1 SISTEMUL SI INSTRUMENTELE DE PLATI

INTERBANCARE

Sistemul de plati si compensari reprezinta o componenta importanta a

sistemului monetar si prin acesta a infrastructurii financiare a economiei,
asigurand circulatia banilor si transferul de active monetare. Descarcarea de
obligatie pentru schimbul marfii, serviciului sau altui activ, se face de persoana
care devine noul proprietar prin cedarea catre fostul proprietar a unui activ
convenabil acestuia. Daca activul transmis este sub forma de moneda, obligatia
este pecuniara si se considera indeplinita printr-un act de plata. Relatiile din
cadrul sistemului de plati sunt relatii pecuniare si acestea trebuie sa se finalizeze
prin plata definitiva si irevocabila pentru ca tranzactia sa se incheie si sa
inceapa un nou ciclu.

1.1 EVOLUTIA PLATILOR SI A INSTRUMENTELOR DE PLATA

Sistemul de plati este indisolubil legat de moneda iar evolutia acesteia a

determinat aparitia si perfctionarea sistemului de plati ca un cadru organizat al
transferurilor monetare in scopul finalizarii tranzactiilor economice. Sistemul
de plati a aparut din cele mai vechi timpuri ca un set de reguli, la inceput sub
forma unor practici, apoi a unor reguli scrise emise de conducatorii statelor, mai
tarziu de banci si in final de autoritati monetare ca institutii specializate ale
statului.

In economiile naturale bunurile se schimbau in natura, tranzactiile fiind

cunoscute sub denumirea de troc, o forma de schimb reciproc care presupunea
dubla coincidenta a necesitatilor participantilor la schimb. In aceasta perioada
nu putem vorbi de o plata care presupune existenta monedei si deci a unor relatii
pecuniare, ci de tranzactii care se faceau pe baza unor anumite marfuri acceptate
de comunitate. Abstractizarea notiunii de marfa intermediara general valabila a
dus la aparitia monedei metalice (moneda timpurie) care a facut ca din ce in ce
mai mult tranzactiile sa se efectueze in acest tip de moneda, intrucat oferea
incomparabil mai multe avantaje decat schimbul in natura. Din acest moment
putem vorbi de plati in moneda si chiar de aparitia unor elemente de sistem de
plati prin practici unanim acceptate, cum ar fi metalele de confectionare si
forma monedei. Cresterea schimburilor comerciale si cantitatea limitata a
metalelor pretioase au determinat aparitia in Evul Mediu a monedei de hartie,
la inceput sub forma recipisei de depozit eliberate de custozii (aurarii,
argintarii) care primeau spre pastrare moneda in metal pretios cu promisiunea
eliberarii metalului celui care aducea recipisa. Aceasta hartie a devenit moneda-
semn intrucat putea fi transmisa de purtator in schimbul marfurilor pe care le
cumpara. Cam in aceiasi perioada apar si bancile comerciale care au creat un
cadru organizat si mai sigur pentru plata tranzactiilor. Factorul hotarator in
generalizarea platilor in noul tip de moneda il reprezinta insa impunerea de
catre stat a folosirii monedei-hartie (moneda fiduciara) pentru stingerea
tuturor obligatiilor publice si private, la inceput in Anglia (1708), Franta (1716)
si Prusia (1765) si apoi, treptat, si in celelalte state. Pierderea convertibilitatii
monedei-hartie a facut ca aceasta sa nu mai fie absolut necesara in tranzactii,
fiind inlocuita de moneda de cont (scripturala).

Platile in moneda scripturala sunt considerate un sir de servicii prestate

clientelei de catre banci pe baza schimbului de informatie intre ordonator,
bancher si beneficiar in legatura cu transferul unei sume de bani si inscrierea
acesteia in conturile a cel putin doi titulari. Aceasta intermediere presupune
calitatea de mandatar a bancherului pentru transmiterea la timpul fixat a unui
bun, banul-informatie (suma, valuta, datele de identificare a partenerilor,
bancile participante si natura transferului). Platile in moneda scripturala se
bazeaza in primul rand pe fiduciaritatea in moneda si sistemul monetar a
tuturor participantilor la circuitul monetar (agenti economici si noneconomici,
populatia si institutiile de credit) si pe responsabilitatea asupra monedei asumata
de stat prin banca centrala care detine monopolul emisiunii monetare si a
reglementarilor privind circulatia monetara. Aceasta incredere in moneda (o
creanta asupra bancii centrale) si in banca centrala constituie baza evolutiei
sistemului de plati.

Platile in moneda scripturala necesita insa si instrumente specifice de

plata care sa cuprinda instructiunea data de debitor pentru onorarea platii in
favoarea creditorului. Cele mai vechi instrumente de plata atestate documentar
au fost cambiile despre care exista informatii ca circulau in anii 500-600 in
China. In jurul anului 1200, Templierii care se ocupau cu diverse tranzactii
internationale au inceput sa emita viramente si cambii pe numele negustorilor,
monarhilor sau tezaurelor statelor feudale. In 1349 la Barcelona functiona o
banca de depozit si conturi curente, care se pare ca este cea mai veche mentiune
despre o banca comerciala. La inceputul secolului al XVII-lea la Amsterdam se
practicau recipisele de depozit bancar cu functie similara cecului, iar in a doua
parte a aceluiasi secol la Hamburg apare biletul de banca exprimat intr-o
moneda de cont conventionala (mark banco), dupa unele opinii, stramosul cel
mai indepartat al euro de astazi. In continuare, istoria instrumentelor de plata
este strans legata de istoria bancilor. Progresul rapid in domeniile informaticii si
a comunicatiilor din ultimele decenii ale secolului trecut a condus la aparitia
monedei electronice si a platilor electronice care au “comprimat” distantele si au
redus timpul de decontare pana la suprapunerea momentului tranzactiei cu cel al
platii.
 Instrumentele de plata monetare folosite in sistemele de plati se grupeaza
in doua mari categorii: (a) numerarul si (b) instrumentele de plata
scripturale (bazate pe suport hartie si cele electronice pe suport magnetic
sau electronic). Instrumentele de plata electronice cunosc o expansiune rapida
inlocuind numerarul si instrumentele pe suport hatrie si in acelasi timp se
realizeaza o diversificare continua in scopul asigurarii platii in timp real,
reducerii riscurilor si a costurilor de transfer al fondurilor.

Volumul tot mai mare al tranzactiilor si cresterea gradului de bancarizare

au determinat trecerea de la decontarea bilaterala a tranzactiilor dintre banci prin
sistemul conturilor de corespondent la infiintarea caselor de compensatii cu
decontare neta. Primele case de compensatii au aparut in Anglia la 1760 apoi
intr-un interval de 20 de ani in America, Franta, Italia, Germania. In perioada
moderna au aparut case de compensare multinationale, iar mai recent casele
automate de compensare, care prin tehnologiile electronice au redus drastic
timpul de decontare.

In Romania, platile fara numerar apar la inceputul secolului al XVIII-lea

si primele atestari documentare vorbesc depre casele de negot de la Bucuresti la
1700 si Brasov si Sibiu la 1750, unde circulau prin gir (zalog) inscrisuri sub
denumirea de polita. Aceste polite se decontau (“rafuiau” intre ele) pentru
stingerea obligatiilor dintre parti. Despre celelalte instrumente de plata (cec,
virament) documentele fac mentiuni de abia la inceputul secolului al XIX-lea.
Prin infiintarea Bancii Nationale a Romaniei (BNR) in 1880 s-a reglementat
circulatia monetara si s-a impus semnul monetar al tarii. In 1919 se infiinteaza
“Casse de Compensatiuni in Bucuresti” ca o asociatie de banci si bancheri,
care a stat la baza organizarii decontarii intre banci per sold. In 1926 se
infiinteaza Serviciul National de Viramente la B.N.R. dupa modelul
serviciilor similare existente la bancile centrale din Germania, Belgia si Franta.
Acest serviciu este stramosul activitatii de decontare pe baza bruta care se
desfasoara astazi la nivel national la B.N.R. si a functionat fara intrerupere de la
infiintare. In perioada economiei planificate, decontarile se faceau in cea mai
mare parte pe baza instrumentelor de credit (dispozitia de plata), cele de debit
(cecul) fiind foarte putin folosite sau s-a renuntat la utilizarea lor (cambia,
biletul la ordin). Bancile fiind proprietate de stat au dobandit drepturi destul de
mari de control al platilor (controlul prin leu), avand drept de refuz chiar daca
beneficiarul nu solicita acest lucru. In 1990, sistemul bancar se reorganizeaza pe
doua nivele, banca centrala si bancile comerciale si un nou sistem de
decontare si compensare se pune in aplicare in 1995. Totodata, se creeaza
sistemul national de plati interbancare in care BNR are rolul de conducator.
Sistemul de plati intern se aliniaza, treptat, la sistemul de plati folosit de
Uniunea Europeana (UE), iar in anul 2005 s-a implementat compensarea
automata a platior de mica valoare si sistemul de plata cu decontare bruta in
timp real a platilor de mare valoare, un sistem electronic folosit, de asemenea,
de tarile membre ale UE.

1.2 SISTEMUL DE PLATI

Sistemul de plati a fost definit in diverse variante de catre institutiile de

credit si cele de cercetare, fiind reconsiderat in functie de evolutia monedei si a
tehnologieie de inregistrare si transmisie. Cea mai reprezentativa definitie o
consideram pe cea elaborta de CPSS (Committee for Payment System
Secretariat) din cadrul Bancii Reglementelor Internatioanle, potrivit careia
sistemul de plati reprezinta un set de aranjamente pentru descarcarea
obligatiilor asumate de agentii economici cu ocazia procurarii de resurse
reale ori financiare, altfel decat prin barter, deci prin transferul titlului de
proprietate asupra unor active, care, in virtutea faptului ca sunt larg
acceptate sunt cunoscute sub numele de bani. Aceasta definitie este larg
acceptata, atat de organismele internationale, cat si de bancile centrale din
cadrul Uniunii Europene. Sistemul de plati concentreaza toate tranzactiile de
schimb din economie pentru descarcarea de obligatii pecuniare si se constituie
intr-un mecanism integrat cunoscut sub numele de sistem de plati de interes
national aflat sub supravegherea bancii centrale.

Sistemul de plati are doua functii complementare: intermedierea

tranzactiilor si garantarea schimburilor. Intermediera este asigurata de bancile
comerciale si de alti agenti nonbancari (companii de plati, brokeri, posta) care
efectueaza servicii de transfer de fonduri si de stingere a obligatiilor de plata.
Acesti agenti desfasoara activitati de interes public si de aceea sunt supusi
autorizarii, supravegherii prudentiale si altor forme de control din partea bancii
centrale. Garantarea este asigurata in final de banca centrala prin deschiderea
de conturi centralizate ale bancilor comerciale care sunt si un mecanism de
garantare a tuturor decontarilor din economie, precum si prin sistemul de
imprumutator de ultima instanta.

Elementele componente ale unui sistem de plati cuprind institutiile care

furnizeaza servicii de plati, diversele forme de creante transferate, metodele si
mijloacele de transfer, mesajele si canalele de comunicatie. In general, un
sistem de plati are forma unei piramide cu mai multe trepte. Pe prima treapta (la
baza ) se afla masa persoanelor fizice si juridice care desfasoara activitati ce dau
nastere la obligatii de plata. Populatia reprezinta sursa primara de economisire
in societate care face depozite si accepta serviciile bancilor pentru activitatea cu
amanuntul. Persoanele juridice sunt companiile care desfasoara activitati
economice, altele decat cele cu bani, precum si institutiile publice si cele
nonprofit. A doua trepta o constituie sistemul bancar la care agentii au conturi
sau unii agenti nonbancari specializati (brokeri, posta). Preferinta persoanelor
fizice si juridice pentru banci este dererminata de creantele asupra acestora
(depozitele) care au caracter de lichiditate iar transferurile se pot efectua imediat
si la intreaga valoare. Treapta a treia o constituie casele de compensatie care
pot fi de stat sau particulare, dar sub controlul bancii centrale. Treapta a patra
este agentul de decontare, una din bancile de prim rang din economie sau in
unele cazuri acest rol il indeplineste chiar banca centrala. Ultima treapta este
banca centrala care are rolul de supraveghetor, imprumutator de ultima
instanta si garantor.

Plata si transferul de fonduri. Prin plata se intelege transferul de

fonduri care are ca efect stingerea obligatiunilor financiare dintre partile
participante la o tranzactie economica si schimbul de proprietate a activului in
timp ce transferul de fonduri are un continut mai larg si fara un scop economic,
ca de ex. transferul de bani dintr-un cont in altul, transferul de bani catre o alta
persoana in scop umanitar sau pentru studii, transferul de bani de catre o
persoana care lucreaza in strainatate catre familia din tara de resedinta etc.

Transferuri interbancare si intrabancare. Transferurile de fonduri

pentru efectuarea platilor pot avea loc intre banci diferite si in acest caz acestea
se numesc transferuri interbancare spre deosebire de transferurile de fonduri
intre unitatile aceleiasi banci care se numesc transferuri intrabancare.
Transferurile interbancare modifica situatia soldurilor din conturile de la banca
agent de decontare, deci o modificare patrimoniala, cele intrabancare
determinand numai o miscare interna, soldul de la agentul de decontare
ramanand nemodificat.

Decontarea reprezinta transferul de fonduri intre banci si incarcarea-

descarcarea de gestiune a bancilor participante la transfer, precum si finalizarea
platii prin descarcarea de gestiune a platitorului (debitorul) fata de beneficiarul
platii (creditorul). Activele care circula in sistemul de plati (banii) reprezinta
creante asupra guvernului (moneda metalica), asupra bancii centrale (bancnotele
sau fondurile banesti din evidentele bancii centrale) si asupra institutiilor
bancare (depozitele bancare). Aceste active sunt cunoscute sub denumirea
generica de mijloace de decontare, folosita mai ales in activitatea de analiza a
activitatii bancare. Decontarile se impart in doua mari categorii: pe baza bruta
si pe baza neta. Decontarile pe baza bruta sunt cele care se efectueaza operatie
cu operatie si sunt specifice platilor de valori mari in timp ce decontarile pe
baza neta sunt cele supuse compensarii, cand se plateste soldul net debitor sau
se incaseaza soldul net creditor si sunt specifice platilor de valori mici. Notiunea
de decontare se foloseste mai mult in sistemul bancar iar cea de plati in practica
agentilor economici si a populatiei in relatiile cu bancile, dar exista o tendinta
de generalizare a notiunii de plati si in sfera activitatii bancare.
 Platile electronice. Progresele deosebite realizate in informatica si
comunicatii au permis aparitia platilor electronice si a sistemelor de plati pe
suport electronic. Noua tehnologie s-a folosit mai intai in domeniul
transferurilor inter-bancare de fonduri, apoi in tranzactiile comertului electronic
si in sfera serviciilor prin plati pe baza de carduri, internet si alte sisteme
tehnice de plati (videotex, multicash, telefonul mobil etc). Aceste sisteme
tehnice au permis plata de la distanta fara sa mai fie necesara prezenta la ghiseul
bancii. Din punct de vedere al sistemului de plati, schema piramidala si rolul
bancii centrale raman aceleasi, insa circuitele sistemului cunosc modificari
importante in special in sectorul bancar.

Sistemul de plati de interes national (SPIN). Sistemele de plati de

interes national sunt sisteme integrate care cuprind mai multe subsisteme unde
se ordoneaza relatiile pecuniare dintre parteneri si se asigura descarcarea de
gestiune si transferul de proprietate asupra activelor bani. Toate subsistemele
trebuie sa foloseasca insa numai moneda bancii centrale care este recunoscuta
de partenerii tranzactiilor si sistemul bancar prin care se asigura canalele de
circulatie a acestei monede. Pentru necesitatile decontarii finale, relatiile de plati
sunt ordonate intr-o forma piramidala prin concentrarea pe banci comerciale si
centralizarea la banca centrala unde platile se fac definitiv si irevocabil.

In tara noastra, SPIN a fost creat in 1995 si cuprinde mai multe

subsisteme: decontarea pe baza bruta, compensarea si decontarea pe baza neta,
decontarea bruta a platilor de mare valoare, decontarea titlurilor de stat,
decontarea depozitelor constituite de banci la banca centrala, decontarea bruta la
sfarsitul zilei a tranzactiilor bancare. Banca Nationala este unicul proprietar,
administrator si operator al sistemului national de plati si decontari interbancare,
platile catre trezoreria statului, precum si platile si depozitarea titlurilor de stat.
In anul 2001activitatea de compensare a fost externalizata de banca centrala
catre TransFonD, o institutie cu capital bancar privat si de stat, specializata in
transferul de fonduri, iar din 2005 TransFonD va gestiona si noul sistem
electronic de plata cu decontare bruta in timp real.

Rolul bancii centrale este de definire si implementare a politicilor in

sistemele de plati, precum si de coordonare, supraveghere si garantare (in unele
tari si de agent de decontare). In tara noastra rolul bancii centrale este stabilit
prin Legea nr. 312/2004 de aprobare a Statutului BNR care prevede urmatoarele
atributii: reglementarea sistemului de plati ca un intreg, incluzand instrumentele
de plata; supravegherea sistemelor de plati individuale; identificarea etapelor
care trebuie parcurse pentru a preveni orice situatie care ar putea pune in pericol
buna functionare a sistemelor de plati; monitorizarea si prevenirea riscurilor ce
ar putea interveni in sistemele de plati si a riscurilor de credit in sistemul bancar.
Rezulta deci rolul primordial al bancii centrale fara de care un sistem de plati nu
ar putea sa functioneze.

1.3 INSTRUMENTE DE PLATI

Instrumenele de plati sunt monedele propriu zise si anumite documente

bancare operationale pe suport hartie, magnetic sau electronic, care functioneaza
pe baza unor tehnicii specifice de operare, circuite si securizare in vederea
transferului de fonduri de la ordonator la beneficiar. Aceste instrumente sunt
emise de banca centrala (moneda efectiva) si bancile comerciale (moneda
scripturala) cu aprobarea bancii centrale pentru a se asigura o forma
standardizata si un continut economic si juridic care sa permita transferul de
fonduri in deplina siguranta si delimitarea responsabilitatilor participantilor la
transferul bancar. Aceste instrumente se pot folosi si de entitatile non bancare ca
posta, firmele de decontari sau cele pentru operatiuni cu titluri, autorizate expres
de banca centrala pentru a opera in domeniul transferurilor de fonduri.

Instrumentele de plati se impart in doua mari categorii: instrumente cu

numerar si instrumente fara numerar.

Instrumentele de plata cu numerar sunt reprezentate prin moneda

metalica si bancnote (moneda de hartie) si reprezinta cea mai veche forma de
circulatie monetara. Pentru a indeplini functia de instrument de plata, moneda
metalica si bancnotele – numerarul in termeni bancari – necesita un complex de
tehnici si reglementari cu caracter normativ emise de banca centrala si bancile
comercile.

Instrumentele de plata fara numerar sunt documente standardizate

care contin instructiuni de plata date de platitor bancii sale pentru transferul
fondurilor catre banca beneficiarului. Pe baza instrumentului de plata se fac
inregistrari in conturile partenerilor de la bancile lor care atesta diminuarea
respectiv majorarea creantelor monetare asupra bancilor. Instrumentele de
plata folosite in tranzactii sunt urmatoarele: ordinul de plata, cambia, cecul,
biletul la ordin, cardul. De asemenea, mai sunt unele instructiuni de plata
care genereaza transferuri de fonduri ca: debitul direct si platile
programate.

Orice document de plata contine doua tipuri de informatii: financiare si

nonfinanciare. Informatia financiara (monetara sau informatie bani) se refera la
suma de bani ce trebuie platita, valuta, scadenta, bancile participante si conturile
debitoare si creditoare, numele partilor participante la tranzactie, iar
responsabilitatea pentru acuratetea acesteia revine emitentului. Informatia
nonfinanciara cuprinde elemente adiacente platii ca scopul acesteia sau anumite
instructiuni cu caracter specific. Desi instrumentele de plata difera destul de
mult unele de altele in functie de specificul platii, totusi acestea au unele
caracteristici comune care permit clasificarea acestora dupa mai multe criterii.

(a) Din punct de vedere al obligatiilor juridice create:

- instrumente de credit (din initiativa debitorului) – ordinul de plata;
- instrumente de debit (din initiativa creditorului) – cecul, cambia,
biletul la ordin.

(b) Dupa suportul instrumentului:

- instrumente pe suport hartie – cecul, ordinul de plata, cambia,
biletul la ordin;
- instrumente pe suport magnetic – cardul;
- instrumente pe suport electronic – ordinul electronic de plata, cecul
electronic.

(c) Dupa modul de transmitere:

- letric;
- automatizat – telex, fax, telefon, retea electronica.

(d) Dupa natura juridica a initiatorului:

- plati pentru persoane juridice – plati profesionale, institutionale;
- plati pentru populatie.

(e) Dupa raportul de timp intre scadenta obligatiei si emiterea

instructiunii:
- instrumente de plata anticipata;
- instrumente de plata neintarziata;
- instrumente de plata intarziata.

(f) Dupa raportul de spatiu:

- plata directa (fata la fata);
- plata la distanta.

(g) Dupa valoarea platii:

- plati de valori mari;
- plati de valori mici.

Evolutia in domeniul instrumentelor de plata se manifesta in trecerea de

la suportul hartie la suportul magnetic si electronic, precum si inmagazinarea
unui volum cat mai mare de informatii care sa poata fi prelucrate informatic,
astfel ca plata sa se faca aproape in timp real, similara cu plata numerarului .
 1.4 OPERATIUNI BANCARE DE PLATI

Operatiunile bancare sunt determinate de activitatile care se desfasoara in

cadrul bancii privind relatiile cu clientii. Cele mai multe operatiuni genereaza
relatii patrimoniale care determina modificari de sume in conturile clientilor si
sunt cunoscute sub denumirea de operatiuni bilantiere (active si pasive), iar
celelalte reflecta numai obligatii ale clientelei sau bancii, potential patrimoniale,
care nu se inregistreaza in conturile bilantiere si se numesc operatiuni
extrabilantiere (de comision, de mandat, garantii, obligatii anticipate, credite
neperformante expirate, sume in litigiu aflate la insantele de judecata etc).

Operatiunile pasive sunt cele de constituire a resurselor si se refera la:

(a) operatiuni de trezorerie si interbancare; (b) operatiuni cu clientela; (c)
operatiuni cu titluri de valori; si (d) operatiuni de capital si provizioane.
Ponderea cea mai mare, 60%-80% din pasivul bilantier, o detin operatiunile cu
clientela (depozitele).

Depozitele bancare reprezinta principala sursa de finantare pentru o

banca si volumul acestora ar trebui sa fie cel putin egal cu volumul
plasamentelor in credite si titluri de valori. Depozitele bancare sunt de doua
feluri: la vedere si la termen. Depozitele la vedere sunt constituite din
disponibilitatile clientilor aflate in conturile curente din care se pot face plati in
orice moment. Datorita volatilitatii lor, aceste depozite nu sunt remunerate sau
primesc o dobanda destul de redusa. Din punct de vedere al bancii, depozitele la
vedere sunt foarte profitabile si politicile bancare pun accent pe atragerea
clientilor, in special clienti mari care mentin sume importante in conturi, precum
si pe diversificarea serviciilor pentru populatie care presupune mentinerea unor
sume in conturile curente. Depozitele la termen sunt sumele atrase la diverse
perioade de la 7 zile la 12 luni si chiar mai mari. In practica bancara cele mai
frecvente depozite sunt la 3 si 6 luni si mai putin la 9 si 12 luni si foarte rar
peste acest termen. La depozitele la termen de pana la 12 luni se aplica, de
regula, dobanda fluctuanta, dar se poate folosi si dobanda fixa, iar la cele peste
un an se foloseste mai mult dobanda fixa. Retragerea depozitului inainte de
termen duce la pierderea dobanzii pentru depozite la termen si primirea dobanzii
pentru depozite la vedere, in acest fel bancile recuperandu-si costurile pentru
resursele care trebuie atrase imediat de pe piata. Depozitele le termen cu
formele lor derivate reprezinta cea mai importanta sursa atrasa de banci datorita
stabilitatii pe perioade determinate, aspect esential pentru trezoreria bancii.
Depozitele la termen sunt in acelasi timp surse destul de profitabile datorita
ecartulului dintre dobanda la depozitele plasate (dobanda activa) si dobanda la
depozitele atrase (dobanda pasiva). In acest sens este elocventa sitauatia din tara
noastra din perioada 1996-2000, cand marja de dobanda intre depozitele plasate
si cele atrase a fost de 8% - 10% si chiar peste, fata de 1% - 2% in tarile
dezvoltate.

Imprumuturi. Bancile comerciale apeleaza pentru imprumuturi la banca

centrala pentru refinantare si la alte banci pentru completarea resurselor, in
special a celor valutare si pentru asigurarea unor resurse pe termene mai lungi.
Imprumuturile de refinantare se fac, de regula, sub forma creditelor lombard
in situatiile acute de lichiditate, pe baza unor garantii ferme ca titlurile de valori
si pe perioade scurte. In general, imprumuturile de refinantare au o pondere
foarte redusa. Imprumuturile de la alte banci se regasesc sub forma
imprumuturilor in valuta pe obiect (proiecte) sau a liniilor de credite si se acorda
pentru finantarea importurilor. Liniile de credit se deschid pe perioade de pana
la un an, dar cu posibilitatea de reinnoire, astfel ca devin finantari pe termen
mijlociu.

Titluri de valori. Operatiunile cu titluri de valori reprezinta emisiuni de

obligatiuni pe piata interna si internationala in scopul de a atrage resurse, in
special in valuta. Totodata, prin aceste emisiuni bancile isi verifica atractivitatea
pe piata, in mod deosebit pe cele internationale si isi mentin prezenta pe aceste
piete pentru noi emisiuni in nume propriu sau al clientilor.

Capitalul propiu este format din capitalul social si rezerve. Capitalul

social reprezinta partea investita de actionari sub forma de actiuni, iar rezervele
(generala si de risc de credite) se constituie pe parcurs, din profit, pentru
asigurarea lichiditatii si solvabilitatii. Banca centrala stabileste, din timp in timp,
capitalul minim pentru societatile bancare care este obligatoriu de constituit.
Pentru a se preveni extinderea activitatii fara o capitalizare adecvata, banca
centrala stabileste grade minime de capitalizare ca raport intre capitalul propiu
si activele ponderate cu gradul de risc.

Operatiunile active sunt cele de folosire a resurselor si se refera la:

operatiuni de trezorerie (operatiuni cu numerar, depozite la banca centrala si la
alte banci, conturi de corespondent, credite acordate bancilor), operatiuni cu
clientela (credite curente de toate tipurile, credite restante, creante atasate),
operatiuni cu titluri si valori imobilizate (active corporale). Operatiunile cu
clientela si cele cu titluri detin ponderea principala in totalul activului bilantier.

Operatiunile cu numerar reprezinta incasarile si platile in numerar, in

lei si valuta, efectuate la cererea clientilor. Circuitul numerarului se desfasoara
prin banci care dispun de personal specializat si spatii adecvate – casierii,
tezaure, echipamente de numarat, sortat si verificat moneda. Excedentul sau
deficitul de numerar in moneda locala se reglementeaza prin banca centrala (in
unele tari prin companii specializate), iar in valuta prin bancile din strainatate,
in special din Elvetia.

Creditele neguvernamentale (bancare) reprezinta portofoliul cel mai

important de active pentru o banca comerciala si in acelasi timp forma
principala de folosire a resurselor. Volumul creditelor acordate de banci in
cursul unui an este mult mai mare decat soldul acestora la finele anului care
apare in bilant. Viteza de rotatie este de 2-3 ori, ceea ce face ca perioada medie
de creditare sa fie de 4-6 luni. In structura, creditele de trezorerie sunt cele
mai solicitate si reprezinta peste 50% din creditele neguvernamentale. Acestea
se acorda pentru activitatea curenta de exploatare sub forma creditelor globale
de exploatare, liniilor de credite si creditelor pe obiect. Creditele pentru
echipamente detin cca. 25% din creditele neguvernamentale si se acorda pentru
retehnologizare si modernizare, importuri de masini si utilaje, realizarea de noi
capacitati de productie. Din punct de vedere al beneficiarilor, peste 90% din
credite se acorda unitatilor corporatiste, populatia detinand pana la 10%. Daca
avem in vedere ca populatia detine ponderea principala la crearea resurselor de
creditare apare un fenomem de subcreditare a acesteia. Activitatea de retail inca
insuficient dezvoltata, precum si faza incipienta in care se afla creditul ipotecar
fac ca volumul creditelor pentru populatie sa se mentina la un nivel redus.
Activitatea de creditare aduce venituri importante bancilor prin dobinzi,
comisioane si alte speze bancare obtinute din derularea creditelor, comisioane
din serviciile bancare de cont curent, operatiuni cu numerar, carduri, plati
electronice etc.

Creditele guvernamentale (titluri de valori) se acorda de banci in baza

bonurilor de tezaur sau a obligatiunilor emise de entitatile guvernamentale care
sunt purtatoare de dobanda. Acestea sunt pe termen scurt sau mijlociu si se pot
valorifica pe piata secundara pentru obtinerea de lichiditati.

Portofoliul de titluri al bancilor se poate constitui prin scontarea

cambiilor, primirea titlurilor in garantie pentru creditele acordate, achizitionarea
titlurilor de pe piata de capital. Titlurile, cu exceptia celor guvernamentale, detin
o pondere destul de scazuta in activul bancilor comerciale.

1.5 CONTURILE BANCARE

Relatiile care se stabilesc intre banci si clientii acestora, materializate in

operatiunile bancare, se reflecta in sistemul conturilor bancare si intr-o forma
agregata in bilantul contabil al acestor institutii. Contul bancar este un
mecanism de constituire a resurselor si de stingere a obligatiilor clientilor in
procesul economic, a reflectarii circuitelor in sistemele de plati si compensari, a
relatiilor cu diverse entitati pe plan national si international. Principala utilizare
a conturilor este aceea de inregistrare, la un anumit moment, prin inscrierea unei
sume intr-o parte a contului si la un alt moment in cealalta parte a contului.
Aceste operatiuni asigura circulatia informatiei cu un anumit scop, acela de a
reflecta decizia titularului de cont. Drepturile si obligatiile pecuniare sunt
evidentiate in documente cu valoare legala (legal recunoscute) in scopul de a
fundamenta operatiunile din conturi. Cele doua parti ale conturilor bancare
reflecta drepturi (creante) si obligatii (datorii) ale titularului de cont si sunt
denumite in contabilitate debit si credit. Daca titularii de cont sunt diferiti avem
de a face cu un transfer de proprietare asupra sumei banesti (plata), iar
informatia este denumita informatie-bani. Transferul de proprietate presupune
irevocabilitatea platii care asigura finalitatea decontarii si stingerea de
obligatii. In orice moment, sumele cumulate (totalul) din debitul si creditul
contului se pot compensa si rezulta un sold care reflecta pozitia patrimoniala,
adica volumul de creante sau obligatii ale titularului. Contul este organizat de un
custode al titularului, de regula o banca si de aceea se numeste cont bancar.

Contul bancar are unele carcteristici specifice reflectate in contabilitatea

bancara, dintre care cele mai importante sunt: (a) marea majoritate a
informatiei-bani reflecta schimburile de proprietate a activelor financiare; (b)
trecerea din proprietatea bancii in proprietatea clientului a unui credit acordat de
banca si inregistrat in cont; (c) trecerea din proprietatea clientului in cea a
bancii, prin inregistrare in cont, a ratelor din credit rambursate, precum si a
dobanzilor si comisioanelor cuvenite bancii; (d) efectuarea si de alte operatiuni
decat depozitele si creditele, cum ar fi constituirea de garantii, operatiuni in
valuta, operatiuni cu titluri de valori etc. Deci, contul bancar reflecta tipul
comertului cu bani efectuat de banca, din care rezulta drepturile si obligatiile
bancii fata de client.

Conturile care se pot deschide clientilor se pot grupa in trei mari

categorii: conturi curente, conturi de depozite si conturi de imprumut.

Conturile curente se deschid clientilor pentru inregistrarea operatiunilor

curente de incasari si plati in numerar, transferul fondurilor intre bancile
clientilor care reprezinta incasari si plati, precum si alte operatiuni generate de
acordarea si derularea creditelor, constituirea si retragerea depozitelor, diverse
servicii prestate pentru populatie si agentii economici. Contul curent este cel
mai utilizat cont bancar, intrucat prin el se desfasoara intreg fluxul bancar al
clientului si permite o informare operativa asupra lichiditatii imediate a acestuia.
Contul curent incepe sa functioneze prin creditare, operatiunea reprezentand
depunerea unei sume in numerar la casieria bancii de catre titular, transferul
unui fond de la alta banca, transferul din alt cont al titularului (retragere de
depozit, creditare), bonificare de dobanda etc. Contul curent functioneaza pe
baza a doua principii: (a) asigurarea permanenta a disponibilitatilor, adica
a soldului creditor si (b) capacitatea juridica a titularului de a dispune de
plati in proportia in care activele din cont sunt libere de gaj sau alte obligatii
dispuse de autoritatea publica. Desi contul curent incepe sa functioneze prin
creditare, ca un cont de pasiv, la sfarsitul zilei poate avea sold debitor, ca un
cont de activ, ca urmare a creditelor folosite. In cursul zilei poate avea sold
creditor sau debitor, contul functionand ca o “suveica” care asigura mai intai
folosirea fondurilor proprii si apoi a celor imprumutate. Asemene conturi care
pot avea solduri creditoare sau debitoare se numesc bifunctionale.
Disponibilitatile din contul curent sunt foarte volatile si nu pot fi folosite de
banca drept resurse de creditare, din care cauza la soldurile creditoare nu se
bonifica dobanda sau daca se acorda aceasta este foarte mica. Pentru
operatiunile efectuate in contul clientului banca percepe comisioane potrivit
tarifelor anuntate. Comisioanele se pot calcula asupra rulajului creditor al
contului curent sau operatiune cu operatiune, conform practicii bancii.

Deschiderea conturilor curente. Pentru a functiona, conturile curente

trebuie mai intai deschise, moment in care se stabilesc primele relatii de lucru
cu clientii. La deschiderea conturilor curente in lei nu sunt restrictii, bancile
fiind suverane sa-si stabileasca propriile reguli de functionare. Anumite restrictii
apar la deschiderea conturilor in valuta impuse de Regulamentul valutar al BNR
cu privire la justificarea provenientei sumelor incasate, precum si a platilor
efectuate. O astfel de restrictie este prevederea ca pe teritoriul Romaniei platile
se fac numai in moneda locala, ceea ce inseamna ca detinatorii de valuta trebuie
sa o schimbe in lei pentru plata bunurilor si serviciilor sau restrictia privind
sumele in valuta care pot fi scoase din tara sub forma de numerar de catre
persoanele fizice. Deschiderea contului curent incepe cu incheierea conventiei
intre banca si client cu privire la drepturile si obligatiile partilor si la acceptarea
regulilor de lucru ale bancii. Conventia are rolul unui contract, deci devine un
act juridic intre parti, incheiat in forma autentica (scrisa), cu care clientul poate
face dovada pe cale judecatoreasca pentru incalcarea de catre banca a clauzelor
convenite (ex. operarea in cont fara acceptul titularului de cont). In acelasi
timp, banca este aparata prin lege pentru riscurile asumate si contra eventualelor
abuzuri din partea clientilor. In general, la deschiderea unui cont banca incearca
sa obtina cat mai multe informatii despre noul sau client si sa le analizeze cu
atentie. Nu putine sunt cazurile in care unii clienti au datorii neachitate la alte
banci, au produs prejudicii, au probleme cu justitia, nu respecta legislatia si
normele bancare, ceea ce ridica suspiciuni cu privire la corectitudinea acestora.
Banca nu este obligata sa accepte orice client si nu este prudent sa deschida un
cont daca informatiile cu privire la bonitatea clientului, natura activitatii si
comportamentul acestuia nu satisfac cerintele bancii. Selectarea clientilor este
o practica nu numai necesara dar mentine increderea celorlalti clienti in
serioazitatea bancii. Pentru deschiderea unui cont clientii trebuie sa prezinte o
cerere insotita de documentele necesare. Persoanele fizice trebuie sa prezinte
numai actul de identitate, iar persoanele juridice depun mai multe documente
(contractul de societate, statutul societatii, certificatul de inmatriculare la
Registrul Comertului, inregistrarea la Directia Generala a Finantelor Publice,
hotararea judecatoresca privind autorizarea functionarii, codul fiscal, amprenta
stampilei, specimenele de semnaturi). Conturile personale (persoane fizice) se
deschid pe numele unui singur titular si deci va exista un singur specimen de
semnatura. Titularul poate mandata una sau doua persoane sa aiba drept de
semnatura in locul sau pentru toate operatiunile de cont sau numai pentru unele
din acestea. La conturile persoanelor juridice, operatiunile se dispun numai cu
doua semnaturi, respectiv director si contabil sef, si sunt mandatati cate 1-2
inlocuitori pentru fiecare dintre titulari. Exceptie fac companiile straine care pot
emite instructiuni de plata cu o singura semnatura. Atat persoanele fizice cat si
cele juridice pot deschide un singur cont curent pentru operatiunile in lei si cate
unul pentru fiecare fel de valuta.

Conturile de depozit. Investitiile financiare ale clientilor facute la banci

cu scop de fructificare a capitalului sunt cunoscute sub numele de depozite
bancare la termen si se inregistreaza in conturi de depozite. Contul de depozit
este un cont de pasiv care se crediteaza cu sumele constituite ca depozite si se
debiteaza cu cele iesite din cont la lichidarea depozitului. Depozitele pot fi in lei
si valuta si se constituie in baza unei conventii scrise intre banca si client in care
se prevad suma, perioada si dobanda, inclusiv modalitatea de plata a acesteia.
La scadenta depozitul si dobanda se transfera in contul curent, daca nu exista o
clauza de reinoire automata. Dobanda poate fi transferata si lunar in contul
curent, in functie de obtiunea clientului, dar aceasta este ceva mai mica decat
dobanda transferata la scadenta. Clientul poate renunta la investitia facuta si in
virtutea dreptului de proprietate poate solicita retragerea depozitului inainte de
scadenta, caz in care clientul va beneficia de tratamentul aplicat contului curent.

Conturile de imprumut reflecta obligatiile clientilor fata de banca si se

debiteaza cu valoarea creditelor trase, creditandu-se cu sumele rambursate.
Toate conturile de imprumut functioneaza prin intermediul contului curent,
respectiv cu sumele trase din credit se alimenteaza contul curent din care se fac
apoi platile si invers din sumele disponibile in contul curent se ramburseaza
creditele din contul de credite si se platesc dobanzile si comisioanele datorate
bancii. Conturile de imprumut corespund tipurilor de credite folosite de banca.
Dobanda este de regula fluctuanta si depinde de nivelul pietei, calitatea
clientului di perioada de creditare.

Inchiderea conturilor se face din dispoztia clientilor, din actul de vointa

la bancii sau din motive independente de vointa partilor. Daca inchiderea
contului vine din initiativa clientului, banca solicita acestuia restituirea
carnetului de cecuri, stabileste cecurile in circulatie si fondurile disponibile
pentru asigurarea platii, iar soldul ramas il restituie clientului in numerar sau
prin transfer la alta banca. Motivele mentionate de client trebuie analizate cu
atentie daca se refera la calitatea produselor si serviciilor bancii pentru luarea
masurilor care se impun. Inchiderea contului din actul de vointa al bancii poate
avea loc in urmatoarele situatii: contul a devenit inactiv o perioada mai lunga
de timp (peste 6 luni) iar in cazul in care banca nu poate intra in legatura cu
clientul pentru a restitui soldul, suma se trece intr-un cont intern de conturi
inactive si ramane la dispozitia clientului; folosirea defectuoasa a contului de
catre client (emiterea de cecuri fara acoperire, folosirea necorespunzatoare a
instructiunilor de plata, incalcarea regulilor de etica bancara etc) situatie in care
banca incunostinteaza clientul de decizia luata si sisteaza orice operatiune noua
dand curs numai celor in derulare; motive independente de vointa partilor
cum ar fi falimentul unei firme, inchiderea contului se face pe baza instiintarii
primite de la instanta de judecata, iar soldul creditor ramas dupa stingerea
obligatiilor ramane la dispozitia instantei; iresponsabilitate psihica pe baza
declaratiei autoritatilor madicale contul se “ingheata” si se adreseaza o cerere
catre judecatorie pentru desemnarea unei persoane care sa dispuna de cont;
deces, se anuleaza mandatul imputernicitului iar contul se inchide, orice plata
aflata in circuit se respinge prin formula “tragatorul decedat”, iar sumele din
cont vor fi eliberate ulterior mostenitorilor legali. Inchiderea contului are ca
unic efect inceputul perioadei de inchidere in care se conditioneaza operatiile
premergatoare inchiderii. La finele perioadei de inchidere se detremina soldul
definitiv care, de regula, este pus la dispozitia beneficiarului.

1.6 CONTUL CURENT LA BANCA CENTRALA

Pentru indeplinirea functiilor sale, banca centrala deschide conturi

curente centralizate pentru bancile comerciale si trezoreria statului in care aceste
entitati detin mijloacele banesti rezultate din activitatea curenta privind comertul
cu bani (credite si plati amanate). Prin aceste conturi, titularii efectueaza
definitivarea decontarii si constituie rezervele minime obligatorii in cotele
stabilite. Bancile comerciale detin cate un singur cont curent centralizat la banca
centrala, cu doua subconturi, unul pentru efectuarea decontarilor si altul pentru
rezerva minima obligatorie.

Din punct de vedere al decontarilor, contul curent centralizat asigura

decontarea finala si definitiva, atat pentru operatiunile cu celelalte banci, cat si
pentru cele cu banca centrala. Pentru banca centrala, scopul principal este ca
decontarile se dobandeasca caracterul de finalitate si irevocabilitate si cu
aceasta sa se incheie ciclul financiar al tranzactiilor. De fapt, banca centrala
joaca rolul de intermediar financiar prin care se transfera fondurile de la un
titular la altul (banca debitoare, banca centrala si banca creditoare) sau de banca
corespondenta in relatiile interbancare. In practica, decontarea finala si
irevocabila devine evidenta in momentul creditarii bancii creditorului
(furnizorului), iar aceasta a creditarii contului creditorului.

In ce priveste rezerva minima obligatorie, contul centralizat asigura

constituirea resurselor si utilizarea acestora potrivit politicii monetare a bancii
centrale: (a) controlul masei monetare; (b) marirea elasticitatii dobanzii la
cererea de moneda ; (c) reducerea amplitudinii fluctuatiei pe termen scurt a
dobanzii; (d) generarea sau cresterea penuriei de fonduri pe piata monetara.
Practic, aceste masuri determina majorari sau reduceri a volumului rezervei si
majorari sau reduceri a dobanzii cu care este remunerata rezerva. Pentru banci,
rezerva minima obligatorie reprezinta un cost suplimentar destul de substantial,
iar pentru banca centrala un instrument de a controla dobanda pe piata
monetara.

Trecerea la efectuarea platilor pe baza bruta in timp real, ca urmare a

inovatiilor tehnologice in informatica si comunicatii, va aduce modificari si in
finalizarea decontarilor si a functiei conturilor centralizate deschise la banca
centrala, in sensul cresterii operativitatii, reducerii costurilor si a riscurilor si
consolidarii sistemelor de plati si compensari.

_____________