MINISTERUL EDUCAŢIEI

INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN CLUJ

COLEGIUL „EMIL NEGRUŢIU” TURDA

DOMENIUL DE PREGĂTIRE: PROTECŢIA MEDIULUI

CALIFICAREA PROFESIONALĂ: TEHNICIAN LABORANT PENTRU
PROTECŢIA CALITAŢII MEDIULUI

EXAMENUL DE CERTIFICARE A CALIFICĂRII

ABSOLVENŢILOR ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
POSTLICEAL

PROFESOR ÎNDRUMĂTOR:
TAMAS LIANA-VIOLINA

ELEV:
FERENCZ S. CRISTINA-STEFANIA

TURDA, 2021
 MINISTERUL EDUCAŢIEI
INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN CLUJ
COLEGIUL „EMIL NEGRUŢIU” TURDA

DOMENIUL DE PREGĂTIRE: PROTECŢIA MEDIULUI

CALIFICAREA PROFESIONALĂ: TEHNICIAN LABORANT PENTRU
PROTECŢIA CALITAŢII MEDIULUI

DETERMINAREA CONDUCTIVITATII APEI

POTABILE

PROFESOR ÎNDRUMĂTOR:
TAMAS LIANA-VIOLINA

ELEV:
FERENCZ S. CRISTINA-STEFANIA

TURDA
2021

2
Cuprins
Argument ............................................................................................................................ 4
CAP.1. NOTIUNI INTRODUCTIVE ................................................................................ 6
1.1. COMPOZITIA FIZICO-CHIMICA A APELOR NATURALE ............................. 8
1.2. MODALITATI DE DEFINIRE A CALITATII APEI .......................................... 10
1.3. CALITATEA APELOR SUBTERANE FREATICE ............................................ 11
CAP.2. POLUAREA APELOR SUBTERANE ............................................................... 12
CAP.3. CONDUCTIVITATEA ELECTRICA ................................................................. 15
3.1. DETERMINAREA CONDUCTIVITATII APEI DE SUPRAFATA ................... 16
3.1.1.MĂSURAREA CONDUCTIVITĂŢII ELECTRICE A APEI. ........................... 16
CAP.4. CONCLUZII ........................................................................................................ 20
ANEXE ............................................................................................................................. 21
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................... 22

3
 Argument

Anticii considerau apa ca origine a tuturor lucrurilor, fruct al dragostei dintre pământ şi
cer. Concepţiile au evoluat, dar nimeni nu poate contesta rolul deosebit al substanţei pe
care Leonardo da Vinci o numea “seva vieţii pe pământ”.Englezii o numesc water,
germanii Wasser, francezii eau, spaniolii şi portughezii agua, ruşii voda, italienii acqua,
arabii mayah, chinezii shui, danezii vand, finlandezii vetta, grecii hydor, hawaienii wai,
evreii mayim, indienii pani, olandezii water, indonezienii air, japonezii mizuk,
norvegienii vann, polonezii woda, suedezii vatten, maghiarii viz, turcii su, celţii suire....
în esperanto se numeşte akvo, în latină aqua, în sanscrită udan. Importanţa apei se
evidenţiază în multe domenii. Stă la baza existenţei biosferei, e mediu de viaţă pentru
plantele acvatice, are energie cinetică şi potenţială utilizabilă pentru om şi necesară
naturii, e principalul agent de modelare a reliefului, e agent de răcire în tehnică dar şi în
natură, e materie primă în economie, e cale de transport pentru ambarcaţiuni dar şi pentru
substanţe dizolvate, e mijloc de igienă pentru spălat şi pentru diluat şi îndepărtat poluanţi,
e agent terapeutic (băi, cure de ape minarale...). Ziua Mondiala a Apei – data de 22
martie a fost declarata in 1992 de catre Natiunile Unite, Ziua Apei. In aceasta zi, in
fiecare an, se atrage atentia asupra importantei apei si a folosirii cu responsabilitate a
surselor de apa. Sarbatorirea acestei zile este un prilej de readucere in atentia opiniei
publice a problemelor legate de necesitatea protejarii cantitative si calitative a apelor si de
a pune in adevarata lumina rolul, indatoririle si responsabilitatile noastre, ale celor cu
atributii in intretinerea, valorificarea si protejarea surselor de apa. Toata abundenta de apa
poate fi intunecata de poluare, fenomen care reduce considerabil cantitatile de apa
utilizabile. Fiecare litru de apa poluata eliberata in natura fara a fi tratata, contamineaza
alti litri de apa dulce in raul in care a fost deversat. Deversarea produselor chimice si a
metalelor grele, care prezinta pericol chiar si in concentratii extreme de mici, constituie o
amenintare deosebit de grava pentru calitatea apei dar si asupra sanatatii
oamenilor.Originea apei terestre este destul de controversată. Se susţine că ea a existat de
la începutul formării Pământului dar nu în formă lichidă şi nici ca vapori în atmosferă, ci
legată în roci. Ea a fost eliberată treptat ca vapori de rocile fierbinţi împreună cu dioxid

4
de carbon, formând a doua atmosferă (cea iniţială, de heliu şi hidrogen, de la formarea
Pământului, se persupune că ar fi fost rapid "măturată" de vântul solar).
Când răcirea scoarţei a progresat destul, apa s-a condensat, au apărut ploile şi s-au format
mările, iar aportul de apă din adâncimi a continuat prin emanaţiile vulcanilor.
Pământul este unicul loc cunoscut în care apa apare cert şi în formă lichidă. Este
rezultatul convergenţei mai multor factori, mici modificări putând duce la dispariţia apei
lichide şi deci a vieţii: o variaţie de numai +/- 5% a distanţei faţă de Soare, sau o variaţie
a intensităţii sau compoziţiei spectrale a radiaţiei acestuia, sau modificarea compoziţiei
atmosferei planetei noastre.
Apa de pe Terra e o cantitate constantă, pe care nu o putem influenţa, spre deosebire
de alte resurse cum e peştele sau cheresteaua, pe care teoretic le putem înmulţi, sau altele
precum combustibilii fosili (cărbune, petrol, gaz natural) pe care acum omenirea le
reduce constant prin consum. Putem însă să îi alterăm calitatea şi o facem din plin.
Şi chiar şi cantitativ, deşi teoretic ar fi pe pământ destulă apă pentru omenire, pentru
prezent şi viitor, la o privire mai detaliată vedem că ea este adesea la locul nepotrivit, la
timpul nepotrivit, în forma nepotrivită sau cantitatea nepotrivită pentru necesităţile
noastre actuale, care au evoluat adesea ignorând faptul că apa nu e oriunde, oricând,
oricum şi oricât la dispoziţia noastră.
Cu toate acestea, omul modern încearcă să ajusteze aceşti factori în interesul său şi să
determine unde, când, câtă şi ce fel de apă să existe şi să îi servească interesele. El trece
prea adesea cu vederea că şi chiar într-o concepţie antropocentristă, resursele Terrei -
inclusiv apa - nu sunt o moştenire de la părinţi ci doar un împrumut de la copii noştri, iar
într-una mai ecologică noi suntem doar simpli beneficiari fericiţi ai apei, alături de alte
specii.
Dincolo de concepţii filozofice şi etice, ştiinţa demonstrează că dacă abuzăm de apă
lovim alte specii, natura şi mediul în general şi că, deşi ne-am proclamat cu trufie în luptă
cu natura şi chiar învingători şi stăpâni ai ei, suntem de fapt parte a ei şi dependenţi de ea,
şi că abuzul de cantitatea şi calitatea apei în dauna altor specii sau echilibrului din mediu
e de fapt un rău care ni-l facem nouă înşine şi mai ales generaţiilor viitoare.
Pentru a avea apa dorită fără a compromite dezvoltarea durabilă, va trebui mai întâi să o
cunoaştem şi să o înţelegem, deoarece aparent banala apă este de fapt un întreg univers.

5
 CAP.1. NOTIUNI INTRODUCTIVE

Decenii întregi s-au făcut mari eforturi de a determina cantitatea şi repartiţia apei.
Cantitatea totală actuală de apă de pe planeta noastră este estimată la circa 1,4 miliarde de
kilometri cubi. Estimări mai exacte propun cifra de 1357,506 x1015 m3. Această cantitate
se apreciază că a fost de multe zeci de ori mai redusă în urmă cu 4 miliarde de ani (20
x1015 m3) dar scoarţa pământului a eliberat treptat 3400 x1015 m3 apă. Diferenţa până la
valoarea actuală este pusă pe seama apei disociate definitiv prin fotosinteză, care a dat
naştere actualei atmosfere. Acest proces continuă şi în momentul de faţă, apreciindu-se că
se pierd anual definitiv, prin fotosinteză, 550 x109 m3 de apă. Pierderile externe (disiparea
din atmosferă în spaţiul cosmic) sunt contrabalansate de aportul extern prin meteoriţi şi
praf interplanetar (circa 10.000 tone anual), în care adesea există apă.
Din totalul apei din hidrosferă, 97,42 % este sub formă lichidă (1364 x 1015 m3), 2,57% în
stare solidă (36 x1015 m3 ) şi sub 0,00001% (0,013 x 1015 m3) în stare gazoasă. Această
proporţie a variat şi ea de-a lungul erelor geologice, după temperatură (conform
principiului lui Le Chatelier). Topirea totală a calotei glaciare antarctice şi groenlandiene
ar produce creşterea nivelului oceanului planetar cu peste 90 metri, dar şi o puternică
ridicare a celor două suprafeţe de uscat scăpate de povara gheţii. Din apă, 1350 x 10 15 m3
aparţin oceanelor, lacurilor sărate şi mărilor interioare şi doar 2,57% este “dulce”. Din
aceasta (100%), 30% sunt ape subterane (lichide sau sub formă de permafrost), 50% ape
de suprafaţă staţionare şi 20% ape de suprafaţă curgătoare. Cifre mai exacte estimează
125.000 km3 în lacuri cu apă dulce şi 1250 km3 în râuri. Umiditatea din sol şi apa vadoasă
ar totaliza 67000 km3 în schimb apele subterane, până la 4000 m adâncime, ar cuprinde
8.350.000 km3, adică 0,61% din hidrosferă, iar gheţarii şi calotele de gheaţă 29.200.000
km3 , adică 2,14 % din hidrosferă. În fine, biosfera înglobează numai 0,0006 x 1015 m3 de
apă. La mari adâncimi există apă şi în scoarţa terestră, din care activitatea vulcanică mai
aduc la suprafaţă alături de alte gaze.

6
Nevoile de apă ale omului nu par mari la prima vedere faţă de cifrele arătate. Însă din
apele dulci lichide, numai 4% (0,2 x 106 m3) se estimează ca fiind prelevabile pentru
consumul uman, cantitate foarte redusă ţinând cont de creşterea puternică a consumului
de apă în ultimele decenii şi variaţia sezonieră şi cea geografică a surselor.
Europa are resurse de apă estimate la 1015 m3 ape subterane, 2580 x 109 m3 ape de
suprafaţă (din care 131 x 109 m3 în râuri, 2027 x 109 m3 în lacuri naturale şi 422 x 109 m3
în acumulări artificiale) şi 4090 x 109 m3 în gheţari. Scurgerea medie (runoff =
precipitaţii minus absorbţie în sol şi evaporare) este de 304 mm / an, adică 3100 x 109 m3,
pe un teritoriu de 10,2 milioane km2 . Raportat la populaţia Europei (680 milioane
locuitori), înseamnă teoretic 4560 m3 / locuitor / an, la o captare totală actuală de 700 m3 /
locuitor / an = 1920 l / locuitor / zi.
Aparent, nu ar trebui să existe probleme cantitative privind resursele de apă deşi în
America de Sud de exemplu există de 10 ori mai multă apă pe cap de locuitor decât în
Europa.. Repartiţia apei existente la nivel european este însă foarte inegală, ţările din
nordul Europei având, pe cap de locuitor, resurse de 6-8 ori mai mari decât celelalte. Şi
totuşi se estimează că, în apropierea centrelor urbane din toate ţările Europei, cu excepţia
Irlandei, resursele de ape subterane şi de suprafaţă sunt supraexploatate. Consumul global
pe fiecare ţară trebuie şi el detaliat, căci sunt diferenţe importante. În plus, intervine
puternica variaţie sezonieră, variaţia interanuală şi alţi factori.
În comparaţie chiar cu restul Europei, România este o ţară cu resurse de apă reduse. În
ciuda realizării a numeroase acumulări, volumul de ape de suprafaţă stătătoare este
modest iar râurile au debit relativ mic. Cifric, resursele totale de apă ale României sunt
evaluate la 40 x 109 m3 / an, din care din râurile interioare numai 5 x 109 m3 / an (10 x 109
m3 / an în regim amenajat) şi 3 x 109 m3 / an apă subterană. Potenţialul hidric e aproximat
la 1750 m3/locuitor/an, faţă de media europeană de 4800 m3/locuitor/an. Dunărea este
puţin utilizată ca sursă de apă şi punerea ei în valoare în acest sens nu se întrevede în
viitorul apropiat, deşi planuri există. Chiar şi ridicând mult procentajul utilizării Dunării
ca sursă de apă, volumul de resurse pe cap de locuitor rămâne modest în comparaţie cu
media în Europa.
Rezervele de apă diferă geografic, ele fiind bogate în zonele montane şi reduse în
Bărăgan şi Dobrogea, precum şi în unele zone carstice, unde utilizarea apelor meteorice

7
pentru nevoile populaţiei nu este o raritate. Diversele aducţiuni interbazinale nu au anulat
discrepanţele şi nu cresc pe ansamblu cantitatea de apă, fapt pentru care România are un
motiv în plus să manifeste grijă faţă de apele ei, care pun probleme serioase nu doar
cantitativ ci mai ales calitativ.

1.1. COMPOZITIA FIZICO-CHIMICA A APELOR NATURALE

Apa nu apare în natură în stare pură, ci are multe săruri dizolvate şi alte substanţe.
Desigur proporţia variază mult între apele dulci şi cele sărate, oceanice sau din lacuri
sărate. Astfel, în ea găsim cationi: calciu, magneziu, sodiu, potasiu, aluminiu, fier,
mangan, titan, crom, nichel, cupru, staniu, plumb, zinc, cobalt, arsen, seleniu, cadmiu,
sronţiu, bariu, litiu, beriliu etc. ; anioni : fluorură, azotat, bromură, fosfat, borat, iodură,
cian, sulfat, carbonat, bicarbonat, hidroxil, azotit etc. ; substanţe neionice: silice,
substanţe uleioase, petroliere, grase, fenoli, detergenţi, gaze dizolvate (oxigen, dioxid de
carbon, azot, în cantităţi mai mici şi metan, oxizi de azot, amoniac, hidrogen sulfurat,
radon etc.) precum şi microfloră şi faună.
Calitatea apelor naturale este determinată, în general, de totalitatea substanţelor
minerale sau organice, gazele dizolvate, particulele în suspensie şi organismele vii
prezente. Din punct de vedere al stării lor, impurităţile pot fi solide, lichide sau gazoase.
Acestea pot fi dispersate în apă, şi se pot clasifica după dimensiunile particulelor
dispersate în suspensii, coloizi şi soluţii.
Desigur, o anumită apă nu poate conţine toate aceste impurităţi concomitent, cu atât
mai mult cu cât existenţa unora dintre acestea este incompatibilă cu echilibrul chimic
stabilit în apă. În afara acestor substanţe menţionate, în apele naturale se mai pot găsi şi
alte tipuri de impurităţi. Astfel, plumbul sau cuprul se pot întâlni în urma proceselor de
tratare a apelor sau datorită sistemului de transport precum şi din apele meteorice. Unele
ape naturale conţin seleniu sau arsen într-o cantitate suficientă ca să le afecteze calitatea.
De asemenea, se poate afirma că toate apele naturale conţin substanţe radioactive, în
principal radium, dar numai în unele cazuri de ape subterane concentraţia acestora atinge
valori periculos de mari. Alte surse naturale conţin crom, cianuri, cloruri, acizi, alcalii,

8
diferite metale sau poluanţi organici, toate aduse în receptori de apele uzate provenite din
industrie sau aglomeraţii urbane

Abundenţa relativă a solidelor dizolvate în apă este desigur dependentă mult de natura
geologică a zonei şi de alţi factori. Totuşi statistic unele elemente sunt prezente în
cea mai mare parte a apelor şi au concentraţii semnificative, pe când altele apar rar
sau numai în cantităţi extrem de reduse. O statistică asupra compoziţiei apei potabile
propune următoarea ordine a abundenţei:
· Constituenţi majori (de la 1 la 1000 mg /litru): sodiu, calciu, magneziu
, bicarbonat, sulfat, clor, silice;
· Constituenţi secundari ( de la 0,01 la 10 mg / litru): fier, stronţiu, potasiu, carbonat,
azotat, fluor bor;
· Constituenţi minori (de la 0,0001 la 0,1 mg/litru): stibiu, aluminiu, arsen, bariu, brom,
cadmiu, crom, cobalt, cupru, germaniu, iod, plumb, litiu, mangan, molibden, nichel,
fosfat, rubidiu, seleniu, titan, uraniu, vanadiu, zinc;
· Constituenţi prezenţi ca urme (de regulă sub 0,001 mg/ litru): beriliu, bismut, ceriu,
cesiu, galiu, aur, indiu, lantan, neobiu, platina, aur, ruteniu, scandiu, argint, thaliu, toriu,
cositor.În funcţie de ionii dominanţi, putem clasifica apa dulce în 24 de categorii. În
practică această distincţie este foarte utilă la apele minerale. Majoritatea apelor râurilor
mari sunt calcice-hidrocarbonatate.
Pentru a ne face o idee despre ce înseamnă în practică aceste concentraţii, să vedem ce
cantităţi impresionante de diverse minerale solvite există în medie într-un volum cubic de
apă de mare cu latura de o milă: 120.000.000 tone de clorură de sodiu, 18.000.000 tone
de clorură de magneziu, 8.000.000 tone de sulfat de magneziu, 6.000.000 tone de sulfat
de calciu, 4.000.000 tone de sulfat de potasiu, 550.000 tone de carbonat de calciu,
350.000 de tone de bromură de magneziu, 60.000 de tone de sronţiu, 21.000 tone de bor,
6400 de tone de fluor, 900 tone de bariu, între 100 şi 12.000 de tone de iod, 50 până la
350 tone de arsenic, 45 tone de argint, 25 de tone de aur şi 7 tone de uraniu.... Într-adevăr,
marea ascunde comori... Doar că nu avem capacitatea tehnică de a extrage la nivel
industrial aceste minerale din apa mării şi continuăm să o facem prin mineritul pe uscat,
uneori cu consecinţe de mediu catastrofale.

9
1.2. MODALITATI DE DEFINIRE A CALITATII APEI

Calitatea apei se poate defini ca un ansamblu convenţional de caracteristici fizice,

chimice, biologice şi bacteriologice, exprimate valoric, care permit încadrarea probei într-
o anumită categorie , ea căpătând astfel însuşirea de a servi unui anumit scop . Pentru
stabilirea calităţii apei, din multitudinea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice care
pot fi stabilite prin analize de laborator se utilizează practic un număr limitat, considerate
mai semnificative . Sistemul mondial de supraveghere a mediului înconjurător prevede
urmărirea calităţii apelor prin trei categorii de parametri :
1. parametri de bază : temperatură, pH, conductivitate, oxigen dizolvat, colibacili ;
2. parametri indicatori ai poluării persistente : cadmiu, mercur, compuşi organo -
halogenaţi şi uleiuri minerale ;
3. parametri opţionali : carbon organic total ( COT ), consum biochimic de oxigen (
CBO) detergenţi anionici, metale grele, arsen, bor, sodiu, cianuri , uleiuri totale,
streptococi .
Pentru precizarea caracteristicilor de calitate a apei se utilizează urmatoarea terminologie
Criterii de calitate a apei - totalitatea indicatorilor de calitate a apei care se utilizează
pentru aprecierea acesteia în raport cu măsura în care satisface un anumit domeniu de
folosinţă sau pe baza cărora se poate elabora o decizie asupra gradului în care calitatea
apei corespunde cu necesităţile de protecţie a mediului înconjurător ;
Indicatori de calitate ai apei - reprezentaţi de caracteristici nominalizate pentru o
determinare precisă a calităţii apelor ;
Parametri de calitate ai apei – sunt valori şi exprimări numerice ale indicatorilor de
calitate ai unei ape.
Valori standardizate ale calităţii apei - reprezintă valori ale indicatorilor de calitate a
apelor care limitează un domeniu convenţional de valori acceptabile pentru o anumitã
folosinţă a apei .
Indicatori de calitate ai apei

10
Aşa cum s-a arătat deja, pentru caracterizarea calităţii şi gradului de poluare a unei ape
se utilizează indicatorii de calitate. Aceştia se pot clasifica după natura lor şi după natura
şi efectele pe care le au asupra apei.

1.3. CALITATEA APELOR SUBTERANE FREATICE

Poate fi apă dulce sau apă sărată. După adâncime distingem ape freatice şi ape de
profunzime. Ele se află de regulă în dinamică, în legătură cu apele de suprafaţă, dar sunt
şi unele bine izolate de milenii pe care le numim ape fosile. Apele subterane exploatabile
de către om se numesc acvifere. Omul a început şi el să influenţeze apele subterane
naturale tot mai mult şi chiar să creeze acvifere artificiale. În sol există şi apă în formă
solidă. În zone temperate apa îngheaţă iarna până la o adâncime de la câţiva centimetri la
câţiva metri, dar în munţi înalţi şi mai ales în zonele arctice şi antarctice, pământul e
îngheţat continuu de milenii pe adâncimi ce pot ajunge la sute de metri, acea apă
numindu-se permafrost. Uneori în vara arctică respectiv australă se topeşte un strat
subţire la suprafaţă, dar în profunzime apa rămâne în stare solidă.

11
 CAP.2. POLUAREA APELOR SUBTERANE

În condiţiile în care calitatea apelor constituie o problemă prioritară pe plan

mondial, iar singura sursă de ape nepoluate o reprezintă rezervorul de ape subterane,
menţinerea acestei rezerve reprezintă o condiţie vitală pentru omenire.

Apa subterană este o sursă bună de apă potabilă datorită proprietăţilor de purificare ale
solului. Fenomenul de poluare apare uneori şi în cazul apelor subterane, deşi acestea sunt
mai protejate decât apele de la suprafaţă.

Poluarea este o modificare a proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale apei,

restrângând posibilităţile de folosire a apei subterane, facând-o neutilizabilă. Calitatea
apelor constituie o componentă ecologică şi economică a sistemului de gospodărire a
surselor de apă. Poluarea apei subterane este asociată unei multitudini de aspecte
neplăcute cum ar fi gustul, mirosul, culoarea, duritatea, existenţa unor organisme
patogene sau a unor substante toxice, explozive sau inflamabile.

Poluarea apei subterane duce la imposibilitatea utilizării acviferului pentru perioade

foarte lungi de timp, de ordinul deceniilor sau chiar secolelor. Acest fapt este datorat
vitezelor extrem de mici ale apei subterane.

Poluatorii majori care afectează calitatea apei subterane se pot grupa în următoarele
categorii: produse petroliere, produse rezultate din procesele industriale, produse chimice
utilizate în agricultură, produse menajere şi rezultate din zootehnie, poluarea cu metale
grele.

Scopul final al studiului poluării apelor subterane îl constituie realizarea unor

modele de prognoză calitativă şi cantitativă precum şi stabilirea unor programe de
optimizare a investigaţiilor asupra mediului. De mare actualitate este problema reabilitării
acviferelor.

12
Caracterizarea calităţii apelor subterane freatice se efectuează, de regulă, pe baza
interpretării rezultatelor determinării, atât a unor indicatori generali, cât si a unor
indicatori specifici.

Indicatorii generali se referă, în special, la încărcarea naturală a apelor freatice.

• Indicatorii fizici: pH;

• Regimul de oxigen: oxigen dizolvat, CCO-Mn; CBO5; CCO-Cr;

• Nutrienti: azotiti, azotati; amoniu; fosfor total; PO4.

• Ioni generali: reziduu filtrabil uscat la 105o, cloruri, sulfati, Ca, Mg, Na, K, Fe total;
Mn;

• Micropoluanţi anorganici: cianuri, hidrogen sulfurat, detergenţi, fenoli;

• Metale grele: arsen; cadmiu; crom; nichel; plumb; cupru;

• Substanţe prioritare/prioritare periculoase: pesticide;

• Indicatori bacteriologici: bacterii coliforme totale; bacterii coliforme fecale; număr de

germeni la 3700C (exprimaţi în numar coli/100 cm3, respectiv prin nr.germeni/ml).
Interpretarea valorilor indicatorilor chimici analizaţi se realizeaza prin comparaţie cu
valorile admise (A) şi admise în mod excepţional (AE) conform STAS 1342/91 - APA
POTABILĂ şi a Legii 458/2002 - Legea privind calitatea apei potabile.

Cauzele contaminării acviferului freatic cu azotaţi sunt multiple şi au caracter cumulativ.

Astfel, o sursă cu pondere importantă în contaminarea cu azotiţi o constituie spălarea
permanentă a solului impregnat cu oxizi de azot (NO2 ) de către precipitaţiile atmosferice
şi apa de irigaţii. O altă sursă cu pondere importantă o constituie apa de suprafaţă (râuri,
lacuri) în care s-au evacuat ape uzate încarcate cu azotaţi. La aceste două surse, ce au un
caracter cvasipermanent, se adaugă sursele cu caracter aleator generate de aplicarea
îngrăşămintelor chimice pe unele categorii de terenuri arabile. În aceste ultime zone

13
concentraţiile azotaţilor se situează frecvent în jurul valorii de 100 mg/l, putând atinge
valori de câteva ori mai mari.

O situaţie cu totul aparte o reprezintă contaminarea intensă a acviferelor cu substanţe

organice şi amoniu . De exemplu, pentru indicatorul CCO-Mn , 47,2% din foraje şi
pentru amoniu , 43,7% din foraje distribuite în aproape toate bazinele hidrografice,
prezintă depăşiri. Formele cele mai intense de depreciere multiplă a calităţii s-au
identificat în zonele de intravilan rural, unde datorita lipsei unui minim de dotări cu
instalaţii edilitare, deşeurile lichide ajung în subteran direct (prin intermediul latrinelor
neimpermeabilizate sau şanţurilor arterelor stradale), cât şi indirect (de la depozitele de
gunoi de grajd, gropi improvizate de deşeuri menajere, etc).

14
 CAP.3. CONDUCTIVITATEA ELECTRICA

Conductivitatea electrică (numită și conductibilitatea electrică specifică) este

mărimea fizică prin care se caracterizează capacitatea unui material de a
permite transportul sarcinilor electrice atunci cînd este plasat într-un cîmp electric.
Simbolul folosit pentru această mărime este de obicei σ (litera grecească sigma),
iar unitatea de măsură este siemens pe metru (S·m−1). Mărimea inversă conductivității
esterezistivitatea electrică, cu simbolul ρ (litera grecească ro) și unitatea de măsură ohm
metru (Ω·m).

Următorii termeni sînt înrudiți cu conductivitatea electrică dar au semnificații diferite:

Conductibilitatea electrică este proprietatea materialelor de a permite

trecerea curentului electric.

Conductanța electrică este mărimea care exprimă capacitatea a unui conductor sau
circuit dat de a conduce curentul electric. Conductanța se măsoară în siemens (S) și este
mărimea inversă rezistenței electrice măsurate în ohmi (Ω).

De exemplu, în conductoare, datorită agitației interne, multitudinea de electroni ce se

deplasează de la un atom la altul, poate fi asimilată cu un gaz electronic în care
interacțiunile dintre electroni sunt neglijabile. Se ține cont că electronii se ciocnesc cu
ionii pozitivi metalici după parcurgerea drumului liber mijlociu, cu o viteză calculabilă.
Datorită agitației interne naturale, electronii au viteze diferite, precum și direcții, sensuri,
putându-se calcula o viteză medie de grup:

15
unde: k = 1,38.10 − 23[JK − 1], iar T este temperatura absolută [K]

Dacă se aplică din exterior un câmp electric conductorului, electronii smulși de câmp au
o anumită direcție, sens si viteză calculabilă.

3.1. DETERMINAREA CONDUCTIVITATII APEI DE SUPRAFATA

3.1.1.MĂSURAREA CONDUCTIVITĂŢII ELECTRICE A APEI.

1. Scopul lucrării.

Lucrarea are ca scop exemplificarea măsurării conductivităţii electrice a apei în vederea

verificării calităţii acesteia şi a determinării gradului de mineralizare.

2. Elemente teoretice.

Măsurarea conductivităţii apei este reglementată de STAS 7722-84, precum şi de ISO

7888-1983.
Conductivitatea electrică depinde de concentraţia în ioni, de natura ionilor, de
temperatură şi de viscozitatea soluţiei. Apa pură are, la 25º C, o conductivitate k25=5,483
μm/m. Apa din natură conţine în soluţie, funcţie de sursă, diferite substanţe dizolvate.
Conductivitatea, în cazul soluţiilor apoase, este puternic influenţată de concentraţia
substanţelor, fiind folosită astfel ca indicator al gradului de mineralizare a apei.
Datorită variaţiei importante a conductivităţii cu temperatura, pentru a decide asupra
calităţii apei, toate rezultatele trebuie aduse la aceeaşi temperatură de referinţă. Pentru
determinarea conductivităţii echipamentul este format în principiu dintr-un montaj de
tipul unei punţi echilibrate sau neechilibrate, o celulă de măsurare şi un traductor de
temperatură. Ansamblul se etalonează direct în unităţi de rezistenţă sau de conductivitate

16
la temperatura de referinţă. Celula de măsurare este compusă dintr-un cilindru deschis,
conţinând electrozi de platină lucioşi şi platinaţi.
Pentru determinarea conductivităţii există două procedee: primul pe baza măsurării
directe a conductanţei G şi pe baza folosirii constantei celulei de măsurare şi al doilea pe
baza etalonării lanţului direct în unităţi de conductanţă cu soluţii etalon.
În primul procedeu, cunoscând constanta celulei de măsurare K [m-1] sau [cm-1 ], şi
măsurând conductanţei G cu ajutorul punţii, din relaţia

k GK
se obţine conductivitatea k.

În procedeul bazat pe etalonarea lanţului de măsurare este necesar să dispunem de

un set de soluţii etalon cu conductivităţi k cunoscute şi de posibilitatea unor reglaje de
zero şi de pantă la punte la afişaj.
Prin aceste reglaje, pe baza valorilor soluţiilor etalon, aparatul este pus să afişeze
direct valori ale conductivităţii. Pe baza valorilor conductivităţii se apreciază gradul de
mineralizare cu

Relaţia:

Gradul de mineralizare [mg/l]= C x Conductivitatea [μS/cm]

Unde:

coeficientul C are valorile orientative

k[μS/cm] <50 50-166 166-333 333-833 833-10000 >10000

C [mg/l]/ [μS/cm] 1,365 0,048 0,769 0,716 0,758 0,850

17
3. Descrierea instalaţiei.

Pentru exemplificarea măsurării conductivităţii se foloseşte trusa formată din celula

conductometrică, traductorul de măsurare, aparatul de măsurat şi setul de soluţii de
clorură de potasiu cu valori cunoscute ale conductivităţii şi pahare pentru probe. De
asemenea este nevoie de apă distilată (demineralizată) pentru clătirea celulei şi a vaselor.
Se introduc în bornele corespunzătoare ale aparatului celula de măsurare şi traductorul de
măsurare şi se porneşte aparatul, verificându-se tensiunea bateriei.
Aparatul, cu afişaj electronic pe 4 digiţi, are posibilitatea măsurării pe trei game de
măsurare a.< 2 ms/cm; b. < 200 μS/cm, c.<20 μS/cm, cu indicare a depăşirii prin
semnalul 1. Se va aplica metoda etalonării lanţului de măsurare, realizând o etalonare. La
pornire, în aer, aparatul trebuie să indice o valoare foarte mică, la nevoie se acţionează
asupra reglajului de zero. Se clăteşte bine un pahar cu apă distilată, şi se umple cu
aceasta. Se clăteşte celula de măsurare şi traductorul în acest pahar şi se scutură bine,
lăsând să se scurgă toată apa. Se pune într-un pahar soluţia etalon, se introduc celula şi
proba în acesta, se aşteaptă un timp scurt pentru depăşirea regimului tranzitoriu, şi din
reglajul de pantă al aparatului se acţionează astfel ca aparatul să indice aceeaşi valoare ca
cea menţionată pe soluţia etalon.
Se scot proba şi traductorul de temperatură din pahar, şi se clătesc bine cu apă
distilată. De asemenea se aruncă soluţia folosită pentru etalonare. Pentru a măsura o
probă de apă potabilă se umple un pahar, spălat anterior cu apă distilată şi scurs, cu apă
de la robinet şi se introduc în acesta celula de măsurare şi traductorul de temperatură şi
după trecerea regimului tranzitoriu se citeşte valoarea conductivităţii.
Pentru a testa influenţa variaţiei mineralizării apei, se pun în paharul cu apă potabilă
câteva cristale de clorură de sodiu şi se măsoară din nou conductivitatea. În final se
clătesc bine cu apă distilată celula de măsurare, traductorul de temperatură şi paharele şi
se scutură de picăturile rămase. Se notează pentru cele două situaţii valorile
conductivităţii şi se calculează gradul de mineralizare cu relaţiile:

Conductivitatea apei potabile k25 [[μS/cm]=

18
Gradul de mineralizare al apei potabile [mg/l]= şi se vor trage concluzii privind calitatea
apei. De asemenea pentru a doua situaţie se va indica Conductivitatea apei potabile cu
NaCl k25 [[μS/cm]= Gradul de mineralizare al apei potabile cu NaCl [mg/l]

19
 CAP.4. CONCLUZII

Calitatea apei se poate defini ca un ansamblu convenţional de caracteristici fizice,

chimice, biologice şi bacteriologice, exprimate valoric, care permit încadrarea probei într-
o anumită categorie , ea căpătând astfel însuşirea de a servi unui anumit scop .

Apa subterană este o sursă bună de apă potabilă datorită proprietăţilor de purificare
ale solului. Fenomenul de poluare apare uneori şi în cazul apelor subterane, deşi acestea
sunt mai protejate decât apele de la suprafaţă. Poluarea apei subterane este asociată unei
multitudini de aspecte neplăcute cum ar fi gustul, mirosul, culoarea, duritatea, existenţa
unor organisme patogene sau a unor substante toxice, explozive sau inflamabile.

Poluarea apei subterane duce la imposibilitatea utilizării acviferului pentru perioade

foarte lungi de timp, de ordinul deceniilor sau chiar secolelor. Acest fapt este datorat
vitezelor extrem de mici ale apei subterane.

Conductivitatea electrică depinde de concentraţia în ioni, de natura ionilor, de

temperatură şi de viscozitatea soluţiei. Apa pură are, la 25º C, o conductivitate k25=5,483
μm/m. Apa din natură conţine în soluţie, funcţie de sursă, diferite substanţe dizolvate.
Conductivitatea, în cazul soluţiilor apoase, este puternic influenţată de concentraţia
substanţelor, fiind folosită astfel ca indicator al gradului de mineralizare a apei.

Datorită variaţiei importante a conductivităţii cu temperatura, pentru a decide asupra

calităţii apei, toate rezultatele trebuie aduse la aceeaşi temperatură de referinţă. Pentru
determinarea conductivităţii echipamentul este format în principiu dintr-un montaj de
tipul unei punţi echilibrate sau neechilibrate, o celulă de măsurare şi un traductor de
temperatură. Ansamblul se etalonează direct în unităţi de rezistenţă sau de conductivitate

Pentru determinarea conductivităţii există două procedee: primul pe baza măsurării

directe a conductanţei G şi pe baza folosirii constantei celulei de măsurare şi al doilea pe
baza etalonării lanţului direct în unităţi de conductanţă cu soluţii etalon.

20
 ANEXE

FIG.1. CONDUCTOMERTRU

FIG.2. LABORATOR DE ANALIZE FIZICO-CHIMICE

21
 BIBLIOGRAFIE

1.http:// hydrop.pub.ro/vion_cap15.pdf - Compoziţia fizico chimică a apelor naturale

2. http://www.mmediu.ro-ape-caliatea_apelor_subterane.
3. http://ro.wikipedia.org/wiki/circuitul_apei_in_natura

4. Rojanschi,V.,Brad.F.,Diaconu,G.,Protecţia şi ingineria mediului,Editura economică

5. Determinarea conducivitatii apei -SR ISO

22