Curs 4

Canonul Vechiului Testament

1. Noţiunea de „Canon”

Termenul „canon” în limba română vine de la grecescul „” „canon” care la

rândul lui este preluat din limba ebraică ‫„ ָקנֶה‬cane” care însemna un instrument de măsură,
un liniar, întrebuinţat de arhitecţi şi topografi pentru măsurarea lungimii. Mai târziu
termenul „cane” a primit un înţeles de îndreptar normă sau regulă. În greaca biblică
noutestamentară termenul de canon este folosit cu înţelesul de regulă morală sau îndreptar
al credinţei. În acest sens îl foloseşte şi Sf. Ap. Pavel atunci când scrie galatenilor: „Şi toţi
cei ce vor umbla după dreptarul acesta, pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui
Dumnezeu.” (Ga. VI,16). Termenul canon este întrebuinţat şi în alte compartimente ale
religiei şi teologiei creştine. De ex. sub aspect juridic Sfintele Sinoade Ecumenice şi locale
au stabilit anumite canoane dogmatice, morale şi de conduită. Acest înţeles îl are termenul
atunci când se referă la o practică sau rânduială creştină afirmând că este canonic sau
necanonic. De asemenea termenul canon este folosit şi în Taina Sfintei Spovedanii.
Penitentul primeşte de la preotul duhovnic după spovedanie un canon adică un îndreptar
pentru viaţa lui personală atât în ceea ce priveşte rugăciunea cât şi conduita morală. În
înţeles biblic prin canon înţelegem catalogul sau lista cărţilor declarate de Biserica creştină
ca îndreptătoare sau călăuzitoare pentru viaţa religios-morală datorită faptului că acestea
sunt inspirate, adică deţin o autoritate dumnezeiască. De aceea termenul „canonic”
echivalează cu cel de inspirat sau divin.

2. Canonul Vechiului Testament văzut în lumina Noului Testament

Mântuitorul Iisus Hristos şi Sf. Apostoli cunosc şi recunosc canonul Scripturii

iudaice adică a Vechiului Testament. Atât Mântuitorul Iisus Hristos cât şi Sfinţii Apostoli
citează adesea din cărţile Vechiului Testament atribuindu-le o origine şi autoritate
dumnezeiască. Ex: Mt. XXI,42 despre „piatra cea din capul unghiului” citează din Ps.
CXVII,22;
Mântuitorul reliefează caracterul sfânt, autoritativ şi profetic al cărţilor Vechiului
Testament atunci când afirmă: „Toate cele scrise despre mine în legea lui Moise, în profeţi
şi Psalmi, trebuie să se împlinească.” Lc. XXIV,44. La sfârşitul pildei bogatului
nemilostiv şi a săracului Lazăr, Mântuitorul evidenţiază: „Dacă nu ascultă de Moise şi de
profeţi chiar dacă ar învia cineva din morţi tot nu vor crede.” Lc. XVI,31. Sf. Ap. Pavel îi
atrage atenţia ucenicului său Timotei pe care l-a desemnat episcop în Biserica din Efes
15
scriindu-i: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre
mustrare, spre îndreptare şi spre înţelepţirea cea întru dreptate” 2 Tim. III,16.
Aşadar Biserica creştină a preluat în totalitate întreg tezaurul Scripturii Vechiului
Testament de la Sinagoga iudaică şi l-a însuşit în totalitatea lui.

3. Originea canonului iudaic

Canonul Scripturii Vechiului Testament s-a format treptat. Începutul acestuia şi se

leagă de vremea lui Moise. În cartea Deuteronomului găsim următoarea dispoziţie:
„Cuvintele acestei legi le-a scris Moise într-o carte pe care a dat-o preoţilor celor ce purtau
chivotul legământului precum şi bătrânilor lui Israel spre păstrare.” Dt. XXXI,9 iar în altă
parte: „Luaţi cartea acestei legi şi puneţi-o în chivotul legământului Domnului ca să
rămână ea acolo spre mărturie.” Dt. XXXI,26. Despre Iosua urmaşul lui Moise se relatează
acelaşi lucru: „Şi a scris Iosua cuvintele acestea în cartea legii lui Dumnezeu şi a luat o
piatră mare şi a pus-o acolo sub stejarul care era lângă locaşul sfânt al Domnului.” Is.
XXIV,26. La fel s-a întâmplat şi cu Samuel şi despre alţi oameni aleşi ai lui Dumnezeu în
deosebi despre profeţi se relatează că ei au scris cuvintele lor înaintea Domnului şi le-au
predat spre păstrare ca pe o carte a lui Iahve spre mărturii generaţilor ce vor veni.
Nu cunoaştem într-adevăr criteriile exacte după care evreii au selecţionat cărţile
Sfinte şi le-au deosebit de cele profane. În tot cazul rolul important pentru stabilirea
canonului Vechiului Testament l-au avut în prima fază preoţii slujitori la cortul mărturiei
sau la Templu Sfânt iar mai târziu însuşi profeţii care au fost trimişi direcţi ai lui
Dumnezeu şi-au scris mesajele lor tocmai ca să rămână o mărturie şi pentru posteritate.
După întoarcerea din exilul babilonian un rol important în continuarea şi definirea
canonului biblic l-au avut Preotul Ezdra şi funcţionarul Neemia.
Epoca inspiraţiei Vechiului Testament se încheie cu ultimul profet Maleahi, în jurul
anului 400 î.Hr. după care se defineşte şi numărul cărţilor canonice ale Vechiului
Testament, şi anume aşa cum îl avem azi, adică 39, iar după numărătoarea iudaică 22 în
sensul de a fi identic numărul cărţilor biblice cu cel al literelor alfabetului ebraic. De aceea
pentru a da exact acest număr unele cărţi erau cuplate împreună.

4. Canonul Vechiului Testament în Biserica Creştină

Mântuitorul Iisus Hristos crea suspiciuni în faţa mai marilor religioşi ai timpului că
nu respectă legea Vechiului Testament. Tocmai pentru a înlătura orice urmă de suspiciune
în predica de pe munte, Mântuitorul face precizarea: „N-am venit să stric legea nici
profeţii, N-am venit s-o stric ci s-o împlinesc căci adevărat vă spun vouă: Înainte de a trece
cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din lege nu va trece, până ce se vor face toate.” Mt.
V,17-18.

16
 Părinţii Apostolici, Apologeţii şi Sfinţii Părinţi de mai târziu citează adesea dar
numai din cărţile canonice ale Vechiului Testament întrebuinţând formula: „aşa zice
Domnul” sau „zis-a Domnul”.
Cel dintâi autor bisericesc care ne dă catalogul cărţilor canonice este Apologetul şi
Episcopul Meliton de Sardes (+170). El relatează aceasta într-o scrisoare care o trimite lui
Onisifor care spune că personal s-a deplasat în Ţara Sfântă tocmai pentru a se convinge
despre canonul iudaic al Vechiului testament din surse sigure.
Sinodul din Laodicea, (360) prin canonul 59 stabileşte ca Biserica la lecturile cultice
să se întrebuinţeze numai cărţile canonice, iar în canonul 60 redă lista cărţilor canonice ale
Vechiului Testament şi ale Noului Testament care corespund cu cea de azi.
Sfântul Atanasie cel Mare în „Epistola 39 festivă” scrisă în 367, de asemenea
menţionează cărţile canonice faţă de cele necanonice sau anaghinoscomena.
Tot în sec. IV, Sfântul Chiril al Ierusalimului ne oferă un catalog al cărţilor sfinte în
care sunt cuprinse cărţile Vechiului şi Noului Testament care le avem şi noi azi.
Sfântul Epifanie din Cipru într-o scrisoare de la sfârşitul sec. IV, enumără şi el
cărţile canonice ale Vechiului Testament, care spune că la evrei sunt în număr de 22
datorită faptului că unele le-au unit dar în realitate corespund cu numărul 39 a canonului
nostru.
Fericitul Ieronim care personal s-a deplasat în Ţara Sfântă ca să înveţe limba ebraică
şi apoi să traducă Vechiul Testament din ebraică în latină, face precizarea că vechii evrei
ţineau de Sfinte un număr de 39 cărţi, care ei le identificau cu cifra 22 după alfabetul lor pe
care Fericitul Ieronim le traduce în latină prefaţându-le cu un cuvânt înainte.
Fericitul Augustin (+430) mai întâi Preot apoi Episcop de Hippo este primul care
vine în dezacord cu tradiţia de până la el. El a început să susţină şi să justifice că toate
cărţile Vechiului Testament traduse pentru prima dată în limba greacă în aşa numită lucrare
„Septuaginta”, datorită faptului că ele au circulat prea multă vreme în Biserica Veche, au
primit girul canonicităţii.
Într-adevăr în traducerea Septuagintei pe lângă cele 39 de cărţi canonice mai
întâlnim un grup de 10, şi câteva fragmente, necanonice. Această opinie a Fericitului
Augustin a fost mai târziu confirmată de câteva Sinoade locale de la Hippo şi de la
Cartagina, după care s-au impus ca hotărâri oficiale în sânul Bisericii Apusene.
Prin sinodul de la Trident, Biserica romano-catolică, a declarat că în Vechiul
Testament pe lângă cele 39 de cărţi protocanonice există şi un grup de cărţi
deuterocanonice deci în total 46. Această hotărâre a fost confirmată şi ridicată la rangul de
dogmă în cadrul conciliului Vatican în 1871.
După apariţia reformei lui Luther sec. XVI aceştia şi urmaşii lui au înlăturat aşa
zisele cărţi deuterocanonice lăsând în canonul Vechiului Testament doar cărţile pe care le
are şi sinagoga iudaică, acele protocanonice, în număr de 39 iar pe celelalte le consideră
apocrife.

17