FABULE

ALECSANDRI, VASILE

+5ani

Cuprins
ZIMBRUL ȘI VULPEA.........................................................................................................................2
LUPUL ȘI MOMIȚA.............................................................................................................................3
CURCILE...............................................................................................................................................4
MOARA DE VÂNT...............................................................................................................................5
ZIMBRUL ȘI VULPEA

Pe-o pajiște întinsă, cu flori îmbelșugată,

         Păștea Zimbrul voios,
Când pe furiș, prin iarbă, o vulpe tupilată
I s-arată și-i zise cu glas foarte duios:
„O! Zimbrule puternic! o mult slăvite Doamne!
Se poate-a ta mărire să pască pe câmpii,
Supusă, ca noi proștii, la ploile de toamne,
La vânt, la ger, la muște, l-a iernii vijelii?
Au nu gândește oare că-n vremile trecute
S-au prefăcut în Zimbru un falnic Dumnezeu
Că soarele s-ar perde pe căi necunoscute
De n-ar domni un Zimbru în zodiacul său?
Ah! scumpul meu prietin! dă-mi voie a te duce
Într-un palat de cinste în care nencetat
Chiar eu cu-a mele labe de hrană-ți voi aduce,
Și te-oi feri de dușmani cu-al meu protectorat.“
         „Ei! te cunosc, șirată!
         Răspunse Zimbrul meu.
Ai râs și tu o în viață o cioară îngâmfată
Și de atunci, sărmano, tot caș visezi mereu!“
LUPUL ȘI MOMIȚA

Un vulpoi cu plete sure,

Întîlnind într-o pădure
O momiță mititică,
Sprintenică, frumușică,
Se opri, se netezi,
Glasul dulce-și îmblînzi
Și, cu drag la ea privind,
Îi grăi așa, zîmbind :
,,Ce păcat, o ! momițică,
Să trăiești tu singurică !
Nu-i mai bine
Tu cu mine
Să te prinzi tovărășie
De trai bun cu veselie ?''
,,Nu... mă tem !'' răspunse-ndată
Momițică alintată ;
Și sări cu răpegiune
Sus pe-o creangă de alune.
,,Ah ! de ce să-ți fie frică,
Dragă, dragă momițică ?
Eu sînt lup civilizat
Și mi-e cugetul curat,
Ca un miel nevinovat...''
,,Cum e bun de ospețat ?''
,,Alei ! surioară dragă,
Nu e timp acum de șagă,
Căci de cînd eu te-am zărit,
Chiar de-un farmec sînt răpit,
Și mă jur orice-i vrea
Să-ți dau toată-inima mea !''
,,Mă tem, zău, să te ascult,
Căci în lume de demult
Este-o vorbă cam ciudată,
Însă plină de-adevăr :
Lupul schimbă al său păr,
Dar năravul, niciodată !''
CURCILE

Niște curci îmbătrânite,

Gârbovite și zburlite,
Sta sub șură tremurând,
Și, privind cu pizmuire
A porumbilor iubire,
Ziceau toate-așa , pe rând:
„Elei, soro! Elei, frate!
Așa păsări desfrânate
Mai văzut-ați încă voi?
Ian priviți, o! sorioare!
Cum se drăgostesc la soare,
Făr-a le păsa de noi!
Nu le-i frică
De nimică
N-au rușine nicidecum!
Au nu știu c-a nostru nume
Onorat de toți e-n lume,
Că drept pilde noi acum...”
„Voi acum sînteți bătrâne,”
Le răspunse-atunci un câne
„Voi acum sînteți zbârcite,
Gârbovite și zburlite,
Voi, de ciudă, voi, de ură,
Stați cobind acum sub șură,
Clevetând cu pizmuire
A porumbilor iubire,
Căci de mult v-ați trăit traiul,
V-ați mâncat de mult mălaiul,
Și-acum toate la un loc
Nu plătiți nici de-un potroc!”
MOARA DE VÂNT
Fabula dedicata lui A. Donici

Pe-un deal oare-care

Cu renume sfânt
Făcea zgomot mare
O moară de vânt;
Dar biata morişcă,
Deşi avea un pic
De porumb şi hrişcă
Nu lucra nimic.
Părea că-i vrăjită
De duhul cel rău!

– Ce mai vijelie,
(Cugeta ades)
Trebuie să fie
De vale, pe şes,
Când eu în furtună
Mă lupt şi vuiesc
şi ca o nebună
În loc mă-nvârtesc!

Însă pe câmpie
Linişte era.
Iarba cea verde
Nici se clătina,
Şi la foc de soare
Bietul muncitor
Stropi cu sudoare
Micul său ogor.

– Ce de mai făină
O fi măcinând!
Zise o găină
La moară zburând.

–Te-nşeli surioară!
Spune-un şoim din munţi
Vânt e mult la moară,
Da-i lipsesc grăunţi!