Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Canonul Vechiului Testament: Curs 4
Canonul Vechiului Testament: Curs 4
1. Noţiunea de „Canon”
Mântuitorul Iisus Hristos crea suspiciuni în faţa mai marilor religioşi ai timpului că
nu respectă legea Vechiului Testament. Tocmai pentru a înlătura orice urmă de suspiciune
în predica de pe munte, Mântuitorul face precizarea: „N-am venit să stric legea nici
profeţii, N-am venit s-o stric ci s-o împlinesc căci adevărat vă spun vouă: Înainte de a trece
cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din lege nu va trece, până ce se vor face toate.” Mt.
V,17-18.
16
Părinţii Apostolici, Apologeţii şi Sfinţii Părinţi de mai târziu citează adesea dar
numai din cărţile canonice ale Vechiului Testament întrebuinţând formula: „aşa zice
Domnul” sau „zis-a Domnul”.
Cel dintâi autor bisericesc care ne dă catalogul cărţilor canonice este Apologetul şi
Episcopul Meliton de Sardes (+170). El relatează aceasta într-o scrisoare care o trimite lui
Onisifor care spune că personal s-a deplasat în Ţara Sfântă tocmai pentru a se convinge
despre canonul iudaic al Vechiului testament din surse sigure.
Sinodul din Laodicea, (360) prin canonul 59 stabileşte ca Biserica la lecturile cultice
să se întrebuinţeze numai cărţile canonice, iar în canonul 60 redă lista cărţilor canonice ale
Vechiului Testament şi ale Noului Testament care corespund cu cea de azi.
Sfântul Atanasie cel Mare în „Epistola 39 festivă” scrisă în 367, de asemenea
menţionează cărţile canonice faţă de cele necanonice sau anaghinoscomena.
Tot în sec. IV, Sfântul Chiril al Ierusalimului ne oferă un catalog al cărţilor sfinte în
care sunt cuprinse cărţile Vechiului şi Noului Testament care le avem şi noi azi.
Sfântul Epifanie din Cipru într-o scrisoare de la sfârşitul sec. IV, enumără şi el
cărţile canonice ale Vechiului Testament, care spune că la evrei sunt în număr de 22
datorită faptului că unele le-au unit dar în realitate corespund cu numărul 39 a canonului
nostru.
Fericitul Ieronim care personal s-a deplasat în Ţara Sfântă ca să înveţe limba ebraică
şi apoi să traducă Vechiul Testament din ebraică în latină, face precizarea că vechii evrei
ţineau de Sfinte un număr de 39 cărţi, care ei le identificau cu cifra 22 după alfabetul lor pe
care Fericitul Ieronim le traduce în latină prefaţându-le cu un cuvânt înainte.
Fericitul Augustin (+430) mai întâi Preot apoi Episcop de Hippo este primul care
vine în dezacord cu tradiţia de până la el. El a început să susţină şi să justifice că toate
cărţile Vechiului Testament traduse pentru prima dată în limba greacă în aşa numită lucrare
„Septuaginta”, datorită faptului că ele au circulat prea multă vreme în Biserica Veche, au
primit girul canonicităţii.
Într-adevăr în traducerea Septuagintei pe lângă cele 39 de cărţi canonice mai
întâlnim un grup de 10, şi câteva fragmente, necanonice. Această opinie a Fericitului
Augustin a fost mai târziu confirmată de câteva Sinoade locale de la Hippo şi de la
Cartagina, după care s-au impus ca hotărâri oficiale în sânul Bisericii Apusene.
Prin sinodul de la Trident, Biserica romano-catolică, a declarat că în Vechiul
Testament pe lângă cele 39 de cărţi protocanonice există şi un grup de cărţi
deuterocanonice deci în total 46. Această hotărâre a fost confirmată şi ridicată la rangul de
dogmă în cadrul conciliului Vatican în 1871.
După apariţia reformei lui Luther sec. XVI aceştia şi urmaşii lui au înlăturat aşa
zisele cărţi deuterocanonice lăsând în canonul Vechiului Testament doar cărţile pe care le
are şi sinagoga iudaică, acele protocanonice, în număr de 39 iar pe celelalte le consideră
apocrife.
17