Moarte la Venezia

Thomas Mann

Tadgio, dintr-o oglindire a frumuseții simbolice într-un chip și trup de om, servind
ca model oricărei opere de artă, se transformă într-un obiect al dorinței, al beției
simțurilor și al rătăcirii minții pentru Gustav care se privește în oglindă și nu mai
vede un artist celebru, ci un bătrân dezgustător.„ Căci sîngele începu să-i curgă mai
viu, iar sufletul să-i zvîcnească de bucurie şi de durere, dîndu-şi seama că numai
din pricina lui Tadgio îi venise atît de greu să plece de aici.” După reîntoarcerea sa
începe să resimtă frumusețea locului, să uite de sine și să se proiecteze într-o
dimensiune ghidata de frumos, plăcere, beatitudine și profunzime.„ Numai locul
ăsta era în stare să-l vrăjească să-i destindă voinţa încordată, să-l facă fericit”. Deși
nu era un om al plăcerilor locul acesta era ca o ispită, nu-i putea rezista. Întâlnirea
cu Tadgio l-a făcut pe Gustav să simtă că nicăieri nu-I mai bine este mai bine ca
aici și că trăiește într-o lume de vis, fără delimitare spațială, unde doar ritmicitatea
timpului dă consistență existenței. „Stătea astfel trei-patru ceasuri, timp ]n care
soarele se înălţa pe boltă din ce în ce mai arzător, marea devenea din ce în ce mai
albastră, iar ochii lui puteau să-l găsească în sfîrşit pe Tadgio.” Acesta din urmă
reprezintă centrul de gravitație pentru Gustav, își clădește întreaga fericire de
acesta dar este și un etalon estetic:„…ajunsese să cunoască fiecare linie, fiecare
mişcare a trupului acestui copil, ce se arăta în toată libertatea şi se bucura
necontenit de fiecare frumuseţe a lui, şi de fiecare dată se simţea cuprins de
admiraţie şi de o uşoară beţie a simţurilor.” Această beție a simțurilor pe care o
naște Tadgio face ca acesta să devină o muză a creației. Frumusețea fizică este
ridicată la rangul esteticii spirituale iar ulterior este transpusă în cuvânt. „Nu
simţise niciodată atît de puternic ca acum dulceaţa cuvîntului, niciodată nu-şi
dăduse atît de bine seama că Eros sălăşluieşte în miezul cuvîntului, ca în aceste
ceasuri atît de delicioase şi pline de primejdie, cînd, stînd la masa lui negeluită de
sub umbrarul de pînză, avîndu-şi înaintea ochilor idolul şi în ureche muzica
glasului acestuia, punea pe hîrtie, inspirat de frumuseţea lui Tadgio, acea bucată
scurtă de proză aleasă — doar o pagină şi jumătate — a cărei puritate, nobleţe şi
avînt înaripat treziră admiraţia multor cititori.” „….. E desigur bine că lumea nu
cunoaşte decît opera desăvîrşită, nu şi originile ei…”. Pe un plan mai profund, pe
fundalul izbucnirii acestei patimi a inimii, și antrenate de ea, se ivesc amintiri ale
protagonistului: „Simţăminte de mult uitate, porniri timpurii, fermecătoare ale
inimii, care în aspra încordare a muncii pe care o desfăşurase în viaţă se stinseseră
de mult, se întorceau acum, avînd o înfăţişare stranie, ciudată…”. După o absență
mai îndelungată, neașteptată a lui Tadgio, mai palid și mai grav decât de obicei,
acesta răspunde zâmbetului lui Gustav: seducător, vrăjit și pătruns deja de
deznădejde. Împărtășirea sentimentelor oferită de Tadgio pune în lumină orbitor
propria pasiune care înca o dată, ca și ruperea ritmului scrisului, produce în el o
cutremurare. Observând că oaspeții se răresc, află prin întrebări bine țintite că
autoritățile din Veneția ascund izbucnirea epidemiei, deși mirosul de dezinfectant
imbiba totul. Demascarea tainei Veneției ce o însoțește concordant pe cea proprie îl
determină să nu-i mai pese de consecințe, nici pentru el, nici pentru celalalt,
delirând că molima ar cuprinde orașul lăsându-i doar pe ei în viață. De acum îl
urmărește pe Tadgio peste tot, temându-se doar de plecarea acestuia. Veneția îi
apare acum cu dubla ei față, ca și pasiunea pentru artă, cu frumusețea ei:
„Asta era Veneția, frumoasă lingușitoare și dubioasă – orașul pe jumătate
închipuire de basm și pe jumătate capcană pentru străini, în al cărei aer îmbâcsit
arta se desfătase odinioară.”

Momentul halucinant care pare ca o presimțire pentru deznodământul tragic

al operei este visul îngrozitor pe care îl are Gustav. O mulțime de sălbatici în piei
de animale, cu torțe și pumnale, dansând frenetic, pe fundalul sunetului de flaut,
rostind acel u prelung al numelui lui Tadgio, se pregătește să jertfească animale și
să închine o orgie Zeului străin. Gustav, prea îmbătat de dorință și amorțit de
mirosurile grele și de muzica vrajită ca să-și apere ce e al său contra celui străin
consimte în cele din urmă și se va alătura lor. Aceasta este scena îngrozitoare în
care nu umanitatea întreagă, ci el însuși ca personalitate este în pericol să fie ucis,
cu valorile sale ale binelui și frumosului prăbușindu-se, iar opera sa devenind o
farsă, o minciună și o înșelătorie. În cele din urmă, artistul este găsit mort pe plajă,
fiind răpus de molimă. Astfel, aventura sa în Veneția se dovedește a fi una tragică.
Condiţia artistului este una tragică tocmai în sensul imposibilităţii realizării în plan
social sau personal. Gustav este emblema vie a sacrificiului pe care îl cere arta şi a
tragismului care derivă din încercarea de a evita acest sacrificiu.