea
interesului pentru etnopsihopatologie
A.SINDROAME CU
SPECIFICITATE CULTURALA
• Sindroamele cu “specificitate culturala” sau “legate de
cultura” reprezinta entitati clinice descrise la persoane
apartinand unor anumite comunitati culturale si care, in
consecinta, nu apar decat in zone geografice bine
definite. Glosarul elaborat de Hugues pentru lucrarea
consacrata sindromurilor legate de cultura (Simons &
Hugues,1985) cuprinde 182 de nume de entitati, dintre
care unele desemneaza ansambluri de simptome care
se aseamana in mod frapant. Astfel, latah, mali-mali,
bah-tsche si imu sunt denumiri locale pentru acelasi
fenomen, la fel ca si koro si shookyong. Simons propune
ca sindromurile similare ce apar in medii culturale diferite
sa fie grupate sub acelasi nume si sugereaza, pentru
exemplele citate, “sindromul gruparii tresarire/frica” sau
“sindromuri de retractie genitala”
• Unul dintre cele mai cunoscute sindroame cu specificitate culturala
este latah sau, dupa cum afirma Ellenberger si Murphy (1978),
starile de tip latah, categorie care regrupeaza tulburari minore
descrise in diferite regiuni ale lumii: in Malaezia, Indonezia, Siberia,
in nordul Japoniei, in Africa de Nord. [pg128]
• Un alt sindrom specific cultural este koro. Ellenberger si Murphy
(1978) situeaza aceasta afectiune in cadrul nevrozelor sexuale cele
mai raspandite in Asia, impreuna cu jiryan, prezent in nordul Indiei si
cu shookyong, intalnit la chinezi si tailandezi, descris mai recent sub
forma de epidemii scurte in Singapore si in nordul Tailandei. In cazul
jiryan, este vorba despre teama ca forta vitala sa fie pierduta prin
sperma, in cursul raporturilor sexuale, al masturbarii sau ejacularilor
nocturne. Shookyong, care se aseamana cu koro (teama ca
organele genitale se atrofiaza, producand moartea), aduce mai mult,
in forma sa epidemica, cu isteria epidemica referitoare la infectia
imaginara sau teama de fantome. [pg129]
•
• Un al treilea sindrom, foarte cunoscut, este amok,
sindrom de tip psihotic (Ellenberger & Murphy, 1978)
care afecteaza aproape intotdeauna barbatii. Descris
inca din secolul al XIX-lea (Ellis, 1983; Abraham, 1912),
el reapare, dupa o perioada de disparitie, in anii ’60, mai
ales in Indochina. Pacientul nu prezinta, de obicei, nici
un semn de tulburare mintala. Dupa o frustrare minora
care nu conduce la nici o reactie (cu exceptia unei tristeti
pentru catva timp), pacientul incepe brusc sa atace
persoanele pe care le intalneste. Acest atac este realizat
de catre subiect fara vreo grija pentru propria-i viata,
uneori chiar cu ochii inchisi, folosind in general o sabie
scurta numita Kris. Incepand cu 1959 se noteaza, in
Laos, utilizarea grenadelor (Westermeyer, 1973).
B.MARI STUDII
TRANSCULTURALE ALE
ORGANIZATIEI MONDIALE A
SANATATII (OMS)
• 1.Studiul tulburarilor depresive
• 2.Schizofrenia: psihoza etnica sau tulburare
universala?
• Intr-un articol privind”Originile sociale ale
schizofreniei” aparut in L’Information psychiatrique
(1965) si reluat ulterior in Essais d’ethnopsychiatrie
generale (1977), sub titlul “Schizofrenia, psihoza
etnica sau schizofrenia fara lacrimi”, Devereux scria
ca aceasta entitate este psihoza cea mai raspandita
in societatea moderna si ca schizofrenia asa-zis
“nucleara” nu este observata niciodata in randul
populatiilor realmente primitive.
C.PROBLEME PUSE DE
DIAGNOSTIC
• 1.Vindecatorul si pacientul sau:

procesul diagnostic
• In eseul sau intitulat “Diagnosticul in
psihiatria primitiva: teoria generala a
diagnosticului”, Devereux (1977) constata
raritatea studiilor privind metodele
diagnostice ale vindecatorilor.
• 2.Aspecte legate de variabilitatea
diagnosticului
• Intr-un context caracterizat prin opozitia,
adesea foarte neta, intre tendintele etica si
emica, cercetatorul din sfera
etnopsihopatologiei ajunge sa examineze
mai multe aspecte legate de ceea ce am
putea numi variabilitatea diagnosticului.
• 3.Echivalenta instrumentelor de evaluare diagnostica
• S-a observat de multa vreme ca apartenenta subiectului
la un grup etnic diferit influenteaza rezultatele sale la
diferitele teste utilizate in clinica. Este cazul, in special, al
instrumentelor de tip inventar, cum ar fi MMPI, Inventarul
Multifazic de personalitate Minnesota (Baughman &
Dahlstrom, 1972; Jones, 1978). S-a constatat, de
exemplu, ca subiectii apartinand minoritatii negrilor sau
altor grupuri minoritare din Statele Unite tind sa obtina
scoruri usor mai mari la scala schizofrenie (Sc) a MMPI.
• a.Echivalenta continuturilor
• b.Echivalenta semantica
• c.Echivalenta tehnica
• d.Echivalenta de criteriu
• e.Echivalenta conceptuala
8.Psihopatologie etologica
• Creat in 1859 de catre Isidore Geoffroy
Saint-Hilaire, termenul “etologie” a fost
reinventat in 1931 de catre Konrad Lorenz
(Provost,1985). Definita de Tinbergen
(1951) ca fiind “studiul biologic al
comportamentului”, etologia este
considerata astazi de majoritatea
cercetatorilor ca fiind studiul
comportamentelor speciilor animale in
mediul lor natural.
elaborarea teoriei atasamentului
• Aparitia unei abordari etologice a psihopatologiei – sau a psihiatriei,
anumite cercetari referindu-se la interventii terapeutice – este
legata, in mare masura, de elaborarea teoriei atasamentului.
• Rezultata din lucrarile lui Harry F. Harlow (etolog american
specializat in studiul puilor de maimuta) si ale lui John Bowlby,
psihanalist englez cunoscut pentru studiile sale asupra carentei
ingrijirilor materne (Harlow,1958; Bowlby,1958,1969,1973), teoria
atasamentului arata ca anumite modele ale comportamentului
animal sunt valabile pentru prima copilarie a fiintei umane:
• (a) copilul se ataseaza de mama sa si de mediul sau prin
mecanisme analoge sau asemanatoare celor intalnite la animal:
• (b) ruptura legaturilor, lipsa ingrijirilor materne provoaca la animale
tulburari asemanatoare sau analoge celor cunoscute la fiinta umana.
UN EXEMPLU CLINIC:
ENUREZIA
• Formularea cea mai elaborata a unei ipoteze etologice
privind enurezia ne este oferita de Bourguiignon si
Guillon (1977). Pentru acesti autori, enurezia ar constitui
rezultanta actiunii conjugate a trei variabile:
• (a) o predispozitie ereditara facilitand dereprimarea
patologica a unui comportament innascut ce prezinta
analogii (fara omologie) cu marcarea teritoriului;
• (b) regresia Eului in timpul fazei a IV-a al somnului;
• (c) conflictul psihic legat de o punere in discutie a
spatiului personal al subiectului.
9.Psihopatologie existentialista
• In Franta, dar si in tarile de limba engleza exista
oarecare confuzie intre gandirea fenomenologica
si abordarea existentialista. Aceasta se explica
(cel putin in parte) prin traducerea termenului
Daseinsanalyse, utilizat pentru a denumi metoda
elaborata de Binswanger in cadrul curentului
fenomenologic prin “analiza existentiala” sau
existential analysis. Aceasta traducere acopera
conceptii diferite asupra existentei umane si o
serie de metode terapeutice care sunt, adesea,
in opozitie clara (Boss & Condreau, 1975).
A.TREI CONCEPTE
FUNDAMENTALE
• 1.Vointa
• Existentialistii si-au orientat atentia asupra
vointei si deciziei umane. Ca miscare,
existentialismul a constituit de altfel o reactie la
valul de conformism, de colectivism, la nasterea
omului – robot, fenomene la care existentialistii
opun credo-ul lor, conform caruia fiinta umana
poate, intr-o maniera oarecare, sa influenteze
relatia sa cu destinul.
• 2.Angoasa
• Angoasa existentialista reprezinta nu atat
teama de un pericol precis, cat
sentimentul viu de a fi fost aruncat in lume
fara sa fi dorit, constrans la optiuni ale
caror consecinte nu pot fi percepute in
intregime si care sunt dificil de justificat
(Foulquie,1968).
• 3.Moartea
B.PACIENTUL CA
FIINTA-IN-LUME
• Conceptul de pacient ca fiinta-in-lume este
fundamental pentru abordarea
existentialista. Aceasta implica faptul ca
pacientul insusi trebuie sa descopere
propria sa fiinta, ajutat in acest demers de
psiholog sau psihiatru. Aceasta
descoperire este esentiala, caci fiinta
pacientului este cea care a cazut in ceea
ce May numeste “complicatiile si blocajele
care conduc la simptome”.
10. Psihopatologie experimentala
• Daca folosim drept criteriu gradul de control exercitat asupra
situatiei cercetate si a fenomenelor observate, metodele stiintifice de
dobandire a cunostiintelor se plaseaza pe un continuum definit la un
capat de metodele istorice, iar la celalalt, de metoda experimentala.
Intre aceste doua grupe se afla metodele descriptive
(Sabourin,1988).
• Asa cum a fost utilizata de Claude Bernard, metoda experimentala
clasica implica mentinerea constanta a tuturor conditiilor cu exceptia
uneia singura, al carei efect asupra fenomenului studiat poate, in
acest context, sa fie pus in evidenta fara ambiguitate. Utilizarea
metodei experimentale face posibila stabilirea unor relatii de
cauzalitate intre evenimente si permite explicarea fenomenelor
studiate. Pe baza relatiilor de cauzalitate stabilite, ea permite, de
asemenea, predictia aparitiei evenimentelor.
CATATONIA EXPERIMENTALA
• Proprietatile bulbocapninei au inceput sa

fie studiate cu mult inainte ca aceasta
substanta sa fie utilizata pentru realizarea
experimentala a catatoniei (Baruk,1964).
Intr-adevar, fiziologia bulbocapninei este
studiata de Mode in 1892 si, doisprezece
ani mai tarziu, de Peters.
11.Psihopatologie
fenomenologica
• Psihopatologia fenomenologica isi are originea
in filozofia germana omonima, mai precis in
opera lui Husserl si Heidegger. Aceste origini
sunt descrise detailat in mai multe lucrari
fundamentale, printre care cele ale lui
Lanteri-Laura (1963) si Lyotard (1964). Aportul
fenomenologiei a condus la o pluralitate de
puncte de vedere in psihopatologie, fapt ce
reiese in mod evident din contributiile lui
Jaspers, Minkowski, Binswanger sau von
Gebsattel.
• DEZVOLTARI RECENTE: STUDIUL
FENOMENOLOGIC AL SPITALIZARII IN PSIHIATRIE
• FUNDAMENTE ALE METODEI FENOMENOLOGICE
DE CERCETARE
• La fel ca si celelalte metode de cercetare calitative,
metoda fenomenologica se caracterizeaza prin faptul
ca utilizeaza o abordare holistica, foloseste o analiza
inductiva si se deruleaza sub forma unei anchete
naturaliste (Patton,1983).
• Utilizarea unei abordari holistice corespunde faptului
ca cercetatorul incearca sa inteleaga fenomenele si
situatiile intr-o maniera globala, fara a limita numarul
aspectelor de studiat.
12.Psihopatologie psihanalitica
• Abordarea psihanalitica are o importanta
capitala. Sustinatorii ei identifica, de fapt,
ansamblul psihopatologiei cu psihanaliza. Pe de
alta parte, pentru detractorii sai, psihanaliza
reprezinta fie tinta unor atacuri permanente, fie o
abordare condamnata la o conjuratie a tacerii. In
fine, pentru cei care se situeaza intre aceste
doua pozitii extreme, psihanaliza este importanta
prin calitatile sale euristice si merita o atentie
deosebita in contextul in care se incearca
validarea conceptelor sale cruciale prin metode
proprii altor abordari ale psihopatologiei.
13.Psihopatologie sociala
• Expresia psihopatologie sociala este foarte
putin utilizata, iar domeniul specific al acestei
abodari este inclus in mod implicit, de
majoritatea autorilor, in cel al psihiatriei sociale.
In publicatiile de limba franceza, doar doi autori
utilizeaza expresia de psihopatologie sociala sau
o formula similara. Primul este Bastide (1965),
care, atunci cand propune diferentierea
psihiatriei sociale de sociologia bolilor mintale si
de etnopsihiatrie indica fara ambiguitate ca
prima dintre aceste trei stiinte poate fi numita si
psihopatologie sociala.
14.Psihopatologie structuralista
• Aparitia si dezvoltarea unei abordari
structuraliste a psihopatologiei sunt legate
de amploarea extinderii structuralismului,
important curent de gandire al secolului
XX.
• un numitor comun si anume cautarea
explicatiilor prin notiunea de structura
(Birou,1966).
14.Psihopatologie structuralista
• Centrandu-se pe aspectele pozitive ale notiunii de
structura, Piaget (1970) noteaza doua aspecte comune
tuturor structuralismelor:
• -“pe de o parte IDEALUL, sau SPERANTELE de
inteligibilitate intrinsecă, fondate pe postulatul că o
structură îşi este sieşi suficientă şi nu necesită, pentru a
fi sesizată, recurgerea la tot felul de elemente străine
naturii sale;
• pe de altă parte REALIZARILE, in masura in care s-a
ajuns sa se cunoasca efectiv anumite structuri si in care
utilizarea lor pune in evidenta unele caractere generale
si aparent necesare pe care le prezinta toate, in ciuda
varietatilor lor”.
.
SINDROMUL DE BURN-OUT
• Maslach 1996:
• -1. EPUIZAREA
• este cel mai frecvent raportata,
• este calitatea centrala a acestui sindrom si
• manifestarea sa cea mai evidenta.
• Dar nu si suficienta;
• determina=> 2.INDEPARTAREA EMOTIONALĂ
si COGNITIVĂ a unei persoane faţă de munca
sa, probabil cu scopul de a face faţă încărcării,
responsabilităţii de la locul respectiv de muncă.
Burn-out -Maslach 1996
• 2.INDEPARTAREA EMOTIONALĂ si COGNITIVĂ fata
de munca sa, cu scopul de a face fata incarcarii,
responsabilitatii de la locul respectiv de munca.
• munci ce implica relationarea interumana: cerintele
emotionale de la locul de munca pot obosi capacitatea
de implicare a unui furnizor de servicii precum si
responsivitatea acestuia la nevoile recipientului de
servicii.
• Depersonalizarea este o încercare de a pune distanţă
între sine şi recipientul serviciilor prin ignorarea activă a
calităţilor ce-i fac persoane unice şi angajate în acţiune.
Cererile acestora sunt mai uşor de îndeplinit atunci când
sunt consideraţi ca şi obiecte impersonale de la locul de
muncă al fiecăruia.
Burn-out -Maslach 1996
• În afara serviciilor sociale, interumane, oamenii
utilizează distanţarea cognitivă prin dezvoltarea
unei atitudini indiferente sau cinice când sunt
epuizaţi sau descurajaţi.
• Distanţarea este o reacţie imediată la epuizare
care a fost observată în studiile de burn-out prin
strânsă legătură EPUIZARE-> CINISM,
DEPERSONALIZARE.
Burn-out Maslach 1996
• 3.INEFICACITATEA, reducerea capacităţii
de finalizare a sarciniiş
• -se află într-o relaţie complexă cu celelalte
două;
• =>sentimentul eşecului profesional.
VICTOR EFTIMIU
• VRABIA SI SORICELUL
Soricelul zice vrabiei:
• -surioara, cat imi esti de draga! Esti tot asa de micuta ca mine si de
aceeasi culoare. De cate ori te vad coborand din pom dupa graunte,
mi se pare ca sunt eu, cand mi-or creste aripioare.
• - n –or sa-ti creasca aripi niciodata! Ii raspunse vrabia, cu dispret.
• Eu nu sunt sora ta, si te rog sa nu-mi mai spui asa. Se prea poate
sa fiu tot asa de micuta ca tine, sa mananc aceleasi graunte si sa
am aceeasi culoare, dar nu uita ca eu zbor, cata vreme tu esti un
soricel nevrednic.
• Pe noi nu ne leaga nimic, nu ne apropie macar. Si n-o sa fim
alaturi niciodata!
• MORALA
• Am uitat sa va spun ca aceasta convorbire avea loc in stomacul unei
pisici.
Ajustarea la ambientul biologic
si social- curs4
Stres.Factori psihostresori.Scala Rahe-Holmes.
Evenimente de viata cu rol determinant/ predispozant/
patoplastic in definirea unui anumit tip de patogenie.
Vulnerabilitate si predispozitie.
Ipoteza stress/ vulnerabilitate in psihopatologie
.
• “Sa cercetam cele care s-au petrecut ca
sa cunoastem cele prezente si sa
prevedem cele ce se vor intampla”
(Hipocrate).
DSM IV-TR
• TULBURARI DE AJUSTARE
(READAPTARE)= reactii maladaptative
fata de un stres al vietii bine definit.
• Se impart in subtipuri, in functie de
simptome:- cu anxietate, cu dispozitie
depresiva, mixte= cu anxietate si dispozitie
depresiva, cu perturbarea conduitei si cu
perturbarea mixta a emotiilor si conduitei.
Stresori psihosociali identificabili
• Tulburare de ajustare= reactie
disproportionata fata de natura stresorului
sau functionarea sociala sau ocupationala
trebuie sa fie afectata semnificativ.
Rangurile primilor 10 stresori prin
schimbarea de
viata-Rahe-Holmes,1994
• 1.decesul partenerului de viata.
• 2.divort.
• 3.decesul unui membru apropiat al familiei.
• 4.separare maritala
• 5.ranire sau boala personala severa.
• 6.pierderea serviciului.
• 7. condamnare la detentie.
• 8.decesul unui prieten apropiat.
• 9. sarcina.
• 10.reajustare in afaceri.
Criterii de diagnostic DSM-IV-TR PENTRU
FACTORI PSIHOSOCIALI CARE AFECTEAZA
CONDITIA MEDICALA
• Este prezenta o conditie medicala generala.
• Factorii psihologici afecteaza advers conditia
medicala generala intr-unul din urmatoarele
moduri:1. influenteaza evolutia(asociere stransa
in timp),2.interfereaza cu tratamentul,3.
constituie riscuri de sanatate aditionale,
4.raspunsurile fiziologice legate de stres
precipita sau exacerbeaza simptomele unei
cond. medicale generale.
Natura factorilor psihologici
• Simptome depresive/ anxietate,
• Trasaturi de personalitate,mecanisme de
defensa sau stil de coping,
comportamente maladaptative.
Conceptul de stress
• Evenimente sau situatii ce pot avea efecte
nefavorabile asupra persoanei.= factori de
stress( fizici, psihologici si sociali)=>termen
extins uneori la eveniment, care in momentul
producerii nu este resimtit ca advers, dar pe
termen lung efect nefavorabil(ex. Competitie
stransa).
• Efecte adverse induse , modificari psihologice
sau fiziologice= reactie de stress( include un
raspuns nervos vegetativ-ex.HTA, unul
endocrin-adrenalina ,unul psihologic- incordare
Conceptul de reactie psihica
• Suferinta psihica poate aparea ca reactie
la evenimente neplacute; uneori asocierea
eveniment-suferinta este evidenta.
• SOMMER,1890 -REACTIE PSIHOGENA
Definitia stresului-”Webster’s New
Collegiate Dictionary”-1981
• “Factor fizic, chimic sau emotional care induce tensiuni
corporale sau mintale si poate fi un factor inductor de
boli”
• Notiunea de stres este rezultanta dezvoltarii logice a
conceptului de “homeostazie”, elaborat de Claude
Bernard1865 si Cannon1926.
• Organismul isi mentine echilibrul intr-un mod dinamic si
nu static, termenul de homeochineza putand fi
considerat mai adecvat; stresul=raspunsul organismului
la f. stresanti, ce tind sa produca perturbari
homeochinetice.
• Alta definitie= sdr. Specific aflat intr-un sistem biologic.
Allostazia versus homeostazie in dependenta si rolul
sistemelor cerbrale ale stresului
• Allostazia= procesul de achizitionare a stabilitatii

prin schimbare.
• Stare allostatica= stare cronica de deviatie a
sistemelor regulatorii de la nivelul operational
(homeostatic) normal.
• La origine a fost formulata ca o ipoteza ce
explica bazele fiziologice pentru schimbarile in
paternurile de morbiditate si mortalitate umana
asociate cu viata moderna.
• HTA si alte patologii legate de disruptia sociala
prin interactiunile creier-corp…..1155
Cannon ,1915
• Cannon- consecintele somatice ale trairilor
emotional-tensionate; orice conditie care
ameninta echilibrul marilor functii ale
organismului(frig, caldura,hipoglicemie, emotiile,
traumatismele, hipoxia,..) impuse din exterior
sau din interiorul sau sunt factori stresanti.
• =>toate circumstantele prin care se provoaca
mobilizarea simpatica intensa si neobisnuita cu
scop compensator dar si consecinte viscerale
generalizate.
• Limitele adaptarii functionarii
normale=homeostazia
Selye, 1936
• Raspuns specific, caracteristic procesului
in cauza,
• Celalalt raspuns depinzand de intensitatea
si anormalitatea stimulilor, nespecific
Surse generale de stres
• Conditii grele de munca. Suprasolicitare
profesionala,
• Presiunea timpului. Primejdii fizice
• Ambiguitatea. Conflictualitatea
• Responsabilitatea pentru sine si altii. Promovarea/
nepromovarea
• Lipsa securitatii profesionale . Ambitii nerealizate
• Dificultati in luarea deciziilor
• Efectuarea de activitati nedorite, inferioare competentei
profesionale
• Dificultati financiare. Probleme familiale
• Pierderi de diferite tipuri. Imbolnaviri
• Nesiguranta zilei de maine
Caracteristici individuale
• Nivel de anxietate
• Nivel de nevroticism
• Toleranta la ambiguitate
• Tip paternal de comportament
simptome
• Tensiune diastolica
• Colesterolemie crescuta
• Tahicardie
• Fumat
• Dispozitie depresiva
• Refugiu in consum de alcool
• Reducerea aspiratiilor
• Insatisfactie profesionala
• Etc.
maladii
• Psihosomatice( cardiocoronariene,
digestive, endocrinologice,..)
• Mentale( depresive).
Studiul evenimentelor de viata
• Modelele epidemiologice au fost folosite in studii sociale
referitoare la asociatii dintre unele afectiuni si anumite
tipuri de evenimente din viata unui om.
• Wolff,1962 a facut studii de morbiditate si a gasit o
frecventa mult mai mare a episoadelor de boala in
momentele in care in viata persoanei se producea o
modificare.
• Rahe si Holmes, 1967- cuantificare.
• Brown si Harris, 1978- unele circumstante,fara a
prezenta prin ele insele un stress, pot creste
vulnerabilitatea persoanei/ fie sa o protejeze de acele
evenimente care sunt intr-adevar factori de risc.
Factori de protectie
• Unii oameni nu se imbolnavesc chiar daca
sunt expusi unor adversitati puternice.
• Studiul efectelor factorilor familiali
nefavorabili asupra copiilor(Rutter1985)
CAUZELE TULBURARILOR
PSIHICE
• Factori predispozanti= factori a caror actiune
incepe de obicei in primii ani de viata si care
determina vulnerabilitatea persoanei fata de
agentii etiologicicare, mai tarziu vor insoti
aparitia bolii(zestrea genetica, viata intrauterina,
factorii fizici, psihologici si sociali ce actioneaza
asupra sugarului si in prima copilarie). Termenul
de “Constitutie”= ansamblul structurat de
trasaturi fizice si psihice ale unei persoane in
oricare moment din viata sa.
• Personalitatea este intotdeauna un factor
esential in abordarea etiologiei fiecarui caz.
Factori precipitanti
• Factori sau evenimente ce se petrec cu
putin timp inaintea debutului unei tulburari
si care par sa fi produs tulburarea
respectiva
• F.fizici= ex. Tumora cerebrala,
medicament.
• F. psihologici= ex pierderea slujbei,
modificari ale obisnuintelor de zi cu zi.
• F. sociali= ex. modificarea statutului
Factori de intretinere
• Prelungesc cursul unei tulburari dupa ce
ea a fost provocata.=ex. Demoralizarea
secundara, izolarea sociala…
Ipoteza vulnerabilitate- stress
• In schizofrenie
• In depresie
• Capacitatea persoanei de”a face fata
stressului”=capacitate de coping
• Tema ciclurilor vietii
Capacitatea de coping
• Sugereaza un domeniu
psihologico-psihopatologic cu expresivitate
in psihologia sociala care se refera la
urmatoarele aspecte:
• A) capacitatea de a rezolva situatii
problematice(identificarea situatiei,
definirea afectarii, intentia de angajare in
rezolvare, definirea mijloacelor si
strategiilor “clar si explicit”).
B)Capacitatea de a antrena pe altii
in rezolvarea problemelor
• Cazuri in care nu este necesar si cazuri in
care solutionarea este altfel imposibila.
• Problema disponibilitatilor circumstantiale
de contact si relationarii sociale
• Capacitate crescuta inseamna un plus in
directia capacitatilor de coping.
C)Capacitatea de a controla stresul
• Partea centrala a temei in discutie
• Stres=solicitare excesiva
cantitativ(psiho-fiziologic)si sens negativ(resimtit
subiectiv) al evenimentului trait.
• 1.identificarea situatiei si eventual evitarea ei/
2.daca evitarea e imposibila- rezolvarea cat mai
rapida prin antrenarea si a altor persoane/
3.daca nu poate controla, reduce expunerea la
stres(diminuare timp, devalorizare, minimalizare
sau ignorare asituatiei/ 4.dupa episod practica
tehnici de relaxare, destindere, care produc
satisfactie, diminuand efectele stresului.
Corelatia cu ciclurile vietii
• Ciclul cronologic
• Ciclul familial
• Ciclul locativ-gospodaresc
• Ciclul instructiv
• Ciclul profesional
• Ciclurile vietii sociale
• (KAPLAN & SADOCK: MANUAL DE BUZUNAR DE
PSIHIATRIE CLINICA:)
• acting out. Persoana face fata conflictului emotional sau
stresorilor interni sau externi prin actiuni, si nu prin
reflectii sau sentimente. Aceasta definitie este mai larga
decat conceptul initial, cre se referea la acting out –ul
simtamintelor sau dorintelor transferentiale din cursul
psihoterapiei, si incearca sa includa comportamentele
care apar atat in cadrul cat si in afara relatiei de transfer.
Ca defensa, trecerea la act nu este sinonima cu
“comportament rau”, pentru ca necesita dovada ca
respectivul comportament este legat de conflicte
emotionale.
• altruism. Persoana face fata conflictului
externi prin dedicarea fata de satisfacerea
nevoilor altora. Spre deosebire de
sacrificiul de sine, caracteristic uneori
pentru formarea de reactie, persoana care
face uz de altruism primeste gratificare fie
vicariant, fie prin raspunsul celorlalti
• anticipare. Persoana face fata conflictului
externi prin trairea de reactii emotionale
inaintea unor posibile evenimente viitoare
sau anticipand consecintele acestora si cu
luarea in considerare a unor raspunsuri
sau solutii realiste.
• deplasare. Persoana face fata conflictului
externi prin
• transferarea unui simtamant sau raspuns
fata de un obiect asupra unui alt obiect
substitut (de regula mai putin
amenintator).
• desfacere (undoing). Persoana face fata
conflictului emotional sau stresorilor interni sau
• externi prin cuvinte sau comportament menit sa
nege sau sa repare (amendeze) simbolic
ganduri, sentimente sau actiuni inacceptabile.
• disociere. Persoana face fata conflictului
• printr-o ruptura in functiile, de regula integrate,
ale constientei, memoriei, perceperii de sine sau
a mediului, sau ale comportamentului senzorial
motor.
• formare de reactie (sau-formatiune reactiva,
reaction formation). Persoana face fata
• conflictului emotional sau stresorilor interni sau
externi prin substituirea de comportamente,
ganduri, sau sentimente diametral opuse
propriilor ganduri sau simtaminte inacceptabile
(de regula, survine in conjunctie cu represiunea
acestora din urma).
• idealizare. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor
interni sau externi prin
• atribuirea de calitati pozitive exagerate altor persoane.
• identificare proiectiva. Ca si in proiectie (vezi), persoana face
fata conflictului emotional
• sau stresorilor interni sau externi atribuind altora, in mod fals,
propriile sale sentimente, impulsuri sau ganduri inacceptabile. Spre
deosebire de proiectia simpla, persoana nu reneaga cu totul ceea ce
proiecteaza, ramanand constienta de propriile afecte sau impulsuri,
dar atribuindu-le eronat – drept reactii justificate – celeilalte
persoane. Nu arareori, persoana induce altora tocmai sentimentele
pe care a crezut initial – eronat ca aceia le au despre ea, facand
dificil de clarificat cine si ce a facut mai intai celuilalt
• intelectualizare. Persoana face fata conflictului
• externi prin folosirea excesiva a gandirii abstracte sau
prin elaborarea de generalizari, pentru a controla sau a
reduce la minimum sentimentele tulburatoare.
• izolare a afectului. Persoana face fata conflictului
• externi prin separarea ideilor de simtamintele asociate
initial cu ele. Persoana pierde contactul cu simtamintele
asociate unei idei date (de ex.: un eveniment
traumatizant), ramanand constienta de elementele ei
cognitive (de ex.: detaliile descriptive).
• negare (denial). Persoana face fata conflictului
• externi prin refuzul de a recunoaste un anumit aspect
dureros al realitatii externe sau al trairii subiective,
aspect care este vizibil pentru altii. Termenul negare
psihotica se foloseste atunci cand este prezenta o
alterare majora a testarii realitatii.
• omnipotenta. Persoana face fata conflictului
• externi simtind sau actionand ca si cum ar poseda puteri
sau abilitati speciale si ar fi superioara altora.
• proiectie. Persoana face fata conflictului
• atribuind altuia, in mod fals, propriile sale
sentimente, impulsuri, sau ganduri inacceptabile.
• rationalizare. Persoana face fata conflictului
• ascunzand motivatiile reale ale gandurilor,
actiunilor sau sentimentelor sale prin elaborarea
de explicatii reasiguratoare sau care servesc
propriei cauze (self – serving), dar care sunt
incorecte.
• represiune. Persoana face fata conflictului emotional sau
• prin expulzarea din campul constiintei a dorintelor, gandurilor sau
trairilor perturbatoare. Componenta afectiva a acestora poate sa
ramana constienta, detasata de ideile care i se aociaza.
• scindare (splitting). Persoana face fata conflictului emotional sau
stresorilor interni sau
• externi prin compartimentalizarea starilor afective opuse si
neintegrarea in imagini coerente a calitatilor pozitive si negative
proprii si ale altora. Dat fiind ca subiectul poate trai simultan afectele
ambivalente, punctele de vedere si expectatiile mai echilibrate
despre sine si ceilalti sunt excluse din constiinta emotionala.
Imaginile de sine si cele obiectuale tind sa alterneze polar: exclusiv
iubitor, puternic, valoros, protector si bland – sau exclusiv rau,
dusmanos, manios, distructiv, rejectant sau lipsit de valoare.
• sublimare. Persoana face fata conflictului emotional sau
• canalizandu-si simtamintele sau impulsurile potential maladaptive in
comportamente acceptabile social (de ex.: sporturi “de contact”
[“dure”] pentru canalizarea impulsurilor de manie).
• supresiune. Persoana face fata conflictului emotional sau
• evitand intentionant sa se gandeasca la probleme, dorinte, simtiri
sau trairi perturbatoare.
• umor. Persoana face fata conflictului emotional sau stresorilor
externi punand accentul pe
• aspectele amuzante sau ironice ale conflictului sau stresorului.
Clasificarea antidepresivelor
Poldinger1990
• A. triciclice:derivati iminodibenzilici (antideprin,
anafranil),iminostilbenzenici(opipramol),
dibenzocicloheptadienici(amitriptilina,
nortriptilin),dibenzocicloheptatrienici(protriptilina),
antracenici(melitracen),
dibenzodiazepinici(dibenzepina),
dibenzotiazepinici(dosulepina, doxepina).
• B.tetraciclice-maprotilina, mianserina.
• Eficienta recunoscuta, reactii adverse(
predominant anticolinergice) diminueaza
complianta.
a. triciclice
• C. cu structura ciclica atipica(mono- sau
biciclice) non-triciclice, non-tetraciclice,
non-IMAO: dibenzoxazepina, buspirona,
viloxapina, trazodona, modifoxamina.
• D.cu structura atipica si actiune
dopaminergica:nomifensina, amineptina.
Inhibitori ai monoaminooxidazelor
• A. clasice:iproniazida, nialamida,
tranilcypromina.
• B. selective:IMAO-A:toloxalona, clorgylina.
IMAO-B:deprenyl.
• C. inhibitori selectivi si reversibili ai
IMAO-A: moclobemid
Antidepresive ciclice “atipice”,
inhibitia selectiva a recaptarii
neurotransmitatorilor
• A. serotonina ISRS:flovoxamina,
fluoxetina,citalopram, sertralona,
paroxetina.
• B. noradrenalinei NARI: reboxetina.
• C.
PSIHOZE ASOCIATE
CONSUMULUI DE ALCOOL
• Psihoze secundare cu predominanta
aparitiei halucinatiilor in legatura cu
diferitele conditii asociate consumului de
alcool, inclusiv
• intoxicatia acuta,
• dupa reducerea acuta a consumului de
alcool
• si in intoxicatia idiosincratica de alcool.
PSIHOZE ASOCIATE
• Alcoolul=neurotoxina ce afecteaza creierul
intr-o maniera complexa in decursul unei
expuneri prelungite si abstinente repetate,
rezultand o morbiditate si mortalitate
semnificativa.
• Psihoza legata de consumul de alcool este
adesea un indicator de alcoolism cronic.
• De asemenea este asociata cu complicatii
medicale, neurologice si psihosociale.
PSIHOZE ASOCIATE
• In mod spontan se amelioreaza, clarifica,
odata cu discontinuarea utilizarii alcoolului
Intervenţii de stimulare a motivaţiei
Interviul motivational este o forma de consiliere avansata, centrata pe
pacient, avand ca scop facilitarea schimbarii in comportamentul cu implicare in
sanatate. Principiul de baza fundamental al abordarii este negocierea mai
degraba decat conflictul.
Interviul motivational a fost conceput cand Bill Miller, un psiholog din SUA,
in timp ce statea cu colegii din Norvegia descria ce fel de abordari terapeutice
functioneaza pentru oamenii cu probleme cu alcoolul. Procesul de descoperire a
fost asemanator cu tehnica insasi: un proces gradat de ascultare reflectand
verificarea intelegerii si clarificarea. Odata ce forma a fost cristalizata, ea a fost
subiectul unei analize academice detailate. Intrebarile referitoare la care, cum,
cand, de ce si pentru cine au fost studiate. Abordarea a fost masurata
comparativ cu diferitele modele teoretice legate de procesele interpersonale si
schimbarea de comportament. Tehnica rezultata a fost descrisa intr-o carte
scrisa in asociere cu Steve Rollnick, un psiholog sud-african ce lucra in Wales
(Miller si Rollnick, 1991). Antrenarea internationala a avut ca scop larga
diseminare si evaluare in diferite locuri.
Ce este interviul motivational?
Interviul motivational este un stil de consiliere directiv, centrat pe pacient

care are ca scop sa ajute pacientii sa exploreze si sa rezolve propria
ambivalenta legata de schimbarea comportamentului. Aceasta combina
elemente de stil (caldura si empatie) cu tehnici (de ex.: ascultare reflexiva
focusata si dezvoltarea discrepantei).
Un principiu de baza al tehnicii este acela ca motivatia pacientului pentru
schimbare este amplificata daca exista un proces bland de negociere in care
pacientul si nu terapeutul exprima beneficiile si costurile implicate. Un principiu
puternic al acestei abordari este acela ca situatia de conflict este nefolositoare si
ca o relatie de colaborare intre terapeut si pacient in care acestia ataca
problema impreuna este esentiala.
.Cele 4 principii centrale ale interviului motivational:
-1.Exprima empatia utilizand ascultarea reflexiva pentru a trasmite
intelegerea asupra punctului de vedere al pacientului si al pulsiunilor subiacente.
-2.Dezvolta discrepanta intre valorile pe care pacientul le detine
cele mai profunde si comportamentul lor curent (de ex.: ironizeaza, necajeste
sau cai de a necaji, de a ironiza, de a tachina prin care comportamentele
nesanatoase obisnuite se afla in conflict cu dorinta de a fii bine – sau sa fie vazut
ca fiind bun).
-3.Depasirea rezistentei prin raspunderea la empatie si intelegere
mai degraba decat confruntarea.
-4.Sprijina autoeficienta prin construirea increderii pacientului ca
schimbarea este posibila.
Rollnick si Miller, 1995, au definit comportamentele specifice care au putut
fii invatate de catre terapeuti, ceea ce ei au simtit ca a condus la o mai buna
alianta terapeutica si un rezultat mai bun.
Abilitatile unui bun terapeut motivational. :
-1.Intelegerea cadrului de referinta al altei persoane.
-2.a.Filtreaza gandurile altei persoane in asa fel incat afirmatiile sau
enunturile care incurajeaza schimbarea sunt amplificate, iar cele care reflecta
starea actuala sunt date la o parte.
b.Extrage din enunturile pacientului pe acelea care incurajeaza
schimbarea cum sunt: expresiile de recunoastere a problemei, ingrijorare,
dorinta, intentie de schimbare si abilitate de a schimba.
c.Potriveste procesele utilizate in teorie cu stadiul schimbarii.
d.Asigura-te ca acestea nu vor trece nebagate in seama de
pacient ,nu le va pierde din vedere.
e.Exprima acceptare si raspunsuri afirmative.
f.Confirma libertatea de a alege a pacientului si de a se
autodirectiona.
Primii 4 itemi exploreaza motivele ce sustin comportamentul si au ca scop

ajutarea schimbarii pacientului in balansul decizional dintre elementele pro si
contra in directia schimbarii. Ultimii 2 itemi din lista cuprind aspectele
interpersonale ale relatiei. Terapeutul furnizeaza caldura si optimism si ia o
pozitie de subordonare nonputere ce subliniaza autonomia pacientului si dreptul
de a alege daca sa accepte si sa se foloseasca de cunostintele si abilitatile
terapeutului. In loc sa incerce sa rezolve problema de sanatate a pacientului prin
instructiuni de forta, terapeutul e nevoie sa utilizeze caldura si respectul pentru a
impinge prin persuasiune pacientul sa vrea schimbarea. Procesul interventiei
motivationale este rezumat in Figura 1.
Figura1.Cum functioneaza terapia motivationala
Cresterea importantei Sprijinirea increderii

schimbarii in schimbare
Terapeutul tine o oglinda Terapeutul tine imaginea Acesta este aratat de

ce reflecta discrepantele pozitiva a eficientei empatie, acceptare,
clientului intre ce exista in clientului si a stimei sale. interes, reducerea
mod obisnuit si ideal si ostilitatii.
incita la discutii despre
schimbare.
Clientii castiga abilitatea Aceasta pozitiveaza:

de a se vedea pe sine -sprijina autonomia
asa cum ei ar dori sa fie clientului
vazuti de ceilalti. -ofera feedback
-ingrijeste autoreflectarea
ofera alternative
-reimprospateaza
implicarea in schimbare
-incurajeaza pasii mici
Scopul este dublu: sa creasca importanta schimbarii si sa sprijine

increderea pacientului ca schimbarea poate avea loc. Terapeutii motivationali
trebuie sa fie capabili sa suprime orice propensiune pe care o pot avea pentru a
arata “reflexele de corectare”. De ex.:sa incerce sa rezolve problema si sa
aranjeze treburile (acest lucru nu este usor deoarece profesionistii in sanatate
sunt pusi intr-o incurcatura, deoarece ei doresc in mod activ sa-i ajute pe ceilalti).
Terapeutii motivationali trebuie sa fie flexibili si sa fie capabili sa aiba o balanta
adecvata intre acceptare si pulsiunea de schimbare. Intervievarea motivationala
ajuta la schimbarea pattern-urilor de comportament care au devenit obiceiuri.
Actioneaza in doze reduse pentru a produce un efect larg. Pare sa actioneze prin
reducerea comportamentelor pacientului ce interfera cu terapia. Atributele
pacientilor recunoscute ca markeri ai unui prognostic prost, cum sunt: furia si
motivatia scazuta sunt obstacole mai grele in interviul motivational.
Dovezile clinice.
Miller si grupul sau de la CENTRUL PENTRU ALCOOLISM, ABUZ DE

SUBSTANTE SI ADICTII (CASA A) din ALBUQUERQUE au demonstrat ca stilul
interactiunii terapeutului este o componenta semnificativa in facilitarea schimbarii
(pentru o trecere in revista a acestei literaturi vezi Miller, 1995). Asteptarile
terapeutilor relativ la schimbarea in pacientii lor influenteaza aderenta si
rezultatele pacientilor. Rata de rezistenta a pacientilor variaza ca raspuns la stilul
terapeutic: confruntarea produce nivele inalte de rezistenta in timp ce abordarea
centrata pe pacient reduce opozitia.
Miller a dezvoltat o interventie de scurta durata (verificarea
consumatorului) care face operationala o parte din factorii care sunt gasiti ca fiind
de folos in cresterea motivatiei. Feed-back-ul motivational utilizand acest
instrument a fost comparat cu feed-back-ul utilizat in abordarea bazata pe
confruntare standard. Rezultatul in termeni de bautura un an mai tarziu a fost mai
scazut in grupul pacientilor care au primit feed-back confruntational (Miller et al,
1993). Intr-un studiu urmator s-a gasit ca, daca feed-back-ul motivational al
Verificarii Bautorului (The Drinker’s Check-up) a fost efectuat inainte, ca
interventie initiala, inaintea admiterii intr-o clinica cu pacienti internati, atunci
rezultatele au fost imbunatatite (rata abstinentei la 3 luni dupa externare s-a
dublat la 57%, comparativ cu 29%, fara interventie). Terapeutii (care nu sunt
constienti de repartitia grupului) au raportat ca pacientii, datorita acestei
interventii, au participat mai complet in tratament in tratament si au aparut a fi
mult mai motivati (Bien et al., 1993; Brown & Miller, 1993). Abordarea a fost
modificata pentru femeile insarcinate care beau. O interventie similara,
dezvoltata pentru politoxicomanie a fost gasita ca fiind eficienta in studiile pilot.
Cu toate acestea, acest rezultat nu a fost replicat intr-un studiu complet ulterior.
Explicarea acestui fapt a fost evidenta din analizele transcrierilor sesiunilor.
Nevoia finalizarii procesului de implicare spre schimbare in cursul unei sesiuni a
interferat cu dezvoltarea motivatiei pacientului, si unii terapeuti s-au grabit,
comparativ cu pacientul, in incercarea finalizarii protocolului (Miller et al., 2003).
Proiectul MATCH: utilizarea inadecvata a alcoolului.
Interviul motivational a fost dezvoltat intr-o interventie terapeutica gandita

in 4 sesiuni, care a fost numita terapie de crestere a motivatiei pentru probleme
determinate de consumul de alcool (Miller et al., 1994). Acesta a fost utilizat
pentru interventia de interviu motivational in proiectul MATCH, Box 3, cel mai
mare trial clinic care a fost condus vreodata pentru studiul metodelor de
tratament ale alcoolismului. In acest studiu in colaborare, implicand 9 sit-uri
clinice din USA, 1726 de pacienti au fost repartizati in mod aleator pentru una din
cele 3 tipuri de interventie: 12 sesiuni a cate 12 trepte de terapie de facilitare, sau
4 sesiuni de terapie de crestere motivationala, sau 12 sesiuni de antrenament al
abilitatilor cognitiv-comportamental. 5 sit-uri au tratat pacienti in ambulator, in
timp ce alte 5 au furnizat tratament intensiv intraspitalicesc. In concluzie, cele 3
modalitati de tratament au furnizat rezultate substantiale si echivalente pe o
perioada mai mare de 1 an ce a urmat tratamentului (Grupul de cercetare al
proiectului MATCH, 1998).
Scopul primar al acestui proicet a fost acela de a examina daca este de
ajutor sa potrivesti pacientii unei anumite forme specifice de interventie. In
decursul a 3 ani a perioadei de urmarire s-a descoperit ca pacientii cu niveluri
crescute de furie, atat ca stare ori trasatura, au raspuns mai bine terapiei de
crestere motivationala (Grupul de cercetare al proiectului MATCH, 1997).
Proiectul a concluzionat ca interviul motivational este o tehnica cost eficienta ce
faciliteaza schimbarea in pacientii ce pot fi rezistenti la tratament.
Alte comportamente problema.
Manualele de terapie de crestere motivationala sunt valabile deasemenea

pentrul uzul de canabis, politoxicomanii (Miller, 2003) si bulimia nervoasa
(Treasure and Schmidt, 1997). Interviul motivational a fost gasit ca fiind eficient
pentru forme variate de schimbari de comportament (pentru detalii complete
trecerea in revista a lui DUNN et al., 2001 si Burke et al., 2003). Adaptari ale
interviului motivational au fost gasite ca fiind eficiente la persoanele ale caror
probleme implica alcoolul, drogurile, diabetul, diagnosticul dual si bulimia.
Rezultatele amestecate au fost gasite in legatura cu eficienta pentru fumat. Efect
terapeutic moderat cuprins intre 0,25 si 0,57 a fost gasit pentru adaptarile
interviului motivational. O bibliografie up – data-ta cu regularitate, detailata,
referitoare la aplicarea interviului motivational pentru variate conditii clinice pot fi
gasite la http://www .motivationalinterview.org. In conditiile actuale este aplicata
mult mai frecvent in psihiatrie pentru cazurile de aderenta scazuta la tratament in
conditii cum este psihoza (HEALEY et al., 1998), tulburarile de alimentatie
(Treasure & Schmidt, 1997) si comorbitati cu droguri si consum de alcool
(Barrowclough et al., 2001). Poate fi deasemenea utilizata pentru imbunatatirea
starii de sanatate generala a pacientilor cu tulburari psihiatrice prin focalizarea pe
elementele maladaptive ale stilului lor de viata, de ex.: fumat, crestere in greutate
si un program de exercitii fizice inadecvat.
Modelul de educatie interactiva a pacientului
• 1.Problemele de sanatate ale societatii contemporane.

• Stilul de viata contribuie semnificativ la jumatate din decese in SUA
• Avand in vedere ca bolile cardiovasculare si in special boala coronariana
este cauza majora de mortalitate, exista o concentrare a atentiei asupra
factorilor de risc cv dar si asupra abordarilor medicinei comportamentale
pentru modificarea acestora
•
• 2.Mentinerea starii de sanatate, furnizarea de ingrijiri de sanatate.
I.PROMOVAREA SANATATII SI STRATEGII PREVENTIVE Conceptul de
profilaxie, desi este un concept foarte vechi ( de peste doua milenii) a
cunoscut in ultimele decenii o reactualizare, devenind o preocupare
dominanta a multor societati si guverne din tarile dezvoltate.
• Factorii ce au dus la aceasta reactualizare au fost: Observatia ca
tehnologiile medicale noi, de varf, dezvoltarea unei medicini
supraspecializate nu au avut efectul scontat in imbunatatirea starii de
sanatate a populatiei.
• Cheltuielile pentru ocrotirea sanatatii au crescut mult, intr-un ritm mai
mare decat produsul national brut al tarilor , iar rezultatele in domeniul
sanatatii nu au fost pe masura investitiilor. Tarile nu mai puteau face fata
cresterii cheltuielilor datorate imbatranirii populatiei, cresterii supravietuirii
bolnavilor cu afectiuni cornice, factori care au dus la cresterea volumului
ingrijirilor medicale care au devenit si mai costisitoare.
• Unele ameliorari ale starii de sanatate au aparut inainte de introducerea in
practica a unor tehnologii foarte scumpe( rolul altor factori decat cei
sanitari in ameliorarea starii de sanatate).
• Inechitati ale starii de sanatate intre diferite populatii definite geografic sau
socioeconomic, medicina moderna neavand o influenta satisfacatoare.
• Prin profilaxie se intelege ansamblul masurilor luate de individ, familie,
societate si stat (ca putere) care are drept scopuri:
• sa promoveze sanatatea;
• sa ocroteasca sanatatea;
• sa previna bolile;
• sa reduca consecintele acestora (incapacitatea, invaliditatea);
• sa evite decesele premature.
• Conceptul de profilaxie este aplicabil atat in medicina clinica (intalnit si sub
numele de medicina preventiva), cat si in sanatatea publica
• Obiectivele principale in medicina preventiva
• Ernest Winder defineste drept obiectiv principal al medicinii preventive: “sa
faci populatia sa decedeze cat mai tarziu posibil, dar valida”
• R.Doll defineste doua obiective:
• -prelungirea vietii prin cresterea longevitatii (a duratei medii a vietii);
• -scaderea incapacitatii.
• O varianta a celor doua obiective enuntate mai sus intalnim in strategia
europeana privind “Sanatatea pentru toti pana in anul 2000” si anume sunt
formulate trei obiective:
• A da viata anilor (prin masuri de control al morbiditatii si incapacitatii);
• A da sanatate vietii (prin promovarea sanatatii);
• A da ani vietii (prin reducerea numarului deceselor premature si prin
cresterea duratei medii a vietii).
• Modificarile sociale inregistrate in ultimul secol in tarile dezvoltate
(schimbari in domeniul nutritiei, in dimensiunea familiei, cresterea nivelului
de educatie, asimilarea de catre populatie a unor cunostinte stiintifice in
domeniul medicinii) si aplicarea unor masuri preventive in practica au
condus la inregistrarea unor succese importante in promovarea sanatatii,
succese marcate prin scaderea mortalitatii la tineri (sub 45 ani), ca de
exemplu in Anglia, unde ponderea deceselor inregistrate la varste mai
mici de 45 ani a scazut de la 48% la 4-6% sau prin excesul mortalitatii la
varste mai mari de 75 ani.
• In conditiile cunostintelor actuale, medicina isi poate propune
cresterea duratei medii a vietii pana in jurul varstei de 85 de ani prin
reducerea deceselor la varste cuprinse intre 55-74 ani.
•
•
•
• 2.Reducerea incapacitatii este al doilea obiectiv principal al strategiilor
preventive
Este importanta pentru ca ea va face sa scada povara sarcinilor pe care le are
societatea in conditiile cresterii longevitatii, deoarece cresterea longevitatii duce
si la cresterea diferitelor grade de incapacitate. -Rezulta necesitatea dezvoltarii
unor servicii noi. Furnizarea de ingrijire
• Peste tot in lume familia ramane piatra de temelie a ingrijirii persoanelor in
varsta care si-au pierdut capacitatea de trai independent, fie ca rezultat al
dementei, fie al altor tulburari mentale. Oricum, exista o gramada de
stereotipuri care au un potential de a induce in eroare
• Astfel, in tarile dezvoltate cu sistemele lor de ingrijire de sanatate si
sociale cuprinzatoare, rolul vital de ingrijire al familiilor si nevoia lor de
suport este adesea supraestimata. Acest fapt este un adevar, de exemplu,
in Marea Britanie, unde, in pofida structurii nucleare a familiei si contrar
acestei supozitii, exista o traditie puternica ce persista si astazi pentru
copiii din regiune sa asigure suportul parintilor lor infirmi.
• In schimb, in tarile in curs de dezvoltare, veridicitatea si universalitatea
sistemului de ingrijire a familiei este adesea supraestimat. Persoanele in
varsta sunt printre cele mai vulnerabile grupuri in tarile in curs de
dezvoltare, in parte datorita continarii mitului legat de locul lor in societate.
Este adesea presupus ca starea lor de bine este asigurata de existenta
familiei extinse. Discutabil, cel mai mare obstacol pentru obtinerea unui
suport efectiv si o ingrijire pentru persoanele varstnice este lipsa
constientizarii problemei printre cei ce dezvolta politici de sanatate,
furnizorii de ingrijiri de sanatate si comunitate. Mitologizarea rolului de
ingrijitor al familiei, in mod evident, duce la riscuri ale perpetuarii unei
autolinistiri false.
•
3.Rolul medicului in reducerea factorilor de risc; barierele in implicarea medicului

in reducerea factorilor de risc.
Devine din ce in ce mai evident ca medicul are posibilitatea de a juca un rol f.important
in domeniul preventiei bolii si promovarea sanatatii, in mod special in reducerea
factorilor de risc pentru bolile cardiovasculare si mentinerea starii de sanatate.
Peste 75% din populatie contacteaza un doctor cel putin o data in decursul unui an iar in
decurs de 5 ani mai mult de 95% din populatie, ceea ce face ca medicii sa aiba
oportunitatea de a interveni in cazul unui numar vast de indivizi la risc pentru boli
cardiovasculare sau alte boli.
Pacientii considera ca medicii lor au o mare putere de influenta in legatura cu
comportamentul lor de preventie.
Educatia si consilierea furnizata de medic pacientului sau poate conduce la imbunatatirea
aderentei pacientului la regimul de tratament (Inui, Yourtee,Williamson,1976; Mullen,
Green, Persinger, 1985).
Cu toate acestea doar un procent redus de medici furnizeaza informatii, dau sfaturi asupra
interventiilor de reducere a factorilor de risc pentru aparitia diverselor boli(Mullen,1985).
Bariere in implicarea medicului in reducerea factorilor de risc:

Bariere legate de medic :
- bagaj insuficient de cunostinte
- abilitati reduse
- convingeri si credinte ale medicului.
Bariere administrative- organizatorice:
- limitarea utilizarii diferitelor sisteme
- remuneratia redusa sau absenta remuneratiei pentru serviciile de preventie
- coordonarea redusa cu auto ingrijirea si programele de tratament comportamental
- implicarea redusa sau absenta cu personalul programului de tratament
Modelul de educatie interactiva a pacientului
• nivelul de educatie al pacientului/ interactiunea doctor-patient
1. nivelul cognitiv evaluarea constientizarii, a bagajului de cunostinte, a
diferitelor concepte
information Explica datel concrete, clarifica,
furnizeaza informatii.
-2. nivelul attitudinal evalueaza atitudini, convingeri, intentii
de pregatire pentru schimbare.
Aduce la cunostinta sentimente, construieste determinarea,
decizia.
3. nivelul instrumental evalueaza aptitudinile instrumentale

Aptitudinile instrumentale instruieste si aplica abiltatile necesare
-4. nivelul comportamental evalueaza caracteristicile comportamentale,
Comportamentul de coping consecintele si conditionarile;
Abilitatile de coping evalueaza abilitatile de coping, descopera factorii de
reimprospatare si de recompensa
incentives, reinforcements; invata abilitatile comportamentale;
-5. nivelul social evalueaza suportul social, mobilizeaza resursele de suport,
sprijina suportul social
Self-Change Model(Prochaska, DiClemente, 1986)

• Precontemplation->Contemplation->
->Action->Maintenance->Termination
\->Relapse
\->Contemplation…
Stage of change
• Precontemplation= stage of unawareness or denial of the problem or condition
• Contemplation is a stage of ambivalence, when pros and cons for change are
weighed without definite definite commitment to taking action.
• Action=individuals have made a commitment to change and are actively
attempting to change their behavior.
• Maintenance=individual has successfully made a change but but still needs to
monitor behavior behavior to prevent slips or relapses.
A patient-centered approach to risk factor intervention

• Assessment
1.Provide information about risk
2.Assess awareness and build commitment
-Intervention
3.Give advice and instruction
4.Negotiate implementation plan
-Follow-up
5.Arrange follow-up
Proiectul MATCH: utilizarea daunatoare a alcoolului
Interviu terapeutic in patru sesiuni, numit terapie de amplificare motivationala

pentru alcool(Miller et al, 1994)
Proiectul MATCH =cel mai mare trial clinic care a studiat metodele de
tratament in alcoolism.
Studiu colaborativ, 9 site-uri clinice
Randomizat, 3. interventii:1.12 sesiuni cu 12 trepte de terapii de facilitare,2. 4
sesiuni de terapii de amplificare motivationala,3. 12 sesiuni de antrenare a
abilitatilor cognitiv-comportamentale.
Rezultate similare dupa un an.
Dupa 3 ani, pacientii cu furie crescuta atat stare cat si trasatura au raspuns
cel mai bine laterapia de amplificare a motivatiei.
S-a concluzionat ca este o tehnica eficienta d.p.d.v. al costului in facilitarea
schimbarii la pacientii ce pot deveni rezistenti la tratament.
Alte probleme comportamentale:utilizarea canabis, politoxicomanii, bulimia
nervoasa, DZ,diagnostic dual. Rezultat contradictoriu in fumat.
Folosit tot mai frecvent in cresterea aderentei la tratament in psihoze,
tulburari ale alimentatiei, diagnostic dual, imbunatatirea sanatatii generale
prin concentrarea pe elementele maladaptative ale stilului lor de viata.
Psihiatrie transculturala
• Sindroame legate de cultura: amok, koro, latah, piblokto, windigo.

• Durerea ca perceptie prezinta variatii culturale, coloratura etnica.
Normalitate, anormalitate si boala psihica
Problemele care se pun atunci cand trebuie circumscrisa starea de boala psihica sunt
legate de definirea notiunilor de normalitate si sanatate si respectiv anormalitate si boala.
Sanatatea se defineste ca o stare de echilibru dinamic si de bine biologic si psihologic a
persoanei umane in contextul incdrarii sale optime in normele vietii sociale si culturale,
cu mentinerea potentialului de dezvoltare si creatie. Problema sanatatii este incadrata de
problema mai larga si mai generala a normalitatii.
Normalitatea
Exista mai multe categorii de definitii ale normalitatii:
1. Norma statistica= cu atat mai “ normal” cu cat se conformeaza mai mult mediei
statistice sau frecventei maxime a modurilor de manifestare ale indivizilor din
cadrul grupului respectiv. Pe masura ce se indeparteaza de aceasta masura se
considera ca fiind “anormal”. Cantitativ, aceasta anormalitate poate fii in exces,
anormalitate pozitiva( de ex.geniu) sau in insuficienta, anormalitate negativa( de
ex. oligofren). Punctul slab al acestei categorii de definitii: importanta punctului
de referinta fata de care ne raportam.......riu cu adancimea medie de 20 cm/ QI
=70 in zona endemica- gusa prin lipsa iod..
2. norma ideala= acel model care prin definitie este considerat cel mai bun pentru
grupul respectiv. Freud- “ca orice ideal, nu poate fii atins”; omul este cu atat mai
“normal” cu cat se apropie mai mult de norma ideala. Intr-o anumita societate
aceste idealuri nu sunt de obicei formulate explicit, concret, totusi acestea sunt
prezente prin diferitele modele educationale, eroii, vedetele, starurile promovate
de societate. Deci norma ideala difera in functie de societate, de cultura.
3. norma responsiva=buna capacitate a individului de a face fata statuturilor si
rolurilor sociale dintr-o societate data, capacitatea de a se comporta adecvat
asteptarilor comunitatii.
4. normalitatea ca procese tranzactionale; dependenta de stadiul de dezvoltare;
normalitatea trebuie inteleasa si evaluata in raport cu varsta. Ilikibiologie/
ilikipsihologie... Parhon.. psihologia varstelor. Normlitatea este un proces
continuu ce presupune tensiune si efort din partea subiectului.
Anormalitatea psihica poate fii inteleasa atat din perspectiva structurii

caracteriale cat si din cea a unor trairi circumstantiale.
Persoanele particulare, anormale au unele caracteristici tipologice accentuate care
atrag atentia celor din jur, indepartandu-se atat de norma statistica cat si cea ideala.
Relationarea lor sociala si integrarea in comunitate, exercitarea rolurilor sociale pot fii
defectuoase. Aceste variante particulare de personalitate sunt diferentiate de cazurile
cu grave deficiente de inteligenta= oligofreni, de relationare sociala=autisti si cei cu
marcat caracter dizarmonic= personalitati psihopatice ( stari defective, anevolutive).
O mentiune speciala merita unele cazuri care par foarte normale, “ hipernormale”;
copil foarte cuminte, ascultator, linistit, serios, constiincios, muncitor, ordonat, care
indeplinesc cu strictete tot ceea ce se cere, respectand intru totul normele si regulile.
Lipsiti de spontaneitate si initiativa, de sociabilitate, de bucuria jocului si a relaxarii,
inventivitate si indrazneala de a risca. De fapt acesta este o persoana fragila,
vulnerabila, ce-si ascunde vulnerabilitatea in spatele indeplinirii corecte a normelor si
rolurilor sociale si care, sub actiunea diferitilor factori situationali se pot decompensa
psihopatologic( normopatie).
Anormalitatea psihica situationala se refera la starile reactive si de dezadaptare. De
obicei sunt tranzitorii si necesita asistenta psihiatrica doar cand ating o intensitate
semnificativa sau apar la persoane vulnerabile.
Boala psihica este o stare de durata variata, in cadrul careia apar importante
modificari psihice negative atat in planul trairilor subiective, cat si al expresiilor si
comportamentului. Constiinta si intreaga structura psihica a persoanei sunt denivelate
si dezorganizate, in asa fel incat apar trairi si manifestari diferite de cele ale existentei
normale. Concomitent este prezenta o reducere a capacitatii de autocontrol constient
si de manifestare a vointei libere si responsabile. Consecutiv rezulta o grava
perturbare a relationarii interpersonale, a integrarii si randamentului social. Boala
psihica se manifesta de obicei in episoade care se instaleaza progresiv sau brusc, pot
dura saptamani, luni sau ani. La ora actuala marea majoritate a bolilor psihice se pot
remite total sau partial, in urma tratamentului psihiatric. Episoadele pot reapare. In
cazul remisiunilor partiale raman stari defective psihice de lunga durata cu persistenta
simptomelor din cursul episodului sau se poate produce o modificare a personalitatii,
sau doar un defct energetic, astenic, sau deficit in planul relatiilor si performantelor
sociale
Definirea conceptelor de normalitate si anormalitate psihica reprezinta un demers
util si necesar psihiatriei si principiilor psihiatrice comunitare.
Structurarea acestora a permis crearea cadrului necesar unei profilaxii primare,
secundare si tertiare psihiatrice cat mai eficiente.
Doctrina psihiatrica comunitara promoveaza dezinstitutionalizarea si
transinstitutionalizarea, cu scaderea duratei spitalizarii si dezvoltarea retelei de
suport social, munca in echipa multidisciplinara formata si din personal
nonmedical si subdivizata in grupe de activitate centrate pe activitati sociale
specifice.
In acelasi context se inscrie- 1.monitorizarea cazuisticii, -2.asigurarea
conditiilor de continuitate a asistentei, -3.stimularea adresabilitatii la reteaua
serviciilor psihiatrice cu accent pe categorii sociale defavorizate.
In esenta obiectivele psihiatriei comunitare vizeaza atitudinea profilactica si
ingrijirea extraspitaliceasca a pacientului psihic .
Intre persoana si lume exista fie armonie, fie dezacord sau conflictualitate, la
un moment dat.
Factorii social-istorici, culturali, etnici si religiosi indeplinesc un rol predispozant,
declansant sau patoplastic.
Binomul normalitate-anormalitate, abordabil statistic dupa “generalitatea” unor
norme si legi il depaseste in complexitate pe cel sanatate-boala, mai dependent
de “concretul” cazuisticii. Psihiatria poate apela la trei categorii de norme care
stau la baza normalitatii: norma statistica care implica evidentierea
particularitatilor atitudinale si expresive aferente elementului social cultural si
istoric; norma valorica, intangibila, corespunzand idealului individual si colectiv in
sensul in care comunitatea considera ca acesta “ar trebui sa fie”: norma
functionala care reflecta masura in care o componenta isi indeplineste rolul
atribuit si asumat in cadrul unei optime functionalitati a ansamblului.
Normalitatea presupune deci – cu inerenta referire la persoana umana –
apartenenta simultana la norma statistica si la cea ideala intr-un anumit context
socio-cultural, individual, indeplinandu-si corespunzator functiile in cadrul
comunitatii.
Anormalitatea sau din punct de vedere patologic, indepartarea de la
norma in sens negativ, inseamna un deficit de integritate si de integrare a
persoanei in ambianta. Ea se realizeaza in toate acceptiunile mentionate ale
normei.
Intr-o perspectiva comunitara, aferent careia individul constient sau/si
constientizat devine parte integranta a unui sistem cu valente dominant
preventive si reabilitative, abordarea conceptelor de referinta poate fi facuta
pornindu-se de la inegalitatea de principiu a persoanelor din punctul de vedere al
diversitatii si nivelului valoric existential. Aceasta diversitate individuala care se
interconditioneaza reciproc cu complexitatea compozitionala a ambiantei trebuie
sa constituie, in context comunitar, un factor optimizant al sociabilitatii si nu unul
perturbator al acesteia.
Astfel, conditia de normalitate este asigurata atunci cand in cadrul unui
demers constient persoana reuseste ca prin cunoastere, comunicare si
creativitate sa-si asigure starea de echilibru contribuind simultan la echilibrul
colectiv. “Surplusul” de implicare personala in problematica existentiala
comunitara trebuie dirijat in mod responsabil spre compensarea dezechilibrului
semenilor aflati la periferia sau in afara existentei comunitare. Normalitatea
presupune o adaptare, conformism dar si implicare, initiativa, originalitate
creatoare, o doza de non-conformism distantata insa de sensurile sale
peiorative.
In acest context anormalitatea inseamna intr-o prima instanta un deficit de
empatie in raporturile interpersonale si unul de angajare dezinteresata in
asistarea si reabilitarea destinelor individuale perturbate in sens psihopatologic.
Ea poate reprezenta deasemenea un deficit de informatie medicala cu ignorarea
sau evitarea consecutiva a situatiilor existentiale potential stresante.
Alaturi de carentele educative deficientele activismului profesional,(cu
toate consecintele lui, de la cel de natura materiala pana la cele morale),
contribuie la plasarea intr-o pozitie extracomunitara. In acelasi context se
situeaza nesubordonarea scopurilor personale celor colective cu alterarea
atributelor de reciprocitate si solidaritate interumana.
Conceptul de anormalitate in sens comunitar poate fi discutat si prin
prisma mentalitatii colective care dezavantajeaza si rejeteaza deseori bolnavul
psihic chiar aflat in faza remisionala. Perturbarea si sub acest aspect a reabilitarii
care insemna in perspectiva abordata un deficit de socializare, insotit de
modalitati de reactie si de expresie dezavantajante augmenteaza vulnerabilitatea
individuala. Socializarea ondulanta ca si izolarea de lume sunt intotdeauna
factori majori psihopatogenetici.
Coordonatele preventiva si reabilitativa ale asistentei de tip comunitar isi
pot pierde din continut si in cazul deficientei resurselor tehnico-materiale ca si
aferent scepticismului asupra statutului stiintific sau tensiunilor interdisciplinare.
Faptul ca, in sens comunitar, boala nu mai este privita ca o problema
personala ci ca una colectiva, trebuie sa se rasfranga in mod pozitiv asupra
discrepantei dintre aspiratiile individuale si cele colective pana la identificarea lor,
modelele culturale si experienta grupului social fiind mereu implicate.
Saracirea lumii valorilor si perturbarea categoriilor morale individuale
completeaza conditia de anormalitate care in contextul de referinta si intr-unul
antropologic depaseste rolul dintre prioritatea biologica si suprematia
psihologica.
Cele doua concepte abordate nu sunt net delimitate deseori si datorita
faptului ca anormalitatea nu este mereu neobisnuita, in afara tiparelor comunitare
sau mereu imorala. Ea ramane in permanenta mai dificil de definit decat
normalitatea, faptul pledand pentru geniul comuniunii si pentru aspiratiile de bine,
frumos si adevar care anima persoana umana.
[Prelipceanu, 23,40]
Normalitatea este pentru psihiatrie un “calcai al lui Ahile”. Ea ii releva, pe
de o parte, limitele propriilor instrumente (nu exista criterii pentru normalitate, asa
cum exista pentru afectiunile psihice) si, pe de alta parte, recursul la metoda altor
stiinte (psihiatria este interdisciplinara in multe dintre domeniile sale aplicative).
Acest fapt a fost evidentiat si la noi in ultimii ani, datorandu-se in buna masura si
unei supralicitari a menirii sociale a psihiatriei. Mai in gluma, mai in serios, se
solicita de exemplu psihiatriei – in diverse circumstante cu impact public
considerabil – sa precizeze competenta psihica a unei persoane publice sau
chiar sa se sesizeze din oficiu in unele cazuri. Dincolo de provocarea teribilista a
unor astfel de solicitari, ramane intrebarea daca stim unde incepe si unde se
termina normalitatea psihica. Inainte de a da un raspuns transant la o intrebare
ce se cere atent nuantata, ne propunem, in paginile urmatoare, sa trecem in
revista cateva acceptiuni traditionale ale psihiatriei clasice asupra problemei, fara
pretentia de a o epuiza.
Normalitatea este o notiune limita a psihiatriei si psihologiei. Ancorandu-se
conceptual in axiologie ea trimite la referinte din sfera stiintelor normative, de la
etica la drept si sociologie. Psihiatrul resimte cel mai acut nevoia unei definitii a
normalitatii cand se afla in ipostaza de expert judiciar si trebuie sa convinga
instanta de judecata/procurorul/anchetatorul ca o persoana in conflict cu legea
sufera/ sau nu sufera de o afectiune psihica. Alte situatii in care starea de
normalitate (sau sanatate) psihica face parte din inventarul diagnostic al
psihiatrului sunt: participarea unei capacitati specifice a unei persoane (de a
satisface serviciul militar, de a incheia un act/ o casatorie, de munca, de
port-arma etc.), de a exercita o anumita profesiune (mecanic de locomotiva, pilot
etc.). Demersul de a o evalua pare insa de-a dreptul sisific, avand in vedere
dificultatile metodologice ce-si au sorgintea in contradictia “originara” a
conceptului insusi, ambivalent si abstract pentru ca incearca sa defineasca omul
(fiinta “biologica”, dar si “spirituala”) in limitele (sau din perspectiva) idealului
normativ, etic, axiologic. Pe de alta parte exista o permanenta si implicita
raportare la normalitate in existenta curenta care ne obliga sa-i cautam repere in
sfera imediatului. Ne referim la normalitate pentru a intelege lumea in care traim
si pe noi insine, pentru a alege sau a ne lasa alesi. Aceasta permanenta
“aspiratie” spre normalitate este pana la urma un proces pe care il parcurgem
de-a lungul istoriei noastre individuale si de specie printr-o continua “ajustare,
armonizare la evolutiile spatiului si timpului in care existam, la rigorile culturii,
logosului caruia ii apartinem, proces ce poate fi generic denumit adaptare.
“Cine poate spune unde inceteaza normalul si unde incepe anormalul?
Poti tu insuti sa definesti aceste concepte de normalitate si anormalitate? Nimeni
nu a rezolvat aceasta problema inca, medical sau filosofic. Ar trebui sa stii asta”.
(E. Ionescu, 1960, cit. de Offer, Sabshin, 1966, p.IX).
Intr-adevar medicina, si mai ales psihiatria au descoperit dupa o intreaga
istorie a descriptiilor si clasificarilor, ca nu au o definitie a normalitatii. Medicina
somatica a evoluat multe secole, psihiatria mult mai putin, bazandu-se pe traditia
definirii sanatatii ca echivalentul implicit al normalitatii, si ambele ca absenta a
bolii, a simptomelor. Fiind un demers indelungat, dezvoltat din nevoia imperativa
de a face bine, ceea ce a presupus un lung sir de descoperiri, unele epocale
(Harwey, Koch, Pasteur, Fleming s.a.), normalitatea sau sanatatea au ramas si
chiar raman deziderate tangibile, usor de afirmat atata vreme cat patologicul
poate fi anihilat, vindecat. Asa cum vom putea constata, odata cu schimbarea
paradigmei medicinii moderne de la obiectivul, prioritar si focalizat pe individ, de
a trata, la strategia sanatatii publice de a prevenii, dihotomia boala – sanatate
(dupa modelul antinomic boala – normalitate) a devenit insuficienta. Modelul
medical ideal (si confortabil pentru a raspunde intrebarii unde inceteaza normalul
si unde incepe patologicul) a fost cel al bolii infectioase, conform caruia normalul
(sanatosul) inseamna absenta bacteriemiei, viremiei sau a unui focar infectios
sau eradicarea lui. Aceasta definitie negativa a normalitatii/sanatatii, transanta si,
de aceea, confortabila este _ asa cum vom vedea – insuficienta pentru sfera
normalitatii psihice/sanatatii mintale in care, pe langaafectiunile majore, exista
stari aflate in zona de granita dintre normalul si patologicul psihic (tulburarile de
dezvoltare a personalitatii sau tulburarile de adaptare).
De ce este greu de definit normalitatea psihica? Din mai multe tipuri de
motive.
In primul rand datorita multitudinii de perspective din care poate fi privita
persoana: psihologica (inzestrare cognitiva, aptitudinala, emotionala, volitionala,
comportamentala), socio-educationala, socio-culturala, interrelationala. Se poate
vorbi de normalitate din fiecare dintre aceste perspective; ele nu sunt insa
congruente la un individ decat intr-o eventualitate a unui ins uman armonios
inzestrat, cultivat si integrat social. Ar fi atunci de precizat ca de fiecare data
cand evaluam normalitatea cuiva trebuie precizata perspectiva din care
privim,precum si criteriile adecvate: “din punct de vedere al comportamentului in
societate X este perfect normal” sau “Y are niste obiceiuri absolut normale” etc.
In al doilea rand, fie ca este vorba de o definitie soft, de uz curent, fie ca
incercam o definitie bazata pe o evaluare mai riguroasa, aceasta va fi incarcata
de subiectivitatea celui care o face, incat normalul astfel definit nu este altceva
decat normalul asa cum il concepe cel care face aprecierea. S-a spus in repetate
randuri de catre multi autori ca normalul comportamental (psihic) este saturat de
conotatii valorice. Rezulta de aici ca evitarea aprecierii valorice in definirea
normalului psihic ar fi calea ce trebuie urmata. Numai ca, asa cum vom vedea,
acest lucru nu este posibil.
In al treilea rand, asa cum vom putea constata pe parcursul paginilor care
urmeaza, oricare perspectiva din care normalitatea poate fi abordata se
intersecteaza cu celelalte.
Normalitatea este un “concept relativ” (Laughlin, Levine), o “fictiune
ideala” (Freud; citati de Cavenar si Walker, 1983) pe care sociologia, medicina in
general si psihiatria in special, psihologia, stiintele normative, dar si opinia
comuna incearca sa il defineasca si al carui sens denotativ implica delimitarea de
anormalitate, de devianta, de boala, de urat si rau, de nefiresc. Fatalmente
fragmentata conceptual (se poate vorbi de normalitate la nivelul morfologiei si
fiziologiei, de una a grupurilor mici sau mari, de una etno-culturala, a unei epoci
sau a unei perioade a vietii individului sau de alta legata de sex, de cea statistica
si valorica etc.) normalitatea se leaga de problematica libertatii umane (Ey,1979)
si defineste in sens filozofic “ceva care este cum trebuie sa fie” constituind un
“sinonim atenuat” al lui “bun si just” (Haynal,1980). Anormalitatea, genul proxim
al normalitatii, se constituie pentru A. Comte (ibid.) din variatiile superioare si
inferioare ale acesteia. Se poate vorbi de mai multe sensuri conotative ale
normalitatii derivate din sensul general filozofic, dupa perspectiva din care este
conceputa. Un prim sens conotativ trimite in medicina la normalitatea somatica si
psihica. Numai ca despre normalitatea biologica se poate vorbi azi “in termeni
relativ rigurosi, ceea ce, deocamdata, nu putem spune despre normalitatea
psihica” (Stossel, Ogodescu, 1972, p.38). Pentru psihiatrie, mai mult decat in
restul disciplinelor medicale, normalitatea este un concept dificil, intrucat se
confrunta cu variabilitatea infinita a formelor individuale ale psihismului, a
tipologiilor si variantelor normalului si a formelor de tranzitie spre marginal,
variabilitatea fiind definitorie naturii umane, “concept biologic fundamental” al
acesteia (Ryle, cit. de Cavenar si Walker, 1983). Diversitatea asigura culoarea,
nota particulara a fiecarui individ si rezulta din confruntarea echilibrata a
tendintelor individuale cu ambianta sa sociala si cu un “ideal al normei (K.
Hildebrandt, cit. de Kolle,1961) pe care si acesta il promoveaza, depinzand – asa
cum spunea Kolle (ibid.) – de forta si structura persoanei fiecaruia in parte.
Individul ideal, “eroul” teoretizat de Hildebrandt, nu este o medie a diverselor
temperamente existente, ci o sinteza a unor functiuni psihice si extreme,
temperamental-caracteriale sudate prin “puterea de creatie”, esenta a “normei
ideale”. Aceasta “putere de creatie” care traverseaza si unifica diferitele trasaturi
temperamentale si de caracter ale “eroului” lipseste – asa cum comenteaza
polemic K. Kolle (ibid.) – “tocmai nenorocitului asa – zis normal de care fac caz
multi psihiatri”. Daca aceasta afirmatie a fost vreodata adevarata, ea necesita azi
oricum un corectiv care tine de o epoca istorica si de o anumita distantare
obiectiva fata de realitatea umana, a psihiatriei si psihiatrilor: “puterea de creatie”
este astazi demitizata, ea exercitandu-se cotidian de un foarte mare numar de
oameni in diferite ipostaze, de la laboratoarele si mesele de lucru ale laureatilor
premiului Nobel la plansetele inventatorilor, iar “omul normal” privit mai putin ca
“o medie, o mediocritate sau un conformism mecanic” (Ey,1979) si mai mult ca o
celula vie, functionala a unui sistem social. Pentru psihiatru, anormalitatea nu
este doar o variatie, o “indepartare” pur cantitativa de normalitate ca medie
statistica: un individ nu poate fi categorisit ca bolnav psihic doar pentru ca este
vehementin apararea i ideilor proprii, exaltat prin convingerile sale, genial prin
creativitatea sa, raufacator prin comportamentul sau delictual sau scandalos, prin
pervesiunile sale (Ey, ibid.). Daca aceste comportamente pot insa uneori
apartine si unui individ bolnav, ele se pot inscrie de cele mai multe ori in zonele
marginalitatii psihice, dar pot fi si rezultatul unei variatii comportamentale mai
mult sau mai putin intampltoare in existenta individului (ca de exemplu comiterea
unui delict) sau al probabilitatii unui mod de existenta (ca genialitatea). Daca, asa
cum observa K.Kolle (1961,1963), la majoritatea oamenilor exista o dorinta, mai
mult sau mai putin constienta, de a tinde spre si de a se conforma unui standard
al normalului, si acesta mai mult sau mai putin vizibil sau exprimabil, dependent
pana la un punct de mode, este tot atat de adevarat ca “normalul” in general
exercita asupra opiniei comune o adevarata fascinatie, care tine probabil de
aceasta aspiratie intima a fiecaruia spre un prototip al perfectiunii, ca si de
anumite proiectii inconstiente in cazul “evaluarii” normalitatii altuia, in cadrul
careia o autoimplicare narcisista nu poate fi totdeauna exclusa. Pe aceasta curba
ascendenta, care se aproprie asimptomatic de ideal, se inscrie normalitatea
statistica, zona maximei probabilitati de a exista in cadrul normei unui individ.
Aceasta norma constituie latura obiectiva si definitorie din punct de vedere social
(dar si psihologic, comportamental) al normalitatii. Individul aflat in zona
normalitatii statistice se va raporta, sau nu, la un “tip normo-ideal” catre care
tinde eventual in plan intim, subiectiv. Acest tip depinde de “Weltanschauung-ul
fiecaruia” (Hildebrandt, cit. de Kolle,1961), parametru subiectiv al normalitatii,
prin care filtreaza tipul “normo-ideal”, raportandu-se la acesta si delimitandu-se
pe sine. De aceea, medicul va concepe diferenta normal-anormal la nivelul
“umanitatii, si nu la cel al vitalitatii umane” (Beorhave, cit. de Ey,1979), iar
diferenta specifica dintre normalitatea-anormalitatea psihica nu va putea fi
definita decat prin intermediul disocierilor conotative multiple ale primei.
Aceste sensuri realizeaza o definire a normalitatii drept atibut al integritatii
organismului si al adaptarii homeostazice a acestuia la mediu(Haynal, 1989),
singura orientare operanta si in cadrul careia norma functionala ocupa pozitia
privilegioata, asa cum vom vedea.
Formulari diferite elaborate de autori diferiti converg catre un aparent
consens al acceptiunilor normalitatii. Offer si Sabshin (1966) inventariaza careva.
Edwards (1935) enumera patru categorii de indivizi umani (mediu, normal,
adaptat si eficient) care par a fi, de fapt, unul si acelasi. Wolff (1950) accepta trei
sensuri ale normalitatii: media statistica, sensul normativ (bazat pe principii
morale) si cel clinic sau functional (“normalul” este individul care functioneaza
adecvat in propriul sau mediu). Ruesch si Bateson (1951) enumera trei
acceptiuni care stau la baza conceptului psihiatric de “patologie”, normalitatea
fiind deci derivata conotativ din patologic: acceptiunea statistica (deviatia de la
normal), functionarea optima si clasificarea diagnostica dupa criterii prestabilite.
Normalul ar fi astfel dedus ipotetic ca o medie opusa patologicului evaluat cu
mijloace clinice. Offer si Sabshin (1966) stabilesc ca nota comuna, pe buna
dreptate, perspectiva functionala, propunand propria lor clasificare: “normalitatea
ca sanatate”, “normalitatea ca utopie”, “normalitatea ca medie” si ca “proces”. Sa
le examinam pe scurt pe fiecare.
“Normalitatea ca sanatate” reprezinta, pentru autorii citati, abordarea
medicala traditionala, medicina fiind perceputa ca definirea patologiei, ceea ce
ramane nedefinit fiind un “reziduu aproape universal de normalitate sau
sanatate”. Normalitatea ocupa asadar “portiunea majoritara a unui continuum in
cadrul caruia patologicul este portiunea minoritara” (ibid., p.99). Sanatatea
devine mai curand ceva “rezonabil” decat “starea optimala de functionare” (ibid.,
p. 100), iar aceasta perspectiva ar fi premisa medicinei preventive, interesata de
prevenirea aparitiei simptomelor care “interfereaza cu functionarea optima a
pacientului” (ibid.). Individul sanatos ar fi acela care este liber de dureri
neobisnuite, disabilitati si nu ar trai o senzatie majora de disconfort (Romano,
1950).
Aceasta abordare a “normalitatii ca sanatate” ofera avantajul metodologic
al obiectivitatii pentru ca patologicul poate fi mai usor definit decat “starea
pozitiva de sanatate”, observa cei doi autori citati.
S-au invocat doua argumente pentru a sustine “normalitatea ca utopie”.
Primul ar fi relativismul cultural (un ins clasificabil ca bolnav mintal de un
psihiatru dintr-o tara din cultura vestica, ar putea fi normal pentru o societate
tribala) si al doilea psihanaliza (conform careia armonia ego-ului,
“selfactualizarea” raman idealuri, intrucat nu exista ins fara defense nevrotice).
Normalitatea ideala pare sa fie astfel idealul platonic, de neatins al “psihoterapiei
optimale” (Rogers, 1959) prin care s-ar realiza “persoana pe deplin functionala”
la finele curei terapeutice. Abordarea de catre medicina preventiva a sferei
patologicului di stadiile sale precoce, inainte chiar ca boala sa se declare, prin
reducerea factorilor de risc, a facut ca unele boli sa se manifeste atenuat ceea ce
inseamna, dupa Offer si Sabshin (1966) ca “normalitatea ca utopie” poate deveni
in viitor mai putin utopica. Este o viziune ce trebuie nuantata dupa mai bine de un
sfert de secol, pentru ca civilizatia naste boli noi in locul celor eradicate (asa
numitele “boli ale civilizatiei”, dependenta de TV, sedentarismul, sindromul
post-Vietnam si mai nou, post razboiului din Golf).
“Normalitatea ca medie” este perspectiva cel mai larg acceptata in stiintele
biologice si sociale, intrucat variatiile individuale ale unui numar mare de subiecti
respecta distributia normala a oricarui fenomen statistic. Aceasta este redata de
curba normal configurata descrisa de Gauss si care are bine cunoscuta forma de
clopot. Spre deosebire de primele doua perspective enuntate, pentru care
normalitatea – anormalitatea formau un continuum, perspectiva “mediei” situeaza
normalitatea spre partea medie a clopotului, ambele extreme ale sale
situandu-se in afara mediei, adica in zona rangurilor joase si constituand cele
doua zone ale normalitatii, cea de sub si respectiv de deasupra rangului mediu
statistic. Daca se evalueaza QI la un numar semnificativ statistic de indivizi, spre
exemplu, vom avea doua zone deviante, cea inferioara stanga a indivizilor
subanzestrati si cea inferioara dreapta a celor supradotati, ambele continand un
numar scazut, relativ egal, de indivizi. Evident ca si aceasta perspectiva isi are
criticii sai. Cohen (1959) cit. de Offer si Sabshin (1966) atrage atentia asupra
pericolului “etichetarii” ca devianti a celor care se situeaza sub rangul mediei
intr-o anumita societate si cand se considera ab initio ca aceasta medie
reprezinta normalul, ipostaza de neignorat in cazul unei societati nedemocratice.
Mai mult, am adauga noi, o evaluare statistica se face urmarind un set limitat de
variabile, iar normalitatea psihica nu poate fi evaluata decat printr-o multitudine
de criterii, de naturi diferite (teste de inteligenta si personalitate, scoruri pe scale,
valori simbolice neevaluabile cantitativ) daca dorim sa nu cadem in pacatul
etichetarilor. In mod curent insa, normalitatea nu se masoara, ci se apreciaza, se
aproximeaza. Chiar in ipostaza de expert, psihiatrul nu pune diagnosticul de
normalitate, ci de absenta a ei si chiar si asta cu rezervele de rigoare, sugerate
explicit de formula cel mai des uzitata: “fara tulburari psihice clinic manifeste in
momentul examinarii”. Simpla evaluare cantitativa nu spune pana la urma mare
lucru, nici in materie de normalitate si nici de devianta, ci doar stabileste niste
prime conditii obligatorii. Este evident ca nu poti fi normal cu un QI mic, dar nici
genial cu unul foarte mare. Este nevoie de inca ceva pe care scalele si testele nu
l-au precizat pentru ca, printre altele, de multe ori umanitatea isi descopera
geniile dupa ce acestea dispar! Iata deci, ca nici “idealizarea” normalului statistic
nu pare sa ne duca prea departe pe calea definirii normalitatii.
“Normalitatea ca proces” (sau ca interactiune sistemica) incearca sa
rezolve imperfectiunile celorlalte trei perspective punand normalitatea sub
semnul devenirii personalitatii ca o “progresie in timp” care ar antrena o crestere
progresiva a capacitatii de adaptare a individului. Comportamentul uman ar
interactiona sistemic de-a lungul existentei individului cu mediul social si cultural
in care individul traieste. Orientarile recente care integreaza teoria vulnerabilitate
– stres cu datele de dezvoltare socio – educationala si familiala pledeaza fara
doar si poate pentru o viziune sistemic – integrativa asupra bolii psihice si deci a
“non-bolii”, a normalitatii. De altfel, individul trebuie sa ramana “normal” de-a
lungul intregii biografii, chiar si atunci cand in jurul lui totul se schimba. Un ins
care in 1990 avea 65 de ani si traia in estul Europei a trebuit sa se adapteze in
decursul biografiei sale la vreo 3 – 4 tipuri de regimuri economico – politice,
istoria oferindu-I ocazia sa parcurga distante imense pe scara sociala (de la
conditia de cetatean respectabil la cea de detinut politic si in final, la varsta a
treia, de inalta notabilitate in stat). La sfarsitul unei astfel de cariere biografice,
daca supravietuiesti si nu innebunesti, poti eventual deveni intelept (un calificativ
posibil al normalitatii).
De altfel, conceptul de epigeneza a dezvoltarii personalitatii (Erikson,
1959) sustine chiar aceasta evolutie prin cele 7 stadii de dezvoltare pe care
individul la parcurge pana la cel de maturitate, adica de functionare optima.
Intreaga existenta constituie un proces adaptativ pe parcursul caruia
personalitatea se autoconstruieste integrandu-se in “nisa” sa ecologica printr-un
lung sir de crize de viata pe care individul invata sa le rezolve.
Vom trece in revista in paginile urmatoare principalele abordari ale
conceptului de normalitate pornind de la modelul etiologic bio-psiho-social
(Branzei, 1974, Engel, 1977) acceptat astazi in literatura psihiatrica. Demersul
descriptiv, analog celui din nosografie, poate fi criticabil intr-o discutie despre
normalitate (care este altceva decat boala), dar ofera totusi beneficiul de a fi o
cale sistematica de apropriere a unui subiect controversat.
Perspectiva psihologica
Aceasta perspectiva comporta acceptiunea normalitatii individuale si a

celei colective (definita prin norma statistica). Prima vizeaza individul ca entitate
unica si irepetabila, a doua aproximeaza, cu mijloacele psihometriei, limitele mai
mult sau mai putin obiective ale unei normalitati general valabile pentru o
anumita populatie.
Normalitatea individuala are drept limita inferioara norma statistica si drept
limita superioara normalitatea ideala. Individul normal este individul nonbolnav,
fara simptome si care corespunde unor criterii cantitative (inteligenta si trasaturi
de personalitate ce pot fi evaluate), dar si valorice (ale normei sau mediei
statistice). Dincolo de aceasta limita inferioara se afla domeniul iluzoriu al
normalitatii ideale definibila prin grila psihanalitica (ego armonios, echilibrat) si
superpozabil peste modele cultural-simbolice (“idealul clasic al omului”). Numai
ca in conformitate cu preceptele psihanalitice nu exista individ liber de defense
nevrotice, deci nici normalitate ideala (Freud, 1937 cit. Offer, Sabshin, 1980).
Sunt autori care implica procesul de socializare in construirea normalitatii
ideale. Rogers (1963) evoca “personalitatea pe deplin functionala” pe care o
asociaza, pe langa conditii ce tin de “self-actualizarea” atat de draga
psihanalistilor (capacitatea de a simboliza experientele cu acuratete in constiinta,
nevoia de apreciere si autoapreciere pozitiva, congruenta propriei experiente cu
pripria parere despre sine etc.) si unor conditii de sorginte mai curand
socio-genetica. Acestea ar fi: “self-structura” personalitatii sa fie flexibila,
predispusa schimbarii prin asimilarea de noi experiente, individul sa aiba
capacitate de “adaptare creativa” la noutatea fiecarei situatii si de testare efectiva
a realitatii, chiar atunci cand nu are date suficiente despre acea realitate sau ii
este chiar nefavorabila, sa atraga aprecierea pozitiva a semenilor si sa aiba
relatii armonioase cu aestia etc.
Maslow (1970, pag. 98) afirma, pe de alta parte, ca “o trebuinta este cu
atat mai specific umana, cu cat este mai inalta” si situeaza in bine cunoscuta sa
piramida, la nivelele superioare, trebuintele de armonie interioara, de simetrie si
autorealizare, de a sti, a intelege, a invata si a descoperi, care sunt in stransa
interrelatie cu dimensiunea sociala si culturala a omului.
Normativitatea constituie suma conditiilor care asigura libertatea unui
individ de a exista in normalitate si nu poate fi cuantificata, ea neavand o limita
superioara, ci doar una inferioara(Ey, ibid.), statistic definibila prin Q.I. de
exemplu, caci conditia individuala cea mai generala a libertatii de a fi normal este
prezumtia unei inteligente acceptabile.
Dupa Ey (ibid.) analiza clinica pe care o efectueaza psihiatrul este o
evaluare a normativitatii. Norma ideala, norma-valoare sau axiologica definita de
stiintele normative (etica, estetica, logica, epistemologie) este pentru K.
Schneider ceea ce corespunde idealului subiectiv personal. Individul opteaza
pentru un model normo – ideal conform aspiratiilor sale. K. Schneider (1950)
spune: “pentru unul este normal Goethe, pentru altul Bismark, pentru al treilea
Sf. Francisc”. Anormalul valoric va fi pentru individ tot ce contrazice figura ideala.
Mezger (cit. Petrilowitch, 1966) sesizeaza infiltrarea invariabila a judecatii de
valoare si in norma statistica, fapt care dovedeste relativitatea oricarei
absolutizari in materie de definire a normalitatii, chiar si norma statistica
ingloband in mod necesar valente ale normei sociale (care este preponderent
valorica). O rezolvare a acestei situatii dilematice o poate oferi conceptul de
norma responsiva (Grote, cit. de K. Kolle, 1961) corespunzatoare definitiei
normei functionale (Hollingsworth, ibid.). Norma responsiva se referea la modul
in care inima, de exemplu, corespunde sau nu necesitatilor functionale
homeostazice ale individului si nu la faptul daca ea este sau nu normala din
punct de vedere statistic. Obiectia de principiu a acestui model normativ este ca
el poate conduce la dizolvarea conceptului de normalitate, inlocuindu-l cu
normalul particular al unui individ dat. Se poate insa presupune sau chiar postula
ca, in general, toate inimile care satisfac cerintele homeostazice circulatorii ale
posesorilor lor vor avea caracteristici morfo-functionale apropiate, fiind distribuite
in cadrul unei multimi suficient de omogene pentru a putea caracteriza un model
unitar bine definit al inimii normale. Ceea ce in ultima instanta se va referi tot la o
norma statistica. Tinand seama de determinismul mult mai complex al persoanei,
I se poate extrapola acest rationament pentru a ingloba norma statistica
perspectivei responsivitatii adaptative (in cadrul unui context socio-cultural
definitiv). Se poate ajunge in acest fel la o definire sistemica si cu atat mai
operanta a normei conceputa ca norma functionala (Hollingswort, cit. Kolle,
1961), deziderat spre care tind “multiplele intrebari nerezolvate” legate de
normalitate si care va depinde de modelul conceptual al functionarii
organismului, ca si de telenomia pe care I-o atribuim (Haynal, 1989).
Mentinandu-se in perspectiva unei integralitati a organismului si a homeostaziei
acestuia cu mediul sau, norma functionala trimite la un model regresiv al bolii
psihice, fie ca vorbim de o disolutie a unor functii ierarhizate (Sherrington,
Jackson, Ey), de regresiunea in sens freudian, sau de “defectul de comunicare”
(Pamfil, Ogodescu, 1974).
Normalitatea, ca notiune, ramane insa la fel de indefinibila, chiar daca
acceptam norma functionala. Presupunand “coexistenta echilibrata a identitatii vii
si a metarmofozei persoanei” (ibid.), ea se sustrage de la definirea valida din
punct de vedere practic, dar lasa loc elaborarii unor suficient de precise cadre
nosologice pentru ca acestea sa fie utile in domeniul actiunii practice a
psihiatrului.
Perspectiva trans-culturala
Aceasta abordare incearca sa defineasca normalitatea sub aspectul

modului de viata sincronic si diacronic al unui popor, determinismul cultural fiind
implicit celui social. Remanenta culturilor este mult mai mare insa decat a
structurilor si fenomenelor sociale care le genereaza. Societatile se schimba
periodic, puterea, controlul social si sistemul normativ-valoric modificandu-se
consecutiv, dar folclorul, obiceiurile religioase, spiritualitatea unei populatii sau
ale unui popor persista nenumarate generatii, alcatuind o veritabila “ereditate”
socio-culturala a acelui popor, o mostenire culturala internalizata de individ prin
enculturatie. Trebuie precizat ca enculturatia este in antropologie procesul
analog socializarii din sociologie. Pentru E.F. Tylor (1871) citat de I. Badescu
(1993, p.150), cultura este “ansamblul complex al cunostintelor, credintelor
religioase, al artei, moralei, obiceiurilor si al tuturor celorlalte capacitati si
obisnuinte, pe care le dobandeste omul ca membru al societatii”.
Acceptiunea sociologica
Aceasta perspectiva este esentiala pentru tentativa de a defini

normalitatea psihica. S-a reprosat, totusi, acestei abordari subiectivismul ce
decurge din judecata valorica pe care o implica, care ar duce in extremis la
echivalarea imoralitatii cu anormalitatea sau cu boala, ceea ce conduce inevitabil
la etichetarea bolnavului, si -in consecinta - la segregarea si marginalizarea sa
sociala.
Nu este de fapt vorba de a defini exclusivist normalitatea din perspectiva
sociologica, ci doar de a-i recunoaste aceste abordari ceea ce nu-I poate fi
negat, anume conotatia valorica din orice definitie a normalitatii psihice, care
rezida din chiar relatia dintre cel care defineste si obiectul de definit: cine
defineste in fond si ce defineste? Este definit un set de comportamente si
atitudini ale unui individ sau mai multi (de catre un grup). Reperul la care se va
raporta definitia normalitatii va fi chiar modul de a o concepe al acestui grup de
oameni, intrucat orice colectivitate isi impune regulile si controleaza respectarea
lor. Grupul sau societatea exercita astfel o presiune asupra individului, care, in
decursul procesului de socializare, isi insuseste modul de viata, normele si
valorile grupului caruia-I apartine pentru a fi acceptat de acesta, pentru a I se
integra. Aceste reguli sunt insusite prin invatare, proces indelungat ce incepe in
copilarie si dureaza toata existenta individului, atata timp cat el respecta si
accepta regula jocului. Vorbim de conformism (acceptarea, subsumarea si
urmarea de catre individ a prescriptiilor si normelor sociale) sau nonconformism
(inlocuirea regulilor sociale cu peopriile criterii si opinii si atitudinea critica fata de
presiunea sociala externa).
Normalitate, comunicare si adaptare
Stossel si Ogodescu (1972) afirma: “Una dintre cele mai promitatoare si

esentiale perspective de a surprinde normalitatea sau patologia psihica, cu cota
lor parte de ordine si dezordine este studiul comunicarii umane” (p. 30).
Propagand o abordare interdisciplinara, autorii discuta problema normalitatii de
pe pozitia aplicativa a teoriei comunicarii. Pentru autorii citati normalitatea “se
largeste astfel spre internormalitate”, ea fiind “interindividuala si, prin definitie…
<contagioasa>”. Modalitatea de a trata in acest fel normalitatea presupune
acceptarea caracterului ei sistemic, de proces (asa cum au propus si Offer si
Sabshin, 1976), ceea ce presupune continua elaborare, “construire” prin “inductia
reciproca la toate nivelele dintre indivizi” (ibid.).
Normalitatea ar fi asadar armonia homeostazica a sistemului constituit din
diferite nivele de subsisteme (individuale, familiale, gupale etc.). Fluxul
input-urilor si output-urilor informationale ar oscila si interactiona dinamic si
permanent mentinand o homeostazie care ar fi, dupa Enatescu (1987), chiar
normalitatea sau sanatatea. Prin opozitie, boala este dezechilibrul care produce
dezordinea, dezorganizarea sistemului. Prin comunicare, “filon al contagiunii
normalitatii” (Pamfil, 1972), aceasta normalitate homeostazica se disipeaza pana
devine un “ocean de normalitate” care se automentine si se autogenereaza.
Astazi se vorbeste atat de feed-back, mecanismul de autoreglare al oricarui
sistem, ca si de feed-forward, care genereaza un proces homeoretic
(Waddington, 1970), ce permite ca sistemul sa recupereze ceea ce a pierdut prin
diversele perturbari, si sa ajunga finalmente acolo unde ar fi facut-o daca nu ar fi
fost perturbat.
De la normalitatea psihica la sanatatea mintala

Definitiile functionale sunt singurele operationale pentru evaluarea
normalitatii unei persoane. Ele depasesc polarizarea transanta, simplificatoare a
definitiei negative (normalitatea echivaleaza cu starea de bine, satisfactie, fericire
etc.). Astfel, Menninger (1945, p.2) defineste normalitatea prin capacitatea de
“ajustare a fiintei umane la lumea in care traieste, dar si la ceilalti, cu maximum
de eficienta, satisfactie si fericire, prin acceptarea regulilor jocului, prin atitudine
si dispozitie calma, inteligenta alerta si comportament socialmente acceptabil”.
Pentru Glover (1956) cit. de Offer si Sabshin (1966, p.42), persoana normala
este “libera de simptome si conflicte psihice, demonstreaza capacitate de munca
si este capabila sa-I iubeasca si pe altii, in afara de sine”.
Pentru aceste evaluari se utilizeaza in prezent conceptul de sanatate
mintala, echivalent cu definitiile functional-adaptative ale normalitatii. Klineberg
(1954), citat de Enachescu (1996) crede ca sanatatea mintala este o stare de
dezvoltare intelectuala si emotionala optima care face individul compatibil cu
semenii sai. Ruesch (1980) enumera premisele sanatatii mintale: capacitate de
percepere si cunoastere a realitatii, de a lua decizii si a le implementa in actiuni,
de autoexprimare prin limbaj verbal si nonverbal, de a raspunde la mesajele
altora. Definitia binecunoscuta a OMS afirma ca sanatatea mintala este o “stare
pozitiva de bine, credinta in propria valoare a individului, in demnitatea si
valoarea celorlalti, abilitatea individului de a0si gestiona lumea interioara de
gandiri si sentimente, de a-si organiza viata si asuma riscuri, de a initia, dezvolta
si sustine relatii personale mutuale satisfacatoare si capacitatea psihismului de a
se adapta si de a-si reveni dupa socuri si stresuri” (Jenkins, Culloch, Parker,
1998, p. 1).
Tulburările psihice au următoarele cinci dimensiuni :

o dimensiunea organică, care se poate extinde de la alterări fine metabolice
şi morfologice, biochimice-fiziologice, până la leziuni macroscopice, foarte diferite
de la un pacient la altul ;
o dimensiunea funcţională şi fiziologică ese caracterizată prin modificări
neuro-vegetative, senzoriale, senzitive, motorii, ale reflexelor şi ale altor organe şi
aparate cu elemente disfuncţionale ;
o dimensiunea psihologică, exteriorizată prin perturbări ale funcţiilor psihice,
conduitelor comportamentale ce pot fi evaluate prin psiho-texte şi scale ;
o dimensiunea personală, exprimată prin faptul că tulburările psihice sunt
foarte strâns legate de ; structura personalităţii trecute şi prezente împreună cu
ansamblu istoriei sale longitudinale şi transversale, individuale, sociale şi chiar de
inconştientul său, Altfel spus, icterul sau hernia inghinală sunt independente de
situaţiile sociale, educaţie, mentalitate şi de caracterul pacientului,nu acelaş lucru se
poate afirma despre maladiile psihice care se află într-o dependenţă semnificativă de
elementele mai sus menţionate. Majoritatea bolilor psihice sunt tranzitorii ,
prezentându-se sub forma unor episoade : psihotice,
depresive,nevrotice,discomportamentale etc. şi alteori, sub forma unor tulburări cu
evoluţie de lungă durată (schizofrenia), sau definitive (demenţa), iar simptomatologia
şi desfăşurarea bolii se leagă atât de predispoziţiile şi structura personalităţii
pacientului cât şi de condiţiile ambientale calitatea procesului terapeutic şi a
suportlui social ;
o dimensiunea socială se caracterizează prin faptul că tulburările psihice se
exprimă doar în cadrul unor termeni de relaţie ale pacientului cu ceilalţi şi chiar
cu el însuşi ( anorexia – bulimia). În cadrul acestei patologii socio-relaţionale
pacientul devine un fel de a fi particular în societate motiv pentru care societatea
nu-l acceptă, şi astfel boala psihică poate fi considerată ca tranziţia unei patologii
personale de conflict la o patologie de relaţie socială.

Ilovepdf Merged

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ilovepdf Merged

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Transfer/ contratransfer.

Etica. Principii de etica

1.8.-Dezvoltarea post-natală şi maturizarea sistemului nervos.

1.8.3.-Ontogeneza activităţii electrice.

1.9.-Dezvoltarea psihologiă de la copilărie la vârsta adultă.

1.9.1.-Pentru noul născut (de la 1 la 6 luni) nu există nici zi nici

1.9.2.-Dezvoltarea copilului, între 6 şi 10 luni, reprezintă stadiul

Motivatia poate fi considerata ca un factor intern, care impreuna cu ceilalti

FORMELE SI STUCTURA MOTIVATIEI

Factorii componenti ai motivatiaei se numesc ​fenomene motivationale si

a) TREBUINTA este sursa primara a actiunii. Ea se naste in urma aparitiei unui

b) ​IMPULSUL consta in aparitia unei excitabilitati accentuate a anumitor centri

c)​INTENTIA poate fi conceputa ca o impulsionare sau ca o punere in miscare, cu

d)​VALENTA ​este o sursa a motivatiei care se deosebeste de celelalte trei, prin

e)​TENDINTA este expresia orientarii, directionarii actiunii unei activitati intr-un

Se poate face dupa mai multe criterii:

ANXIETATEA se manifesta in anticiparea esecului si in frica de esec,

Problema motivatiei la animale poate fi epuizata discutand despre

Interesul este considerat drept o forma specifica a motivatiei, o orientare

SISTEME DE MOTIVE IERARHIZATE CA FORME SUPERIOARE ALE

Motivele nu actioneaza izolat – unul cate unul – ci intr-o stransa

ROLUL CONDITIONARII IN PROCESELE AFECTIVE

Formele elementare de conduita emotionala cnstau din reflexe

FUNCTIA ADAPTATIVA A EMOTIILOR

(adaptarea vederii la intuneric, pragul sensibilitatii auditive);

-tonalitatea afectiva a culorilor (vezi Fl. Stefanescu-Goanga)

Emotiile puternice conduc la:

Se caracterizeaza prin trasaturi specifice:

56.ROLUL IMAGINII SI AL CUVANTULUI IN REGLAREA ACTIVITATII

In afara de imaginea rezultatului final, planul mintal al actiunii trebuie sa

57.STRUCTURA FUNCTIONALA A ACTIUNILOR VOLUNTARE

In cadrul unei ​actiuni voluntare tipice (​complexe​) se pot deosebidiferite

58.RAPORTUL DINTRE ACTIUNILE VOLUNTARE SI CELE INVOLUNTARE

In afara de actiunile voluntare, la om se manifesta si diferite procese,

59.CALITATILE VOLITIVE ALE PERSONALITATII

Omul trebuie sa fie capabil sa invinga dificultatile care stau in calea

asupra conduitei sale, asupra manifestarilor sale.

Omul cu o vointa puternica este capabil sa dea dovada de:

In orice forma de activitate curenta putem desprinde o serie de actiuni mai

compun. Controlul constiintei nu se distribuie in chip egal asupra operatiilor respective.

de actiune consolidate in procesul invatarii.

Aceste moduri de actiune, care au devenit prin exercitiu componente

automatizate ale activitatii se numesc ​DEPRINDERI​.

Deprinderile nu se disociaza de vointa, ele constituie o ​varietate a actului

CONDITIILE SI ETAPELE FORMARII DEPRINDERILOR

a)CONDITIILE FORMARII DEPRINDERILOR

b)ETAPELE FORMARII DEPRINDERILOR

TRANSFERUL SI INTERFERENTA DEPRINDERILOR

Deprinderile formate pe parcursul vietii omului nu raman izolate unele de

(pozitive si negative), nefiind excluse nici efectele nule.

In procesul de invatare, problema nu se reduce numai la formarea unor

Aptitudinile reprezinta insusirile psihice si fizice ​relativ stabile care-i permit

PREMISELE NATURALE ALE APTITUDINILOR

Aptitudinile au la baza lor anumite dispozitii individuale native. Aceste

Aptitudinile se impart, in mod obisnuit, in generale si speciale, fara ca intre

• Stadiul al IV-lea: (6 – 11 ani) (perioada de

• Stadiul al VII – lea: (varsta adulta

• Personalitatea are o compozitie complexa

• Allostazia= procesul de achizitionare a stabilitatii

• Prelipceanu D. clasifica tulburările de

• Primele constituie un capitol aparte de

• Tulburările tranzitorii de personalitate sunt

• ICD= modele de comportament neadaptat profund implantate ce se pot

Factorii componenti ai motivatiaei se numesc fenomene motivationale si

b) IMPULSUL consta in aparitia unei excitabilitati accentuate a anumitor centri

c)INTENTIA poate fi conceputa ca o impulsionare sau ca o punere in miscare, cu

d)VALENTA este o sursa a motivatiei care se deosebeste de celelalte trei, prin

e)TENDINTA este expresia orientarii, directionarii actiunii unei activitati intr-un

In cadrul unei actiuni voluntare tipice (complexe) se pot deosebidiferite

automatizate ale activitatii se numesc DEPRINDERI.

Deprinderile nu se disociaza de vointa, ele constituie o varietate a actului

Aptitudinile reprezinta insusirile psihice si fizice relativ stabile care-i permit